CÂTE CEVA DESPRE ... AUSTRALIA! - Partea a doua.

CÂTE CEVA DESPRE … AUSTRALIA! - Partea a doua.

6. Ascultând Universul în Australia:

    Un cangur îşi ridică deodată capul, ciulindu-şi urechile spre sursa unui zgomot ce abia se distinge. Sunetul provine de la mai multe antene ale unor radiotelescoape, care se mişcă încet pe şine. În liniştea acestui ţinut, antenele şi animalul se opresc parcă împietriţi - o ciudată combinaţie de natură şi tehnologie. Astfel de scene pot fi adesea văzute în zona rurală din New South Wales la Australia Telescope National Facility (ATNF), care se află în apropierea oraşului australian Narrabri. Reţeaua de şase antene parabolice, dintre care una fixă şi cinci mobile, este conectată la o antenă parabolică cu diametru de 64 m, situată în apropierea oraşului Parkes, şi la o altă antenă parabolică cu diametru de 22 m, aflată în apropiere de Coonabarabran. Când aceste antene lucrează în sincron, ele funcţionează practic ca o singură antenă parabolică gigantică. Chiar şi puterea acesteia poate fi mărită, conectând-o la telescoapele din Tidbinbilla, în apropiere de Canberra, şi din Hobart (Tasmania). Aceste instrumente extraordinare scrutează cerul din emisfera sudică, pătrunzându-le enigmele. Dar de ce toate aceste eforturi? O broşură a ATNF declară: „Cu puţină curiozitate se descoperă lucrurile mari”.

a.Elucidarea enigmelor spaţiului cosmic:

     Telescopul Parkes a fost dat în folosinţă în octombrie 1961 de Lordul De L’Isle, pe atunci guvernator general al Australiei. El a prezis plin de entuziasm: „Acest instrument va atrage atenţia oamenilor de ştiinţă din întreaga lume. Nu avem cuvinte să spunem cât este de important în elucidarea enigmelor spaţiului cosmic”. Încrederea guvernatorului general era justificată. Inaugurarea oficială a acestui centru de observaţie a constituit un eveniment extrem de important pentru ştiinţa, relativ nouă, a radioastronomiei. Cartea Beyond Southern Skies afirmă: „Inaugurarea oficială a telescopului Parkes  a fost un eveniment marcant pentru lumea ştiinţifică din Australia. Ideea telescopului s-a născut cu zece ani în urmă, la proiect s-a lucrat patru ani, iar construirea lui a durat doi ani”. Directorul Centrului Narrabri, dr. David McConnell, a declarat că ATNF este cel mai mare centru de radioastronomie din emisfera sudică. El a adăugat: „Radioastronomi din multe părţi ale lumii folosesc acest centru pentru cercetări ştiinţifice şi pentru studierea Universului. Amplasamentul unic al ATNF permite, mai bine ca oriunde, accesul la bolta cerească vizibilă în emisfera sudică”.

b.Văzând ceea ce nu se vede:

     Spre deosebire de telescoapele optice, radiotelescoapele adună informaţii sub formă de unde radio care sunt interpretate şi analizate, iar apoi, convertite în imagini vizibile. Aceasta nu este o sarcină uşoară, deoarece semnalele radio sunt foarte slabe. De exemplu, dacă întreaga cantitate de energie captată în ultimii 40 de ani de telescopul Parkes de la semnalele radio ar fi transformată în energie electrică, aceasta ar alimenta un bec de 100 W doar pentru a o sută milioana parte dintr-o secundă! Aceasta este opinia lui Rick Twardy, director al departamentului ştiinţific la ATNF. De îndată ce informaţiile sunt adunate, ele sunt trimise la un computer uriaş care adună şi compară toate semnalele pe care le recepţionează antenele. „Computerul de la Centrul Narrabri poate procesa 6 000 de milioane de date pe secundă”, a explicat David McConnell. Rezultatele sunt în continuare procesate, iar apoi trimise sediului ATNF din Sydney, unde sunt convertite în imagini radio. Când aceste imagini sunt combinate cu informaţiile obţinute de la telescoapele optice, sunt dezvăluite câteva dintre uimitoarele minuni ale Universului. Radiotelescoapele însă pot lucra şi singure în anumite proiecte de cercetare. De exemplu, semnalele radio foarte slabe, precum cele transmise de pulsari, sunt mai bine recepţionate şi procesate de antenele parabolice mai mari, cum e cea din Parkes. Prin urmare, acest telescop a fost folosit la descoperirea a peste jumătate dintre pulsarii cunoscuţi în Univers! A mai fost folosit la recepţionarea şi la retransmiterea imaginilor reprezentând primii paşi pe Lună şi a jucat un rol deosebit de important în misiunea de salvare a lui Apollo 13. A avut partea sa şi în multe alte descoperiri şi, ca să dăm numai două exemple, în descoperirea inelelor lui Einstein şi a rămăşiţelor unei supernove.

c.Suntem singuri în univers?

    Deşi la ATNF se pune accentul pe cercetările ştiinţifice şi pe căutarea răspunsurilor la întrebările dificile despre Univers, un mic grup de cercetători folosesc ATNF pentru a investiga o altă problemă: Există şi alte civilizaţii în Univers? Această întrebare îi frământă pe mulţi cercetători numiţi exobiologi. Unii exobiologi sunt de părere că dacă ar exista şi alte civilizaţii în Univers, ar trebui să fie mult mai vechi decât a noastră şi, prin urmare, ar avea cunoştinţă de semnalele radio şi le-ar folosi ca să intre în legătură cu Pământul. Câţiva oameni de ştiinţă speră să descopere alte civilizaţii, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu a noastră.

d.„Linişte, vă rog! Încerc să ascult!”

     Undele radio mai puternice, generate de oameni, estompează undele radio naturale emise de corpurile cereşti, „mediul radio devenind asurzitor”, se afirmă în Science News. Această interferenţă se datorează calculatoarelor, cuptoarelor cu microunde, telefoanelor celulare, emisiunilor televizate şi radiofonice, radarului militar, sistemelor de sateliţi şi transmisiilor radio între turnurile de control şi avioane. Semnalele care provin din aceste surse trebuie separate de cele care ne parvin de la galaxiile din spaţiu. Pentru a evita cât mai mult interferenţa, radiotelescoapele din Australia şi din alte părţi ale lumii au fost amplasate în locuri îndepărtate. Dar chiar şi acele locuri par a nu fi suficient de îndepărtate. Iată cum deplângea un articol din Science News această situaţie: „Radioastronomii se tem că în curând nu vor mai avea niciun loc liniştit unde să-şi facă cercetările. Într-o bună zi, poate că-şi vor putea instala telescoapele într-un loc care va rămâne probabil mereu liniştit: pe îndepărtata Lună”. Însă, în pofida tuturor acestor dificultăţi, cercetările de la ATNF continuă să dezvăluie multe detalii despre un Univers extraordinar, detalii pe care cu ochiul liber nu le-am putea niciodată vedea.

7. Acacia - vestitorul primăverii la antipozi:

      Acacia este o floare renumită şi foarte îndrăgită în Australia. De fapt, din 1912 ea împodobeşte stema Australiei, iar în 1988 a fost declarată simbolul floral oficial al acestei ţări, fiind imprimată pe monedele şi timbrele australiene. Cărui fapt se datorează această popularitate? Răspunsul poate fi găsit, în parte, într-un poem scris de Veronica Mason, publicat în 1929. După ce vorbeşte despre tristele culori „verde-oliv, maroniu şi gri” care domină peisajul unei ierni târzii, poemul anunţă pe un ton vesel: „Dar iată c-a sosit primăvara/Cu flori de acacia”. Se pare că aproape toată lumea se bucură de sosirea iminentă a primăverii. În Australia, primăvara începe când în emisfera nordică vine toamna. Pe continentul de la antipozi, primăvara este anunţată de un vestitor: înflorirea dintr-o dată a acaciei. Astfel, în fiecare an, în luna august, copiii sunt auziţi recitând poemul Veronicăi Mason. În 1992, guvernatorul general al Australiei a declarat ziua de 1 septembrie drept Ziua Naţională a Acaciei. Bineînţeles, acacia nu este un simplu vestitor al primăverii, ci un vestitor plin de graţie şi frumuseţe. Versurile poemului Veronicăi Mason vorbesc despre „plecăciunile graţioasei acacia”, referindu-se la modul în care ramurile încărcate cu flori se pleacă şi se leagănă în bătaia brizelor de primăvară. Acacia face parte dintr-o familie deosebită, des întâlnită în zonele cu climă caldă.

a.O familie rezistentă şi renumită:

     Numele botanic al acaciei este Acacia pycnantha. Fiind un arbust, sau un copăcel, acacia atinge înălţimi cuprinse între 4 şi 8 metri. În Australia există între 600 şi 1 000 de specii de acacia. De fapt, mai bine de jumătate dintre speciile de acacia cunoscute în lume se găsesc în Australia. În Europa şi America, acacia este adesea numită mimoză.  Un membru renumit al familiei acaciei este o specie în formă de umbrelă care creşte în Africa. Frunzele acesteia sunt preferate de girafe, care ar fi în stare să lase arbustul complet desfrunzit dacă între el şi o specie de furnici nu ar exista un parteneriat special. Arbustul le asigură furnicilor adăpost şi hrană, nectarul florilor. Furnicile, la rândul lor, le înţeapă pe lacomele, dar blândele girafe, determinându-le să meargă să mănânce din alt copac. Speciile de acacia australiene nu sunt ameninţate de girafe. Totuşi, ele pot fi ameninţate de alţi factori, cum ar fi seceta, dar şi împotriva acesteia acacia are un mijloc de apărare eficient. Învelişul seminţelor ei este atât de dur, încât trebuie să fie crăpat pentru ca apa să poată pătrunde în ele, făcându-le să germineze. Când plantează acacia, grădinarii înmoaie mai întâi păstăile în apă fierbinte ca să se umfle, permiţându-le seminţelor să germineze. În sălbăticie, o sămânţă de acacia poate trăi în stare latentă zeci de ani! În cele din urmă, când are loc un incendiu de tufăriş, sămânţa mică şi tare va germina. Aşadar, chiar şi în timpul celor mai mari secete există o „bancă de seminţe” de acacia aflată în siguranţă în pământ, unde seminţele aşteaptă să germineze. Cu câţiva ani în urmă, Africa a importat câteva specii de acacia din Australia pentru a fi folosite ca sursă de hrană în caz de secetă. Acacia prezintă marele avantaj că poate supravieţui în soluri neprielnice şi nefertile. Anumite soiuri pot să crească chiar şi în dune de nisip. Arbuştii împiedică alunecările de teren, fixează azotul în sol şi servesc drept adăposturi împotriva vântului, îmbunătăţind, aşadar, habitatul altor plante.

b.Acacia - un arbust cu multe întrebuinţări:

      Remarcând conţinutul ridicat de proteine şi comparând, sub aspectul valorii nutritive, seminţele unor specii de acacia cu seminţele unor cereale, unii oameni de ştiinţă consideră că anumite seminţe de acacia ar putea fi folosite ca hrană. Prăjite, seminţele au un gust plăcut, asemănător celui de nucă. Unele specii, când sunt fierte, seamănă la gust cu lintea. Din seminţele de acacia măcinate se poate face făină pentru pâine sau pentru paste făinoase. Unele specii de acacia dau o producţie de până la 10 kilograme de seminţe pe an. Înmiresmatele flori de acacia sunt folosite la prepararea parfumurilor. În plus, acacia este folosită pe scară largă ca nutreţ pentru animale şi ca mijloc de ţinere sub control a eroziunii solului. Dar nu am menţionat încă toate întrebuinţările lemnului de acacia. Aborigenii australieni confecţionau din lemn de acacia bumeranguri. O specie de acacia, Acacia acuminata, a fost numită gem de zmeură, deoarece, când lemnul ei este proaspăt tăiat, emană un parfum asemănător celui de zmeură zdrobită. Coloniştii australieni foloseau acacia pentru a-şi construi case de chirpici. Chirpiciul era aplicat pe o împletitură de crengi pentru a ridica zidurile. E uimitor câte utilizări se pot da acestui arbust, nu-i aşa? Totuşi, când în Australia vine primăvara, oamenii nu se gândesc la multiplele întrebuinţări ale acaciei, ci la florile pufoase ce îmbracă dealurile în aur, făcându-i să tresalte de bucurie în timp ce ascultă versuri.

8. O ţară în care cămilele şi caii sălbatici hoinăresc în voie!

      Ce vă vine în minte când auziţi vorbindu-se de outback-ul australian, adică zona sălbatică din centrul Australiei? Un ţinut al cangurilor plini de viaţă şi al păsărilor emu nezburătoare, al deşerturilor roşii, pline de praf şi al zilelor zăpuşitoare? Într-o oarecare măsură, aveţi dreptate. Totuşi, acesta este şi un ţinut al surprizelor.Ştiaţi că Australia găzduieşte ultimele turme de cămile sălbatice, cea mai mare herghelie de cai sălbatici şi o groază de măgari sălbatici? Aducerea pe continent a acestor animale rezistente şi supravieţuirea lor ne spun o poveste despre adaptabilitate şi despre conflicte de interese şi sunt o dovadă vie a unor timpuri demult apuse.

a.Pe spinarea cămilelor:

      În ultimele patru decenii, câţiva văcari şi-au exprimat nemulţumirea care se întrezăreşte şi în cuvintele unui cowboy, cuvinte păstrate în cartea The Camel in Australia (Cămila în Australia): „Am văzut ravagiile făcute de cinci cămile, care efectiv au dărâmat 10 kilometri de gard.  Într-un loc, nu numai că au rupt sârmele, dar au şi doborât totul la pământ, inclusiv stâlpii”. Gardurile scumpe nu pot rezista picioarelor lungi şi corpului masiv al unei cămile îndârjite. Totuşi, datorită aceloraşi picioare puternice a fost posibilă construirea liniilor de comunicare ce traversează ţinutul arid din centrul acestui continent. Aduse din India în 1860, cămilele i-au însoţit pe exploratorii Burke şi Wills în lunga traversare a Australiei de la sud la nord. Aceste creaturi exotice au devenit tovarăşii preferaţi ai aventurierilor înaintaşi numai datorită puterii şi rezistenţei lor deosebite. Fiind uimitor de economicoase, ele au cărat poveri de 300 de kilograme pe o distanţă de 800 de kilometri consumând doar 15 litri de apă. Animale de nădejde, cămilele au ajutat la transportarea de alimente şi de echipamente până la oraşele noilor mine de aur, la construirea liniei de telegraf dintre Adelaide şi Darwin şi la trasarea Căii Ferate Transaustraliene, care făcea legătura între Sydney şi Perth. Pe o suprafaţă de patru milioane de kilometri pătraţi, ele au croit un drum pe care maşinilor moderne încă le este greu să-l urmeze.

        În 1922, numărul cămilelor domestice a ajuns la 22 000, însă, pe măsură ce automobilul a început să fie tot mai folosit, multe cămile au fost lăsate să cutreiere ţinutul în voie. Libere să hoinărească şi să se reproducă, se spune că în prezent peste 300 000 de cămile îşi reclamă drepturile asupra deşerturilor australiene, iar unii oameni estimează că numărul lor se va dubla în următorii şase ani. Însă nu toate cămilele sunt lăsate libere. Un reprezentant al Central Australian Camel Association a declarat următoarele într-o conferință de presă. „În Australia se află singurele turme de cămile sănătoase din lume şi, prin urmare, în fiecare an, un număr mic dintre ele este trimis la grădini zoologice şi parcuri din Statele Unite şi din Asia”. De asemenea, cei care organizează tururi pe plan local le oferă vizitatorilor posibilitatea de a călări o cămilă şi de a redescoperi ţinuturile sălbatice din centrul Australiei, ţinuturi în care trăiesc şi alte animale de povară lăsate în libertate.

b.Ce este un „brumby”?

      În 1788, prima flotă de vase englezeşti îşi descărca, pe ţărmurile Australiei, încărcătura de deţinuţi, soldaţi şi cai. Povestea calului din această ţară, asemenea celei a tovarăşilor săi umani, este o poveste plină de întâmplări palpitante, dar şi triste în acelaşi timp. Având un rol important în cucerirea de noi teritorii, caii i-au dus pe deschizătorii de drumuri până în cele patru colţuri ale continentului. Nu după mult timp s-au format herghelii sălbatice alcătuite din caii rătăciţi sau fugari, iar aceştia au ajuns să fie numiţi cai sălbatici. Termenul australian „brumby” pentru „cal sălbatic” s-ar putea să-şi aibă originile în cuvântul baroomby folosit de aborigenii din Queensland, cuvânt care înseamnă „sălbatic”. Caracterul sălbatic şi independent al acestor cai a dat frâu liber imaginaţiei unor poeţi, cum ar fi Andrew Barton (Banjo) Paterson, iar balada sa intitulată „Omul de la râul Snowy” i-a asigurat calului sălbatic un loc în inimile multor australieni. Numărul cailor sălbatici s-a mărit după Primul Război Mondial, când cererea pentru caii Waler, o rasă de cai special obţinută pentru Brigada Australiană Light Horse şi folosită de armata Indiei Britanice, a scăzut, iar caii Waler au fost lăsaţi liberi. În prezent, aproximativ 400 000 de cai sălbăticiţi cutreieră continentul. În timp ce hoinăresc, copitele lor sfărâmă solul fragil asemenea ciocanului fierarului şi zdrobesc marginile adăpătorilor. În perioadele de secetă, caii mor de foame sau de sete. Într-o ţară deja suprapopulată de cirezi de vite, caii sălbatici au ajuns să fie o povară prea grea. Prin urmare, anual sunt ucişi mii de cai. Uneori carnea lor este pregătită pentru consum, iar alteori este vândută ca hrană pentru animalele de companie. Din punct de vedere numeric însă, ruda calului sălbatic, măgarul, formează grupul cel mai numeros de animale sălbăticite. Fiind mai prolific decât caii sălbăticiţi şi răspândit pe o suprafaţă mai vastă decât cămilele, măgarul a devenit victima propriei proliferări.

c.Soluţia „Iuda”:

      Asemenea cailor, măgarii au fost aduşi în Australia pentru prima dată spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru a trage poveri sau pentru a ara terenuri, reuşind să se adapteze foarte repede. Ei au fost eliberaţi în masă pe parcursul anilor ’20, iar densitatea populaţiei lor a ajuns să fie de 30 de ori mai mare decât cea a populaţiei indigene de măgari sălbatici. Făcuţi parcă pentru viaţa în deşert, măgarii, asemenea cămilelor, au capacitatea de a încetini procesul de transpiraţie când sunt deshidrataţi şi pot supravieţui unei pierderi a lichidelor de până la 30 la sută din masa corpului (multe alte mamifere ar muri la o pierdere a lichidelor din corp între 12 şi 15 la sută). Ei preferă păşunile pline de sevă, dar pot supravieţui şi cu plante obişnuite de care vitele nici nu s-ar atinge. Spre sfârşitul anilor ’70, peste 750 000 de măgari cutreierau jumătate din suprafaţa continentului. Acest număr crescând a ajuns să fie o ameninţare pentru echilibrul ecologic şi pentru creşterea bovinelor, impunându-se unele măsuri. În perioada 1978-1993, numai în nord-vestul Australiei au fost omorâţi peste 500 000 de măgari. În prezent, este în curs de desfăşurare un program numit „Iuda”, care constă în fixarea unui transmiţător radio la gâtul a 300 de măgari. Lăsaţi să se alăture turmelor, aceşti măgari sunt urmăriţi din elicopter, iar tovarăşii lor sunt ucişi fără a li se cauza durere. Când măgarii „Iuda” se alătură altui grup, şi măgarii din acest grup sunt localizaţi şi ucişi. „Este o problemă de durată”, a declarat un funcţionar care se ocupă cu protecţia agriculturii din vestul Australiei. „Dacă sunt lăsate chiar şi populaţii mici de măgari, atunci, în cel mai scurt timp, numărul măgarilor va fi din nou egal cu cel din anii ’70”, a avertizat acesta. „De multe ori, oamenii nu înţeleg de ce sunt ucise aceste animale şi apoi lăsate acolo unde mor. Însă oamenii nu-şi dau seama cât de inaccesibile sunt aceste zone. Nu există drumuri, iar în cea mai mare parte a ţinutului se poate ajunge doar cu elicopterul. Oamenii au cauzat această problemă, aşadar trebuie să încercăm să reducem daunele într-un mod cât mai uman posibil.”

d.Animale rezistente şi prolifice:

     Nu sunteţi de condamnat dacă vă imaginaţi că în centrul Australiei animalele de povară creează un adevărat blocaj de circulaţie. Însă outback-ul australian este foarte vast. Aceste animale hoinăresc pe o suprafaţă egală cu cea a Europei şi aproape la fel de neospitalieră ca şi Luna, pe un ţinut la fel de muntos ca cel european şi la fel de arid ca cel selenar. Simplul fapt de a urmări turmele este o adevărată provocare, ca să nu mai vorbim de ţinerea lor sub control. Spre deosebire de speciile indigene pe cale de dispariţie, aceste animale rezistente şi prolifice lasă o amprentă de neşters asupra peisajului. Nefiind ameninţate de prădători, ele hoinăresc în voie prin outback-ul australian!

9. Aborigenii australieni - O populaţie singulară:

     Australia este cu adevărat o ţară singulară: este patria cangurului, splendidul marsupial, şi al răsfăţatului koala, care se simte ca la el acasă cocoţat în vârful a numeroşi eucalipţi. Locuitorii originari însă, aborigenii australieni, sunt şi mai singulari decât ţara însăşi. „Aborigen” nu este un termen folosit în sens peiorativ. El derivă din două cuvinte latineşti, şi anume ab origine, care înseamnă „de la început” şi se referă la o persoană care este originară din regiunea în care trăieşte, în cazul de faţă aborigenii australieni. Când au sosit primii colonişti europeni, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-a estimat că populaţia aborigenă număra circa 300 000 de persoane. După două sute de ani, un recensământ efectuat în 1991 a înregistrat mai puţin de 230 000 de aborigeni din totalul unei populaţii de aproape 17 milioane de locuitori.

 a.Primii locuitori ai Australiei:

     Cei mai mulţi antropologi sunt de acord cu faptul că aborigenii australieni au venit iniţial din Asia. Probabil că au parcurs ultima etapă a migraţiei lor din sud-estul Asiei cu pluta sau cu piroga, debarcând de-a lungul coastei nordice a Australiei. „Nu erau exclusiv nomazi, nota Malcolm D. Prentis în cartea A Study in Black and White, ci mai degrabă seminomazi: cu alte cuvinte, se instalau în diferite tabere temporare din interiorul teritoriului lor identificabil.” Aborigenii erau preocupaţi de ocrotirea naturii, arătând un interes deosebit faţă de mediul înconjurător. O aborigenă a explicat: „Ne-am cultivat pământul, însă în alt fel decât omul alb. Noi am căutat să trăim împreună cu pământul; ei se pare că au trăit separat de el. Eu am fost învăţată să ocrotesc, să nu distrug niciodată”. Prentis confirmă acest lucru, scriind: „Exista o strânsă legătură între bunăstarea florei şi a faunei şi cea a aborigenilor: prosperitatea unora însemna prosperitatea celorlalţi. Acest lucru era practic: de exemplu, un număr mare de canguri însemna pentru aborigeni o rezervă mai mare de alimente, însă uciderea prea multor canguri s-a dovedit a fi, în cele din urmă, în defavoarea aborigenilor”. Aborigenii excelau şi în alte domenii. Lingvistul Robert M. W. Dixon nota în cartea sa Languages of Australia (Limbile Australiei): „În ce priveşte organizarea socială însă, europenii sunt cei care par primitivi în comparaţie cu aborigenii australieni; toate triburile australiene aveau sisteme de înrudire minuţioase şi bine definite, cu reguli precise care stabileau cu cine se puteau căsători, precum şi rolurile specifice ale oricărui fel de reuniune”.

b.Muzica şi vânătoarea:

    Un instrument muzical specific aborigenilor australieni este didgeridoo, cuvânt care se traduce literalmente prin „tub zumzăitor”, ceea ce descrie exact sunetul pe care îl produce. În loc să susţină melodia, didgeridoo joacă rolul de bas şi marchează ritmul în cadrul ceremoniilor şi dansurilor nocturne numite corroborees. Instrumentul produce de obicei un sunet monoton care serveşte drept fond sonor pentru un cântăreţ care se foloseşte şi de beţe de percuţie. Didgeridoo sunt făcute din ramuri de copac alese cu grijă şi scobite în interior. Cele mai răspândite măsoară între 90 de centimetri şi un metru şi jumătate, însă unele exemplare măsoară până la patru metri şi jumătate. De obicei, un capăt al instrumentului se sprijină pe pământ, în timp ce instrumentistul, care stă pe jos, suflă în celălalt capăt pe care îl ţine la gură cu ambele mâini. Întrucât sunetul profund şi puternic al acestui instrument este continuu, instrumentistul trebuie să sufle în el cu gura şi, în acelaşi timp, să inspire aer prin nări, fără ca sunetul să se întrerupă. Acest lucru pretinde o măiestrie similară celei pe care o are un muzician care cântă la tubă. Instrumentiştii care cântă la instrumente de suflat o numesc respiraţie circulară, sau ciclică, şi este o tehnică nu tocmai uşor de stăpânit. Pentru vânătoare, aborigenii folosesc cu succes un alt instrument singular: bumerangul. Aborigenii îl folosesc drept armă de vânătoare şi de război. Însă astăzi, pentru mulţi turişti acesta a devenit un alt simbol binecunoscut al Australiei. Bumerangurile cele mai cunoscute sunt arme curbate care revin la locul de aruncare dacă au fost aruncate în mod corect. Există însă unele varietăţi care nu se mai întorc înapoi. Acestea sunt numite în mod mai exact kylie, sau beţe ucigaşe.

c.Arta aborigenă:

     În primul rând, cultura aborigenă australiană nu posedă o formă de comunicare scrisă. De aceea, Kevin Gilbert, poet şi artist aborigen, a explicat: „Arta a constituit cel mai eficient limbaj de comunicare pentru aborigeni şi cel mai universal înţeles”. El a afirmat: „Arta comunică cu mai multă vigoare şi este mai plină de semnificaţie decât cuvântul scris”. Prin urmare, arta plastică şi interpretativă a devenit o parte integrantă a vieţii aborigenilor. Aceasta a însemnat că arta lor avea două scopuri: era un mijloc de întărire a comunicării orale şi un ajutor pentru memorie pentru a aminti episoade din istoria tribului şi lucruri din religia tradiţională. În absenţa pânzei, a hârtiei şi a altor materiale de acest fel, aborigenii au pictat pe stânci, în peşteri şi pe scoarţă de copac. În toată arta lor predomină culorile pământului. Au folosit culorile dominante ale zonelor în care pictau, culori preparate cu materiale ce proveneau din pământ. Probabil că aspectul cel mai insolit al artei lor este faptul că toate picturile sunt realizate din puncte şi linii. Chiar şi fundalurile, care la început pot apărea monocromatice, dezvăluie la o examinare mai atentă, un model complicat realizat din puncte de diferite culori.

d.Limbi aborigine:

     În general, australienii albi au o idee greşită cu privire la limbile aborigene. Unii, de exemplu, consideră că a existat o singură limbă aborigenă, foarte primitivă, care consta doar din câteva grohăituri şi gemete. Însă nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr! În realitate, s-a calculat că la un moment dat au existat între 200 şi 250 de limbi aborigene. Cu toate acestea, mai bine de jumătate dintre ele sunt astăzi limbi moarte: numai aproximativ 50 sunt vorbite de grupuri de câte 100 sau mai mulţi aborigeni şi mai puţin de 20 sunt vorbite de 500 sau mai multe persoane. Departe de a fi primitivă, limba vorbită de aborigenii australieni are o gramatică complexă. În cartea sa The Languages of Australia, profesorul Dixon scria: „Nu există nicio limbă, dintre cele circa 5 000 vorbite astăzi în toată lumea, care să poată fi definită ca primitivă. Fiecare limbă cunoscută are o structură complexă, astfel încât descrierea principalelor sale elemente de gramatică pretinde câteva sute de pagini; fiecare limbă are mii de termeni uzuali”. Barry J. Blake a descris în mod similar limbile aborigene: „Sunt instrumente de comunicare extrem de dezvoltate, fiecare dintre ele fiind capabilă să descrie experienţele aborigenilor, aşa cum engleza sau franceza le descriu pe cele ale europenilor„. În sprijinul acestei concluzii, ziaristul aborigen Galarrwuy Yunupingu a afirmat: „Foarte puţini albi au încercat vreodată să înveţe limba noastră, iar engleza nu este în măsură să descrie relaţia noastră cu pământul strămoşilor noştri”. În prezent, în rândul populaţiei nonaborigene se pune un mare accent pe recuperarea limbilor aborigene şi pe o mai amplă conştientizare a valorii, a bogăţiei şi a frumuseţii acestor limbi. În consecinţă, mulţi sunt încântaţi să afle că ministrul australian pentru problemele aborigenilor a autorizat tipărirea de dicţionare în 40 de limbi aborigene. Vor fi incluse nu numai cele vorbite în prezent, ci şi multe ieşite din uz care vor fi cercetate în arhive şi în alte izvoare istorice.

10. Un gard care influenţează vremea:

     Străbătea cândva statul Australia Occidentală de la nord la sud. Când a fost terminat în 1907, acest gard de lemn şi de sârmă, lung de 1 830 km, era cea mai lungă structură de felul acesta din lume. Numele lui oficial a fost Gardul numărul 1 împotriva iepurilor. Aşa cum îi spune numele, scopul iniţial pentru care a fost construit acest gard era de a sluji drept „zid de apărare” împotriva invaziei iepurilor care migrau străbătând Australia spre vest, invazie ce a avut loc spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Această barieră veche de o sută de ani a rezistat în mare parte până în zilele noastre. În ultimii ani, ea a devenit un subiect de interes ştiinţific dintr-un motiv surprinzător. Se pare că această barieră făcută de om influenţează în mod indirect vremea. Înainte de a vorbi despre modul în care un gard nu cu mult mai înalt de un metru poate exercita o astfel de influenţă, să aflăm mai multe despre istoria acestei construcţii neobişnuite.

a.O luptă pierdută.

     În efortul de a stăvili invazia iepurilor, 400 de muncitori au lucrat din 1901 până în 1907 la construirea Gardului numărul 1 împotriva iepurilor. Potrivit Ministerului Agriculturii din Australia Occidentală, „aproximativ 8 000 de tone de materiale au fost transportate cu vaporul şi apoi cu trenul până la anumite depozite, după care au fost trase cu caii, cu cămilele şi cu măgarii până la diversele locuri de construcţie aflate în zone rupte de civilizaţie”. De ambele părţi ale gardului, muncitorii curăţau vegetaţia pe o fâşie lată de circa trei metri. Unii copaci doborâţi erau folosiţi ca stâlpi pentru gard, iar unde nu erau copaci se aduceau stâlpi de metal. La sfârşitul lucrărilor, gardul nu numai că era o barieră împotriva iepurilor, dar şi străjuia un drum ce străbătea continentul. Întrucât îndrepta iepurii spre nişte locuri îngrădite speciale, unde mureau, gardul slujea drept plasă uriaşă. Cu toate acestea, iepurii reuşeau să treacă gardul. Cum? În migraţia lor năvalnică spre vest, ei se urcau pe grămezile de iepuri morţi din apropierea sârmei, reuşind astfel să treacă în număr mare peste gard. Pornind de la gardul iniţial s-au mai construit două garduri. Această reţea se întindea pe o lungime de 3 256 km.

b.O mărturie a perseverenţei umane:

    Pe toată distanţa acestei bariere foarte lungi patrulau câţiva paznici de graniţă, precum Frank Broomhall. Iată ce spune el în cartea sa The Longest Fence in the World: „Paznicul avea responsabilitatea să întreţină gardul şi drumul de lângă gard   tăind pe o lăţime corespunzătoare scrubul şi copacii de pe ambele părţi, să păstreze în bună stare porţile, care erau situate la o distanţă de aproximativ 32 km una de alta, şi să scoată iepurii din ocolurile-capcană”. Meseria paznicului de graniţă trebuie să fi fost una dintre cele mai singuratice ocupaţii din lume, fiind însoţit doar de cămile. Fiecare paznic era însărcinat cu întreţinerea mai multor kilometri de gard, ce părea că nu se mai sfârşeşte. Unii paznici nu aveau nici măcar cămile, deoarece primiseră responsabilitatea de a străbate cu bicicleta porţiunea de drum accidentat aflat de-a lungul gardului repartizat. În zilele noastre, partea care a mai rămas este  supravegheată dintr-un vehicul confortabil cu tracţiune integrală.

c.Un eşec, dar nu total:

     Deşi nu a reuşit să stăvilească valul de iepuri, gardul a fost o barieră eficientă împotriva unui alt aducător-de-necazuri: emu, o pasăre autohtonă. În 1976, peste 100 000 de exemplare din această specie de păsări uriaşe şi nezburătoare s-au hotărât să migreze spre terenurile fertile din vest. Gardul însă le-a oprit elanul şi, deşi a fost necesară stârpirea a 90 000 de păsări, cea mai mare parte a recoltei din acel an a putut fi salvată. De la această criză încoace, s-a consolidat o porţiune de 1 170 km, iar linia gardului a fost modificată în scopul ocrotirii terenurilor agricole din Australia Occidentală de invazia cârdurilor de păsări emu şi a haitelor de câini sălbatici.  Prin urmare, gardul a devenit o linie de demarcaţie. El delimitează, la est, terenurile sterpe din inima Australiei de câmpurile întinse cultivate cu grijă din vest, unde se practică agricultura.

d. Un gard ce influenţează vremea:

      Chiar acest contrast izbitor în ce priveşte vegetaţia poate explica efectul pe care pare să-l aibă gardul asupra vremii. Iată ce se spune în revista ştiinţifică The Helix: „Deşi pare incredibil, la est de gard cantitatea de precipitaţii a crescut, iar la vest a scăzut”. Astfel, vegetaţia autohtonă din est are parte de o rezervă naturală şi constantă de apă, pe când agricultorii din vest sunt nevoiţi să recurgă tot mai mult la irigaţii. Amintind unul dintre posibilele motive ale acestor schimbări, revista explică: „Pe terenurile agricole din vest, plantele de cultură, care au rădăcini scurte, nu transpiră la fel de mult ca plantele autohtone, cu rădăcini mai lungi, care cresc pe terenurile din est”. Vorbind despre alt factor, profesorul Tom Lyons, specialist în fenomene atmosferice, afirmă: „Iată teoria noastră: întrucât vegetaţia autohtonă este mult mai închisă la culoare decât terenul agricol, ea eliberează mai multă căldură în atmosferă, ceea ce duce la apariţia turbulenţelor, care, la rândul lor, contribuie la formarea norilor”. Deşi, potrivit dovezilor, Gardul împotriva iepurilor nu i-a salvat pe agricultorii din Australia Occidentală de invazia acestor rozătoare, influenţa pe care o are asupra vremii şi învăţămintele pe care le tragem cu privire la administrarea judicioasă a terenurilor nu sunt deloc de neglijat.

Notă: acestea au fost doar câteva aspecte legate de Australia! Am dorit să scriu acest articol în două părți ca un omagiu personal pentru Australia și ca un fel mai aparte de a-mi exprima compasiunea pentru ceea ce se întâmplă acum în această țară.