IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A PATRA.

IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A PATRA

16 - La nunta din Cana:

.

Iisus nu și-a început lucrarea săvârșind vreo faptă deosebită în fața Sinedriului din Ierusalim. La o întâlnire familială dintr-un mic sat galilean, puterea Lui s-a manifestat pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta, și-a arătat iubirea față de oameni și dorința de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar de durere. După aceea, a venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin binecuvântarea Lui, să sfințească relațiile din viața oamenilor. De la Iordan, Iisus S-a reîntors în Galilea. La data aceea, urma să aibă loc o nuntă în Cana, un sătuleț nu departe de Nazaret; mirii erau rude cu Iosif și cu Maria; și Iisus, aflând despre această adunare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să rămână la masă împreună cu ucenicii Săi. Din nou S-a întâlnit cu mama Sa, de care Se despărțise de câtva timp. Maria auzise de cele petrecute la Iordan, la botezul Lui. Veștile fuseseră duse până la Nazaret și i-au readus în minte scenele care timp de mulți ani fuseseră ascunse în inimă. Ca toți ceilalți din Israel, Maria fusese profund mișcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea își aducea aminte de profeția dată la nașterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Iisus, speranțele ei s-au reaprins. Dar mai ajunsese la ea și vestea că Iisus plecase în mod tainic în pustie și inima ei era cuprinsă de prevestiri tulburătoare. Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din Nazaret, Maria căutase să adune toate dovezile că Iisus era Mesia. Viața lui blândă și neegoistă o asigura că El nu putea fi decât Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea, avusese unele îndoieli și dezamăgiri și aștepta acum cu mult dor să vadă clipa în care slava Lui urma să se descopere. Moartea o despărțise de Iosif, care împărtășise cu ea cunoștința și taina nașterii lui Iisus. Acum nu mai avea cui să-i spună nădejdile și temerile ei. Cele două luni trecute fuseseră pline de întristare. Era despărțită de Iisus, în a cărui iubire găsea mângâiere; se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău va fi străpuns de o sabie” (Luca 2, 35) și și-a amintit de cele trei zile de durere, când crezuse că L-a pierdut pe Iisus pentru totdeauna; și cu inima plină de nerăbdare aștepta reîntoarcerea Lui. La nuntă, L-a întâlnit tot ca pe un fiu bun și serviabil. Cu toate acestea, nu mai era același. Fața Lui era schimbată. Păstra încă urmele unei lupte pe care o dusese în pustie și o nouă expresie de demnitate și de putere dădea dovadă despre misiunea Lui cerească. Împreună cu El era un grup de tineri, ai căror ochi Îl urmăreau cu respect și care Îl numeau „Învățător”. Aceștia i-au povestit Mariei ce văzuseră și auziseră la botez și prin alte locuri. Ei au încheiat, declarând: „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege și prooroci.” (Ioan 1, 45.).  Când oaspeții s-au adunat, părea că mulți sunt preocupați de lucruri foarte importante. O emoție ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în șoaptă, dar cu interes vădit și priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Iisus, Maria s-a bucurat la gândul că speranțele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice. Totuși ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în această bucurie sfântă și o urmă de mândrie și afecțiune de mamă. Când a văzut privirile îndreptate spre Iisus, ar fi dorit ca El să le dea o dovadă celor adunați acolo că era într-adevăr Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în fața lor. Obiceiul timpului era ca petrecerea de nuntă să țină mai multe zile. De data aceasta, înainte ca petrecerea să ia sfârșit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă îngrijorare familiei. Era un lucru neobișnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin și lipsa lui ar fi fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru masă și acum I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin”. Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să le împlinească lipsa. Dar Iisus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul”. Răspunsul acesta, pe cât ni se pare nouă de aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politețe. Felul în care Mântuitorul S-a adresat mamei Sale era după felul în care se vorbea în Orient. Așa se vorbea față de persoanele cărora voia cineva să le arate respect. Orice faptă a vieții pământești a lui Hristos era în armonie cu învățătura pe care El Însuși o dăduse: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” (Exod 20, 12.). Pe cruce, ultima dată când El a dovedit milă față de mama Sa, a vorbit la fel când a lăsat-o în grija celui mai iubit ucenic al Său. Atât la nuntă, cât și pe cruce, iubirea exprimată prin glasul, privirea și gesturile Lui tălmăcea cuvintele Sale. Când în copilărie a mers la templu, unde I s-a descoperit taina misiunii Sale, Hristos i-a spus Mariei: „Nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 49.). Cuvintele acestea prezentau cheia întregii Sale vieți și lucrări. Totul era secundar față de misiunea Lui, lucrarea cea mare de răscumpărare, pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat învățătura. Exista primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Iisus i-ar da anumite drepturi asupra Lui, că până la un anumit punct putea să-L îndrume în misiunea Sa. Timp de treizeci de ani, El fusese față de ea un fiu supus și iubitor, și iubirea Lui nu se schimbase; dar acum trebuia să aibă grijă de lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Preaînalt și Mântuitor al lumii, nici o legătură pământească nu trebuia să-L oprească de la lucrarea Lui sau să-L influențeze în purtare. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui Dumnezeu. Cuvintele „Nu Mi-a sosit încă ceasul” arată că fiecare faptă din viața de pe Pământ a lui Hristos era o împlinire a planului care exista din zilele veșniciei. Înainte ca El să vină pe Pământ, s-a aflat în fața Lui planul desăvârșit în toate amănuntele. Însă, în timp ce trăia printre oameni, El era călăuzit pas cu pas de voința Tatălui. El nu S-a dat înapoi de a lucra la timpul hotărât. Cu aceeași supunere, El a așteptat până la venirea timpului. Spunându-i Mariei că încă nu I-a venit ceasul, Iisus a dat un răspuns gândurilor ei nemărturisite - un răspuns la așteptările pe care ea le nutrea, ca tot poporul din care ea făcea parte. Ea spera că El Se va descoperi ca Mesia și va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar nu venise încă timpul. Iisus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un „Om al durerii și obișnuit cu suferința”. Dar, cu toate că nu înțelegea bine lucrarea lui Hristos, Maria se încredea în El fără nici o rezervă. Iisus a dat un răspuns credinței ei. Cea dintâi minune a fost săvârșită pentru a onora încrederea Mariei și pentru a întări credința ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe și grele ispite la necredință. Pentru ei, profețiile erau foarte clare și nu mai putea fi loc de discuție asupra faptul că Iisus era Mesia. Ei se așteptau ca învățătorii religioși să-L primească pe Iisus cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări minunate săvârșise Hristos și ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui; dar erau surprinși și dezamăgiți de necredința, de multele prejudecăți și de vrăjmășia față de Iisus, pe care le dădeau pe față preoții și rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului i-au întărit pe ucenici, ca să poată rezista acestei împotriviri. Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Iisus, Maria le-a zis celor ce slujeau la masă: „Să faceți orice vă va zice”. Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Iisus. La intrare, se aflau șase vase mari de piatră și Iisus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă. Așa s-a făcut. Apoi, pentru că aveau nevoie imediat de vin, Iisus a zis: „Scoateți acum și aduceți nunului”. În locul apei, cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să curgă vin. Oaspeții nu aflaseră că se sfârșise vinul. Când a gustat din băutura adusă de slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte și că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a spus: „Orice om pune la masă întâi vinul ce bun și, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puțin bun, dar tu ai ținut vinul cel bun până acum”. După cum oamenii servesc întâi vinul cel bun și după aceea pe cel rău, la fel face și lumea cu darurile ei. Ceea ce oferă poate să fie plăcut ochiului și să încânte simțurile, dar în cele din urmă se dovedește a fi nesatisfăcător. Vinul se schimbă în amărăciune și veselia se schimbă în întristare. Ceea ce s-a început cu cântece și veselie se încheie cu oboseală și dezgust. În schimb, darurile lui Iisus sunt totdeauna noi și proaspete. Ospățul pe care El îl oferă sufletului nu este niciodată lipsit de mulțumire și bucurie. Fiecare dar nou mărește capacitatea primitorului de a aprecia și a se bucura de binecuvântările Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi lipsă. Dacă rămâi în El, faptul că astăzi ai primit un dar bogat îți asigură primirea unuia și mai bogat mâine. Cuvintele lui Iisus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu față de fiii credinței. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii Sale, El spune inimii primitoare: „Crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” (Ioan 1, 50.).Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui, vinul arăta sângele Lui care avea să se verse pentru păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omenești, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viață. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care țintesc către moartea Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credință, ele ajung să hrănească sufletul. Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelșugat este harul Său, care șterge nelegiuirile oamenilor și care înnoiește și susține viața spirituală. La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Iisus le-a dat paharul care simboliza lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou paharul în instituirea acelei orânduiri sfinte, prin care urma să fie vestită moartea Lui „până va veni El.” (1 Corinteni 11, 26.). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărțit de Domnul lor a fost alungată de făgăduința că se vor întâlni din nou, căci le-a zis: „De acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăția Tatălui Meu.” (Matei 26, 29.).  Când au observat calitatea vinului, oaspeții au început să vorbească despre el și să pună întrebări, așa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp așa de mult mirați de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când L-au căutat în cele din urmă, au descoperit că Se retrăsese atât de liniștit, încât nici ucenicii Lui nu observaseră aceasta. Atenția oaspeților s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să dea mărturie despre credința lor în Iisus. Ei au povestit ce au văzut și au auzit la Iordan și în inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin partea locului și a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou, preoții și bătrânii au cercetat profețiile care arătau spre venirea lui Hristos. Oamenii doreau să știe care este misiunea acestui nou învățător, care se ivise între ei în chip așa de puțin pretențios. 

 17 - În templul Său:

„După aceea, s-a coborât la Capernaum împreună cu mama, frații și ucenicii Lui; și acolo n-au rămas multe zile. Paștele iudeilor era aproape, și Iisus S-a suit la Ierusalim.” În timpul acestei călătorii, Iisus S-a alăturat uneia dintre marile cete care mergeau spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa și S-a amestecat printre oameni fără a fi observat. La aceste ocazii, venirea lui Mesia, căruia lucrarea lui Ioan Botezătorul îi dăduse atâta însemnătate, era adesea subiect de discuție. Se vorbea despre nădejdea măreției naționale cu un entuziasm înflăcărat. Iisus știa că această nădejde avea să fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greșită a Scripturilor. Cu toată seriozitatea, El lămurea profețiile și căuta să-i facă pe oameni să cerceteze mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii iudeilor îi învățaseră pe oameni că la Ierusalim aveau să fie învățați să se închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paștilor un mare număr de oameni, venind din toate părțile Palestinei și chiar din țări depărtate. Curțile templului erau pline de o mulțime amestecată. Mulți nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în ajutorul acestora, animalele se vindeau și se cumpărau în curtea din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-și cumpere jertfele. Aici se schimbau toți banii străini în bani ai templului. Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu „pentru răscumpărarea sufletului”, și banii astfel adunați erau folosiți pentru întreținerea templului. (Exod 30, 12-16.). Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari de daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul templului. Se cerea ca toți banii străini să fie schimbați în siclul templului, care era primit pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude și înșelăciune și se transformase într-un comerț dezgustător, care era un izvor de câștig pentru preoți. Vânzătorii cereau prețuri grozav de mari pentru animalele vândute și-și împărțeau câștigurile cu preoții și conducătorii, care astfel se îmbogățeau pe seama credincioșilor. Închinătorii fuseseră învățați să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu nu va veni asupra copiilor și țarinilor lor. În felul acesta, se putea obține un preț mai mare pentru animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors acasă fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră. Foarte multe jertfe se aduceau la Paște și vânzările la templu erau foarte mari. Mișcarea și zgomotul dădeau, din cauza aceasta, impresia că acolo ar fi mai mult un târg de vite decât un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de oi, gungurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor și cu certuri mânioase. Atât de mare era confuzia, încât închinătorii erau tulburați și cuvintele înălțate către Cel Preaînalt se înecau în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau de templul lor și priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în defavoarea lui; ei erau foarte riguroși în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele lor. Nici nu le trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea serviciului divin la început. Când Domnul Se coborâse pe Muntele Sinai, locul a fost sfințit prin prezența Lui. Moise primise ordin să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui și să-l sfințească, și cuvântul Domnului a fost auzit avertizând: „Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți; dobitoc sau om, nu va trăi.” (Exod 19, 12.13.). În felul acesta, s-a dat învățătura că orice loc unde Se descoperă Dumnezeu cu prezența Lui este un loc sfânt. Și împrejurimile templului lui Dumnezeu trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câștig, toate acestea se pierduseră din vedere. Preoții și conducătorii poporului erau chemați ca reprezentanți ai lui Dumnezeu față de neamul lor; ei ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea oamenilor o pildă de cinste și de milă. În loc să caute câștigul lor, ar fi trebuit să cerceteze situația și nevoile credincioșilor și să fie gata să-i ajute pe aceia care nu erau în stare să cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariția le împietrise inima. La sărbătoarea aceasta veneau oameni suferinzi, săraci și nenorociți. Erau acolo orbi, schilozi și surzi. Unii erau aduși pe paturile lor. Mulți dintre ei erau prea săraci ca să poată cumpăra măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar hrana cu care să-și astâmpere foamea. Oamenii aceștia erau foarte întristați din cauza cerințelor preoțimii. Preoții se făleau cu evlavia lor; ei pretindeau că sunt păzitorii poporului, dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar cereau săracii și bolnavii muribunzi să li se dea un ajutor cât de mic. Suferințele lor nu trezeau milă în inima preoților. Când a intrat în templu, Iisus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacțiile necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obține iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg.  Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea învățătură ca să înțeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau jertfe fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârșite. Iar lângă ei, necunoscut și neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înțelegea valoarea lor simbolică și acum vedea că sunt rău îndeplinite și greșit înțelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nicio legătură între preoți și conducători și Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare cu totul deosebită. Cu privire cercetătoare, Hristos a cuprins scena din fața Lui, în timp ce stătea pe treptele curții templului. Cu ochiul Lui profetic privește în viitor și vede nu numai peste ani, ci peste secole. El vede cum preoții și conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiași de la dreptul lor și să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează să fie ascunsă de la păcătoși, iar oamenii să facă negoț cu harul Lui. În timp ce privește aceste scene, indignarea, autoritatea și puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenția oamenilor este atrasă către El. Ochii celor angajați în negustoria lor nesfântă sunt pironiți asupra feței Lui. Ei nu pot să-și desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le citește ascunzișurile inimii și le descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-și ascundă fața, ca și cum faptele lor rele le-ar fi fost scrise pe frunte, și să scape de ochii aceia cercetători. Larma s-a stins. Strigătele negustorilor și ale târguielilor au încetat. Tăcerea a devenit dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Li se pare că se află în fața judecății lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos și văd cum dumnezeirea străbate prin veșmântul naturii umane. Maiestatea cerului stă așa cum va sta Judecătorul în zilele din urmă - fără nimbul de slavă de care va fi înconjurat atunci, dar cu aceeași putere de a citi în inimă. Ochii Lui aleargă pe deasupra mulțimii, cercetând pe fiecare în parte. Statura Lui se înalță cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină dumnezeiască Îi luminează fața. El vorbește și glasul Lui lămurit și răsunător - același care pe Muntele Sinai a proclamat Legea pe care preoții și mai marii o călcau - se aude lovind arcadele templului: „Ridicați acestea de aici și nu faceți din casa Tatălui Meu o casă de negustorie”. Coborând încet pe scări și ridicând biciul, intră în locul acela și le porunci celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel și cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răsturnă mesele schimbătorilor. Banii se vărsară, sunând ascuțit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzni să pună la îndoială autoritatea Lui. Niciunul nu îndrăznea să se plece pentru a-și aduna banii câștigați prin înșelăciune. Iisus nu a lovit cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu părea îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoții speculanți, samsarii și negustorii de vite, împreună cu oile și boii lor, au fugit din locul acela cu unica dorință de a scăpa de prezența Lui acuzatoare. Un sentiment de panică a străbătut prin mulțimea care s-a simțit umbrită de dumnezeirea Lui. Strigăte de groază ieșeau de pe sute de buze palide. Până și ucenicii tremurau. Ei erau uluiți de cuvintele și purtarea lui Iisus, așa de neobișnuite la El. Își aminteau că stă scris despre El: „Râvna casei Tale Mă mănâncă.” (Psalmii 69, 9. - T.M.). Foarte repede templul Domnului a fost golit de gloata zgomotoasă și de mărfurile ei. Curțile au fost curățate de negoțul acela josnic și, în locul scenelor de mai înainte, s-a așternut o liniște adâncă și solemnă. Prezența Domnului, care sfințise pe vremuri muntele, a sfințit acum templul ridicat în cinstea Sa. Prin curățirea templului, Iisus și-a anunțat misiunea Sa mesianică și și-a început lucrarea. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul Cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului - de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăța pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul.” (Maleahi 3, 1-3.).Stăpâniți de groază, preoții și conducătorii au fugit din curtea templului și din fața privirii cercetătoare care le citea inimile. În fuga lor, au întâlnit pe alții care mergeau spre templu și au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut și auzit. Hristos privea la oamenii aceștia fugari cu multă milă pentru teama și neștiința lor în ceea ce privește adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăștierea întregii neamului iudaic din cauza nelegiuirii și nepocăinței ei. Și pentru ce au fugit preoții din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galilean sărac, fără titluri și fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce și-au părăsit câștigul adunat cu atâta nelegiuire și au fugit la porunca Unuia a cărui înfățișare era atât de umilă?Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfățișarea și în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, și-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat fățarnici și hoți. Când dumnezeirea a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe fața lui Hristos, ci și-au dat seama de importanța cuvintelor Lui. Ei se simțeau ca în fața tronului veșnicului Judecător, cu sentința hotărâtă atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinși că Hristos era un profet; și mulți au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să lumineze în mintea lor cuvintele profeților cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri?  Să se pocăiască, nu voiau. Știau că fusese deșteptată mila lui Hristos pentru cei săraci. Știau foarte bine că erau vinovați de înșelăciune în purtarea lor față de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în fața mulțimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor și îi făcea să fie geloși pentru influența Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară și cine I-a dat această putere. Încet și gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus, al cărui chip exprima iubire și milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: „Nu vă temeți, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veți slăvi. Pentru aceasta am venit în lume”. Oamenii se îngrămădeau în fața lui Iisus și-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: „Doamne, binecuvântează-mă”. Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilașilor suferinzi. Toți erau luați în seamă. Toți cei de față au fost vindecați de bolile lor. Muților li s-au deschis buzele și ei au început să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea și ei au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de bucurie. Când preoții și slujbașii templului au privit această mare lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin și nopțile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit și lor vindecarea prin Iisus Hristos. „Povara fusese prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu și eu îmi voi consacra viața ca să-L slujesc pe El.” Părinții le spuneau copiilor: „El v-a salvat viața; acum înălțați vocea și lăudați-L”. Glasurile copiilor și ale tinerilor, ale taților și ale mamelor, ale prietenilor și ale tuturor celor ce fuseseră de față s-au unit în mulțumire și laudă. Inima le era plină de speranță și de bucurie. Pacea a venit în sufletul lor. Erau vindecați la corp și la suflet și se reîntorceau acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus. Mulțimea, care fugise din curtea templului, după câtva timp a venit încet înapoi. În parte, oamenii își reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar fața lor exprima nehotărâre și timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus și erau convinși că se împlinesc cu El profețiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoților. Numai ei erau vinovați pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionați de autoritatea divină a lui Hristos, dar influența preoților și a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou și au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în cele rânduite de autoritățile templului. Se simțeau chiar ofensați că se oprise vânzarea și astfel au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt. Mai mult decât toți ceilalți, preoții și conducătorii ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărțile sfinte, care descriau misiunea Lui, și ei știau că la curățirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu ca să restatornicească sfințenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la El și L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?” Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor și a făcut în fața lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor și a văzut până unde are să-i ducă. „Stricați templul acesta”, le-a zis Iisus, „și în trei zile îl voi ridica.” Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului și a serviciului religios iudaic, ci și de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoții și conducătorii erau hotărâți să-L omoare pe Iisus și să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înțeles. Cuvintele Lui le-au aplicat numai la Templul din Ierusalim și, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci și șase de ani ca să se zidească templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Iisus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El și s-au hotărât și mai mult să-L lepede. Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înțelese atunci de iudeii necredincioși și nici chiar de ucenici. El știa că ele vor fi rău interpretate de vrăjmași și că vor fi întoarse împotriva lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzație, iar pe Golgota urmau să I se azvârle în față ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferințele Sale și să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecății și necredinței lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat, până când Îl vor duce ca pe un miel la junghiere. 

Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori nici ucenicii lui Iisus nu înțelegeau învățăturile Lui. Dar multe învățături de felul acesta erau lămurite de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost îmbărbătare pentru inima lor. În ce privește legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înțeleagă ascultătorii. Hristos era temelia și viața templului. Serviciile care se săvârșeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoția era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morții Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare. Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nicio valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului și slujbelor lui. Sfințenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe și slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca și sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credința în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâșiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus și că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna. „În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câștigat biruința și se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, a apărut Iisus ca biruitor. „A dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii după ce a ieșit biruitor asupra lor.” (Coloseni 2, 15.). În virtutea morții și învierii Lui, El S-a făcut slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul.” (Evrei 8, 2.). Tabernacolul iudeilor a fost înălțat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar Sanctuarul de sus, care era modelul celui pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. „Iată un Om, al cărui nume este Odrasla.... Va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie.” (Zaharia 6, 12.13.).

18 - Nicodim:

Nicodim avea o poziție înaltă și de mare răspundere în neamul iudeilor. Educația lui fusese dintre cele mai alese, avea talente puțin obișnuite și era un membru onorat al consiliului național. Împreună cu alții, el fusese mișcat de învățătura lui Iisus. Cu toate că era bogat, învățat și onorat, fusese atras în mod neînțeles de umilul Nazarinean. Învățăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult și dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate. Autoritatea manifestată de Iisus la curățirea templului deșteptase ura neîmpăcată a preoților și conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galilean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinați să pună capăt lucrării Lui. Dar nu toți erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Își aminteau cum fuseseră omorâți profeții pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Știau că robia neamului iudeu sub o națiune păgână era urmarea lepădării cu încăpățânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoții și conducătorii să pornească pe urmele părinților lor și să aducă alte nenorociri asupra poporului. Și Nicodim împărtășea aceste simțăminte. Într-un consiliu al Sinedriului, când discutau măsurile ce trebuie să se ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat prevedere și moderație. El a susținut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoții n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat și, pentru o vreme, n-au luat măsuri pe față împotriva Mântuitorului. De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profețiile despre Mesia și, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulți alții din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de față când Iisus îi izgonise pe cumpărători și pe vânzători; văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeiești; L-a văzut pe Mântuitorul primind pe cei săraci și vindecând pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie și ascultase cuvintele lor de laudă și nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu. El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe față. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe față simpatie pentru un învățător al iudeilor până atunci atât de puțin cunoscut. Și dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoștința Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse disprețul și bănuielile lor. Așa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers pe față, și alții ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a așteptat până când orașul s-a cufundat în liniște și după aceea L-a căutat. În fața lui Hristos, Nicodim a simțit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparență de calm și demnitate. „Învățătorule”, zise el, „știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învățător, precum și de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime și să producă încredere, dar de fapt exprimau necredință. El nu L-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un Învățător trimis de Dumnezeu. În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Iisus și-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca și când ar fi citit în sufletul lui. În înțelepciunea Sa nețărmurită, a văzut în fața Sa un om care căuta adevărul. El știa pentru ce a venit și, cu dorința de a adânci și mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuție cu El, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoștințe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaștere spirituală. Nu trebuie să-ți satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primești o viață nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cerești. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ți va fi de niciun folos să discuți autoritatea sau misiunea Mea. Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăință și botez și auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuși simțise că între iudei era o mare lipsă de viață spirituală, că erau stăpâniți într-o mare măsură de bigotism și de ambiție lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă și se lăuda cu faptele lui bune. Era mult mai stimat pentru binefacerile și dărnicia cu care susținea serviciul din templu și se simțea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărății care era prea curată ca el să o poată vedea în starea lui actuală.  Vorbirea figurată despre nașterea din nou pe care o folosise Iisus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiți de la păgânism la credința lui Israel erau adesea asemănați cu niște copii de curând născuți. De aceea, el a înțeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea nașterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăția lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simțea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorința sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbește în felul acesta, fără a respecta poziția lui de conducător în Israel. Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate naște un om bătrân?” Asemenea multora când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe față faptul că omul firesc nu primește lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicații. Ridicându-și mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranță și mai mare: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. Nicodim știa că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă și despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în fața Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul. Iisus a continuat: „Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh”. Din fire, inima este rea și „cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” (Iov 14, 4.). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună”. „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Romani 8, 7; Matei 15, 19.). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curățit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la Cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nicio siguranță pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viața de creștin nu este o modificare sau o îmbunătățire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea față de eu și față de păcat și o viață cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt. Nicodim era încă nedumerit și Iisus a folosit vântul ca ilustrație pentru cuvintele Sale: „Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul”.  Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze și flori, dar nu se vede și nimeni nu știe de unde vine sau unde se duce. Tot așa este și cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mișcarea vântului. Cineva poate că nu ar fi în stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedește că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca și vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puțin câte puțin, poate fără ca primitorul lor să-și dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditație asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulți numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare. Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute și simțite. La fel și lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simțit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viața. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilința și pacea iau locul mâniei, invidiei și certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar fața oglindește lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credință lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu. Este cu neputință pentru o minte mărginită să înțeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece știința omenească; dar acela care trece de la moarte la viață își dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască.În timp ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influența mângâietoare și cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea, n-a înțeles deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face așa ceva?” „Tu ești învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Iisus. Fără îndoială că un om căruia i se dăduse instruirea religioasă a oamenilor nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri așa de importante. Cuvintele Sale au transmis învățătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse așa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-și formeze o părere umilită despre sine, datorită ignoranței lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea așa de solemn și demn, iar privirea și glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simțit jignit când și-a dat seama de situația umilitoare în care se afla. Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe Pământ era aceea de a întemeia o împărăție spirituală, și nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucrurile cerești?” Dacă Nicodim nu putea să primească învățătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înțeleagă natura slavei Împărăției Cerești? Pentru că nu înțelegea natura lucrării lui Hristos pe Pământ, nu putea să înțeleagă nici lucrarea Lui din Ceruri. Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre nașterea din nou, el a dorit ca și în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus răspunse la această întrebare nerostită: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul șarpelui înălțat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza mușcăturii șerpilor înfocați, Dumnezeu îl învățase pe Moise să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toți cei care vor privi la șarpe vor trăi. Oamenii știau bine că șarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut în forma șerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o formă asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor. (Romani 8, 3.). Mulți israeliți considerau că slujbele și jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i învețe că n-aveau mai mare valoare ca șarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credință în Darul lui Dumnezeu. Ei aveau să privească și să trăiască. Nicodim a primit învățătura și a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-un chip nou, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viață pentru suflet. El a început să vadă Împărăția Cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt. 

În convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire și misiunea Lui în lume. În nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moșteni Împărăția Cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului - mintea cea mai receptivă, un învățător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa și, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă. Dar Iisus cunoștea pământul în care aruncase sămânța. Cuvintele spuse în timpul nopții unui singur ascultător, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a mărturisit în public pe Hristos, dar l-a preocupat viața Lui și I-a cercetat învățăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoților de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Iisus a fost înălțat pe cruce, Nicodim și-a adus aminte de cele învățate pe Muntele Măslinilor: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota și Nicodim a recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii. După înălțarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăștiați din cauza persecuțiilor, Nicodim a ieșit plin de curaj în față. El și-a folosit averea pentru susținerea Bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se așteptau ca, la moartea lui Iisus, ea să fie desființată. În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos și îndoielnic, a fost tare ca stânca, încurajând credința ucenicilor și ajutându-i cu mijloace pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit și persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce privește bunurile pământești, dar n-a scăzut în ce privește credința aceea care-și avea începutul în noaptea când a stat de vorbă cu Iisus. Nicodim i-a povestit lui evanghelistului Ioan istoria acelei întâlniri și prin pana lui a fost scrisă pentru învățătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au și astăzi aceeași valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul din mai marii iudeilor a venit să învețe calea vieții de la Învățătorul umil din Galilea. 

19 - La fântâna lui Iacov:

În drum spre Galilea, Iisus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a așezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare. Iudeii și samaritenii erau în mare vrăjmășie și, pe cât mai mult cu putință, evitau legăturile între ei. Comerțul cu samaritenii, în caz de nevoie, era socotit de rabini ca fiind legal; dar era condamnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samariteni și n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucățică de pâine sau un pahar cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul națiunii lor. Dar dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute, nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos. Când S-a așezat pe marginea fântânii, Iisus era slăbit de foame și sete. Călătoria începută dis-de-dimineață fusese îndelungată și acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creștea și mai mult gândindu-Se la apa rece și înviorătoare, atât de aproape și, cu toate acestea, atât de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca ceilalți oameni și aștepta ca cineva să vină să scoată apă. O femeie din Samaria s-a apropiat și, părând că nu ia seama la prezența Lui, și-a umplut ulciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Iisus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat un astfel de lucru. În răsărit, apa era numită „darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui călător însetat era considerat ca o datorie atât de sfântă, încât arabii din deșert și-ar fi părăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei și samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui Iisus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei și, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezește încredere. Împăratul Cerului a venit la această ființă disprețuită, cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpânește apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele și pâraiele Pământului Se odihnea de oboseală la fântâna lui Iacov și avea nevoie de bunăvoința unui străin pentru a primi apă în dar. Femeia a văzut că Iisus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea și a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. „Cum se face”, a zis ea, „Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” Iisus a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie”. Te miri că am cerut de la tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoți apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aș fi dat să bei din apa vieții veșnice. Femeia n-a înțeles cuvintele lui Hristos, dar a simțit importanța lor solemnă. Purtarea ei ușuratică și batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Iisus vorbea despre fântâna la care se afla, I-a zis: „Domnule, n-ai cu ce să scoți apă și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși?” În fața ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale și prăfuit. În minte L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinți. Ea privea înapoi la părinți, înainte - spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinților, Mesia în persoană, era lângă ea și nu-L cunoștea. Câte ființe însetate și astăzi se găsesc lângă fântâna de apă vie și cu toate acestea caută să se depărteze de izvorul vieții! „Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în Cer? (Să pogoare adică pe Hristos din Cer.) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți).... Cuvântul este aproape de tine, în gura ta și în inima ta ... Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Iisus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani 10, 6-9.).Iisus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci cu seriozitate solemnă a zis: „Oricui bea apă din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică”. Acela care caută să-și stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze iarăși. Pretutindeni se găsesc oameni nemulțumiți. Ei doresc ceva care să le umple lipsa din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Nevoia lumii, Cel pe care-L doresc toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie, care curăță, înviorează și dă putere sufletului. Iisus nu voia să spună că o singură înghițitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea și nu mai caută nimic altceva. Bogățiile, onorurile și plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale este: „Mai mult din Tine”. Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea și setea. Toate proviziile și tot ajutorul omenesc dau greș. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem și iar să bem și de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuiește Hristos are în sine însuși o fântână de binecuvântări - „un izvor de apă din care va țâșni viață veșnică”. Din acest izvor, poate scoate tărie și har pentru toate nevoile. În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenție, dar și cu uimire. El îi trezise interesul și dorința după darul de care vorbea. Și-a dat seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci din aceasta băuse ea și însetase mereu. „Domnule”, I-a zis ea, „dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot.” Iisus a schimbat deodată conversația. Înainte ca ființa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul și pe Mântuitorul său. „Du-te”, i-a zis El, „de cheamă pe bărbatul tău și vino aici.” Ea a răspuns: „N-am bărbat”. În felul acesta, ea spera să evite orice discuție în direcția aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care îl ai acum, nu îți este bărbat. Aici ai spus adevărul”.  Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieții ei și scotea la iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieții ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veșnicie, la judecata viitoare, când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conștiința ei s-a trezit. Nu putea să nege nimic; dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: „Domnule, văd că ești prooroc”. Atunci, nădăjduind să-și aducă la tăcere conștiința, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Acesta era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme, care fuseseră atât de mult discutate. Cu răbdare, Iisus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în același timp, a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoștință adevărul. „Părinții noștri”, a zis ea, „s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii.” Chiar în față se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat și nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei neîntrerupte certe între iudei și samariteni. Unii dintre strămoșii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor, Domnul îngăduise să fie înfrânți de un neam idolatru. Vreme de multe generații, ei avuseseră legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credința lor. Este adevărat, ei susțineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul Universului; cu toate acestea, oamenii erau mânați să se închine la chipurile lor cioplite. Când templul din Ierusalim a fost rezidit în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea și ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu și de atunci a izbucnit o vrăjmășie cruntă între cele două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după ritualul mozaic, deși nu renunțaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmași și părea că se află sub blestem; cu toate acestea, se țineau de tradițiile și de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască Templul de la Ierusalim ca locaș al lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era superioară religiei lor. Răspunzându-i femeii, Iisus i-a zis: „Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la iudei”. Iisus îi dovedise că era liber de prejudecățile iudeilor față de samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii samaritence contra iudeilor. Deși amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire au fost încredințate iudeilor și că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, ei aveau o descriere lămurită a caracterului lui Dumnezeu și a principiilor guvernării Sale. Iisus Se așeza între iudei ca între aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoștință despre Sine. El dorea să înalțe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile și formele, deasupra controverselor. „Vine ceasul”, a zis El, „și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh și cine se închină Lui trebuie să se închine în duh și adevăr.” Aici este făcut cunoscut același adevăr pe care Domnul Iisus i l-a descoperit și lui Nicodim, când a zis: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3.). Oamenii nu ajung în comuniune cu Cerul, cercetând un munte sfânt sau un templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme și ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuți din Duhul Sfânt. Acesta va curăți inima și va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaște și a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerințele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este fructul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul și asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu, se dă pe față lucrarea Duhului și Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El așteaptă să-i primească și să facă din ei fiii și fiicele Lui. În timp ce vorbea cu Iisus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea n-a auzit niciodată asemenea lucruri nici de la preoții poporului ei și nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieții, și-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simțit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o țintă mai înaltă. Iisus a convins-o că citea tainele vieții ei și cu toate acestea a simțit că îi este prieten, plin de milă și de iubire. În timp ce curăția prezenței Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: „Nu cumva acesta este Mesia așteptat de atâta vreme?” Ea a zis: „Știu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. Iisus i-a răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”. Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credința. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învățătorului divin. Femeia aceasta era capabilă să înțeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire; pentru că se interesa de Scripturi, și Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduința Vechiului Testament: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de El!” (Deuteronom 18, 15.). Ea dorea să înțeleagă această profeție. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieții, viața spirituală pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să țâșnească în inima ei. Duhul Domnului lucra în ea. Declarația lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de îndreptățire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea față de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit față de ea. Iisus a văzut că ea va folosi cunoștințele câștigate pentru a face și altora parte de harul Lui. 

Când s-au întors, ucenicii au fost surprinși văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise și nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Fața Lui strălucea de lumină și se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu cerul. Dar știau că este obosit și că-I este foame, așa că au socotit ca o datorie a lor să-I reamintească de nevoile Lui fizice. Iisus a recunoscut interesul lor plin de iubire și a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți.”Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare; dar El le-a explicat: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4, 34.). Când cuvintele Lui au deșteptat conștiința femeii, Iisus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieții și atunci foamea și setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia părăsise Cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui și-L înălța mai presus de nevoile omenești. Când slujea unui suflet care înfometa și înseta după adevăr, era mai plăcut pentru El decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere și o înviorare. Facerea de bine era viață pentru sufletul Lui. Răscumpărătorul nostru însetează după recunoștință. El flămânzește după simpatia și iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El așteaptă cu o dorință de nespus ca ei să vină la El și să aibă viață. După cum mama așteaptă zâmbetul de recunoaștere de la copilașul ei, care este un semn că inteligența se dezvoltă, așa și Hristos caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare, care să arate că viața spirituală a început în suflet. Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a copleșit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate, să ducă vestea și altora. Iisus cunoștea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce efect au avut cuvintele Lui. Dorința arzătoare a sufletului ei era să primească apa vie; ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe care dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să ducă și altora lumina prețioasă pe care o primise. „Veniți de vedeți un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a spus ea oamenilor din cetate. „Nu cumva este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe fața ei era o nouă expresie, întreaga ei înfățișare se schimbase. Ar fi vrut și ei să-L vadă pe Iisus. „Ei au ieșit din cetate și veneau spre El.” Pe când stătea încă pe marginea fântânii, Iisus a privit peste holdele întinse în fața lor; verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătând ucenicilor Săi această scenă, a folosit-o ca simbol: „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș”. În timp ce vorbea, El Se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la seceratul grâului, dar aici se găsea o recoltă gata pentru seceriș. „Cine seceră”, a zis El, „primește o plată și strânge roadă pentru viața veșnică; pentru ca și cel ce seamănă și cel ce seceră să se bucure în același timp. Căci în această privință este adevărată zicerea: Unul seamănă, iar altul seceră.” Aici, Domnul Hristos arată serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie instrumentele Lui vii. El cere o slujire individuală. Și fie că semănăm, fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul seamănă sămânța, altul adună recolta; și amândoi, atât secerătorul, cât și semănătorul, primesc o plată. Ei se bucură de răspândirea muncii lor. Iisus le-a zis ucenicilor: „Eu v-am trimis să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit; alții s-au ostenit și voi ați intrat în osteneala lor!” Mântuitorul privea în viitor, la marea adunare din Ziua Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca un rezultat al eforturilor lor. Ei intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredințase sămânța Cuvântului servilor Săi credincioși, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forță atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta. Roua, ploaia și lumina harului lui Dumnezeu se dăduseră pentru a împrospăta și a hrăni sămânța adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânța cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos și cu bărbații sfinți de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui. În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânța bună și cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, L-au ascultat pe Iisus și au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână, L-au asaltat cu întrebări și au primit cu bucurie explicațiile Sale cu privire la multe lucruri pe care nu le înțeleseseră. În timp ce ascultau, neclaritățile lor au început să dispară. Ei erau ca niște oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulțumiți cu această convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult și împreună cu ei să-L asculte și prietenii lor pe acest minunat Învățător. L-au invitat în cetatea lor și L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria și mult mai mulți au crezut în El. Fariseii disprețuiau simplitatea lui Iisus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui și cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut niciun semn și Iisus n-a făcut altă minune între ei decât să descopere femeii samaritence la fântână tainele vieții ei. Și, cu toate acestea, mulți L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răscumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El vor fi binecuvântate toate neamurile Pământului. Locuitorii din Samaria își întemeiau credința în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greșită interpretare profețiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire, samaritenii se simțiseră îndemnați să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepție numai cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greșite, mulți dintre ei au primit atât profețiile de mai târziu, cât și cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. Iisus începuse să dărâme zidul de despărțire dintre iudei și neamuri și să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăților lor, El a primit ospitalitatea acestui popor disprețuit. A dormit sub acoperișul lor, a mâncat cu ei la mesele lor - gustând din hrana pregătită și servită de mâinile lor - a învățat pe străzile lor și i-a tratat cu cea mai mare amabilitate și curtenie. 

Rămânerea lui Iisus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influența bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioșie față de neamul lor, li se cerea să cultive ură față de samariteni. Se mirau văzându-L pe Iisus cum Se poartă. Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui și, în cele două zile cât au rămas în Samaria, și-au stăpânit prejudecățile, din respect față de Iisus; dar în inima lor nu erau mulțumiți. Înțelegeau cu greu că, în locul disprețului și urii, trebuie să cultive mila și iubirea. Dar, după înălțarea Domnului, și-au adus aminte de învățăturile Lui și le-au înțeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei și-au adus iarăși aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul și de duioșia cu care Se purta față de străinii aceștia disprețuiți. Mai târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat același spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost chemat la Efes și la Smirna, și-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem și inima lui s-a umplut de recunoștință pentru Învățătorul dumnezeiesc, care, prevăzând dificultățile pe care ei trebuiau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin pilda Sa. 

Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus și pe alții la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era un câmp promițător. Gândurile lor erau ațintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o disprețuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la compatrioții săi. Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viață. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând pentru a-i răcori pe toți și făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa vieții. 

 20 - Numai dacă vedeți semne și minuni:

Galileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paștilor au adus vestea despre lucrările minunate săvârșite de Iisus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele Lui Îi deschideau calea în Galilea. Mulți deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia și aroganța preoților. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. Veștile sosite păreau să confirme așteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia. Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Iisus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în țara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi strâmte și lumești Îl judecau pe Hristos după nașterea Lui umilă, după îmbrăcămintea Lui simplă și după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăția spiritului Aceluia care nu avea nicio urmă de păcat. Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galilea, dând speranță celor suferinzi și nenorociți. În Capernaum, veștile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofițer în slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaș era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morții, dar, atunci când a auzit de Iisus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilașul era foarte slăbit și se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugămințile unui părinte aveau să trezească mila Marelui Medic. Ajungând la Cana, a găsit o mulțime de oameni în jurul lui Iisus. Cu inima nerăbdătoare, și-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credința lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf și obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Iisus, I-a povestit pentru ce a venit și L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Iisus. Înainte ca acest slujbaș să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui. El mai știa că tatăl își pusese în minte anumite condiții ca să creadă în Iisus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbașul disperat aștepta răspunsul, Iisus a zis: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu niciun chip nu credeți”. În ciuda tuturor dovezilor că Iisus era Hristosul, petiționarul se hotărâse să creadă în El numai cu condiția împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredința aceasta ce ridică întrebări și credința simplă a samaritenilor, care nu ceruseră niciun semn, nicio minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredințate proorociile sfinte, nu înțelegea glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin Fiul Său. Slujbașul împărătesc avea totuși oarecare credință, pentru că el venise să ceară ceea ce, după părerea lui, era cea mai prețioasă dintre toate binecuvântările. Iisus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, dar să facă pe slujbaș și familia lui părtași la binecuvântarea mântuirii și să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie câmpul Său de activitate. Dar slujbașul împărătesc trebuia totuși să-și dea seama de nevoile sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta reprezenta pe mulți alții din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu Iisus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câștig de la puterea Lui și credința lor era legată de realizarea acestui câștig; în schimb, nu-și dădeau seama de boala lor spirituală și nu vedeau nevoia harului divin. Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbașului împărătesc. El și-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Iisus erau egoiste. Credința lui șovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, și-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viața fiului său. A simțit că era în fața Cuiva care putea să citească gândurile și căruia totul Îi era cu putință. În disperarea sa, a strigat: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu!” Credința lui s-a prins de Hristos ca și Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: „Nu te las până când nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.). La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruință ajutor în nevoia lui. „Du-te, i-a zis El, fiul tău trăiește.” Slujbașul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace și o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credință puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător. În același ceas, cei care vegheau lângă copilașul muribund, în căminul din Capernaum, au observat o bruscă și tainică schimbare. Umbra morții a pierit de pe fața bolnavului. Febra a făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecați au început să strălucească de inteligență și în corpul lui slăbit și ros de suferință a revenit vigoarea. Niciun semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale și plină de viață și el s-a cufundat într-un somn liniștit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită și bucuria era mare. Cana nu era așa departe de Capernaum, iar ofițerul putea să ajungă acasă chiar în seara aceleiași zile în care se întâlnise cu Iisus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi dimineață a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Iisus, inima lui era împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o batjocură. Cât de deosebite erau acum simțămintele lui! Întreaga natură avea o nouă înfățișare. El vedea totul cu alți ochi. Pe când mergea în liniștea zorilor dimineții, i se părea că toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slugile i-au ieșit în întâmpinare cu dorința de a-i ușura povara sufletească pe care erau siguri că o simțea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l înțelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: „Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile!” Chiar în clipa în care credința tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: „Fiul tău trăiește”, iubirea dumnezeiască atinsese copilașul muribund. Tatăl a dat fuga să-și vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre morți și Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată. Slujbașul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. După ce, mai târziu, a auzit învățăturile Lui, el și toți din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfințită spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părțile, iar în Capernaum, unde au fost săvârșite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea personală a lui Hristos. 

Acela care l-a binecuvântat pe slujbașul împărătesc din Capernaum vrea tot așa de mult să ne binecuvânteze și pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorința de a câștiga bunuri pământești; noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem; și întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă și cât de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea noastră rea și lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui. Slujbașul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească asigurarea lui Iisus că rugăciunea lui era ascultată și binecuvântarea dată. Și noi trebuie să învățăm același lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau simțim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduințele Lui. Când venim la El în credință, fiecare cerere pătrunde în inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem în același timp că le primim și să-I mulțumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea se va da atunci când vom avea mai mare nevoie de ea. Când am învățat să facem lucrul acesta, vom ști că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult”, „potrivit cu bogăția slavei Sale” și „după lucrarea puterii tăriei Lui.” (Efeseni 3, 20.16; 1, 19.). 

*va urma.