CÂTE CEVE DESPRE … AUSTRALIA! - Partea întâi.
„Down under ” este o
expresie englezească, cunoscută de multe persoane în ultimii ani. Ce înseamnă
aceasta? Ea se referă la ţările situate la sud de ecuator. Literalmente, toate
ţările din emisfera sudică ar putea fi numite „down under”, adică „dedesubt”.
Totuşi, de obicei, numai Australiei
şi Noii Zeelande li se spune astfel.
Noi ne vom concentra atenţia asupra
Australiei, al cărei nume derivă din cuvântul latin „australis”, care înseamnă „sudic”.
1.Viața în
Australia:
În Australia,
viaţa este diferită de viaţa din multe ţări din emisfera nordică. Şi asta nu
numai din cauza poziţiei geografice. Există multe alte deosebiri pe care
vizitatorii le observă.
a.Colonie europeană:
Colonizarea europeană a acestei întinse ţări
scăldate de razele soarelui a început în 1788. Un grup de corăbii, cunoscut sub
denumirea de Flota Întâi, a navigat
spre golful Sydney. Pasagerii
corăbiilor erau în special ocnaşi din Anglia, Irlanda şi Scoţia, care au adus
cu ei limba engleză. Majoritatea imigranţilor din următorii 150 de ani erau de
origine britanică. După cel de-al Doilea Război Mondial au început să sosească
imigranţi şi din alte ţări. În prezent există mii de „noi australieni” veniţi
din diferite ţări, cei mai mulţi din Italia şi Grecia. Imigranţii au îmbogăţit
stilul de viaţă australian şi au adus cu ei propriile limbi şi felul lor
caracteristic de pronunţare a limbii engleze, precum şi mâncărurile
tradiţionale şi cultura proprie. Aceasta explică multitudinea de accente
întâlnite aici. Însă chiar şi cei ale căror familii au trăit pe aceste
meleaguri timp de mai multe generaţii vorbesc cu un accent diferit şi într-o
engleză deosebită. Australienii pronunţă vocalele englezeşti a, e, i, o, u într-un mod deschis, neclar, motiv pentru care
ascultătorului i-ar putea lua ceva timp ca să le distingă cu exactitate. Şi
apoi, există unele expresii tipic australiene. De exemplu, la orice oră din zi
sau din noapte, în loc de „Good
morning” („Bună dimineaţa”) sau „Good
evening” („Bună seara”), salutul
folosit este prietenescul „G’day,
mate!”, un fel de „N’ziua, amice!”.
Deseori, acesta este urmat de o discuţie prietenească despre sănătate, iar
vizitatorul este întrebat: „How yer
goin’, mate, orright?”, adică „Cum
îţ’ merge-amice, bine?”.
b.Australienii:
Ca
să supravieţuieşti în acest ţinut aspru trebuie să fii adaptabil şi să ai tărie
de caracter. Aşa se explică în mare parte optimismul multor australieni, de
unde şi vorba: „She’ll be right, mate!”
sau, cum am spune noi, „Nu-i duce grija,
amice!”. Asta înseamnă că cineva nu trebuie să se îngrijoreze prea mult
când situaţia nu este prea roz, întrucât, în final, totul va fi bine.
În prefaţa cărţii The Australians se spune: „Este
de aşteptat ca o ţară care se naşte în lanţuri şi care după două sute de ani
devine una dintre cele mai dinamice şi mai prospere ţări mici să dea naştere la
persoane fascinante şi variate. Aceştia sunt australienii”. Amiciţia,
această calitate a australienilor, s-a născut din puternicul lor instinct de
supravieţuire, format pe parcursul ultimelor două secole şi ceva. Locuitorilor
acestor meleaguri le place să scoată în evidenţă dârzenia de care au dat dovadă
soldaţii lor în timpul Primului Război Mondial. Pe lângă denumirea de forţele
armate ale Australiei și Noii Zeelande,
aceste trupe neînfricate mai erau cunoscute sub numele de anzaci, un acronim pentru „Australian
and New Zealand Army Corps” (Corpurile
de armată ale Australiei şi Noii
Zeelande). Aceştia erau bine cunoscuţi şi sub denumirea de „săpători”, însă
nu se ştie sigur dacă această denumire face aluzie la soldaţii care săpau
tranşee sau la săpăturile făcute în căutarea zăcămintelor aurifere din Australia, unde oamenii
veneau în număr mare pe parcursul secolului al XIX-lea.
c. Şofatul, o deosebire majoră:
Pentru
vizitatorii veniţi din ţări în care traficul se desfăşoară pe partea
dreaptă a şoselelor, şofatul în Australia pare ceva foarte deosebit.
Pretutindeni în ţară, vehiculele circulă pe partea stângă a drumului. Aşadar,
dacă veniţi dintr-o ţară în care legile impun circulaţia pe partea dreaptă,
primii paşi pe care îi faceţi pe o şosea aglomerată pot fi fatali. Obiceiul de
„a vă uita la stânga, apoi la dreapta şi după aceea din nou la stânga” înainte
de traversarea străzii poate fi dezastruos. Nu uitaţi: înainte de traversarea
străzii, aici trebuie „să vă uitaţi la dreapta, apoi la stânga şi apoi din nou
la dreapta„. Aşa, aţi făcut bine! Învăţaţi repede. Uau! Era gata să urcaţi în
maşină pe partea greşită. Aţi uitat că aici şoferul stă în dreapta!
d. Alt tip de vreme:
La
antipozi, anotimpurile sunt invers decât în emisfera nordică. Din nord şi
nord-vest bat vânturile fierbinţi şi uscate, în timp ce vânturile reci vin
dinspre sud. Aici niciodată nu se vorbeşte despre vânturile reci din nord, însă
aveţi grijă când este vorba de buster, gerosul vânt
australian care bate dinspre sud şi care aduce un aer înţepător de rece, iar
uneori chiar zăpadă şi viscol. Australia este cel mai uscat şi mai fierbinte continent
al Pământului, unde temperaturile din zonele secetoase din interiorul
continentului ajung la 30°C. Temperatura maximă înregistrată a fost de 53,1°C.
Temperatura minimă a fost de -22°C, lângă vârful Kosciusko, cel mai înalt pisc
muntos al Australiei, situat în regiunea munţilor Snowy. Potrivit standardelor
temperaturilor întâlnite în emisfera nordică, aici nu este prea frig. De
exemplu, să ne gândim la Melbourne,
capitala statului Victoria. Deşi
acest oraş este situat în extremitatea sudică a Australiei, temperatura zilnică
medie din luna iulie este cuprinsă între 6 şi 13°C. Comparaţi această
temperatură cu temperatura zilnică medie întâlnită în luna ianuarie în Beijing
(China), adică între -10 şi 1°C, sau cu cea din New York, cuprinsă între -4 şi
3°C. Ambele oraşe se află la aceeaşi distanţă de ecuator ca şi oraşul
Melbourne. Care este motivul pentru care la antipozi este mai cald, cu toate
că Australia este situată în apropierea celui mai rece loc de pe Pământ: Antarctica? Diferenţa constă în faptul
că în emisfera nordică predomină suprafeţele de uscat, în timp ce în emisfera
sudică predomină oceanele. Australia şi Noua Zeelandă sunt înconjurate de mii de
kilometri de ocean, care creează un tampon de aer cald împotriva maselor de aer
antarctice extrem de reci, fapt care contribuie la menţinerea unei clime mai
calde. Din cauza suprafeţei imense a continentului australian, variaţia de
climă din diferitele regiuni este destul de mare. În statele situate la
extremitatea sudică, anotimpurile se diferenţiază clar unele de altele, iernile
având nopţi senine, reci şi geroase, urmate de obicei de zile plăcute şi
călduroase. Temperaturile din aceste zile plăcute de iarnă se aseamănă de multe
ori cu temperaturile din timpul verii din numeroase ţări din emisfera nordică.
Totuşi, în statele nordice ale Australiei, anul este împărţit numai în două
anotimpuri: un anotimp lung şi uscat şi un anotimp umed, cu ploi musonice. În Darwin, capitala Teritoriului de Nord, temperatura este de circa 32°C pe tot
parcursul anului.
e. Alte deosebiri:
În cea mai mare parte a continentului
temperatura este predominant caldă, motiv pentru care australienii se îmbracă
lejer aproape tot timpul. Însă este important să poarte o pălărie cu boruri
largi. Din cauza expunerii mai îndelungate la razele soarelui, aici rata
îmbolnăvirilor de cancer este mai ridicată decât în alte ţări cu climă mai
temperată. Întrucât în Australia există încă o mulţime de spaţii verzi, în
numeroase locuri pentru picnic sunt amenajate grătare în aer liber. Carnea este
destul de ieftină, aşa că, de obicei, la grătar se fac cârnăciori şi biftec.
O altă
deosebire constă în abundenţa de minunate flori multicolore, de tufe de flori şi
de copaci. În Australia, acestea nu au un parfum puternic, cu care eşti
obişnuit în emisfera nordică. Iubitorii de flori de aici aproape că trebuie
să-şi lipească nasul de ele ca să le simtă parfumul. Bineînţeles, lucrul acesta
nu este valabil în cazul tuturor florilor din Australia. Tufele de
tulichină şi de iasomie, de exemplu, sunt o extraordinară încântare pentru
nări. Dar, în general, aici florile nu sunt atât de parfumate ca în regiunile
cu o climă mai rece.
f. Spaţiile din aer liber:
La antipozi, noţiunea de spaţiu are o cu totul altă semnificaţie. Aici,
apropierea sau depărtarea înseamnă altceva decât înseamnă în multe dintre
ţările nordice. Distanţele dintre unele oraşe sunt atât de mari, încât trebuie
să mergi ore în şir până când dai de un alt oraş. Lucrul acesta este valabil
îndeosebi în ţinutul căruia cu afecţiune i se spune „la ţară”. Aici, imensitatea întinderii şi a liniştii este
copleşitoare, iar călătorul îşi poate umple plămânii cu aer proaspăt şi curat.
În apropiere se zăreşte un eucalipt,
căruia de obicei i se spune copacul de gumă.
Eucaliptul şi acacia domină peisajul.
Din păcate, în desişul din Australia, odată scăpat de sub control, focul mistuie tot
ce-i stă în cale. Coroanele eucalipţilor trosnesc în arşiţa intensă, din cauza
căreia focul se răspândeşte cu o viteză înfricoşătoare. În lunile fierbinţi şi
uscate de vară, incendiile izbucnite în tufişuri constituie o continuă
ameninţare pentru cei ce trăiesc în apropierea lor. Interdicţiile şi
regulamentele de aprindere a focului în loc deschis trebuie respectate cu
stricteţe!
Cu siguranţă, putem spune: La antipozi, viaţa este altfel!
2. Când pisicile se sălbăticesc:
Cu capul plecat şi ochii aţintiţi asupra
vânatului, animalul înaintează tiptil, tiptil. De-odată se opreşte pitindu-se
în iarbă. Muşchii îi tremură sub blana arămie. Apoi, ţâşnind ca o săgeată, se
năpusteşte asupra prăzii buimăcite. Cu ghearele-i ascuţite, felina îşi doboară
dintr-o lovitură prada, imobilizând-o la pământ. „Arena” acestei lupte pe viaţă
şi pe moarte nu este Africa, ci Australia, iar agilul
animal nu este nicidecum un leu viguros, ci o mică felină cunoscută drept pisica sălbatică. În Australia, milioane de pisici sălbatice
cutreieră junglele tropicale din extremitatea nordică a continentului, culmile
îngheţate ale munţilor sudici şi deşerturile fierbinţi din zonele centrale.
a.Câte ceva despre pisica sălbatică:
Pisicile
sălbatice din Australia se
aseamănă cu pisicile domestice, deoarece strămoşii lor au fost pisici
domestice. Asemănările există atât în ce priveşte culoarea blănii, care poate
fi neagră, albă, gri ori roşcată, cât şi în ce priveşte modelul acesteia, cu
pete de culoare, o singură culoare sau tărcată. Însă, spre deosebire de
suratele lor domestice, pisicile sălbatice au gâtul şi umerii mai dezvoltaţi.
Masculii au între 3 şi 6 kilograme, iar femelele între 2 şi 4 kilograme. Dacă
pisicile domestice depind în mare măsură de om, cele sălbatice sunt total
independente, fiind chiar ostile contactului cu omul. Strămoşii acestor pisici
sălbatice au venit cu primii europeni care au colonizat Australia, răspândindu-se pe întregul
continent în secolul al XIX-lea. Multe pisici au fugit în sălbăticie. Altele
însă au fost în mod intenţionat eliberate în anii 1880 în încercarea de a
stăvili invazia iepurilor care distrugeau păşunile. Nu după mult timp, pisicile
s-au adaptat condiţiilor din noul lor habitat şi au ajuns cel mai răspândit
animal dintre speciile aduse în Australia. Astăzi,
pisicile sălbatice se găsesc în fiecare colţ al Australiei, inclusiv pe multe
dintre micile ei insule îndepărtate.
b.Colonizatori extrem de adaptabili:
Pisica sălbatică este un animal prolific.
Femela poate naşte până la şapte pui o dată, înainte ca ea să aibă un an. Apoi,
poate naşte de trei ori pe an, de fiecare dată aducând pe lume între 4 şi 7
pisoi. Ea rămâne fertilă pe toată durata vieţii ei de 7 sau 8 ani. Dacă o
pisică sălbatică ar naşte doar trei femele şi trei masculi pe an, iar femelele
la rândul lor ar da naştere la tot atâţia masculi şi femele, o singură pisică
sălbatică ar putea avea în numai şapte ani câteva mii de urmaşi. Având însă în
vedere condiţiile aspre din Australia,
supravieţuirea indivizilor nu depinde doar de înmulţirea speciei. Pisicile
vânează de obicei în răcoarea serii sau dimineaţa devreme. Ele evită căldura
amiezii, dormind în scorburi sau în vizuini de iepure. În plus, pisicile
sălbatice au luat în stăpânire chiar şi cele mai neospitaliere deşerturi. Ele
nu depind de apă pentru a supravieţui, deoarece îşi hidratează organismul din
carnea prăzii încă vii. Pisicile sălbatice sunt adaptabile şi în privinţa
hranei. Deşi vânatul lor preferat e iepurele, potrivit cu New South Wales National Parks and Wildlife Service,
„pisicile ucid şi mănâncă peste 100 de specii de păsări autohtone, 50 de specii
de mamifere şi marsupiale, 50 de specii de reptile, precum şi multe broaşte şi
nevertebrate”. Şi au o poftă de mâncare nestăpânită! Masculul poate mânca
zilnic o cantitate egală cu 5-8% din greutatea lui. Dacă femela are pui, ea
poate consuma zilnic o cantitate de hrană egală cu 20% din greutatea corpului
ei. Pe o insulă izolată, doar 375 de pisici sălbatice au mâncat într-un singur
an 56 000 de iepuri şi 58 000 de păsări marine. Majoritatea
animalelor autohtone nu-i pot ţine piept unei pisici sălbatice. Potrivit
revistei de ecologie Ecos, se estimează
că, din cauza obiceiurilor ei de prădător, pisica sălbatică e răspunzătoare de
„succesul limitat al unor programe de repopulare a regiunilor aride ale
Australiei cu mamifere pe cale de dispariţie”.
c.Un animal de companie sau o năpastă?
Pisicile
sunt animale de companie încă din perioada Egiptului Antic. În Australia, în 37% dintre familii există
cel puţin o pisică. Multe nu sunt castrate, iar pisoii nedoriţi sunt uneori
abandonaţi în sălbăticie, unde, după ce ajung la maturitate, se înmulţesc,
mărind astfel populaţia de pisici sălbatice a Australiei. Pentru ca acest
drăgălaş animal de companie să nu devină o ameninţare pentru mediu, National Parks and Wildlife Service din Australia dă
următoarele sugestii: Ţineţi-vă pisica acasă, îndeosebi noaptea. Daţi-i
suficientă mâncare. Pentru identificare, puneţi-i la gât o zgardă sau o plăcuţă
ori implantaţi-i un microcip. Atârnaţi-i la gât trei clopoţei pentru a avertiza
animalele sălbatice. Castraţi-o. Construiţi un gard care să nu-i permită
pisicii să iasă din curte. Ca să aplicaţi aceste recomandări aveţi nevoie însă
de timp şi de bani. Dar, în Australia, iubitorii de
pisici consideră că merită efortul!
3. Exilaţi în Botany Bay:
„Am găsit cartea pe potecă”, a argumentat
tânărul Job. Acest băiat pistruiat,
în vârstă de 19 ani, a fost arestat în timp ce traversa o stradă din Londra,
fiind acuzat de furtul unei cărţi. Cât valora ea? Optzeci de cenţi! Rămânând
neînduplecat la cuvintele de apărare ale tânărului, judecătorul l-a condamnat la şapte ani de
detenţie într-o colonie
penitenciară. De cealaltă parte a globului, într-o regiune cunoscută în prezent sub numele de Quebec
(Canada), un domn pe nume François-Maurice Lepailleur a fost prins
şi condamnat la moarte pentru că luase parte la o revoltă armată împotriva
guvernului britanic, revoltă care a fost reprimată. Totuşi, curtea a decis în
favoarea unei pedepse alternative. Aceşti doi tineri aveau în comun ceva mai
mult decât simplul fapt de a fi intrat în conflict cu legea britanică. Amândoi
au pornit într-o călătorie cu
corabia spre un loc numit Australia şi spre un penitenciar nou, cunoscut sub
numele de Botany Bay. Ce viaţă
duceau condamnaţii exilaţi în Australia? Câţi au fost trimişi acolo? Şi
de ce au fost duşi aceşti doi tineri atât de departe de casă?
a.De ce Australia?
În 1718, guvernul britanic a decis
reducerea numărului alarmant de mare al deţinuţilor din închisori deportându-i pe infractori. În jurul anului
1770, guvernul deporta deţinuţi cu miile, majoritatea fiind trimişi în
penitenciarele britanice din Maryland
şi Virginia. În jurul anului 1783,
în urma războiului de independenţă din
America de Nord, britanicii
pierduseră aceste colonii, nemaiputându-şi astfel
trimite aici infractorii. Până atunci însă, ei trimiseseră deja pe continentul
american mai bine de 50 000 de condamnaţi. Destinaţia alternativă era un
ţinut arid aflat de cealaltă parte a globului. Cu 13 ani mai înainte,
navigatorul James Cook întocmise
harta coastei estice a acestui ţinut, pe care, de altfel, îl şi revendicase
pentru Marea Britanie. Joseph Banks,
alt explorator care pornise în această călătorie, a sugerat că ţinutul era
destinaţia ideală pentru supuşii nedoriţi ai Imperiului Britanic. Prin urmare,
în mai 1787, o primă flotă alcătuită din 11 ambarcaţiuni şi-a început călătoria de
26 000 de kilometri spre Botany Bay. În următorii 80 de ani, până în 1868,
au fost trimişi în Australia, în total, 158 829 de condamnaţi.
b.O lungă călătorie pe ocean:
În 1833, tânărul Job şi ceilalţi 300 de
tovarăşi de drum ai săi au ajuns în Golful
Sydney, din Port Jackson. Deşi penitenciarul era cunoscut sub numele de Botany Bay, borna kilometrică ce poartă acest nume se află, de fapt, la
câţiva kilometri sud de locul unde s-a format, în
cele din urmă, colonia. Pentru unii, călătoria în sine era o pedeapsă aspră. Un
fragment din jurnalul lui François Lepailleur ne ajută să ne formăm o idee
despre cum era viaţa la bordul vasului: „În 1840, treceam prin apropierea
Capului Bunei Speranţe (Africa de Sud) şi ne aflam în cala vasului Buffalo; era îngrozitor, pentru că eram mereu ţinuţi în
întuneric, trebuia să respectăm o mulţime de reguli stricte, păduchii şi
puricii ne pişcau întruna, căldura era teribilă şi, ca agonia noastră să fie şi
mai mare, foametea ne chinuia”.
În mod paradoxal, la acea vreme rapoartele
referitoare la sănătatea şi siguranţa celor ce călătoreau pe vasele de
condamnaţi erau dintre cele mai bune. Datorită stimulentelor oferite de
guvernul britanic, în perioada cuprinsă între anii 1788 şi 1868 mortalitatea a
fost sub 1,8 la sută. În contrast cu aceasta, în perioada cuprinsă între anii
1712 şi 1777, între 3 şi 36 la sută dintre nefericiţii pasageri de pe vasele de
sclavi mureau pe drum. De fapt, pe vasele cu oameni liberi, care emigrau din
Europa în America, mortalitatea era mai mare decât pe vasele cu condamnaţi!
c.Un amestec:
Unul dintre cele mai importante motive ale
acestei rate ridicate de supravieţuire era vârsta condamnaţilor, care erau
tineri. François avea în jur de 35 de ani, o vârstă relativ înaintată
pentru un condamnat. Majoritatea aveau între 16 şi 25 de ani, iar unii
aveau numai 11 ani. Numărul bărbaţilor depăşea numărul femeilor, proporţia
fiind de 6 la 1. Majoritatea celor deportaţi erau din Marea Britanie. Mai mult
de jumătate erau englezi, o treime erau irlandezi, iar câteva mii de infractori
au fost aduşi din Scoţia. Asemenea lui François, unii veneau din părţi
îndepărtate ale Imperiului Britanic, cum ar fi locurile cunoscute în prezent
sub numele de Canada, India, Malaysia, Sri Lanka şi chiar de pe micuţa insulă
Malta. Aceşti oameni constrânşi să emigreze au dus cu ei o mulţime
impresionantă de talente şi meserii. Printre aceştia erau măcelari, cazangii,
turnători de alamă, dulgheri, bucătari, pălărieri, croitori şi ţesători.
Potrivit statisticilor oficiale, au fost identificate o mie de ocupaţii,
aceasta dezvăluind complexitatea forţei de muncă britanice. Condamnaţii păreau
a fi de multe ori mai educaţi decât cei din clasa muncitoare ce rămăseseră
acasă. Trei sferturi dintre cei ce au ajuns în New South Wales ştiau să scrie şi să citească. În comparaţie cu
aceştia, doar puţin peste jumătate din populaţia britanică de acasă ştia să se
semneze în registrul de căsătorii. Răpirea, asasinarea şi sediţiunea puteau fi
pedepsite cu un „bilet” spre Botany Bay, însă „calificarea” pentru deportare nu
se limita la aceste delicte. Chiar faptul de a deschide, duminica, un local de
distracţii sau de a fura o batistă sau, pur şi simplu, de a organiza o
dezbatere pe baza Scripturilor putea avea drept rezultat deportarea în emisfera
sudică!
d.Viaţa în noua ţară:
Bătăile
crâncene, necontenita cruzime şi condiţiile de trai inumane sunt cele mai
cunoscute aspecte ce ţin de viaţa primilor condamnaţi deportaţi în Australia. Pentru unii,
aceasta era o realitate, însă mulţi au ajuns să o ducă mai bine aici decât în
ţara din care plecaseră. A fost instituit un sistem prin care condamnaţii
puteau fi repartizaţi să presteze o muncă în folosul funcţionarilor, al
colonizatorilor sau chiar al lor înşişi. Aşadar, în loc să muncească în lanţuri
la construirea de drumuri, până la executarea sentinţei, alături de un grup de
condamnaţi ei aveau posibilitatea de a-şi practica
meseria sau de a învăţa alta. De exemplu, Job a început să muncească pentru un
proprietar de pământuri foarte bogat, dar amabil; el a învăţat să aibă grijă de
vite pe una dintre proprietăţile stăpânului, situate la periferia oraşului
Sydney. Condamnaţii trebuiau să muncească cinci zile şi jumătate, sau 56
de ore, pe săptămână. Este demn de remarcat că aceasta însemna mai puţin decât
ceea ce trebuia să suporte, în acea perioadă, majoritatea muncitorilor din
fabricile din Marea Britanie, care lucrau de la răsăritul până la apusul
soarelui. Condamnaţii puteau cere să fie plătiţi pentru orice muncă pe care o
efectuau peste program, iar, în multe cazuri, după orele de lucru făceau şi
alte munci, cum ar fi vânzarea ca nutreţ a ierbii cosite. Deşi se folosea
destul de des biciul, în urma unui studiu s-a descoperit că 66 la sută dintre condamnaţii din
New South Wales nu fuseseră deloc bătuţi sau fuseseră bătuţi doar o singură
dată pe toată perioada ispăşirii sentinţei. Aşadar, condamnaţii de aici nu erau
biciuiţi mai mult decât bărbaţii din Armata şi Marina Britanică. Aceste lucruri
împreună cu perspectiva de a avea propriul lor pământ după executarea sentinţei
au făcut ca unii să dorească să fie deportaţi. În 1835, W. Cope, guvernatorul infamei
închisori Newgate din Londra, a spus
următoarele referitor la întemniţaţii ameninţaţi cu deportarea: „Nouăsprezece
din douăzeci sunt dornici să plece”. Iar supraveghetorul altei închisori a spus
despre deţinuţii de acolo: „Nouăzeci şi nouă dintr-o sută doresc foarte mult să
plece”.
e.Latura întunecată:
Cei care continuau să încalce legea aveau
parte de o viaţă cu adevărat nenorocită. Într-o dare de seamă se spunea: „Deportarea nu este o
simplă pedeapsă, ci un şir de pedepse întruchipând suferinţa umană sub toate
formele ei”. Una dintre aceste pedepse era roata de ocnă. François a descris-o în felul următor: „Este o moară
care macină grâu şi care este acţionată de condamnaţi. Optsprezece bărbaţi urcă
încontinuu treptele unei roţi, iar greutatea lor face ca roata să se învârtă,
iar moara să meargă. În general, aceşti bărbaţi au doar o pereche de lanţuri la
picioare, dar, de multe ori, li se pun câte trei sau patru perechi, fiind
obligaţi să-şi desfăşoare
munca în acelaşi ritm cu toţi ceilalţi; altfel sunt biciuiţi fără milă”. Condamnatele
indisciplinate erau forţate să poarte un guler de fier cu două prelungiri ce
ieşeau cu cel puţin 30 de centimetri în afara lui. Această monstruozitate, care
atârna greu, era considerată singurul mijloc de a le ţine pe femei la respect. În
stabilimentele penitenciare, cum ar fi Port
Arthur, situat la est de Hobart,
din Tasmania, se dădeau pedepse
aspre infractorilor recidivişti. Se poate deduce severitatea condiţiilor
acestor locuri din cele consemnate într-un raport
oficial care spunea: „Unii condamnaţi preferau mai degrabă să moară decât să
mai trăiască în penitenciar şi comiteau infracţiuni ca să fie executaţi”. Pentru
unii deţinuţi exilaţi, separarea de familie era cel mai greu de îndurat.
François a scris: „Draga mea familie mult iubită, mă va mai ţine exilul mult
timp de acum înainte departe de voi, de tot ceea ce iubesc? Ah, durerea
separării este sfâşietoare! Să fiu departe de o soţie iubitoare şi de copilaşii
care nu ştiu ce înseamnă să fie mângâiaţi de un tată iubitor! Draga mea
familie, adesea îmi înalţ spiritul şi inima spre Cer ca Dumnezeu să-mi rupă lanţurile care mă ţin în
acest loc şi să pună capăt exilului meu, îngăduindu-mi astfel să mă întorc în sânul
dragii mele familii, la toţi cei după care inima-mi tânjeşte”.
f.Contribuţia condamnaţilor:
În 1837,
guvernatorul Bourke a afirmat: „În
New South Wales, datorită muncii condamnaţilor, colonizatorii harnici şi
pricepuţi au transformat, în decurs de cincizeci de ani, sălbăticia într-o colonie superbă şi
înfloritoare”. În această perioadă, condamnaţii şi foştii condamnaţi alcătuiau
peste două treimi din forţa de muncă a bărbaţilor. Ei au ajutat populaţia de
emigranţi să realizeze această sarcină extraordinară. Siliţi de împrejurări sau
din proprie iniţiativă, nouăzeci la sută dintre toţi condamnaţii au făcut
din Australia casa lor. Şi tânărul Job a ajuns unul dintre aceşti locuitori,
deoarece, când şi-a recăpătat
libertatea, s-a căsătorit,
s-a aşezat la
casa lui şi, în cele din urmă, a devenit strămoşul a sute de locuitori ai
Australiei şi ai Noii Zeelande! François însă a fost unul dintre puţinii care,
la eliberare, au reuşit să se întoarcă în ţara natală, la familia lor. Începând
din acele vremuri, ritmul schimbării a continuat să se intensifice şi, în numai
trei generaţii care s-au perindat de
atunci, acea „colonie superbă şi înfloritoare” s-a transformat într-o naţiune multiculturală. Cu fiecare an ce trece,
mii de persoane din Asia, Canada şi Europa, inclusiv din Marea Britanie
vizitează Australia sau cer să rămână aici. La sosire, ei sunt
impresionaţi de clădirile de beton înălţate pe pământul pe care l-au curăţat condamnaţii şi de
autostrăzile construite pe drumurile pe care le-au săpat aceştia. Totuşi, chiar şi pe străzile
moderne şi pline de forfotă ale Australiei, vechile clădiri de piatră continuă
să fie mărturia muncii acelor pionieri fără voie care s-au văzut exilaţi în Botany Bay.
4. Brolga, casuarul, emu şi jabirul:
Câteva păsări neobişnuite din Australia:
Înarmat cu gheare înfricoşătoare, casuarul, o pasăre nezburătoare,
prezentată drept cea mai periculoasă pasăre din lume, poate să sară, să
lovească cu piciorul şi să sfâşie cu o forţă impresionantă. Având o statură
asemănătoare şi fiind la fel de bine înarmată, ruda sa, pasărea emu, nu are nevoie de aripi: ea aleargă iute ca vântul. În
dans, brolga preamăreşte, parcă,
geniul Creatorului! Iar la bălăceală, jabirul,
înalt şi zvelt, este un model de ţinută şi demnitate păsărească. Vulturul cu coada în formă de pană, fie
în zbor, fie la pândă, etalează silueta unui vânător înaripat desăvârşit. Da,
fiecare dintre aceste păsări măreţe este o adevărată minune a creaţiei. Aşadar,
avem plăcerea să vi-l prezentăm pe:
a.Coloratul casuar: prietenul
pădurilor tropicale:
Cântărind între 30 şi 60 de kilograme,
casuarul de sud cu creastă dublă, care trăieşte în pădurile tropicale
luxuriante din nord-estul Australiei şi din Noua Guinee, este o pasăre
frumoasă, însă singuratică. Măsurând circa 2 metri în înălţime, femela este mai
mare decât masculul şi, ceea ce este neobişnuit pentru o pasăre, este ceva mai
colorată decât masculul, care, exceptând perioada de împerechere, este înţelept
şi stă departe de aceasta. După împerechere, femela depune în cuib mai multe
ouă verzi, lucioase, iar apoi, pur şi simplu, pleacă să se plimbe, lăsându-l pe
mascul să se ocupe de clocit şi de creşterea puilor. După aceea, ea se
împerechează şi cu alţi masculi, lăsându-le la fiecare în grijă câte un cuib de
ouă! Despăduririle fac însă ravagii în rândul casuarilor. În efortul de a spori
numărul acestora, Rezervaţia Billabong
din apropierea oraşului Townsville, Queensland, a înfiinţat un program de
reproducere în captivitate care are ca obiectiv eliberarea păsărilor în
sălbăticie după ce acestea cresc destul de mari. Deşi sunt omnivori, casuarii
se hrănesc în special cu fructe, pe care le înghit întregi. Astfel, seminţe de
la peste o sută de specii de plante călătoresc nedigerate prin maţele păsării
şi sunt împrăştiate prin toată pădurea, fiind învelite în ghemotoace de
îngrăşământ protector şi hrănitor. Acest lucru, sunt de părere specialiştii
rezervaţiei, ar putea face din casuar o specie de bază, dacă ne gândim la
marele număr de specii de plante ce ar putea dispărea odată cu casuarul. Dar
oare această pasăre atacă oamenii? Numai pe cei fără minte, care se apropie
prea mult. În realitate, oamenii sunt cei care constituie o ameninţare mult mai
mare pentru casuar decât a constituit vreodată acesta pentru oameni. La
adăpostul întunecos al pădurilor tropicale, pasărea va scoate un sunet gutural
jos ca să vă avertizeze că este în apropiere. Înţelegeţi aluzia; nu vă
apropiaţi. După toate probabilităţile, ea se va furişa pe sub crengi,
protejându-şi capul cu casca sa cornoasă, asemănătoare unui coif. Însă, atunci
când este încolţită sau rănită sau când îşi apără puii, s-ar putea să vă atace
dacă vă apropiaţi prea mult.
b.Emu: simbol naţional şi al
hoinărelii:
O rudă apropiată a casuarului, însă puţin
mai mare decât acesta, este pasărea emu, care trăieşte în majoritatea zonelor
slab populate ale Australiei. Singura pasăre mai mare decât aceasta este
struţul. Speriosul emu are picioare lungi şi puternice cu care poate să alerge
foarte repede, atingând 50 km/h şi, ca şi casuarul, la fiecare picior are
trei gheare ucigătoare. Dar, spre deosebire însă de ruda sa, care îşi
stabileşte teritoriul, emu este un hoinar rătăcitor, rareori fiind agresiv. El
mănâncă aproape orice: omizi, varză, chiar şi bocanci uzaţi! După ce femela a
depus ouăle de culoare verde închis - de obicei între 7 şi 10, uneori însă
ajungând până la 20 -, ca şi casuarul, ea îi încredinţează masculului sarcina
clocitului şi a creşterii puilor. Întâlnirea cu europenii a fost o experienţă
neplăcută pentru pasărea emu. În Tasmania,
locuitorii au eradicat rapid această pasăre. Iar pe continent, din cauza
preferinţei ei pentru grâu, ea şi-a câştigat titlul de dăunător şi s-au
pus premii pe capul ei, devenind astfel victima vânătorilor. Însă, în ciuda
măcelului nelimitat, numărul de păsări emu a înregistrat un salt remarcabil
într-o măsură atât de mare, încât, în 1932, Australia de Vest a declarat război deschis
acestei păsări. Guvernul efectiv a lansat un apel armatei pentru a folosi două mitraliere Lewis! Deşi nu este vestită
pentru inteligenţa ei, pasărea emu a câştigat această luptă. „Războiul” a fost
o bătaie de joc publică şi o ruşine politică; zece mii de rafale ca să ucidă
cel mult câteva sute de păsări. Însă în războiul de uzură ce a urmat, - emu
contra atacului puştilor cu două ţevi ale vânătorilor de premii puse pe capul
păsărilor şi contra muniţiei oferite gratis de guvern fermierilor -, păsările
emu nu au mai rezistat. Cu toate acestea, în prezent, pasărea emu este un
simbol naţional. Pe stema Australiei ea stă mândră în faţa unui cangur, iar prin
desişurile din pădure ea hoinăreşte în deplină siguranţă. Cel mai crud duşman
al ei este seceta. Păsările emu au ajuns să fie chiar înmulţite şi crescute
experimental pentru o gamă largă de produse: carnea complet lipsită de grăsime;
pielea tare şi rezistentă; pene şi uleiul extras dintr-un ţesut moale şi gras
aflat pe pieptul păsării. Datorită acestei rezerve de grăsime localizate,
carnea este complet lipsită de grăsime.
c.Vă place să dansaţi?
Poate că
nu, însă păsărilor brolga în mod sigur le place. Pe „ringul de dans” aflat la
marginea apei, „mai mulţi cocori gri, de la o pereche până la circa 12 perechi,
se vor aşeza aproape în linie dreaptă, faţă în faţă şi vor începe să danseze”,
se spune în cartea The Waterbirds of Australia. „Ei sar în faţă,
aterizând pe picioarele lor asemenea unor catalige, cu aripile pe jumătate
deschise, pe care le flutură. În timp ce se mişcă înainte şi înapoi, ei se
apleacă în faţă, îşi ridică şi îşi coboară rapid capul, gângurind uşor şi
scoţând încet nişte sunete asemănătoare celor scoase de un flaut. Din când în
când, o pasăre se va opri şi, aruncându-şi capul pe spate, va scoate nişte
strigăte puternice ca de trompetă. Păsările pot face şi o săritură în aer de
câţiva metri, coborând uşor pe pământ cu aripile negre şi gri larg deschise.
Bucăţi de ramuri sau de iarbă sunt împrăştiate în jur, iar păsările brolga
încearcă să le prindă sau să le străpungă cu ciocurile în timp ce acestea cad.”
Un spectacol înălţător, îndeosebi dacă stăm şi ne gândim la dimensiunile acestor
păsări, care măsoară peste un metru înălţime şi au o deschidere a aripilor de
aproape 2 metri! Deşi multe specii de păsări prezintă spectacole de
curtare sofisticate în sezonul de împerechere, brolga, una dintre cele mai mari
specii de cocori, este o dansatoare incurabilă pe tot parcursul anului. De
fapt, numele păsării îşi are originea într-o legendă a băştinaşilor care
vorbeşte despre o renumită dansatoare pe nume Buralga. Ea a respins avansurile unui vrăjitor rău. Ca urmare, el a
transformat-o într-un graţios cocor.
d.Jabirul: singura barză din Australia:
Jabirul, sau barza cu gâtul negru, o pasăre
a ţinuturilor mlăştinoase, frecventează coastele calde şi umede din nordul şi
estul Australiei. (Jabirul sud-american este o specie diferită de barză.)
Zveltă, având 1,30 metri înălţime şi un penaj viu colorat, pasărea jabiru se
remarcă printre miile de alte păsări din ţinuturile mlăştinoase. În timp ce
umblă ţanţoşă prin apele mici, ea îşi înfige în apă ciocul puternic şi lung cu
atâta forţă, încât trebuie să dea din aripile parţial deschise ca să anuleze
forţa respectivă. Şi cât de puternice sunt aceste aripi! Când îşi întinde
aripile, care au circa 2 metri de la un capăt la celălalt, ţinându-şi
penele de la vârf răsfirate ca nişte degete, jabirul se înalţă uşor în cercuri
până când pe cer nu se mai vede decât o mică cruce. Într-adevăr, jabirul purtat
de curenţi, cu aripile, gâtul şi picioarele lui lungi, proiectat pe uriaşa
sferă roşie a soarelui ecuatorial ce apune, constituie un simbol îndrăgit al
ţinuturilor mlăştinoase din nordul Australiei.
e.Vulturul cu coada în formă de pană:
regele cerului:
La o aruncătură de băţ de vârful stâncos al
unui munte din statul Victoria,
înfruntând un curent de aer extraordinar de puternic care a risipit toate
celelalte păsări de pe cer, se juca un vultur cu coada în formă de pană.
Scriitorul David Hollands a fost
martorul unui spectacol acrobatic unic în viaţă. „Vulturul, scrie el, stătea
suspendat acolo, aproape nemişcat, simţindu-se ca la el acasă în acest mediu
ostil. Pe când mă uitam, iată că a căzut, strângându-şi aripile ca să plonjeze
vertical. A mers în jos o sută de metri, iar apoi şi-a deschis aripile foarte
încet, ceea ce l-a împins ca o rachetă în sus, câştigând din nou cea mai mare
parte din înălţimea pe care o pierduse în cădere. Făcând o jumătate de
răsucire, el a rămas la aceeaşi înălţime, după care s-a înălţat mai sus şi a
coborât încă o dată şi încă o dată, aruncându-se în mod spectaculos spre fundul
văii şi ridicându-se apoi din nou, într-un neîntrerupt spectacol care te
înfiora.” Cu o deschidere a aripilor de 2,5 metri şi cu o coadă care are în mod
clar o formă de pană, acest stăpân puternic şi graţios nu poate fi confundat cu
nicio altă pasăre de pe cerul australian. În gheare, el poate strânge prada cu
o forţă de trei tone-forţă! Un timp însă, singurul mod „potrivit” de a
vedea un vultur cu coada în formă de pană era în faţa unei ţevi de puşcă. La
fel ca ruda sa din America, vulturul pleşuv, vânată fără milă pentru a ocroti
somonul şi industria de blănuri, şi acest vultur australian a fost persecutat
pentru că din când în când lua câte un miel. „Pe glob sunt puţini răpitori (sau
păsări de pradă) care au fost atât de persecutaţi ca vulturul cu coada în formă
de pană. Timp de aproape 100 de ani, acesta a fost considerat un dăunător şi li
s-au dat premii în bani celor care ofereau dovada uciderii unui vulture”, se
spune în cartea Birds of Prey. Însă, cu timpul,
acuzaţiile au fost retrase. S-a dovedit că acest vultur se hrăneşte în
principal cu iepuri sălbatici şi, uneori, cu animale de prin partea locului,
printre care şi unele specii mici de canguri care au o greutate de două ori mai
mare decât a lui. În sfârşit, această descoperire a făcut ca vulturul să
câştige prietenia omului, precum şi protecţie legală.
5. Marele Bazin Artezian - Ce este
acesta?
Să ne imaginăm că ne aflăm la
bordul unui avion şi zburăm spre vest pe deasupra ultimelor terminaţii, întinse
ca nişte degete, ale marelui lanţ muntos australian de pe coastă. Priveliştea
ce ni se deschide în faţa ochilor este de-a dreptul fascinantă. Cerul albastru
fără niciun nor de deasupra noastră este ca o boltă ce se-ngemănează cu Pământul
la orizont. Cât vedem cu ochii, pământul e neted ca-n palmă. Nu peste mult timp
lăsăm în urmă peticele de culturi verzi de pe covorul savanei aurii, iar
înaintea noastră se iveşte un peisaj arid, cu sol roşiatic, pătat ici, colo cu
iarbă maronie. Chiar dacă vi se pare de necrezut, sub acest sol se află o
întindere de apă cât două treimi din Marea Mediterană. Acest uriaş rezervor de
apă subterană este cunoscut sub numele de Marele
Bazin Artezian.
Viaţa
celor care trăiesc în zonele izolate din interiorul continentului, unde soarele
e arzător, depinde în totalitate de acest ocean subteran. Pentru a înţelege de
ce este atât de importantă această comoară îngropată şi cum s-a format ea,
trebuie să înţelegem mai întâi cum este Australia.
a.Uscată la suprafaţă:
Pe bună dreptate s-a zis
despre Australia că este
o ţară arsă de soare. Pe acest continent, cel mai mic dintre cele cinci
continente ale lumii, se află al doilea deşert ca mărime din lume. Tot aici curge
şi unul dintre cele mai lungi râuri din lume, şi anume râul Darling. Totuşi, râurile Australiei nu sunt prea bogate în apă. În
Statele Unite, numai fluviul Mississippi varsă în ocean anual cu aproape 60%
mai multă apă decât toate râurile şi pâraiele din Australia la un loc. De ce plouă atât de puţin pe acest
continent? Având în vedere poziţia sa pe glob - continentul se află la 30°
latitudine sudică -, vremea de aici este influenţată în mare măsură de
presiunea ridicată specifică acestei latitudini. Celulele de vreme bună aduc în
centrul ţării aer cald. Deplasându-se pe deasupra suprafeţei netede, curenţii
de aer nu întâlnesc în cale lanţuri muntoase înalte ca să adune din aer
umiditatea. Singurul lanţ muntos masiv este cel care se întinde de-a lungul
coastei estice a continentului. Cel mai înalt vârf de aici are numai
2 230 m, un copilaş pe lângă giganţii de pe glob. Toţi curenţii care
aduc precipitaţii dinspre Oceanul Pacific, aflat la est, şi care se îndreaptă
spre interiorul continentului întâlnesc în cale aceşti munţi şi îşi varsă
încărcătura esenţială vieţii pe o fâşie îngustă de pământ de-a lungul coastei.
Lipsa înălţimilor, temperaturile medii ridicate şi aşezarea munţilor pe coasta
estică, toate acestea fac ca Australia să fie
cel mai uscat continent de pe faţa Pământului - cel puţin la suprafaţă.
b.Plină de apă în adâncime:
Sub scoarţa aridă a Australiei
se găsesc 19 bazine de apă subterană importante. Marele Bazin Artezian, cel mai
mare dintre acestea, se întinde în subteran pe o cincime din continent. El
măsoară o suprafaţă de 1,7 milioane de kilometri pătraţi, de la capătul peninsulei Cape York, în nord, până la lacul Eyre, aflat în Australia de Sud. El conţine
un volum de 8 700 de kilometri cubi de apă, suficient pentru a umple
lacurile Michigan şi Huron, din America de Nord, până la cota lor de inundaţie.
Dar, spre deosebire de Marile Lacuri din America de Nord, la apa din Marele
Bazin Artezian nu se ajunge prea uşor. Bazinul este alimentat cu apă când
precipitaţiile se infiltrează în sol şi umplu straturile acvifere de gresie. În
acest mod în bazin pătrund zilnic aproximativ 300 de megalitri de apă. Dar ce
se întâmplă cu toată această apă?
c.Un burete uriaş îmbibat cu apă:
Marele Bazin Artezian este ca
un burete, însă de proporţii gigantice. Straturile de gresie, permeabile ca un
burete, a căror grosime variază de la 100 de metri la aproape 3 kilometri, sunt
prinse între straturi de rocă impermeabilă. Aceste straturi curbate coboară
spre vest, marginea estică a lor fiind vizibilă de-a lungul Cordilierei Australiene. Precipitaţiile
se infiltrează pe toată lungimea acestei margini estice şi se preling încet
spre vest, deplasându-se cu doar 5 metri pe an. Dacă se forează un puţ în zona
lanţului muntos şi se trece prin stratul impermeabil superior, ajungându-se la
stratul de gresie, apa din acest strat acvifer captiv se ridică la suprafaţă
prin propria ei presiune. Deoarece apa iese sub presiune, acest puţ este numit
puţ artezian, expresia provenind de la numele fostei provincii franceze Artois, unde s-a forat primul puţ de acest tip.
După ce s-a descoperit comoara arteziană a Australiei, în străvechiul rezervor
subteran de apă s-au forat mii de puţuri.
d.Secarea rezervorului:
Pe la sfârşitul anilor 1800,
locuitorii Australiei, nerăbdători să cultive întinsele câmpii din Queensland şi New South Wales, au început să exploateze cu mult entuziasm ceea ce
ei credeau a fi o resursă nelimitată de apă. În 1915, din Marele Bazin Artezian
ieşeau la suprafaţă prin aproximativ 1 500 de puţuri 2 000 de
megalitri de apă pe zi (aproximativ cantitatea necesară pentru umplerea a
1 000 de bazine olimpice de înot). Însă rezervorul s-a golit mai repede
decât se putea el umple şi, prin urmare, din multe puţuri nu a mai ieşit nicio
picătură de apă.
În prezent, dintre cele
4 700 de puţuri arteziene forate, numai din 3 000 mai curge apa în
mod natural. Există alte 20 000 de puţuri folosite pentru a scoate apă din
acest burete uriaş, ea fiind adusă la suprafaţă cu ajutorul unor pompe
acţionate de mori de vânt. Guvernele australiene îngrijorate de problema apei
depun eforturi pentru a ocroti acest rezervor, întrucât actualmente 95% din apa
arteziană ce iese la suprafaţă se iroseşte, fiind pierdută prin evaporare. Este
cât se poate de clar de ce conservarea acestei resurse este atât de valoroasă:
apa subterană reprezintă singura sursă sigură de apă pentru 60% din teritoriul
Australiei. Multe oraşe şi sectoare industriale din interiorul continentului
depind în totalitate de această rezervă. Dar ce gust are apa? Iată ce
spune Jason, care a crescut la o
fermă din Queensland, fermă ce folosea numai apă arteziană: „Are un gust puţin
sărat şi, de aceea, când e posibil, prefer apa de ploaie; însă vitelor le place
foarte mult această apă”. Gustul este dat de mineralele dizolvate ce s-au
acumulat în apă pe măsură ce ea s-a infiltrat prin straturile de rocă. La
marginea bazinului, apa este aproape pură, însă spre centru ea poate fi atât de
sărată, încât numai vitele şi oile reuşesc să o bea. Apa care nu este scoasă la
suprafaţă pentru a fi folosită de om îşi continuă drumul spre vest, spre
ţinuturile aride din interiorul continentului.
e.Un uriaş sensibil:
Îndreptându-ne mereu spre
apus, zărim mici ochiuri strălucitoare de apă, ca nişte nasturi, împrăştiate pe
toată întinderea deşertului. După ce a străbătut sute de kilometri în subteran,
călătorie ce a durat mii de ani, apa provenită din precipitaţii ajunge în
sfârşit la marginea sud-vestică a Marelui Bazin Artezian şi iese la suprafaţă,
formând izvoare naturale de tip movilă. Când apa acestor izvoare se evaporă,
rămân depozite minerale, care se acumulează în timp. Aceste depozite reţin
nisipul adus de vânt, iar movila ce se formează în jurul izvorului se înalţă
încetişor, profilându-se în peisajul din jur. Dar până şi aceste locuri izolate
ce oferă adăpost plantelor şi păsărilor au ajuns să fie distruse de om. În
cartea Discover Australia se
spune: „Odată cu introducerea vitelor şi a iepurilor şi, mai recent, cu sosirea
turiştilor, multe dintre aceste izvoare de tip movilă foarte sensibile la
factori externi au fost distruse. Dar, probabil, cel mai grav lucru este că, în
urma scoaterii apei din puţuri pentru adăparea turmelor de vite, debitul multor
izvoare s-a redus considerabil, iar din unele dintre ele nu mai curge decât un
firicel de apă”.
Acest străvechi rezervor de apă este un
uriaş sensibil - imens ca mărime, totuşi vulnerabil în faţa acţiunii omului. La
fel ca în cazul tuturor resurselor planetei, pentru a ocroti această uriaşă
instalaţie subterană de apă, adică Marele Bazin Artezian, este nevoie de o
administrare atentă.
*va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu