IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A CINCEA.
21 - Betesda și Sinedriul:
În
Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreiește Betesda,
care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulțime de bolnavi,
orbi, șchiopi, uscați, care așteptau mișcarea apei. Din când în când, apele
scăldătorii erau agitate și se credea că lucrul acesta era rezultatul unei
puteri supranaturale și că oricine ar fi coborât primul în apă după tulburarea
ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo,
dar, când se tulbura apa, gloata era așa de mare, încât în goana lor călcau în
picioare bărbați, femei și copii mai slabi ca ei. Mulți nu puteau să ajungă
până la marginea scăldătorii. Mulți dintre cei ce ajungeau până acolo mureau
alături de ea. Pe locul acela se ridicaseră adăposturi, ca bolnavii să fie
apărați de arșița zilei și de răcoarea nopții. Unii își petreceau noaptea în
pridvoarele acestea și în fiecare zi se târau până la marginea scăldătorii, cu
speranța zadarnică de vindecare. Iisus era din nou la Ierusalim. Mergând
singur și părând adâncit în meditație și rugăciune, a ajuns la scăldătoare. I-a
văzut pe suferinzii aceia nenorociți așteptând ceea ce credeau că este singura
lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca
să-i facă bine pe toți bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulțimile se duceau la
templu să se roage și El știa că un asemenea act de vindecare ar fi
stârnit atât de mult prejudecățile iudeilor, încât ar fi pus repede capăt
lucrării Lui. Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un
bolnav neajutorat, paralizat de treizeci și opt de ani. Suferința lui era în
mare măsură urmarea propriilor păcate și era socotită ca o judecată de la
Dumnezeu. Singur și lipsit de prieteni, simțind că nu avea dreptul la îndurarea
lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulți de mizerie. Pe când se aștepta ca
apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau
la pridvoare. Dar, în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el
că apa se mișcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea
scăldătorii. Alții, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu
putea să lupte ca să biruie gloata egoistă și gata de ceartă. Eforturile lui
stăruitoare în direcția aceasta, grija și continua dezamăgire făcuseră să-i
piară și restul de puteri. Bolnavul zăcea pe rogojina lui și tot ridica
ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând și milostiv S-a aplecat asupra
lui și cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenția. Nădejdea îi
reînvie în inimă. Simțea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut
îndată. Și-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă și acum
avea puțină nădejde să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El
și-a întors obosit privirea, zicând: „Domnule, n-am pe nimeni să mă bage în
scăldătoare când se tulbură apa și, până să mă duc eu, se pogoară altul
înaintea mea”. Iisus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis
doar: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”. Credința omului se prinse de
cuvânt. Fiecare mușchi și fiecare nerv vibrau de viață nouă și o putere
vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, și-a
supus voința să asculte porunca lui Iisus și toți mușchii au răspuns voinței
lui. Sărind în picioare, se simțea ca un om în toate puterile. Iisus nu-l
asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască și să piardă
unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos și, acționând
în virtutea lui, a primit putere. Prin aceeași credință, putem primi și
noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărțiți de viața lui Dumnezeu.
Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înșine, nu suntem în stare să trăim
o viață sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulți își
dau seama de starea lor de slăbiciune și doresc acea viață spirituală care să-i
aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câștige. În disperare,
ei strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
(Romani 7, 24.). Acești oameni descurajați, prinși în luptă, să privească în
sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin sângele
Său, zicând cu nespusă duioșie și milă: „Vrei să te faci sănătos?” El îți spune
să te ridici în sănătate și pace. Nu aștepta să simți că ești sănătos. Crede
cuvântul Lui și el se va împlini. Pune voința ta de partea voinței lui Hristos.
Slujește-L și, lucrând după cuvântul Lui, vei primi putere. Oricare ar fi
obiceiul rău și patima cea rea, care din cauza îndelungatei practicări a robit
sufletul și trupul, Hristos este în stare și dorește să te elibereze. El va da
viață sufletului „mort în greșeli.” (Efeseni 2, 1.), El îl va elibera pe robul
prins în slăbiciune de nenorocire și de lanțurile păcatului. Paraliticul
vindecat s-a plecat să-și ia patul - o rogojină și o pătură - și, cu un
sentiment de ușurare, s-a ridicat iarăși și s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe
Eliberatorul său; dar Iisus Se pierduse în mulțime. Omul se temea că nu-L va
recunoaște când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul
hotărât și ușor, lăudând pe Dumnezeu și bucurându-se de sănătatea câștigată, a
întâlnit câțiva farisei și le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost
surprins de răceala cu care îi ascultau povestea. Cu fruntea încruntată,
l-au întrerupt și l-au întrebat de ce-și ducea patul în zi de Sabat. I-au
amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul
uitase că este Sabat; cu toate acestea, nu se simțea mustrat pentru faptul că
ascultase porunca Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a
răspuns plin de curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: Ridică-ți patul și
umblă”. Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar n-a putut
să spună. Acești conducători știau bine că numai Unul Se dovedise în stare să
facă această minune, dar doreau o dovadă directă că era Iisus, ca să-L poată
condamna ca fiind călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase Legea
numai pentru că îl vindecase pe bolnav în Sabat, ci comisese și sacrilegiul de
a-l pune pe om să-și ducă patul. Iudeii denaturaseră Legea atât de mult,
încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretențiile lor fără sens deveniseră
proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot
soiul de restricții fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru
Domnul și onorat. Cărturarii și fariseii făcuseră din ținerea Legii o povară
greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat,
nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenți de persoane luate
dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le
facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un
păcat, aceia care foloseau pe alții pentru a le săvârși erau tot așa de
vinovați ca și când le-ar fi făcut personal. Ei socoteau că mântuirea este
numai pentru iudei și că starea tuturor celorlalți, fiind oricum fără speranță,
nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi
ținute de toți. Legile Sale nu aprobă restricții necugetate sau
egoiste. Isus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El
venise ca să aducă o jertfă pentru păcat și o jertfă de mulțumire pentru marea
îndurare de care se făcuse părtaș. Găsindu-l printre închinători, Iisus i S-a
făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: „Iată că te-ai făcut
sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai
rău”. Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe
Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmășia manifestată față de Iisus, el le-a spus
fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era cel care înfăptuise vindecarea.
„Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus și căutau să-L
omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.” Iisus a fost adus
înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzația că a călcat Sabatul. Dacă
în timpul acela iudeii ar fi fost o nație independentă, o acuzație de felul
acesta ar fi constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost
împiedicat de faptul că erau supuși romanilor. Iudeii nu aveau putere să
condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzația pe care o aduceau ei împotriva lui
Iisus n-ar fi avut nicio greutate în fața tribunalului roman. Cu toate acestea,
ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici
lucrării Lui, Hristos câștiga și la Ierusalim o influență asupra poporului, mai
mare chiar decât a lor. Mulțimea, care nu se interesa de discursurile
rabinilor, era atrasă de învățătura lui Hristos. Oamenii puteau să înțeleagă
cuvintele Lui și inima lor se încălzea și era mângâiată. El vorbea despre
Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată
milos și descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană.
Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât
și prin lucrările milei Sale, El distrugea puterea apăsătoare a vechilor
tradiții și a poruncilor omenești și prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăția
ei inepuizabilă. În una din cele dintâi profeții despre Hristos, stă
scris: „Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire
dintre picioarele lui, până va veni Șilo; și de El vor asculta popoarele (sau
la El se vor aduna popoarele).” (Geneza 49, 10.). Oamenii se adunau în jurul
lui Hristos. Inima voioasă a mulțimii prefera să primească învățăturile Lui
pline de iubire și îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoți. Dacă
preoții și rabinii nu ar fi lucrat împotrivă, învățătura Lui ar fi produs o
reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea. Dar, pentru a-și păstra
puterea, acești conducători s-au hotărât să distrugă influența lui Iisus.
Aducerea Lui în fața Sinedriului și condamnarea oficială a învățăturilor Lui
aveau să producă tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect față
de conducătorii lor religioși. Oricine îndrăznea să condamne pretențiile
rabinilor sau încerca să micșoreze poverile puse de ei asupra poporului era
privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci și de trădare. Pe temeiul acesta,
rabinii sperau să dea naștere la bănuială față de Hristos. Ei Îl prezentau ca
și cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărțiri în
popor și pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani. Dar
planurile pe care acești rabini căutau așa de zelos să le pună în aplicare
porniseră din alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui
pe Hristos în pustie, Satana și-a combinat forțele pentru a I se împotrivi în
lucrare și, dacă ar fi fost cu putință, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise
prin eforturi directe și personale, se hotărâse să facă prin vicleșug. Îndată
ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuți și
a făcut planuri amănunțite de a orbi și mai departe mintea poporului iudeu,
ca oamenii să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să
lucreze prin agenții săi omenești din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui
împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe
Hristos și să-I facă viața cât mai amară cu putință, nădăjduind să-L
descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte
ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului.
Iisus venise să „vestească o lege mare și
minunată”. El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci să i-o mărească. Scriptura
zice: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe Pământ.”
(Isaia 42, 21.4.). El venise pentru a dezlega și a elibera Sabatul de cerințele care-l împovărau, care
făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare. Din motivul acesta a
ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut
să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l
vindece fără să-i spună să-și ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe
care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe Pământ avea la bază un scop
înțelept. Tot ce făcea era important în sine, precum și prin învățătura pe care
o dădea. Dintre nenorociții de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca
să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare și i-a poruncit omului să-și
ducă patul prin oraș, ca să vestească lucrarea mare săvârșită asupra lui.
Lucrarea aceasta a stârnit discuții cu privire la ce anume era îngăduit să se
facă în Sabat și a dat ocazie ca El să denunțe restricțiile impuse de iudei cu
privire la Ziua Domnului și să declare fără valoare tradițiile lor. Iisus
le-a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea
privitoare la Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care
urcă la Cer fără încetare și coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde. Iisus
a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez”. Toate zilele
sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor planurile Lui pentru
neamul omenesc. Să oprească Dumnezeu Soarele din lucrarea lui în Sabat, să nu
mai trimită razele lui blânde ca să încălzească Pământul și să hrănească
vegetația? Să oprească sistemele lumilor în ziua aceasta sfântă?
Să poruncească El apelor să se oprească și să nu mai ude câmpurile și
pădurile și să spună valurilor mării să se oprească din mișcarea lor
neîncetată? Grâul și porumbul să se oprească din creștere, iar strugurii în
pârg să-și întârzie coacerea? Pomii și florile să nu mai dea muguri și să nu
mai înflorească în Sabat? În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din
roadele pământului sau din binecuvântările care fac viața plăcută. Natura
trebuie să-și continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu și-ar opri mâna
pentru o clipă, omul ar cădea și ar muri. Și omul are o lucrare de făcut în
ziua aceasta. Nevoile vieții trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiți,
lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute
în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină.
Iisus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu,
făcând o lucrare la fel de sfântă și de același caracter cu a Tatălui din Cer.
Dar fariseii s-au aprins și mai mult. După vederile lor, El nu călcase numai Legea,
dar, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.
(Ioan 5, 18.). Toți iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi
trebuit să se înfurie așa de rău când Hristos a spus că și El era în aceeași
legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde
lucrul acesta în înțelesul cel mai înalt. Acești adversari ai lui Hristos
n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile prezentate de El conștiinței
lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile și tradițiile lor, iar acestea păreau
slabe și serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Iisus din Cuvântul
lui Dumnezeu și din nesfârșita mișcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât
de puțin să primească lumina, ar fi fost convinși că Iisus rostea adevărul. Dar
ei au ocolit cele spuse de Iisus cu privire la Sabat și au căutat să stârnească
mânia contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu Dumnezeu. Furia
conducătorilor nu cunoștea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoții și
rabinii L-ar fi ucis pe Iisus pe loc. Dar poporul ținea la El. Mulți
recunoșteau în Iisus pe prietenul care le vindecase bolile și-i mângâiase în
întristările lor și ei considerau ca fiind bună vindecarea săvârșită la
Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligați să-și înfrâneze
ura. Iisus a respins acuzația de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru
a face lucrările de care Mă acuzați, provine din faptul că sunt Fiul lui
Dumnezeu, una cu El în natură, în voință și în scop. În toate lucrările Sale de
creație și călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. „Fiul nu poate face nimic de la
Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoții și rabinii găseau o
vină Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea
căreia fusese trimis în lume. Prin păcatele lor, ei se despărțiseră de Dumnezeu
și, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simțeau în stare să facă
totul singuri și nu-și dădeau seama că au nevoie de o înțelepciune mai înaltă,
care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinței Tatălui și
dependent de puterea Lui. Așa de mult Se golise Iisus de Sine, încât nu făcea
planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru
El și I le dezvăluia în fiecare zi. Tot așa ar trebui să fim și noi dependenți
de Dumnezeu, astfel încât viața noastră să fie o împlinire a voinței
Sale. Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face și Fiul
întocmai.... După cum Tatăl învie morții și le dă viață, tot așa și Fiul, dă
viață cui vrea”. Saducheii susțineau că nu va fi înviere a corpului, dar Iisus
le-a spus că una din lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de
a învia pe morți și că El are putere să facă aceeași lucrare. „Vine ceasul, și
acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei
ce-L vor asculta vor învia.” Fariseii credeau în învierea morților. Hristos a
declarat că, și în timpul acela, puterea care dă viață morților se afla între
ei și ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeași putere de înviere
dă viață și celui „mort în greșeli și păcate” (Efeseni 2, 1.). Duhul acela dă
viață din Hristos Iisus, „puterea învierii Sale”, îi izbăvește pe oameni
de „legea păcatului și a morții.” (Filipeni 3, 1; Romani 8, 2.).
Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credință, sufletul este apărat de păcat.
Acela care deschide inima față de Duhul lui Hristos devine părtaș al acelei
forțe mărețe, care va ridica din mormânt corpul său. Umilul Nazarinean
și-a arătat adevăratul Său titlu de noblețe. El S-a ridicat deasupra neamului
omenesc, a îndepărtat vălul păcatului și al ocării și S-a descoperit ca
Slăvitul oștilor îngerești, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului.
Ascultătorii Săi stăteau fermecați. Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se
purtase cu o așa demnitate împărătească. Toate cuvintele Lui erau clare și
înțelese, declarând în întregime misiunea Sa și datoria lumii. „Tatăl nici nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toți să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu
cinstește nici pe Tatăl, care L-a trimis. După cum Tatăl are viață în Sine, tot
așa a dat Fiului să aibă viață în Sine. Și i-a dat putere să judece, întrucât
este Fiu al omului.” Preoții și conducătorii luaseră poziție de
judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos, dar El S-a declarat
Judecătorul lor și Judecătorul întregului Pământ. Lumea este încredințată lui
Hristos și prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările
lui Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât și după întruparea Sa.
Îndată ce s-a ivit păcatul, a existat și un Mântuitor. El a dat și dă tuturor
viață și lumină și fiecare va fi judecat după lumina primită. El, care a dat
lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai duioasă stăruință, căutând să-i
câștige de la păcat la sfințenie, este în același timp și Apărătorul, și
Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în Cer, Satana și-a menținut
lucrarea prin înșelăciune; dar Hristos a lucrat și lucrează pentru a-i dezvălui
planurile și a-i distruge puterea. El, care S-a luptat cu amăgitorul și care,
în decursul tuturor veacurilor, a căutat să-i smulgă pe captivi din prinsoarea
lui, va judeca fiecare ființă. Și Dumnezeu „I-a dat putere să judece,
întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile și
ispitele oamenilor și înțelege slăbiciunile și păcatele lor, întrucât pentru
binele nostru a stat neclintit în fața ispitelor lui Satana și Se va purta cu
dreptate și milă cu ființele pentru salvarea cărora a vărsat însuși sângele Său
- pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute
judecata. Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze.
„Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci
ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3, 17.). El declară deci în fața
Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are
viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” (Ioan
5, 24.). Cerându-le ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit
înaintea lor, într-o priveliște tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor
viitoare. „Vine ceasul”, a zis El, „când toți cei din morminte vor auzi glasul
Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață;
iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” (Ioan 5, 28.29.). Asigurarea
aceasta de viață veșnică era așteptată cu mult dor de toți israeliții și ei
sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze
în întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpățânarea este
oarbă. Iisus călcase tradițiile rabinilor și desconsiderase autoritatea lor și
de aceea nu voiau să-L creadă. Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele
vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face și mai
impresionante cuvintele lui Iisus în fața Sinedriului. Autoritățile religioase
cele mai înalte căutau viața Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel.
Domnul Sabatului era în fața unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la
acuzația că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat fără teamă care era
misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire și cu mânie; dar la cuvintele
Lui n-aveau ce să răspundă. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul
preoților și al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui.
Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretențiile lor se întemeiau pe
propria îngâmfare și aroganță. El a refuzat să Se dezvinovățească de acuzațiile
lor sau să le dea vreun răspuns. În loc să scuze fapta săvârșită sau să
explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a ridicat împotriva mai
marilor și acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea
inimii lor și pentru ignoranța lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au
lepădat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care era
trimisul lui Dumnezeu. „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele
aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.).În
toate paginile, de istorie, de învățătură sau de profeție, Scripturile
Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o
instituție dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare
concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „toți proorocii mărturisesc.” (Faptele
Apostolilor 10, 43.). De la făgăduința dată lui Adam, prin tot șirul patriarhilor
și până la sistemul Legii, lumina slavei cerești arată clar urmele
Răscumpărătorului. Profeții văzuseră steaua din Betleem, pe Șilo care trebuia
să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin fața ochilor, în tainică
procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se
înălța la Cer o dată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin
trâmbița jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoșată a Sfintei
Sfintelor. Iudeii aveau în stăpânire Scripturile și credeau că, prin
cunoașterea superficială a Scripturilor, aveau viața veșnică. Dar Iisus a zis:
„Cuvântul Lui nu rămâne în voi”. Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul
Său, Îl lepădau și în persoană. „Nu vreți să veniți la Mine”, zicea El, „ca să
aveți viață.” Conducătorii iudei studiaseră învățăturile profeților cu
privire la împărăția lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorința
sinceră de a cunoaște adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susțină
speranțele ambițioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar așteptărilor
lor, n-au vrut să-L primească; și, pentru a se scuza, au încercat să-L
dovedească a fi un înșelător. O dată ce și-au așezat piciorul pe această
cărare, i-a fost ușor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor față de
Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au
fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul
dumnezeiesc în minciună și, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre
lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâți să se împotrivească
luminii. Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni”. El
nu căuta nici influența Sinedriului și nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai
onorat dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea și cu autoritatea Cerului.
Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou
mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele poporului
ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai marii iudeilor să înțeleagă
caracterul Său și să primească binecuvântările pe care venise să le
aducă. „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni
un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.” Iisus venise în baza
autorității lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui și căutând
slava Lui; și, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel;
atunci când alții urmau să vină, luând înfățișarea caracterului lui Hristos,
dar mânați de propria voință și căutând propria slavă, pe aceia urmau să-i
primească. Și pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se folosește de
îngâmfarea care este în alții. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns
bucuroși. Ei urmau să primească pe învățătorul fals pentru că le măgulea
mândria prin aceea că aproba părerile și tradițiile cultivate de ei. Dar
învățăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Ele erau spirituale și
cereau sacrificarea eului; de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoșteau
pe Dumnezeu și pentru ei glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui
străin. Nu se repetă și astăzi același lucru? Nu sunt mulți astăzi, până
și conducătorii religioși, care își împietresc inima față de Duhul Sfânt și fac
imposibilă recunoașterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui
Dumnezeu pentru a ține tradiția lor? „Dacă ați crede în Moise, M-ați crede
și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele scrise
de el, cum veți crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care vorbise lui
Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele
lor conducător, l-ar fi recunoscut în învățăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar
fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise.
Iisus știa că preoții și rabinii erau hotărâți să-I
ia viața; cu toate acestea, le-a dat explicații lămurite despre unitatea Sa cu
Tatăl și legătura Sa cu lumea. Ei au înțeles că nu aveau scuză în împotrivirea
lor față de Hristos, dar cu toate acestea ura lor criminală nu s-a stins. Îi
cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoțea lucrarea Lui;
dar au rezistat la chemările Lui și s-au zăvorât în întuneric. Ei nu
izbutiseră să ruineze autoritatea lui Iisus sau să îndepărteze respectul și
atenția cu care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinși
de cuvintele Lui. Chiar și conducătorii simțeau o mare vină când El le făcuse
cunoscute de aproape greșelile lor; dar lucrul acesta n-avusese altă urmare
decât să-i ridice și mai mult împotriva Lui. Ei erau hotărâți să-I ia viața. Au
trimis soli prin toată țara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui Iisus, ca
fiind un amăgitor. Au fost trimiși spioni care să-L supravegheze și să
raporteze ce zicea și ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai
mult sub umbra crucii.
22 - „Împărăția lui Dumnezeu este aproape”:
„Iisus a venit în Galilea și propovăduia Evanghelia
lui Dumnezeu. El zicea: S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu, este
aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” (Marcu 1, 14.15.).Venirea lui
Mesia se vestise mai întâi în Iudea. În Templul din Ierusalim, nașterea
înainte-mergătorului îi fusese prevestită lui Zaharia, pe când slujea în fața
altarului. Pe dealurile Betleemului, îngerii au vestit nașterea lui Iisus. La
Ierusalim, magii au venit să-L caute. În templu, Ana și Simeon au mărturisit
despre dumnezeirea Lui. „Ierusalimul și toată Iudea” ascultaseră predicarea lui
Ioan Botezătorul, iar delegația trimisă de Sinedriu împreună cu toată mulțimea
auziseră mărturia lui despre Iisus. În Iudea, Hristos îi primise pe cei dintâi
ucenici ai Săi. Aici petrecuse El o mare parte din timp, la începutul lucrării
Sale. Străfulgerarea dumnezeirii Sale la curățirea templului, minunile Sale de
vindecare și învățăturile pline de adevăr dumnezeiesc ce porneau de pe buzele
Sale, toate proclamau ceea ce declarase El în fața Sinedriului, după vindecarea
săvârșită la Betesda, că era Fiul Celui Veșnic. Dacă L-ar fi primit,
Hristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să ducă
lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai Împărăției
și ai harului lui Dumnezeu. Dar Israel n-a cunoscut timpul cercetării lui.
Gelozia și neîncrederea conducătorilor iudei se transformaseră într-o ură
fățișă și inima poporului a fost îndepărtată de Iisus. Sinedriul lepădase
solia lui Hristos și era hotărât să-L omoare; de aceea, Iisus S-a îndepărtat de
Ierusalim și de preoți, de templu, de conducătorii religioși, de poporul care
fusese învățat în ale legii și S-a îndreptat către o altă clasă de oameni,
pentru a le vesti solia și pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească
Evanghelia la toate popoarele.
Locuitorii Galileii erau disprețuiți de rabinii din
Ierusalim ca fiind oameni grosolani și neînvățați, dar, cu toate acestea,
ofereau un câmp mai favorabil pentru lucrarea Mântuitorului. Ei erau mai zeloși
și mai sinceri; fiind mai puțin stăpâniți de bigotism, mintea lor era mai
primitoare pentru adevăr. Mergând în Galilea, Iisus nu a căutat singurătatea
sau izolarea. Pe vremea aceea, provincia era plină de locuitori și amestecul de
naționalități era mai mare decât în Iudea. Când Iisus a călătorit în
Galilea, învățând și vindecând, mulțimile au alergat la El din orașe și din
sate. Mulți au venit chiar și din Iudea și din provinciile învecinate. Adesea,
era obligat să Se ascundă de oameni. Entuziasmul era atât de mare, încât era
nevoie să se ia măsuri de prevedere, ca nu cumva autoritățile romane să se
teamă de răscoală. Niciodată nu mai fusese un timp ca acesta pentru lume. Cerul
se coborâse pe Pământ. Sufletele flămânde și însetate, care așteptaseră multă
vreme mântuirea lui Israel, se ospătau acum din harul unui Mântuitor
milostiv. Tema predicării lui Hristos era: „S-a împlinit vremea și
Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”. În
felul acesta, solia Evangheliei, așa cum era prezentată de Mântuitorul Însuși,
se întemeia pe profeții. „Timpul” despre care El spunea că s-a împlinit era
perioada făcută cunoscută lui Daniel de către îngerul Gabriel. „Șaptezeci de
săptămâni”, zicea îngerul, „au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra
cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea
păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii
veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei și până la ungerea
Sfântului sfinților.” (Daniel 9, 24.). În profeție, o zi reprezintă un an.
(Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6.). Cele șaptezeci de săptămâni, sau patru
sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani. Se dă un punct de
plecare pentru această perioadă: „Să știi dar, și să înțelegi, că de la darea
poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la
Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de
săptămâni” (Daniel 9, 25), adică patru sute optzeci și trei de ani. Porunca
pentru rezidirea Ierusalimului, așa cum a fost completată prin decretul lui
Artaxerxe Longimanus (vezi Ezra 6, 14; 7, 1.9), a fost pusă în aplicare
în toamna anului 457 î.H.. De la data aceasta, patru sute optzeci și trei de
ani se întind până în toamna anului 27 d.H.. După cele spuse în profeție,
această perioadă trebuia să ajungă la Mesia, Cel Uns. În anul 27 d.H., Iisus a
primit, la botezul Său, ungerea Duhului Sfânt și curând după aceea și-a început
lucrarea. Atunci s-a vestit solia: „S-a împlinit vremea”. Timpul venirii
lui Hristos, ungerea Lui prin Duhul Sfânt, moartea Lui și vestirea Evangheliei
la neamuri erau arătate cu precizie. Iudeii avuseseră privilegiul de a înțelege
aceste profeții și a le recunoaște împlinirea în lucrarea lui Iisus. Hristos a
stăruit ca ucenicii Lui să înțeleagă însemnătatea studiului profețiilor.
Referindu-Se la profeția dată lui Daniel cu privire la timpul lor, El le-a zis:
„Cine citește să înțeleagă.” (Matei 24, 15.) După înviere, El le-a explicat
ucenicilor din toți profeții „ce era cu privire la El.” (Luca 24, 27.).
Mântuitorul vorbise prin toți profeții. „Duhul lui Hristos care era în ei ...
vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate.”
(1 Petru 1, 11.).
Iudeii au interpretat greșit și au aplicat greșit
Cuvântul lui Dumnezeu și n-au cunoscut timpul cercetării lor. Anii de lucrare
ai Mântuitorului și ai apostolilor Lui - ultimii ani prețioși ai harului pentru
poporul ales - i-au petrecut complotând nimicirea trimișilor Domnului. Erau
stăpâniți de ambiții pământești și darul împărăției spirituale le-a fost dat în
zadar. La fel și astăzi, împărăția acestei lumi stăpânește gândurile oamenilor
și ei nu iau seama cât de repede se împlinesc profețiile și nici nu recunosc
semnele grăbitei apropieri a Împărăției lui Dumnezeu. „Dar voi, fraților, nu
sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi sunteți
fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai
întunericului.” Cu toate că nu putem să știm ceasul revenirii Domnului, tot
putem să cunoaștem apropierea venirii Lui. „De aceea să nu dormim ca ceilalți,
ci să veghem și să fim treji.” (1 Tesaloniceni 5, 4-6.).
23 - „Nu este el fiul tâmplarului?”
Asupra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos
în Galilea a coborât o umbră. Oamenii din Nazaret L-au lepădat. „Nu este El
fiul tâmplarului?” ziceau ei. În timpul copilăriei și tinereții Sale, Iisus
a luat parte la serviciul de cult împreună cu frații Săi, în sinagoga din
Nazaret. De când Își începuse lucrarea, nu mai fusese printre ei, dar ei nu
erau în necunoștință cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat din
nou printre ei, interesul și așteptările lor au fost stârnite până la
încordare. Erau acolo fețele cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse din
copilărie. Erau acolo mama Lui, frații și surorile Lui (după alți teologi,
verii) și toți ochii s-au îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă în ziua
Sabatului și a luat loc între credincioși. În slujba obișnuită a zilei,
cel mai în vârstă citea din profeți și-i îndemna pe oameni să nădăjduiască și
mai departe în venirea Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină de
slavă și va alunga orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători,
repetându-le dovezile că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii
Lui, scoțând în evidență ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oștiri,
ca să elibereze pe Israel. Când un rabin era de față în sinagogă, se
aștepta ca el să țină predica și oricare dintre israeliți putea citi din
profeți. În Sabatul acela, Iisus a fost rugat să ia parte la săvârșirea
cultului. El „S-a sculat să citească și I s-a dat cartea proorocului Isaia.”
Cuvintele pe care le-a citit erau socotite ca vorbind despre Mesia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că
M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu
inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, și orbilor
căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați, și să vestesc anul de îndurare
al Domnului.” „În urmă, a închis cartea și a dat-o înapoi
îngrijitorului.... Toți cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite
spre El.... Și toți Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har,
care ieșeau din gura Lui.” (Luca 4, 20-22.). Iisus stătea în picioare
înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profețiilor care vorbeau despre El.
Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia,
descriindu-L ca pe un mângâietor al celor apăsați, un eliberator al celor
prinși în robie, un vindecător al celor suferinzi, unul care dă vedere orbilor
și descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui și
însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mișcat pe ascultători cu o putere
pe care ei nu o simțiseră niciodată până atunci. Valul influenței dumnezeiești
a doborât orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În
timp ce inima le era mișcată de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase
aminuri și laude la adresa Domnului. Dar când Iisus a rostit: „Astăzi s-au
împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”, deodată au
început să se gândească la ei și la cele susținute de Acela care le vorbea. Ei,
israeliții, copii ai lui Avraam, fuseseră înfățișați ca robi. Li se vorbise ca
unor robi care trebuie să fie eliberați de sub puterea răului, ca fiind în
întuneric și având nevoie de lumina adevărului. Mândria lor a fost jignită și
temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Iisus au arătat că
lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea
pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda
rigurozității lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în fața
privirilor acelea limpezi și cercetătoare. Cine este acest Iisus? Întrebau
ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar și
lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în diferite
locuri, îi cunoșteau bine pe frații și pe surorile Lui și nu erau străini de
viața și munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinerețe și din
tinerețe la vârsta de bărbat. Cu toate că viața Lui fusese nepătată, nu voiau
să creadă că El era Cel Făgăduit. Ce contrast între învățătura Lui cu privire
la noua Împărăție și aceea pe care o auziseră de la conducătorul lor! Iisus nu
spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră despre
minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu
văzuseră nicio dovadă că se va petrece acest lucru. Deschizând ușa pentru
îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase deja mai
înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi și
nici să nu fie eliberate ființe care se găseau în robie. Cu mare putere a
căutat să-i lege în necredință. Ei n-au ținut seama de semnul care li se dăduse
mai înainte, când ajunseseră la convingerea că Acela care le vorbea era
Răscumpărătorul lor. Dar Iisus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea
Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veți
spune zicala aceea: Doctore, vindecă-te pe tine însuți; și Îmi veți zice: Fă și
aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.” Dar, a adăugat
El, „adevărat vă spun, că niciun prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba
încă adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat Cerul să nu
dea ploaie trei ani și șase luni și când a venit o foamete mare peste toată
țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost trimis la niciuna
dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Și mulți leproși erau în
Israel, pe vremea proorocului Elisei; și totuși niciunul din ei n-a fost
curățit afară de Naaman, sirianul.” (Luca 4, 23-27.). Amintind aceste
întâmplări din viața profeților, Iisus răspundea la întrebările din inima
ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o
lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la
inimă și necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă și credință să
creadă fuseseră în mod deosebit favorizați cu dovezi ale puterii Sale care
lucra prin profeți. În zilele lui Ilie, israeliții se îndepărtaseră de Dumnezeu.
Ei se agățau de păcatele lor și lepădau avertizările date de Duhul, prin
trimișii Domnului. În felul acesta, ei se rupeau de mijloacele prin care puteau
să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele
israeliților și a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o țară păgână, la
o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost
favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă
să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul
Său. Pentru același motiv au fost trecuți cu vederea și leproșii din
Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman, un nobil păgân, fusese credincios față
de convingerile sale în ce privește dreptatea și simțise că avea mare nevoie de
ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui Dumnezeu. Din cauza
aceasta, pe lângă faptul că a fost curățit de lepră, a fost binecuvântat și cu
o cunoaștere a adevăratului Dumnezeu.
Cuvintele spuse de Iisus ascultătorilor Săi din
sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul
amar că se depărtaseră de Dumnezeu și că pierduseră dreptul de a se mai numi
poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuțit, când li se punea în față
adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credința cu care îi inspirase Iisus la
început. Ei nu voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie și
condiție socială umilă era mai mult decât un om de rând. Necredința lor a
dat naștere la brutalitate. Satana îi stăpânea și, plini de mânie, au început
să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui
misiune era de a vindeca și de a reface; și acum dădeau pe față însușirile
pierzătorului. Când Iisus a amintit binecuvântările date neamurilor,
apriga mândrie etnicistă a ascultătorilor Săi s-a deșteptat și cuvintele Lui
s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri. Oamenii aceia se lăudaseră că țin
Legea; dar acum, când prejudecățile lor fuseseră jignite, erau gata să facă o
crimă. Cei prezenți s-au ridicat și, punând mâna pe Iisus, L-au dat afară din
sinagogă și L-au izgonit din oraș. Toți păreau grăbiți să-L omoare. L-au dus în
grabă la marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. țipete și blesteme
umpleau văzduhul. Unii aruncau cu pietre în El, când deodată Iisus a dispărut
din mijlocul lor. Trimișii Cerului, care fuseseră lângă El în sinagogă, se
găseau lângă El și în mijlocul mulțimii înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea
vrăjmașilor Lui și L-au condus într-un loc sigur. Așa l-au protejat
îngerii pe Lot și l-au condus în siguranță departe de Sodoma. Așa l-au ocrotit
și pe Elisei în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii
și carele împăratului Siriei și de o mare oștire a oamenilor lui înarmați și
când Elisei a văzut colinele dealului acoperite de oștile lui Dumnezeu - cai și
care de foc adunate în jurul slujitorului Domnului.
Când a citit din profeție în sinagogă, Iisus S-a
oprit înainte de sfârșitul cuvintelor spuse despre lucrarea lui Mesia. După ce
a citit cuvintele: „Să vestesc anul de îndurare al Domnului”, El a lăsat la o
parte cuvintele „și o zi de răzbunare a Domnului nostru”. (Isaia 61, 2.).
Partea aceasta a profeției era tot atât de adevărată ca și aceea de la început
și, prin tăcerea Sa, Iisus n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime
expresii le făcea mai mult plăcere ascultătorilor Săi să zăbovească și aceasta
doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau judecățile împotriva
păgânilor, fără a se gândi că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai
ei aveau cea mai mare nevoie de mila pe care cu atâta grabă o refuzau
păgânilor. În ziua aceea, când Iisus a stat în picioare în sinagoga lor, au
avut ocazia de a primi chemarea cerească. Acela căruia „Îi place îndurarea”
(Mica 7, 18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau păcatele
lor. Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăință. Spre
sfârșitul lucrării Sale în Galilea, El a mai vizitat încă o dată locul
copilăriei Sale. De la data când Îl lepădaseră, vestea despre minunile și predicarea
Lui umpluse țara. Niciunul dintre ei nu mai putea să nege acum că El avea mai
mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret știau că El a mers
pretutindeni, făcând bine și vindecând pe toți aceia care erau apăsați de
diavol. În jurul lor erau sate unde nu se mai auzea niciun geamăt de durere în
nicio casă, deoarece El trecuse prin ele și vindecase pe toți bolnavii.
Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieții Sale mărturisea în favoarea
ungerii Sale divine. Din nou au fost mișcați nazarinenii de Duhul Sfânt,
când au auzit cuvintele Lui. Dar nici acum n-au vrut să admită că Omul acesta,
care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei. Încă își mai aminteau cu
ură că, atunci când susținuse că este Cel Făgăduit, El spusese hotărât că ei
n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puțin vrednici de
îndurarea lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza
aceasta, cu toate că se întrebau: „De unde are omul acesta înțelepciune și lucrările
acestea mari?”, ei nu voiau să-L primească pe Iisus ca pe Hristosul Domnului.
Din cauza necredinței lor, Mântuitorul n-a putut să facă multe minuni între ei.
Numai câteva inimi au fost mișcate pentru a primi binecuvântările Lui și, cu
părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată. O dată ce
necredința a pus stăpânire pe ei, ea a continuat să stăpânească pe oamenii din
Nazaret. Tot astfel a pus stăpânire pe membrii Sinedriului și pe popor. Atât
pentru preoți, cât și pentru popor, cea dintâi lepădare a dovezilor aduse de
puterea Duhului Sfânt era începutul sfârșitului. Pentru a dovedi că prima lor
împotrivire era îndreptățită, au continuat să batjocorească cele spuse de
Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe Golgota, apoi
când a fost dărâmat orașul lor și când au fost răspândiți pe toată fața Pământului.
Cât de mult dorea Iisus să dezvăluie lui Israel
comorile prețioase ale adevărului! Dar orbirea spirituală era atât de mare,
încât I-a fost cu neputință să descopere adevărurile cu privire la Împărăția
Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor și de ceremoniile fără valoare, în timp
ce adevărul Cerului aștepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în
timp ce pâinea vieții le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui
Dumnezeu, ca să cerceteze cu stăruință și să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire?
Scripturile Vechiului Testament arătau lămurit fiecare amănunt al lucrării lui
Hristos și mereu, mereu, El cita din profeți și spunea: „Astăzi s-au împlinit
cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”. Dacă ar fi cercetat
sincer Scripturile și dacă ar fi examinat teoriile lor în fața Cuvântului lui
Dumnezeu, Iisus n-ar mai fi plâns din cauza nepocăinței lor. N-ar mai fi fost
nevoie să spună: „Iată că vi se lasă casa pustie.” (Luca 13, 35.). Ei ar fi
putut să înțeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia și ar fi evitat
nenorocirea care a făcut din orașul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea
iudeilor se strâmtase din cauza bigotismului lor irațional. Învățăturile lui
Hristos descopereau lipsurile din caracterul lor și nevoia de pocăință. Dacă ar
fi primit învățăturile Lui, practicile lor ar fi trebuit să se schimbe și
nădejdile cultivate de ei ar fi trebuit părăsite. Pentru a fi onorați de Dumnezeu,
ar fi trebuit să sacrifice onoarea oamenilor. Dacă ar fi ascultat de cuvintele
acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de
marii cugetători și învățători ai timpului.
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu
este popular nici în zilele noastre. N-a fost popular de când Satana a rostit
pentru prima oară minciuni care să ducă pe om la înălțarea de sine. Nu găsim și
noi azi teorii și învățături care n-au nici o temelie în Cuvântul lui Dumnezeu?
Oamenii se agață de ele cu aceeași încăpățânare cu care se agățau iudeii de
tradițiile lor. Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală.
Dorința lor de slăvire a eului se dădea pe față până și în serviciul templului.
Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. Le plăcea să fie salutați prin
piețe și erau măguliți auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În
timp ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloși pentru tradițiile
și ceremoniile lor. Pentru că priceperea lor era întunecată de prejudecăți
egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos
cu umilința vieții Lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreția adevărată
poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om părea cu
totul nepotrivită cu susținerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El
atât de puțin prietenos, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă
El respingea folosirea forței armelor, ce se va întâmpla cu neamul lor?
Cum ar putea gloria și puterea așa de mult așteptate să ducă la supunere popoarele
față de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoții învățătura că Israel trebuia să
domnească peste întregul Pământ? Și se putea oare ca marii învățători religioși
să fie în rătăcire? Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viața
Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe Iisus. El era întruparea curăției, dar
ei erau necurați. El a locuit între oameni ca pildă de integritate nepătată.
Viața Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui
descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenției lor de
evlavie și descoperea nedreptatea din ei în caracterul ei odios. O asemenea
lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenția către farisei
și ar fi lăudat învățătura și evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie.
Dar când vorbea despre Împărăția Cerurilor ca despre un așezământ de îndurare
pentru toată omenirea, El înfățișa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să
îl îngăduie. Pilda și învățătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu.
Când L-au văzut pe Iisus dând atenție tocmai acelora pe care îi urau și-i
respingeau, s-au deșteptat în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor
îngâmfate. În ciuda lăudăroșeniei lor că, sub „Leul din seminția lui Iuda”
(Apocalipsa 5, 5), Israel avea să fie înălțat deasupra tuturor popoarelor, ei
preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranțelor lor ambițioase
decât mustrările lui Hristos pentru păcatele lor și condamnarea pe care o
simțeau chiar prin faptul că se găseau în fața curăției Sale.
24 - Chemarea la mare:
Se lumina de ziuă deasupra Mării Galileii.
Ucenicii, obosiți de o noapte de muncă neroditoare, încă se mai aflau în
corăbiile lor, pe lac. Iisus venise să petreacă o oră de liniște lângă apă.
Spera ca în zorii zilei să poată găsi puțină odihnă, departe de mulțimea care
Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult și oamenii au început să se adune în
jurul Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, astfel încât El era asaltat
din toate părțile. Între timp, ucenicii au sosit la țărm. Pentru a scăpa de
îmbulzeala mulțimii, Iisus S-a urcat în corabia lui Petru și i-a spus să o
îndepărteze puțin de mal. De aici, Iisus putea să fie mai bine văzut și auzit
de toți și, din barcă, a început să învețe mulțimea adunată la țărm. Cu
fiecare clipă, se aduna pe țărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în
toiegele lor, săteni vânjoși veniți de la munte, pescari veniți de la munca lor
pe lac, negustori și rabini, bogați și învățați, bătrâni și tineri, aducând pe
bolnavii și pe suferinzii lor, se îmbulzeau să asculte cuvintele Învățătorului
divin. Proorocii au privit înainte la scene de felul acesta și au scris: „Țara
lui Zabulon și țara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea
Neamurilor, norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; și
peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții, a răsărit lumina.” Afară
de mulțimea de pe țărmurile Ghenezaretului, Iisus mai avea în minte, când ținea
predica la mare, și pe alți ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut
pe cei credincioși ai Lui duși la închisoare și la judecată, în singurătate, în
ispită și în suferință. Fiecare scenă de bucurie, de luptă sau de disperare era
deschisă de El. În cuvintele pe care le rostea celor adunați, El spunea și
celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în
întristare, de speranță în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin
Duhul Sfânt, glasul acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileii
urma să fie auzit rostind pace inimii omenești din timpul sfârșitului. O
dată încheiată cuvântarea, Iisus S-a întors către Petru și l-a rugat să
depărteze corabia la adânc și să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era
descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la
soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la
ceea ce îi aștepta pe Iisus și pe urmașii Lui, la rezultatul slab al lucrării
din Iudea și la răutatea preoților și rabinilor. Până și ocupația pe care o
avea nu-l mai slujea și, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se
arăta întunecat și plin de descurajare. „Învățătorule”, a zis el, „toată
noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic; dar, la Cuvântul Tău, voi arunca
mrejele.” Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele
în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea fără succes,
părea fără nădejde să arunce năvoadele ziua; dar Iisus dăduse poruncă și
iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte. Simon și fratele lui
au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era așa de mult pește în
ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiți să-i cheme pe Iacov și pe Ioan
în ajutor. După încărcarea peștelui, amândouă corăbiile erau atât de pline,
încât amenințau să se scufunde. Dar Petru nu se gândea la belșug sau la
corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor,
era pentru el manifestarea puterii dumnezeiești. În Iisus L-a văzut pe Acela
care ținea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezența dumnezeirii dăduse pe față
cât era el de păcătos. Iubirea pentru Învățătorul, rușinea pentru necredința
lui, recunoștința pentru îndurarea lui Hristos și, mai presus de toate, simțul
necurăției personale în fața infinitei purități l-au copleșit. În timp ce
tovarășii lui puneau la loc sigur peștele din mreje, Petru a căzut la
picioarele Mântuitorului și I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un
om păcătos”.Era prezența aceleiași sfințenii dumnezeiești, care îl făcuse pe
profetul Daniel să cadă ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea:
„Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am
pierdut orice vlagă”. Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava
Domnului; el a exclamat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze
necurate ... și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor.” (Daniel
10, 8; Isaia 6, 5.). Natura umană, cu slăbiciunea și păcatul ei, ajunsese
față în față cu desăvârșirea dumnezeirii și el se simțea cu totul nedemn și
nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toți cei cărora li s-a îngăduit să
vadă măreția și maiestatea lui Dumnezeu. Petru a zis: „Pleacă de la mine,
căci sunt un om păcătos”, dar s-a agățat de picioarele lui Iisus, simțind că nu
poate să fie despărțit de El. Mântuitorul i-a răspuns: „Nu te teme; de acum
încolo vei fi pescar de oameni”. Lui Isaia i s-a încredințat solia dumnezeiască
după ce și-a dat seama de sfințenia lui Dumnezeu și de nevrednicia sa. Petru a
primit chemarea în lucrarea lui Hristos numai după ce a fost dus la lepădare de
sine și la dependență desăvârșită de puterea dumnezeiască. Până la data
aceasta, niciunul dintre ucenici nu se unise deplin cu Iisus ca
împreună-lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui și
ascultaseră învățătura Lui; dar nu părăsiseră cu totul ocupațiile lor de mai
înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese pentru ei o amară
dezamăgire. Dacă așa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranța pentru Învățătorul
lor era foarte mică, deoarece toți conducătorii religioși se uniseră împotriva
Lui. În împrejurările acestea, era bine pentru ei să se întoarcă pentru un timp
scurt la pescuit. Dar acum Iisus i-a chemat să părăsească viața de mai înainte
și să se unească pentru totdeauna cu El. Petru a primit chemarea. Ajungând la
țărm, Iisus i-a chemat și pe ceilalți trei ucenici: „Veniți după Mine și vă voi
face pescari de oameni”. Îndată ei au lăsat totul și L-au urmat. Înainte
de a le cere să părăsească mrejele și corăbiile lor de pescuit, Iisus le-a dat
asigurarea că Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corăbiei lui
Petru pentru lucrarea Evangheliei a fost bogat răsplătită. El, care este „bogat
... pentru toți cei ce-L cheamă”, a zis: „Dați, și vi se va da; ba încă, vi se
va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe
deasupra.” (Romani 10, 12; Luca 6, 38.). Cu măsura aceasta a răsplătit El
lucrarea ucenicilor. Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Lui va fi răsplătit
după „nemărginita bogăție a harului Său.” (Efeseni 3, 20; 2, 7.). În
timpul acelei nopți triste pe lac, atunci când au fost despărțiți de Hristos,
ucenicii au fost greu apăsați de necredință și obosiți de munca fără reușită.
Dar prezența Lui le-a aprins iarăși credința și le-a adus bucurie și izbândă.
Așa se întâmplă și cu noi; despărțiți de Hristos, lucrarea noastră este
neroditoare și este ușor să ajungem la neîncredere și nemulțumire. Dar, când El
este aproape, iar noi lucrăm sub conducerea Lui, ne bucurăm văzând dovada
puterii Lui. Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja sufletul; lucrarea
lui Hristos este de a inspira credință și nădejde. Pescarii aceștia din
Galilea erau oameni umili și neînvățați; dar Hristos, Lumina lumii, era în
stare să le dea putere din belșug, în vederea lucrării pentru care fuseseră
aleși. Mântuitorul n-a disprețuit educația, deoarece, atunci când este cârmuită
de iubirea lui Dumnezeu și consacrată în slujba Lui, cultura intelectuală este
o binecuvântare. Dar El a lăsat la o parte pe înțelepții timpului Său, deoarece
ei erau atât de încrezători în sine, încât nu puteau să aibă milă de
suferințele oamenilor și să devină împreună-lucrători cu Omul din Nazaret. În
bigotismul lor, socoteau ca o batjocură să fie învățați de Hristos. Domnul Iisus
caută conlucrarea acelora care vor să devină mijloace desăvârșite pentru
transmiterea fără încetare a harului Său. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l
învețe toți aceia care vor să devină lucrători împreună cu Dumnezeu este lecția
neîncrederii în sine; atunci sunt pregătiți să li se dea caracterul lui
Hristos. Acesta nu se poate primi prin educație în școlile cele mai înalte.
Este rodul înțelepciunii, care se poate primi numai de la Învățătorul Ceresc. Iisus
a ales pescari needucați, deoarece ei nu fuseseră școliți în tradițiile și
obiceiurile greșite din vremea lor. Erau oameni cu daruri înnăscute și erau
umili și gata să primească învățătură - oameni pe care El îi putea educa pentru
lucrarea Sa. Pe căile obișnuite ale vieții, sunt mulți oameni care duc cu
răbdare povara muncii lor zilnice, dar care nu-și dau seama că au anumite
capacități care, dacă ar fi puse la lucru, i-ar ridica la același nivel cu
oamenii cei mai onorați ai lumii. Este nevoie de atingerea unei mâini iscusite
pentru a trezi facultăți adormite. Iisus a chemat oameni de felul acesta pentru
a fi conlucrătorii Lui și le-a dat privilegiul de a fi împreună cu El. Oamenii
mai mari ai lumii n-au avut niciodată un asemenea învățător. La sfârșitul
educației date de Mântuitorul, ucenicii nu mai erau neștiutori și inculți. Ei
deveniseră asemenea Lui la minte și la caracter, iar oamenii și-au dat seama că
fuseseră împreună cu Iisus. Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care
să aducă slavă persoanei lor. Era evident că succesul lucrării lor se datora numai
lui Dumnezeu. Viața acestor oameni, caracterul pe care și l-au format și
lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o
dovadă puternică de ceea ce va face El pentru aceia care sunt ascultători și
gata de a învăța. Acești neînsemnați ucenici primiseră o educație în cea
mai înaltă școală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum „n-a
vorbit un om niciodată”.
25 - La Capernaum:
În intervalele dintre călătoriile sale în diferite
locuri, Iisus a locuit în cetatea Capernaum și astfel a ajuns să fie denumită
„cetatea Sa”. Era așezată pe țărmul Mării Galileii, aproape de hotarul frumoasei
câmpii a Ghenezaretului. Depresiunea adâncă a lacului asigura acestei
câmpii, care se întindea de la țărmurile lui, climatul minunat de sud. Pe
vremea lui Hristos, creșteau aici palmieri și măslini, erau multe livezi și
vii, lanuri roditoare și flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de
pâraiele care țâșneau din stânci. țărmurile lacului și dealurile care îl
înconjurau la o mică depărtare erau presărate cu târguri și sate. Fața lacului
era străbătută de multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitația unei
vieți active și aglomerate. Însăși cetatea Capernaum era potrivită să fie
centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe drumul cel mare, care ducea de
la Damasc la Ierusalim, spre Egipt și Marea Mediterană, era ca o răscruce de
drumuri. Oamenii din multe țări treceau prin oraș sau se opreau acolo să se
odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Iisus putea să
întâlnească aici toate neamurile și toate clasele sociale, pe cel bogat și
însemnat, ca și pe cel sărac și umil, iar învățăturile Lui puteau să fie duse
în alte țări și în multe case. În felul acesta avea să fie provocată
cercetarea profeților și atenția lumii să fie îndreptată către Mântuitorul, iar
misiunea Lui avea să fie prezentată lumii. În Capernaum, fiul slujbașului
împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar
slujbașul împărătesc împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, își
mărturiseau credința. Când s-a aflat că Învățătorul Însuși Se găsea între ei,
toată cetatea s-a pus în mișcare. Mulțimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat,
oamenii au venit în număr atât de mare la sinagogă, încât mulți dintre ei au
fost nevoiți să se întoarcă, pentru că n-au putut intra. Toți cei care Îl
auzeau pe Mântuitorul „erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu
putere”. „El îi învăța ca Unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii
lor.” (Luca 4, 32; Matei 7, 29.). Învățătura cărturarilor și a bătrânilor
era rece și formalistă, ca o lecție învățată pe dinafară. Pentru ei, Cuvântul
lui Dumnezeu nu avea putere de viață. Ideile și tradițiile lor erau puse în
locul învățăturilor Lui. În slujba obișnuită, făcută după rânduielile lor,
pretindeau că explicau Legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu
erau mișcate de o inspirație de la Dumnezeu. Iisus nu avea nimic de a face
cu diferitele învățături care aduceau despărțire între iudei. Lucrarea Lui era
să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra
învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile ajungeau la oameni ca
o nouă descoperire. Niciodată mai înainte nu simțiseră ascultătorii Lui o așa
profunzime a înțelesului Cuvântului lui Dumnezeu.Iisus îi întâmpina pe oameni
pe terenul lor, ca Unul care era obișnuit cu greutățile lor. El făcea adevărul
să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct și cel mai simplu. Limba
folosită de El era curată, aleasă și limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era
ca o melodie pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu
toate că învățătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate.
Caracteristica aceasta punea învățătura Lui în contrast cu a tuturor
celorlalți. Rabinii vorbeau cu îndoială și ezitare, ca și cum Scripturile
puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru și altă dată exact invers.
Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o și mai mare nesiguranță. Dar Iisus
prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială.
Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu putere, astfel încât cuvintele
Lui să nu fie puse la îndoială. El vorbea însă cu ardoare mai degrabă
decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine
definit. El aducea la lumină realitățile lumii veșnice. În orice subiect Îl
descoperea pe Dumnezeu. Iisus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ține
pe oameni absorbiți de lucrurile pământești. El așeza lucrurile acestei vieți
în adevărata lor relație, ca fiind subordonate celor de interes veșnic, dar nu
trecea cu vederea importanța lor. El învăța că Cerul și Pământul sunt în
strânsă legătură și că o cunoaștere a adevărului dumnezeiesc îl pregătește mai
bine pe om să îndeplinească datoriile vieții de toate zilele. El vorbea ca unul
care cunoaște bine Cerul, conștient de legătura Sa cu Dumnezeu, și în același
timp recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei
omenești. Cuvintele rostite de Iisus ereu pline de har, făcute să se
potrivească ascultătorilor Lui. Știa „să învioreze cu vorba pe cel doborât de
întristare” (Isaia 50, 4); căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să poată
transmite oamenilor în chipul cel mai atrăgător comorile adevărului. El avea
tact ca să întâmpine mintea plină de prejudecăți și îi surprindea cu ilustrații
prin care le câștiga atenția. Prin imaginație ajungea la inimă. Ilustrațiile
Lui erau luate din lucrurile vieții zilnice și, cu toate că erau simple, aveau
în ele un înțeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp,
sămânța, păstorul și oile - cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri
nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale
naturii, ascultătorii Lui își reaminteau de cuvintele Sale. Ilustrațiile lui
Hristos repetau neîncetat învățăturile Lui. Duioasa Lui milă venea ca o
atingere vindecătoare asupra inimilor obosite și tulburate. Chiar și în
mijlocul agitației vrăjmașilor mânioși, El era înconjurat de o atmosferă plină
de pace. Frumusețea înfățișării Lui, farmecul caracterului Lui și, mai presus
de toate, iubirea exprimată în privire și în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe
toți aceia care nu erau împietriți în necredință. Fără spiritul acela plăcut și
plin de iubire, care răsărea din orice privire și din orice cuvânt, n-ar fi
putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simțeau că Se
interesa de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios și credincios, și
doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăța. Cerul era adus
aproape. Ei doreau să rămână în prezența Lui, ca să primească fără încetare
mângâierea iubirii Sale. Iisus observa cu multă seriozitate schimbarea
feței ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes și plăcere Îi dădeau
mare satisfacție. Când săgețile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând
porțile egoismului, dând naștere la pocăință și în cele din urmă la
recunoștință, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra
mulțimii ascultătorilor și recunoștea printre ei fețe pe care le mai văzuse,
chipul Lui se lumina de bucurie. El vedea cu speranță în ei supuși ai
Împărăției Sale.
Odată, Isus vorbea în sinagogă despre Împărăția pe
care venise s-o întemeieze și despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legați
de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea
bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse
din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui
Dumnezeu”. Toți s-au tulburat și s-au alarmat. Atenția oamenilor a fost
atrasă de la Hristos și cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul
acesta l-a urmărit și Satana, îndreptându-și victima spre sinagogă. „Dar Iisus
a certat demonul, zicând: Taci și ieși afară din omul acesta”. Și duhul cel
rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i
facă vreun rău. Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de
Satana, dar, în prezența Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El
a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana; dar demonul se
împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Iisus să-l
ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură și el a început să strige
cuprins de groază. Demonizatul înțelegea întrucâtva că era în fața Unuia care
putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică,
voința altuia l-a ținut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta
dintre puterea lui Satana și dorința sa după eliberare era grozavă. Acela
care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou față în față cu
vrăjmașul Său. Demonul își folosea toată puterea ca să-și stăpânească mai
departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o
biruință lui Iisus. Părea că omul torturat își va pierde viața în lupta cu
vrăjmașul care-i ruinase existența. Mântuitorul a vorbit cu autoritate și l-a
eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în fața oamenilor
uimiți, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până și demonul mărturisise
despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Omul Îl preamărea pe Dumnezeu
pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc
al nebuniei, străluceau acum de inteligență și lăsau să curgă lacrimi de
recunoștință. Oamenii erau muți de uimire. Îndată ce și-au revenit, au zis unul
către altul: „Ce este aceasta? O învățătură nouă! El poruncește ca un stăpân
chiar și duhurilor necurate, și ele Îl ascultă!” (Marcu 1, 27.). Cauza
tainică a suferinței, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor
pentru prietenii lui și o povară pentru sine însuși, se afla chiar în viața
lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului și voise să facă din viață un
carnaval. El nu visase că va ajunge o teroare pentru lume și o rușine pentru
familia sa. Socotise că putea să-și petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar,
o dată ajuns pe povârniș, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea și viața
ușuratică au stricat nobilele însușiri ale ființei lui, iar Satana a ajuns să
pună stăpânire pe el cu totul. Remușcările au venit prea târziu. Când ar
fi fost dispus să sacrifice bogăția și plăcerile pentru a-și recâștiga
sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se așezase pe
terenul vrăjmașului și Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui.
Ispititorul îl amăgise cu multe din darurile lui fermecătoare; dar, îndată ce
omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmașul a devenit nemilos în cruzimea
lui și îngrozitor în pretențiile lui nemiloase. Așa se va întâmpla cu toți
aceia care se supun celui rău; plăcerea și fascinația începutului vieții lor
sfârșesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat. Același
duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie și care avea stăpânire asupra
demonizatului din Capernaum, îi stăpânea și pe iudeii necredincioși. Dar față
de ei acesta își lua un aer de evlavie, căutând să-i înșele în ce privește
motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era și mai deznădăjduită decât a
demonizatului, deoarece nu simțeau nevoia de Hristos și, din cauza aceasta,
erau ținuți cu putere de Satana. Timpul în care Hristos a lucrat personal
între oameni a fost timpul celei mai intense activități pentru puterile
împărăției întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana, împreună cu îngerii lui
răi, căutase să stăpânească trupul și mintea oamenilor, pentru a-i aduce la
păcat și la suferință; apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea
aceasta. Iisus le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma
puterea lui Satana și îi elibera pe cei prinși. Viața nouă, iubirea și puterea
coborâte din Cer lucrau asupra inimilor oamenilor și prințul răului s-a ridicat
la luptă, pentru ca împărăția lui să-și păstreze dominația. Satana și-a adunat
toate forțele și la fiecare pas lucra împotriva lui Hristos. Așa va fi
lupta cea mare de la sfârșit între neprihănire și păcat. În timp ce viața,
lumina și puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viață
nouă izvorăște și de jos, dând putere agenților lui Satana. Fiecare element
pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusința câștigată în decursul
veacurilor de luptă, prințul răului lucrează sub o înfățișare amăgitoare. El se
arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulțimile „se alipesc de duhuri
înșelătoare și de învățăturile dracilor.” (1 Timotei 4, 1.).
În zilele lui Hristos, conducătorii și învățătorii
lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei
neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să țină piept duhurilor
rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai
marii lui Israel pretindeau că sunt interpreții Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei
îl studiaseră numai pentru a-și susține tradițiile și pentru a impune
rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau
să exprime idei pe care Dumnezeu niciodată nu le dăduse. Interpretările lor
obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse
ușor de înțeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanță, dar în
practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredința se
răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui și duhurile rele
lucrau după bunul lor plac. Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în
fața lor și susținând că onorează învățăturile ei, mulți conducători religioși
din timpurile noastre nimicesc credința în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Ei se ocupă de disecarea Cuvântului și pun părerile lor mai presus de
declarațiile lui lămurite. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu își pierde
puterea regeneratoare. Din cauza aceasta, necredința se dezlănțuie și
nelegiuirea înflorește. O dată ce a subminat credința în Biblie, Satana îi
îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru lumină și putere. În felul acesta,
el își pregătește locul. Aceia care se îndepărtează de învățăturile lămurite
ale Scripturii și de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi invită pe
demoni să-i stăpânească. Examinarea critică și speculativă a Scripturii a
deschis calea pentru spiritism și teozofie - forme modernizate ale păgânismului
din vechime - pentru a câștiga teren chiar și în bisericile care pretind că
sunt ale Domnului Iisus Hristos. Alături de aceia care predică Evanghelia
lucrează ființe care nu sunt decât unelte ale duhurilor înșelătoare. Foarte
mulți oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada
că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecați din ce în ce mai
mult, până când ajung să fie stăpâniți de o voință mai tare ca a lor. Ei nu pot
să scape de puterea ei misterioasă. Zidurile de apărare ale sufletului
sunt dărâmate și el rămâne fără opreliști împotriva păcatului. O dată ce a
lepădat restricțiile Cuvântului lui Dumnezeu și ale Duhului Său, nimeni nu știe
până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi
puternice pot face din el un captiv, tot așa de neajutorat ca și demonizatul
din Capernaum. Cu toate acestea, starea lui nu este lipsită de nădejde. Mijlocul
prin care Îl putem birui pe cel rău este același prin care a biruit Hristos -
puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpânește mintea fără consimțământul
nostru, dar, dacă dorim să cunoaștem și să facem voia Lui, ni se dă și nouă
făgăduința: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. „Dacă
vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască ... învățătura.” (Ioan 8,
32; 7, 17.). Prin credință în aceste făgăduințe, oricare om poate fi
eliberat de cursele rătăcirii și de domnia păcatului. Fiecare om este liber să
aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos,
nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea lui Hristos. În
loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana;
cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt
al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie
ascultat. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul Cerului nu
vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt
invitați de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să
facă pace cu Mine.” (Isaia 27, 5.). Duhurile întunericului se vor lupta pentru
cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra
cu o putere care va câștiga biruința. Domnul zice: „Se poate lua prada celui
puternic? Și poate să scape cel prins din prinsoare? Da, zice Domnul, prada
celui puternic va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi
lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi.” (Isaia 49, 24.25.). În
timp ce oamenii adunați în sinagogă erau încă înmărmuriți de groază, Iisus S-a
retras acasă la Petru, ca să Se odihnească puțin. Dar și aici se coborâse o
umbră. Mama soției lui Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Iisus a
mustrat boala și suferinda s-a sculat și a început să slujească pe Domnul și pe
ucenicii Lui. Veștile despre lucrările săvârșite de Hristos s-au răspândit
cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să
vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecați; dar, îndată ce soarele a
dispărut sub orizont, s-a pornit o mișcare. Din case, din ateliere, din piețe,
locuitorii orașului s-au îngrămădit spre umila locuință în care Se adăpostea Iisus.
Bolnavii erau aduși pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind
ajutați de prieteni, veneau tremurând și șovăind în fața Mântuitorului. Oră
după oră veneau și plecau, căci nimeni nu știa dacă Vindecătorul va fi și mâine
între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era
plin de glas de biruință și de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de
fericirea pe care o deșteptase. Când vedea suferințele celor care veneau la El,
inima Lui se umplea de milă și tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le
readucă sănătatea și fericirea. Iisus nu și-a încetat lucrul până n-a fost
vindecat și cel din urmă suferind. Era noaptea târziu când mulțimea s-a retras
și liniștea s-a așezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă și plină de
agitație trecuse și Iisus căuta odihnă. Dar, pe când orașul era încă învăluit
de somn, „pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieșit și S-a
dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo”.
Așa a petrecut Iisus zilele vieții Sale pe pământ.
Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă și să se odihnească; dar
El refuza cu delicatețe stăruințele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată
ziua muncea, învățând pe cei neștiutori, vindecând pe bolnavi, dând vedere
celor orbi, hrănind mulțimea; iar la apusul soarelui sau în zorii zilei ieșea
în sanctuarul munților pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea
întreagă în rugăciune și meditație, revenind la lucrul Său printre oameni când
se revărsa de ziuă. În zorii zilei, Petru și tovarășii săi au venit la Iisus,
spunându-I că oamenii din Capernaum au și început să-L caute. Ucenicii fuseseră
amar dezamăgiți din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici.
Autoritățile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până și oamenii din orașul Lui
încercaseră să-I ia viața; dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm și
speranța ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de
libertate se vor găsi susținătorii noii împărății. Dar cu uimire au auzit
cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu
și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”. În agitația
care se produsese la Capernaum, era primejdia ca scopul misiunii Lui să fie
pierdut din vedere. Iisus nu Se mulțumea să atragă atenția asupra Sa doar ca la
un făcător de minuni sau ca la un vindecător de boli ale trupului. El căuta
să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se
grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăție
pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământești și să-i
conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumești s-ar fi așezat în
calea lucrării Sale. Admirația mulțimii ușuratice Îl supăra totdeauna. El
nu urmărea deloc în viață să Se înalțe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă
rangului, bogăției sau talentului era străin de Fiul omului. Iisus n-a folosit
niciunul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câștiga
supunerea și pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naștere, I se
făcuse această proorocie: „El nu va striga, nu-și va ridica glasul și nu-l
va face să se audă pe ulițe; trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai
arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici
nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ.” (Isaia 42, 2-4.).
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea
scrupuloasă a ceremoniilor, precum și prin milosteniile și rugăciunile lor care
izbeau privirile. Ei își dovedeau râvna pentru religie, făcând din ea subiect
de discuție. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase și îndelungate și
nu era ceva neobișnuit să se audă pe străzi glasul înverșunat al cărturarilor
certându-se pentru credință. Viața lui Iisus era în contrast izbitor cu
toate acestea. În viața Lui nu s-a văzut vreodată o dispută zgomotoasă, o
rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era
ascuns în Dumnezeu și Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către
această descoperire dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor și acesteia
să i se dea cinstire. Soarele Îndreptățirii n-a răsărit asupra lumii în
strălucire, pentru a copleși simțurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos:
„El Se ivește ca zorile dimineții.” (Osea 6, 3.). În liniște și pace lumina
zilei răsare asupra Pământului, împrăștiind umbra întunericului și deșteptând
lumea la viață. Așa a răsărit Soarele Îndreptățirii, „cu tămăduirea sub aripile
Sale.” (Maleahi 4, 2.).
*va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu