DESPRE CARTEA CĂRȚILOR!

DESPRE CARTEA CĂRȚILOR!

„Biblia nu trebuie luată în serios.” Aşa i-a spus un profesor universitar unei tinere sincere. „Aţi citit vreodată Biblia?”, l-a întrebat ea. Luat prin surprindere, profesorul a recunoscut că nu o citise. „Cum puteţi exprima o opinie categorică cu privire la o carte pe care nu aţi citit-o niciodată?” Ea avea dreptate. Profesorul s-a hotărât să citească Biblia şi apoi să-şi formeze o opinie în privinţa acestei cărţi.

    Alcătuită din 66 de scrieri, Biblia a fost descrisă ca fiind „probabil cea mai prestigioasă colecţie de cărţi din istoria umanităţii”. Într-adevăr, ea a influenţat unele dintre cele mai mari opere de artă, literare şi muzicale ale lumii. Biblia a avut o înrâurire însemnată asupra legislaţiei. Ea a fost elogiată pentru stilul literar şi a fost foarte apreciată de multe persoane foarte culte. Efectul pe care l-a avut asupra vieţii oamenilor din toate păturile sociale a fost extraordinar de profund. Ea le-a insuflat o remarcabilă loialitate majorităţii cititorilor ei. Unii au citit-o chiar cu riscul vieţii. În acelaşi timp, Biblia este privită cu scepticism. Unii oameni au opinii categorice în privinţa ei, deşi nu au citit-o niciodată. Probabil că recunosc valoarea ei literară sau istorică, însă se întreabă: Ce interes ar putea prezenta pentru lumea modernă o carte scrisă cu mii de ani în urmă? Trăim în „era informaţiei”. Informaţii de ultimă oră din sfera evenimentelor curente şi a tehnologiei sunt la degetul nostru mic. Sfaturile date de „experţi”, practic în toate problemele vieţii moderne, sunt la îndemâna oricui.

Într-un raport publicat în 2014 se făcea observaţia că unii profesori de pedagogie consideră Biblia atât de solid fixată în cultura Occidentului, încât „orice persoană, credincioasă sau necredincioasă, care nu este familiarizată cu învăţăturile şi cu relatările biblice este analfabetă din punct de vedere cultural”.

Așadar, indiferent dacă o persoană este religioasă sau nu, Biblia este, cel puţin, o carte care ar trebui citită de respective persoană.

1. O carte prezentată într-o lumină falsă:

„Teoria dublei rotaţii a Pământului, în jurul propriei axe şi în jurul Soarelui, este falsă şi complet contrară Sfintei Scripturi.” Aşa a afirmat Congregaţia Indexului Bisericii Romano-Catolice într-un edict din 1616. Este într-adevăr Biblia în contradicţie cu faptele ştiinţifice sau a fost prezentată într-o lumină falsă?

    În iarna dintre anii 1609-1610, Galileo Galilei şi-a îndreptat spre bolta cerească telescopul pe care tocmai îl construise şi a descoperit patru luni care se roteau în jurul planetei Jupiter. Ceea ce a văzut el a spulberat ideea predominantă la vremea aceea, potrivit căreia toate corpurile cereşti trebuie să se învârtă în jurul Pământului. Mai înainte, în 1543, astronomul polonez Nicolaus Copernicus formulase principiul conform căruia planetele efectuează o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui. Galilei a dovedit că acesta era un adevăr ştiinţific. Pentru teologii catolici însă, această opinie era o erezie. Biserica afirmase cu mult timp înainte că Pământul este centrul Universului.  Acest punct de vedere se baza pe o interpretare literală a versetelor biblice care prezintă Pământul ca fiind fixat „pe temeliile lui, de nezdruncinat pe vecie” (Psalmul 104:5, The Jerusalem Bible). Chemat la Roma, Galilei s-a prezentat înaintea Inchiziţiei. Supus unui interogatoriu minuţios, el a fost forţat să retracteze descoperirile pe care le făcuse şi şi-a petrecut restul vieţii sub arest la domiciliu. În 1992, după 350 de ani de la moartea lui Galileo Galilei, Biserica Romano-Catolică a recunoscut în cele din urmă că, de fapt, el a avut dreptate.  Dar dacă Galilei a avut dreptate, este oare Biblia inexactă?

Găsirea adevăratului înţeles al pasajelor biblice:

   Galilei credea că Biblia este exactă. Când descoperirile sale ştiinţifice au intrat în contradicţie cu interpretarea dată la vremea aceea anumitor versete biblice, el a tras concluzia că teologilor le scăpase din vedere adevăratul înţeles al pasajelor. La urma urmei, „două adevăruri nu se pot contrazice niciodată”, scria el. El a fost de părere că termenii exacţi ai ştiinţei nu sunt în contradicţie cu cuvintele simple ale Bibliei. Însă teologii nu aveau de gând să se lase convinşi. Ei susţineau cu tărie că toate afirmaţiile Bibliei cu privire la Pământ trebuie luate în sens literal. Prin urmare, ei nu numai că au respins descoperirile lui Galilei, dar au şi scăpat din vedere adevăratul înţeles al acestor expresii scripturale. Într-adevăr, logica ar trebui să ne spună că, atunci când Biblia vorbeşte despre „cele patru colţuri ale Pământului”, nu vrea să spună că scriitorii Bibliei au înţeles că Pământul este pătrat în sensul strict al cuvântului (Apocalipsa 7:1). Biblia este scrisă într-un limbaj comun şi foloseşte deseori figuri de stil pline de viaţă. Astfel, când spune despre Pământ că are „patru colţuri”, o „temelie” trainică, „socluri” şi o „piatră unghiulară”, Biblia nu prezintă o descriere ştiinţifică a Pământului; evident, ea foloseşte un limbaj metaforic, aşa cum procedăm şi noi deseori în vorbirea de zi cu zi. - Isaia 51:13; Iov 38:6.

     În cartea intitulată Galileo Galilei, biograful Ludovico Geymonat făcea următoarea observaţie: „Teologi înguşti la minte care doreau să impună limite ştiinţei pe baza unui raţionament biblic nu aveau să facă altceva decât să arunce o umbră de îndoială chiar asupra Bibliei”. Ceea ce s-a şi întâmplat. De fapt, interpretarea dată Bibliei de către teologi, şi nu Biblia însăşi, a impus restricţii nerezonabile ştiinţei. În mod asemănător, fundamentaliştii religioşi de astăzi denaturează Biblia atunci când susţin că Pământul a fost creat în şase zile de câte 24 de ore (Geneza 1:3-31). Un asemenea punct de vedere nu este în armonie nici cu ştiinţa, nici cu Biblia. În Biblie, ca şi în vorbirea de zi cu zi, cuvântul „zi” este un termen flexibil, care exprimă unităţi de timp de diferite mărimi. În Geneza 2:4, toate cele şase zile de creare sunt descrise ca o „zi” atotcuprinzătoare. Cuvântul ebraic tradus în Biblie „zi” poate însemna pur şi simplu „o perioadă lungă de timp”.  Prin urmare, nu există niciun fundament biblic pentru a susţine că zilele de creare au fost fiecare de 24 de ore. Deoarece predau într-un mod diferit, fundamentaliştii prezintă Biblia într-o lumină falsă.

    De-a lungul istoriei, teologii au denaturat deseori Biblia. Să examinăm alte moduri în care religiile creştinătăţii au prezentat într-o lumină falsă ceea ce spune Biblia.

Prezentată într-o lumină falsă de către religie:

    Acţiunile celor ce spun că respectă Biblia au mânjit deseori reputaţia cărţii pe care pretind că o respectă. Mulți aşa-ziși creştini s-au măcelărit între ei în numele lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Biblia îi sfătuieşte pe continuatorii lui Hristos să „se iubească unii pe alţii”. - Ioan 13:34, 35; Matei 26:52. Unii preoţi îşi jefuiesc turmele, smulgând de la ele bani câştigaţi cu trudă - ceea ce se deosebeşte foarte mult de învăţătura scripturală: „Gratis aţi primit, gratis daţi”. - Matei 10:8; 1 Petru 5:2, 3. În mod clar, Biblia nu poate fi judecată în lumina cuvintelor şi a acţiunilor celor care doar o citează sau pretind că trăiesc în armonie cu ea. Prin urmare, o persoană fără prejudecăţi va dori probabil să descopere pentru ea însăşi ce spune cu exactitate Biblia şi de ce este aceasta o carte atât de remarcabilă.

2.Cartea cu cea mai largă distribuire de pe glob:

„Biblia este cea mai citită carte din istorie. Numărul Bibliilor distribuite este mai mare decât al oricărei alte cărţi. De asemenea, Biblia a fost tradusă de mai multe ori şi în mai multe limbi decât oricare altă carte.” - „The World Book Encyclopedia”.

    În anumite privinţe, majoritatea cărţilor se aseamănă cu oamenii. Se nasc, pot creşte în popularitate şi, cu excepţia câtorva opere clasice pe care le numeri pe degetele de la o mână, îmbătrânesc şi mor. Adesea, librăriile servesc drept cimitire pentru nenumărate cărţi învechite, necitite şi, de fapt, moarte. Totuşi, Biblia este unică chiar şi printre operele clasice. Deşi primele ei cărţi datează de acum 3 500-4000 de ani, ea este încă plină de viaţă. Biblia este cartea care s-a bucurat de cel mai mare tiraj din lume.  Anual sunt distribuite în jur de 60-70 de milioane de exemplare ale Bibliei complete sau porţiuni din ea. Prima ediţie tipărită a ieşit de sub tiparul cu litere mobile al inventatorului german Johannes Gutenberg în jurul anului 1455. De atunci se estimează că s-au tipărit cinci miliarde de Biblii (integrale sau parţiale). Nicio altă carte, religioasă sau de alt gen, nici măcar nu se apropie de această cifră. De asemenea, Biblia este cea mai tradusă carte din istorie. Întreaga Biblie sau porţiuni din ea au fost traduse în apropae 3000 de limbi şi dialecte. Peste 90 la sută dintre membrii familiei umane au acces la cel puţin unele porţiuni ale Bibliei în propria lor limbă.  Astfel, această carte a traversat graniţele naţionale şi a depăşit barierele rasiale şi etnice. Probabil că numai statisticile nu sunt suficient de convingătoare pentru a vă determina să studiaţi Biblia. Cu toate acestea, cifrele care arată tirajul şi numărul limbilor în care a fost ea tradusă sunt impresionante, fiind o mărturie a faptului că Biblia se bucură de un interes general. Cu siguranţă, cartea cu cel mai mare succes de librărie şi cea mai tradusă din toată istoria umanităţii merită atenţia dumneavoastră.

3.Cum a supravieţuit această carte?

Scrierile antice au avut duşmani naturali: focul, umezeala şi mucegaiul. Biblia nu a fost scutită de asemenea pericole. Consemnarea despre modul în care a supravieţuit ravagiilor timpului pentru a deveni cea mai accesibilă carte ocupă primul loc printre scrierile antice. Această istorie merită mai mult decât un interes trecător.

    Scriitorii Bibliei nu şi-au gravat cuvintele pe piatră; nici nu le-au săpat pe tăbliţe rezistente de lut. Categoric, ei şi-au consemnat cuvintele pe materiale degradabile - papirus (obţinut din planta egipteană cu acelaşi nume) şi pergament (obţinut din piei de animale). Ce s-a întâmplat cu scrierile originale? Probabil că au dispărut cu mult timp în urmă, majoritatea lor în Israelul antic. Eruditul Oscar Paret explică: „Ambele materiale de scriere (papirusul şi pielea) sunt ameninţate în egală măsură de umiditate, mucegai şi de diferiţi viermi. Ştim din experienţa de fiecare zi cât de uşor se deteriorează hârtia şi chiar pielea tare dacă sunt lăsate în aer liber sau într-o cameră cu igrasie”. Dacă nu mai există originalele, atunci cum au supravieţuit până în zilele noastre cuvintele scriitorilor Bibliei?

Păstrate de copişti meticuloşi:

   La puţin timp de la scrierea originalelor, a început producerea copiilor manuscrise. Copierea Scripturilor a devenit de fapt o profesiune în Israelul antic (Ezra 7:6; Psalmul 45:1 - T.M.). Dar şi copiile au fost realizate tot pe materiale degradabile. În cele din urmă, acestea au trebuit să fie înlocuite cu alte copii manuscrise. Când nu au mai existat originalele, aceste copii au devenit baza pentru traducerile ulterioare. Transcrierea copiilor a fost un proces care a continuat multe secole. Au schimbat oare în mod drastic textul Bibliei greşelile făcute de copişti de-a lungul secolelor? Dovezile arată că nu. Copiştii de profesie au fost foarte devotaţi. Ei aveau un respect profund pentru cuvintele pe care le copiau şi erau, de asemenea, meticuloşi. Cuvântul ebraic tradus prin „copist” este sophér, care implică noţiunea de numărare şi redare. Pentru a ilustra exactitatea copiştilor, să luăm exemplul masoreţilor. Iată ce explică eruditul Thomas Hartwell Horne cu privire la ei: „Ei calculau care este litera de la jumătatea Pentateuhului (primele cinci cărţi ale Bibliei), care este propoziţia de la jumătatea fiecărei cărţi şi de câte ori apare fiecare literă din alfabet (cel ebraic) în toate Scripturile ebraice”. Astfel, copişti iscusiţi s-au folosit de mai multe metode de verificare. Pentru a evita chiar şi omiterea unei singure litere din textul Bibliei, ei au mers până acolo încât numărau nu numai cuvintele copiate, ci şi literele. Să analizăm munca asiduă pe care o implica lucrul acesta: După cât se pare, ei au numărat în total 815 140 de litere în Scripturile ebraice! Un asemenea efort sârguincios a asigurat un grad mare de exactitate. Cu toate acestea, copiştii nu au fost infailibili. Există vreo dovadă potrivit căreia, în pofida secolelor de recopiere, textul Bibliei a supravieţuit într-o formă demnă de încredere?

O bază solidă pentru a avea încredere:

   Există un motiv bine întemeiat de a crede că Biblia a fost transmisă cu exactitate până în zilele noastre. Dovada constă în manuscrisele existente - aproximativ 6 000 de manuscrise ale Scripturilor ebraice/Vechiului Testament integrale sau parţiale şi în jur de 5 000 de manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine/Noului Testament. Printre acestea se află un manuscris al Scripturilor ebraice, descoperit în 1947, care ilustrează cu câtă exactitate s-a făcut copierea Scripturilor. De atunci, acesta a fost numit „cea mai mare descoperire contemporană a unui manuscris”. La începutul acelui an, în timp ce îşi supraveghea turmele, un tânăr păstor beduin a descoperit o grotă lângă Marea Moartă. Acolo a găsit mai multe ulcioare de ceramică, multe dintre ele goale. Însă, într-un ulcior astupat bine a găsit un sul de piele care fusese înfăşurat cu grijă într-o pânză de in şi care conţinea întreaga carte biblică a lui Isaia. Acest sul bine păstrat, dar uzat, părea că fusese recondiţionat. Tânărul păstor nici nu şi-a dat seama că sulul antic pe care îl ţinea în mâini avea să ajungă în cele din urmă în atenţia întregii lumi. De ce era aşa de important acest manuscris? În 1947, cele mai vechi manuscrise ebraice complete care erau disponibile datau din jurul secolului al X-lea. Însă acest sul data din secolul al II-lea î.H. - fiind cu peste o mie de ani mai vechi! Erudiţii erau foarte curioşi să compare acest sul cu manuscrisele realizate mult mai târziu. În cadrul unui studiu, erudiţii au comparat cel de-al 53-lea capitol al cărţii lui Isaia din Sulul de la Marea Moartă cu textul masoretic realizat cu o mie de ani mai târziu. Cartea A General Introduction to the Bible (O introducere generală la Biblie) explică rezultatele acestui studiu: „Din cele 166 de cuvinte din Isaia 53, doar şaptesprezece litere sunt cu semn de întrebare. Zece dintre aceste litere nu pun decât o problemă de ortografie, care nu afectează sensul. Alte patru litere sunt schimbări stilistice minore, de exemplu, conjuncţii. Cele trei litere rămase alcătuiesc cuvântul „lumină”, adăugat în versetul 11 şi care nu afectează mult înţelesul. Astfel, după o mie de ani de transmitere, într-un capitol cu 166 de cuvinte nu există decât un singur cuvânt (trei litere) în discuţie, iar acest cuvânt nu schimbă în mod semnificativ înţelesul pasajului”. Profesorul Millar Burrows, care a lucrat ani de zile cu Sulurile de la Marea Moartă, a ajuns la următoarea concluzie în urma analizării conţinutului lor: „Multe diferenţe dintre sulul lui Isaia şi textul masoretic pot fi considerate greşeli de copiere. Cu excepţia acestora, există, în genere, o concordanţă remarcabilă cu textul găsit în manuscrisele medievale. O asemenea concordanţă cu un manuscris atât de vechi oferă o mărturie sigură în favoarea exactităţii generale a textului tradiţional”.

    O „mărturie sigură” poate fi oferită şi cu privire la copierea Scripturilor greceşti creştine. De exemplu, descoperirea în secolul al XIX-lea a Codexului Sinaiticus, un manuscris pe pergament fin, care datează din secolul al IV-lea, a ajutat la confirmarea exactităţii manuscriselor Scripturilor greceşti creştine realizate secole mai târziu. O bucată de papirus cu un fragment din Evanghelia lui Ioan, descoperită în districtul Faiyūm (Egipt), datează din prima jumătate a secolului al II-lea, după mai puţin de 50 de ani de la scrierea originalului. Aceasta fusese păstrată timp de secole în nisipul uscat. Textul corespunde cu cel găsit în manuscrisele realizate mult mai târziu.

    Dovezile confirmă astfel marea exactitate ce i-a caracterizat, de fapt, pe copişti. Cu toate acestea, ei au făcut şi greşeli. Niciun manuscris nu este fără greşeală, inclusiv Sulul de la Marea Moartă al lui Isaia. Chiar aşa stând lucrurile, erudiţii au putut găsi şi corecta asemenea îndepărtări de la original.

Corectarea greşelilor făcute de copişti:

    Să presupunem că 100 de persoane au primit însărcinarea de a face o copie scrisă de mână a unui document foarte lung. Fără îndoială, cel puţin unii copişti vor face greşeli. Cu toate acestea, ei nu vor face aceleaşi greşeli cu toţii. Dacă ar trebui să luaţi toate cele 100 de copii şi să le comparaţi cu mare atenţie, aţi putea să separaţi greşelile şi să stabiliţi textul exact al documentului original, chiar dacă nu l-aţi văzut niciodată. În mod asemănător, copiştii Bibliei nu au făcut cu toţii aceleaşi greşeli. Deoarece acum au la dispoziţie literalmente mii de manuscrise biblice pentru o analiză comparativă, textologii au avut posibilitatea de a remarca greşelile, de a stabili textul original şi de a nota corecturile necesare. În urma acestui studiu atent, textologii au întocmit texte de referinţă în limbile originale. În aceste ediţii exacte ale textului grecesc şi ebraic au fost acceptate cuvintele asupra cărora s-a stabilit de comun acord că sunt cele originale, deseori specificându-se la notele de subsol variante sau citiri alternative care există poate în anumite manuscrise. Ediţiile exacte realizate de textologi sunt cele folosite de traducătorii Bibliei pentru a traduce Biblia în limbile moderne. Astfel, atunci când citiţi o traducere modernă a Bibliei, există motive suficiente de a avea încredere că textul ebraic şi grecesc pe care se bazează traducerea redă cu o fidelitate remarcabilă cuvintele scriitorilor originali ai Bibliei. Consemnarea referitoare la modul în care Biblia a supravieţuit după mii de ani de recopiere cu mâna este cu adevărat extraordinară. Sir Frederic Kenyon, care a fost mult timp conservator la British Museum, a putut aşadar afirma: „Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, în esenţă, textul Bibliei este sigur. Lucrul acesta nu se poate spune despre niciuna dintre celelalte cărţi ale Antichităţii”.

4.O carte care „vorbeşte” limbi vii:

Dacă limba în care este scrisă o carte moare, în esenţă, moare şi cartea. Puţini oameni din zilele noastre ştiu să citească în limbile antice în care a fost scrisă Biblia. Totuşi, ea este vie. Ea a supravieţuit deoarece a „învăţat să vorbească” limbile vii ale lumii. Traducătorii care „au învăţat-o” să vorbească alte limbi s-au confruntat uneori cu obstacole insurmontabile.

    Traducerea Bibliei, care cuprinde peste 1 100 de capitole şi 31 000 de versete (fără cărțile adăugate în Bibliile catolice și ortodoxe dinspre sfârșitul Vechiului Testament), reprezintă o muncă enormă. Totuşi, de-a lungul secolelor, traducători devotaţi şi-au asumat de bunăvoie această responsabilitate. Mulţi dintre ei au fost dispuşi să sufere privaţiuni şi chiar să moară pentru lucrarea lor. Istoria modului în care Biblia a ajuns să fie tradusă în limbile lumii este o relatare remarcabilă de perseverenţă şi inventivitate. Să analizăm doar un mic fragment din această captivantă relatare.

Dificultăţile cu care s-au confruntat traducătorii:

    Cum aţi traduce o carte într-o limbă care nu are un sistem de semne scrise? Numeroşi traducători ai Bibliei s-au confruntat exact cu această dificultate. De exemplu, Ulfila, din secolul al IV-lea, a început să traducă Biblia într-o limbă care la vremea aceea era considerată o limbă modernă, dar nescrisă - gotica. Pentru a depăşi această dificultate, Ulfila a creat alfabetul gotic alcătuit din 27 de litere, bazându-se la început pe alfabetele grecesc şi latin. El a terminat aproape în întregime traducerea Bibliei în gotică înainte de 381. În secolul al IX-lea, doi fraţi care vorbeau limba greacă, Chiril (care iniţial se numea Constantin) şi Metodiu, amândoi erudiţi şi lingvişti remarcabili, au dorit să traducă Biblia pentru oamenii care vorbeau limba slavă. Însă slavona, precursoarea limbilor slave de astăzi, nu avea un sistem de semne scrise. De aceea, cei doi fraţi au creat un alfabet pentru a realiza o traducere a Bibliei. Astfel, Biblia le putea „vorbi” acum mai multor oameni, celor din lumea slavă. În secolul al XVI-lea, William Tyndale a început traducerea Bibliei din limbile originale în engleză, dar s-a izbit de o opoziţie înverşunată atât din partea Bisericii, cât şi din partea Statului. Tyndale, care a fost instruit la Oxford, dorea să realizeze o traducere pe care chiar şi „un băiat de la coarnele plugului„ să o poată înţelege. Însă, pentru a realiza lucrul acesta, a trebuit să fugă în Germania, unde, în 1526, a fost tipărit „Noul Testament”, tradus de el în engleză. Când au fost introduse pe ascuns exemplare în Anglia, autorităţile s-au înfuriat atât de rău, încât s-au apucat să le ardă în public. Mai târziu, Tyndale a fost trădat. Chiar înainte de a fi strangulat, iar corpul lui ars, el a rostit cu voce tare aceste cuvinte: „Doamne, deschide ochii regelui Angliei!” Traducerea Bibliei a continuat; traducătorii nu puteau fi opriţi. Până în anul 1800, cel puţin porţiuni din Biblie „învăţaseră să vorbească” 68 de limbi. Apoi, odată cu constituirea societăţilor biblice - în special British and Foreign Bible Society, fondată în 1804 -, Biblia a „învăţat” repede chiar mai multe limbi noi. Sute de tineri s-au oferit să meargă în ţări străine ca misionari, mulţi cu obiectivul principal de a traduce Biblia.

Învaţă limbile Africii:

    În 1800 nu existau în Africa decât în jur de douăsprezece limbi scrise. Sute de alte limbi vorbite au avut de aşteptat până când cineva a creat un sistem de scriere. Misionarii au venit şi au învăţat aceste limbi, fără ajutorul abecedarelor sau al dicţionarelor. Apoi s-au străduit să elaboreze o formă scrisă a limbii, iar după aceea i-au învăţat pe oameni cum să citească literele. Ei au făcut lucrul acesta pentru ca, într-o bună zi, oamenii să poată citi Biblia în propria lor limbă. Un asemenea misionar a fost scoţianul Robert Moffat. În 1821, la vârsta de 25 de ani, Moffat a pus bazele unei activităţi misionare la populaţia din sudul Africii care vorbea limba tswana. Pentru a învăţa limba lor nescrisă, el s-a asociat cu oamenii, călătorind uneori până în inima ţării pentru a trăi printre localnici. „Oamenii erau amabili, a scris el mai târziu, iar greşelile pe care le făceam când vorbeam limba lor stârneau multe hohote de râs. Nimeni nu corecta vreodată un cuvânt sau o propoziţie, până când el sau ea nu imita mai întâi atât de bine modul în care spusesem, încât să-i înveselească de minune pe ceilalţi.”  Moffat a perseverat şi, în cele din urmă, a învăţat bine limba şi a creat o formă scrisă pentru ea. În 1829, după ce a lucrat opt ani în mijlocul populaţiei tswana, Moffat a terminat de tradus Evanghelia lui Luca. Pentru a o tipări, el a călătorit aproape 1 000 de kilometri cu un car tras de boi până la ţărmul mării, iar apoi a mers cu vaporul până la Cape Town. Aici guvernatorul i-a dat voie să folosească o presă a guvernului, însă Moffat a trebuit să dactilografieze şi să tipărească singur, publicându-şi în cele din urmă Evanghelia în 1830. Pentru prima dată, populaţia tswana putea citi un fragment din Biblie în propria ei limbă. În 1857, Moffat a terminat o traducere a întregii Biblii în limba tswana. Moffat a povestit mai târziu cum au reacţionat oamenii care vorbeau tswana când Evanghelia lui Luca a fost disponibilă pentru prima dată în limba lor. El a făcut remarca: „Am cunoscut persoane care parcurseseră sute de kilometri pentru a obţine exemplare din Sf. Luca. I-am văzut primind fragmente din Sf. Luca şi plângând pe ele şi strângându-le la piept şi vărsând lacrimi de mulţumire, până când le-am spus câtorva: O să vă stricaţi cărţile dacă mai plângeţi pe ele”. Traducători devotaţi, asemenea lui Moffat, le-au oferit astfel multor africani - dintre care unii nu au înţeles la început de ce aveau nevoie de o limbă scrisă - prima ocazie de a comunica în scris. Însă traducătorii au avut convingerea că îi ofereau populaţiei africane un cadou şi mai preţios - Biblia în propria lor limbă. Astăzi, întreaga Biblie sau fragmente din ea „vorbeşte” peste 700 de limbi africane.

Învaţă limbile Asiei:

    În timp ce traducătorii din Africa s-au luptat să creeze un alfabet pentru limbile vorbite, în cealaltă parte a lumii, alţi traducători au întâmpinat un obstacol cu totul diferit - faptul de a traduce în limbi care aveau deja sisteme complexe de semne scrise. Cu o asemenea dificultate s-au confruntat cei care au tradus Biblia în limbile Asiei. La începutul secolului al XIX-lea, William Carey şi Joshua Marshman au venit în India şi au învăţat bine multe limbi scrise autohtone. Cu ajutorul lui William Ward, un tipograf, ei au tradus cel puţin porţiuni ale Bibliei în aproape 40 de limbi.  Iată ce explică scriitorul Herbert Kane cu privire la William Carey: „El a creat un frumos şi cursiv stil colocvial al limbii bengali care a înlocuit vechea formă clasică, limba bengali devenind astfel mai inteligibilă şi mai plăcută pentru cititorul modern”. Adoniram Judson, care s-a născut şi a crescut în Statele Unite, a călătorit în Birmania, iar în 1817 a început să traducă Biblia în birmană. Descriind cât de dificil este să înveţi o limbă orientală atât de bine, încât să poţi traduce Biblia, el a scris: „Când învăţăm o limbă vorbită de un popor din cealaltă parte a Pământului, ale cărui tipare de gândire sunt diferite de ale noastre şi ale cărui tipare lingvistice ne sunt, prin urmare, necunoscute, iar literele şi cuvintele sunt lipsite complet de cea mai mică asemănare cu a unei alte limbi pe care am întâlnit-o vreodată; când nu avem niciun dicţionar sau interpret care să ne ajute şi trebuie să înţelegem ceva din limbă înainte de a apela la ajutorul unui profesor indigen - lucrul acesta înseamnă muncă, nu glumă!” În cazul lui Judson, aceasta a însemnat 18 ani de muncă făcută cu răbdare şi meticulozitate. Ultima parte a Bibliei în birmană a fost tipărită în 1835. Cu toate acestea, şederea lui în Birmania l-a costat foarte scump. În timp ce lucra la traducere, a fost acuzat de spionaj şi, prin urmare, a stat doi ani într-o închisoare plină de ţânţari. La scurt timp după ce a fost eliberat, soţia şi fiica lui au murit de malarie. Când Robert Morrison a sosit în China în 1807, la vârsta de 25 de ani, el şi-a asumat misiunea extrem de dificilă de a traduce Biblia în chineză, una dintre cele mai complexe limbi scrise. El avea cunoştinţe limitate de chineză, pe care începuse să o studieze doar cu doi ani înainte. Şi Morrison a trebuit să se lupte cu legile Chinei, care urmăreau să menţină izolarea Chinei. Poporului chinez îi era interzis prin lege, sub pedeapsa cu moartea, să-i înveţe pe străini limba. Traducerea Bibliei în chineză de către un străin era un delict capital. Fără teamă, dar cu prudenţă, Morrison a continuat să studieze limba, învăţând-o cu rapiditate. În interval de doi ani a obţinut un post de translator la Compania Indiilor Orientale. În timpul zilei lucra pentru companie, dar în secret şi sub permanenta ameninţare de a fi depistat, lucra la traducerea Bibliei. În 1814, după şapte ani de la sosirea lui în China, Scripturile greceşti creştine erau gata pentru a fi tipărite.  Cinci ani mai târziu, cu ajutorul lui William Milne, el a terminat Scripturile ebraice. Era o realizare extraordinară - Biblia putea „vorbi” acum limba folosită de poporul cel mai numeros din lume. Datorită unor traducători capabili, au urmat traduceri în alte limbi asiatice. Astăzi sunt disponibile porţiuni din Biblie în peste 600 de limbi asiatice. De ce bărbaţi ca Tyndale, Moffat, Judson şi Morrison au trudit ani de zile, unii chiar cu riscul vieţii, ca să traducă o carte pentru nişte oameni pe care nici nu i-au cunoscut şi, în unele cazuri, pentru oameni care nu aveau o limbă scrisă? Cu siguranţă, nu pentru glorie sau câştig material. Ei au nutrit convingerea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi că ea trebuie să le „vorbească” oamenilor - tuturor oamenilor - în propria lor limbă.

    Indiferent dacă credeţi sau nu că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, probabil veţi fi de acord că spiritul de sacrificiu de sine de care au dat dovadă aceşti traducători devotaţi este rar întâlnit în lumea de astăzi. Nu merită oare să fie cercetată o carte care inspiră atâta dăruire de sine?

5.Ce conţine cartea?

O persoană care intră pentru prima dată într-o bibliotecă poate fi copleşită de numărul mare de cărţi. Însă, după ce i se dau câteva explicaţii cu privire la modul în care sunt aranjate cărţile, ea învaţă repede cum să găsească anumite cărţi. Tot la fel, faptul de a găsi ceva în Biblie este mai uşor când înţelegi cum este aranjat cuprinsul ei.

    Cuvântul „Biblie” derivă de la cuvântul grecesc biblìa, care însemna „suluri de papyrus” sau „cărţi”.  Biblia este de fapt o colecţie - o bibliotecă - alcătuită din 66 de cărţi, a căror scriere a durat 1 600 de ani, din 1513 î.H. (după unii teologi), până în jurul anului 98 d.H..

    Primele 39 de cărţi, aproape trei sferturi din cuprinsul Bibliei, sunt cunoscute sub denumirea de Scripturile ebraice/Vechiul Testament, deoarece au fost scrise îndeosebi în această limbă. Aceste cărţi pot fi împărţite în trei categorii: 1) Istorice, de la Geneza la Estera, 17 cărţi; 2) Poetice, de la Iov la Cântarea Cântărilor, 5 cărţi; şi 3) Profetice, de la Isaia la Maleahi, 17 cărţi. Scripturile ebraice tratează începuturile istoriei Pământului şi ale omenirii, precum şi istoria Israelului antic de la originile lui până în secolul al V-lea î.H.. Celelalte 27 de cărţi sunt cunoscute sub denumirea de Scripturile greceşti creştine/Noul Testament, deoarece au fost scrise în greacă, limba de circulaţie internaţională de pe timpul acela. Ele sunt aranjate în armonie cu conţinutul: 1) 5 cărţi istorice - Evangheliile şi Faptele Apostolilor, 2) 21 de scrisori/epistole şi 3) Revelaţia/Apocalipsa. Scripturile greceşti creştine se concentrează asupra învăţăturilor şi activităţilor lui Iisus Hristos şi ale discipolilor săi din secolul I.

6.Poate fi demnă de încredere această carte?

„Găsesc în Biblie mai multe semne ale autenticităţii decât în oricare altă istorie laică.” - Sir Isaac Newton, renumit om de ştiinţă englez.

    Poate fi demnă de încredere această carte - Biblia? Se referă ea la oameni care au trăit cu adevărat, la locuri care au existat în realitate şi la evenimente care într-adevăr au avut loc? Dacă da, atunci trebuie să existe mărturii potrivit cărora ea a fost scrisă de scriitori meticuloşi şi sinceri. Dovezile există. Multe dintre ele au fost găsite îngropate în pământ şi chiar mai multe sunt conţinute în carte.

Dezgroparea mărturiilor:

    Descoperirea vestigiilor antice îngropate în ţările biblice au susţinut exactitatea istorică şi geografică a Bibliei. Să examinăm doar câteva mărturii pe care arheologii le-au scos la lumină. David, tânărul păstor curajos care a devenit Rege al Israelului, le este bine cunoscut cititorilor Bibliei. Numele lui apare de 1 138 de ori în Biblie, iar expresia „Casa lui David” - folosită deseori cu referire la dinastia lui - apare de 25 de ori (1 Samuel 16:13; 20:16). Până nu de mult însă, nu a existat nicio mărturie extrabiblică clară, care să confirme că David ar fi trăit vreodată. A fost David doar un personaj imaginar? În 1993, o echipă de arheologi, condusă de profesorul Avraham Biran, a făcut o descoperire uluitoare, care a fost prezentată în Israel Exploration Journal. Pe locul unei movile antice numite Tel Dan, situată la nord de Israel, aceştia au dezgropat o piatră de bazalt. Cioplite în piatră stau scrise cuvintele „Casa lui David” şi „Regele Israelului”.  Se spune că inscripţia, care datează din secolul al IX-lea î.H., este un fragment dintr-un monument de biruinţă, ridicat de arameeni - duşmani ai israeliţilor care au trăit la est de aceştia. De ce este atât de importantă această inscripţie antică? În revista Biblical Archaeology Review a fost publicat un articol care avea la bază un studiu al profesorului Biran şi al colegului său, profesorul Joseph Naveh, în care se spunea: „Este pentru prima oară când numele David a fost găsit pe o inscripţie antică extrabiblică.”  Cu privire la această inscripţie mai este ceva demn de remarcat. Expresia „Casa lui David” este scrisă într-un singur cuvânt. Lingvistul Anson Rainey a făcut următorul comentariu: „Punctul care separă două cuvinte este deseori omis, în special dacă combinaţia este un nume propriu arhicunoscut. La jumătatea secolului al IX-lea î.H., „Casa lui David” era cu siguranţă un asemenea nume propriu cu rezonanţe politice şi geografice”.  Astfel, regele David şi dinastia lui au fost în mod evident bine cunoscute în lumea antică.

    A existat în realitate Ninive - marele oraş al Asiriei, menţionat în Biblie? Până la începutul secolului al XIX-lea, unii critici ai Bibliei au refuzat să creadă lucrul acesta. În 1849 însă, Sir Austen Henry Layard a dezgropat ruinele palatului din Kuyunjik al regelui Sanherib, un loc care s-a dovedit că făcuse parte din anticul Ninive. Astfel, criticii au fost reduşi la tăcere. Însă aceste ruine aveau mai multe de dezvăluit. Pe pereţii unei camere bine conservate se putea vedea o scenă care înfăţişa cucerirea unui oraş bine fortificat şi captivi puşi să mărşăluiască înaintea regelui invadator. Deasupra regelui se afla această inscripţie: „Sanherib, regele lumii, regele Asiriei, stând pe un tron nîmedu şi evaluând prada (luată) din Lachiş (La-ki-su)”. Scena şi inscripţia, care se pot vedea la British Museum, corespund cu relatarea biblică despre cucerirea oraşului iudeu Lachiş de către Sanherib, relatare consemnată în 2 Împăraţi 18:13, 14. Iată ce a scris Layard într-un comentariu cu privire la importanţa descoperirii: „Cine ar fi crezut, înainte să fi fost făcute aceste descoperiri, că ar fi probabil sau posibil ca sub grămezile de pământ şi gunoi care marcau locul oraşului Ninive să se descopere istoria războaielor dintre Ezechia (regele lui Iuda) şi Sanherib, scrisă de Sanherib însuşi în aceeaşi perioadă în care au avut loc acestea şi care confirmă până în cele mai mici amănunte consemnarea biblică?” Arheologii au dezgropat multe alte vestigii - vase de ceramică, ruine ale clădirilor, tăbliţe de lut, monede, documente, monumente şi inscripţii - care confirmă exactitatea Bibliei. Excavatoarele au scos la iveală oraşul caldeean Ur, centrul comercial şi religios unde a trăit Avraam (Geneza 11:27-31).  Cronica lui Nabonid, dezgropată în secolul al XIX-lea, descrie căderea Babilonului în mâinile lui Cirus cel Mare în 539 î.H., eveniment relatat în Daniel capitolul 5.  O inscripţie (din care sunt păstrate fragmente la British Museum) descoperită pe un arc din Tesalonicul antic conţine numele conducătorilor oraşului, numiţi „politarhi”, un cuvânt necunoscut în literatura clasică greacă, dar folosit de Luca, un scriitor al Bibliei (Faptele 17:6, nota de subsol din Biblia Cornilescu, ediţia a III-a, 1991).  Exactitatea consemnării lui Luca a fost astfel confirmată şi în acest amănunt - după cum a fost deja confirmată şi în alte amănunte. - Compară cu Luca 1:3. Uneori însă, arheologii nu sunt de acord nici între ei, ca să nu mai vorbim de atitudinea lor faţă de Biblie. Cu toate acestea, Biblia conţine mărturii puternice că este o carte care poate fi demnă de încredere.

Prezentată cu sinceritate:

    Istoricii sinceri ar trebui să consemneze nu numai victoriile (asemenea inscripţiei referitoare la cucerirea oraşului Lachiş de către Sanherib), ci şi înfrângerile, nu numai succesele, ci şi eşecurile, nu numai punctele forte, ci şi slăbiciunile. Puţini istorici laici dovedesc o asemenea sinceritate. Iată ce comentariu face Daniel Luckenbill cu privire la istoricii asirieni: „Deseori este clar că vanitatea regală cerea superficialitate în ce priveşte exactitatea istorică”. Ilustrând o asemenea „vanitate regală”, în analele lui, regele asirian Assurbanipal se laudă: „Sunt maiestuos, sunt grandios, sunt slăvit, sunt tare, sunt onorat, sunt glorificat, sunt proeminent, sunt puternic, sunt viteaz, sunt curajos ca un leu şi sunt titanic!” Aţi accepta tot ceea ce citiţi în aceste anale ca fiind istorie exactă? Scriitorii Bibliei însă au dat dovadă de o sinceritate exemplară. Moise, conducătorul Israelului, a prezentat în mod deschis defectele fratelui său, Aaron, ale surorii sale, Miriam, ale nepoţilor săi, Nadab şi Abihu şi ale poporului său, precum şi propriile sale greşeli (Exodul 14:11, 12; 32:1-6; Leviticul 10:1, 2; Numeri 12:1-3; 20:9-12; 27:12-14). Greşelile grave ale regelui David nu au fost ascunse, ci au fost consemnate - iar această dare de seamă a fost întocmită în timp ce David era încă rege (2 Samuel, capitolele 11 şi 24). Matei, scriitorul cărţii care-i poartă numele, relatează cum a izbucnit o ceartă între apostoli (printre care se număra şi el) cu privire la cine era mai mare şi cum aceştia l-au părăsit pe Iisus în noaptea în care a fost arestat (Matei 20:20-24; 26:56). Scriitorii scrisorilor din Scripturile greceşti creştine au recunoscut cu sinceritate problemele cu care se confruntau unele biserici creştine din secolul I, printre care imoralitatea sexuală şi neînţelegerile. Iar ei au vorbit deschis când s-au referit la aceste probleme. - 1 Corinteni 1:10-13; 5:1-13. Francheţea şi claritatea acestor relatări indică un interes sincer pentru adevăr. Întrucât scriitorii Bibliei au prezentat de bunăvoie informaţii nefavorabile despre fiinţele dragi lor, despre poporul lor şi chiar despre ei înşişi, nu există un motiv întemeiat de a avea încredere în scrierile lor?

Exactă în amănunte:

    La procese, credibilitatea depoziţiei unui martor poate fi deseori stabilită pe baza unor fapte minore. O concordanţă între amănuntele minore poate dovedi că depoziţia este exactă şi adevărată, în timp ce contradicţiile serioase pot dezvălui că este vorba de un fals. Pe de altă parte, o relatare exagerat de exactă - în care totul, până la ultimul amănunt, este aranjat cu grijă - trădează, de asemenea, o depoziţie falsă. Cum sunt considerate „depoziţiile” scriitorilor Bibliei în această privinţă? Redactorii Bibliei au dat dovadă de o consecvenţă extraordinară. Există o concordanţă deplină chiar şi în privinţa celor mai mici amănunte. Cu toate acestea, armonia nu este aranjată cu premeditare, ceea ce ar da naştere la bănuieli că ar fi existat o înţelegere secretă. În privinţa coincidenţelor, este clar că nu a existat un scop ascuns, însă scriitorii sunt deseori în armonie fără nicio intenţie. Să analizăm câteva exemple. Matei, un scriitor al Bibliei, a scris: „Şi Iisus, intrând în casa lui Petru, a văzut-o pe soacra lui zăcând şi având febră” (Matei 8:14). Matei a oferit aici un amănunt interesant, dar neesenţial: Petru era căsătorit. Acest fapt minor este susţinut de Pavel, care a scris: „Avem dreptul să ducem cu noi o soră ca soţie, la fel ca ceilalţi apostoli şi Chifa (Petru), nu-i aşa?” (1 Corinteni 9:5). Contextul arată că Pavel se apăra împotriva criticilor nejustificate (1 Corinteni 9:1-4). Este limpede că acest amănunt neînsemnat - faptul că Petru era căsătorit - nu este prezentat de Pavel pentru a susţine exactitatea relatării lui Matei, ci este menţionat ca fapt divers. Toţi cei patru scriitori ai Evangheliilor - Matei, Marcu, Luca şi Ioan - consemnează că, în noaptea arestării lui Iisus, unul dintre discipolii săi a scos o sabie şi l-a lovit pe un rob al marelui preot, tăindu-i urechea. Numai Evanghelia lui Ioan prezintă un amănunt aparent inutil: „Numele sclavului era Malcu” (Ioan 18:10, 26). De ce numai Ioan menţionează numele acelui bărbat? După câteva versete, relatarea oferă un amănunt care nu mai este menţionat în altă parte: Ioan „era cunoscut de marele preot”. El mai era cunoscut şi de familia marelui preot; slujitorii îl cunoşteau pe el şi el pe ei (Ioan 18:15, 16). Prin urmare, era cât se poate de firesc ca Ioan să menţioneze numele bărbatului rănit, în timp ce scriitorii celorlalte Evanghelii, care nu-l cunoşteau pe acel bărbat, nu au făcut acest lucru. Uneori, dintr-o relatare sunt omise unele explicaţii amănunţite, însă acestea sunt amintite în treacăt în altă parte. De exemplu, relatarea lui Matei despre procesul lui Iisus înaintea Sanhedrinului evreiesc spune că unii oameni care erau de faţă „l-au pălmuit, zicând: Profeţeşte-ne Hristosule! Cine te-a lovit?“ (Matei 26:67, 68). De ce să-i ceară lui Iisus să „profeţească” cine îl lovise, atât timp cât cel care îl lovise stătea acolo, în faţa lui? Matei nu oferă nicio explicaţie. Însă doi dintre scriitorii celorlalte Evanghelii furnizează amănuntul care lipseşte: persecutorii lui Iisus i-au acoperit faţa înainte de a-l pălmui (Marcu 14:65; Luca 22:64). Matei îşi prezintă materialul fără să se gândească dacă au fost date toate amănuntele. Evanghelia lui Ioan vorbeşte despre o ocazie în care o mare mulţime s-a strâns pentru a-l asculta pe Iisus predând. Potrivit relatării, când Iisus a observat mulţimea, „i-a zis lui Filip: De unde să cumpărăm pâini ca să mănânce aceştia?“ (Ioan 6:5). De ce dintre toţi discipolii prezenţi Iisus l-a întrebat tocmai pe Filip de unde ar putea cumpăra nişte pâini? Scriitorul nu spune de ce. Cu toate acestea, în relatarea paralelă, Luca menţionează că întâmplarea a avut loc lângă Betsaida, oraş situat în partea de nord a ţărmului Mării Galileei, iar la începutul Evangheliei lui Ioan se spune că „Filip era din Betsaida” (Ioan 1:44; Luca 9:10). De aceea, era logic ca Iisus să întrebe o persoană al cărei oraş natal era în apropiere. Concordanţa dintre amănunte este remarcabilă, deşi, în mod clar, neintenţionată. În unele cazuri, omiterea unor amănunte nu face altceva decât să sporească credibilitatea scriitorului Bibliei. De exemplu, scriitorul cărţii 1 Împăraţi vorbeşte despre o secetă cumplită care a avut loc în Israel. Seceta a fost atât de cumplită, încât regele nu a putut găsi suficientă apă şi iarbă pentru a-şi păstra în viaţă caii şi catârii (1 Împăraţi 17:7; 18:5). Cu toate acestea, în aceeaşi relatare se menţionează că profetul Ilie a poruncit să i se aducă suficientă apă pe muntele Carmel (necesară la o jertfă) pentru a umple un şanţ care delimita o suprafaţă ce avea probabil 1 000 de metri pătraţi (1 Împăraţi 18:33-35). De unde provenea această cantitate de apă în plină secetă? Scriitorul cărţii 1 Împăraţi nu se străduieşte să explice. Totuşi, orice persoană din Israel ştia că muntele Carmel era situat pe ţărmul Mării Mediterane, după cum se menţionează mai târziu în relatare ca fapt divers (1 Împăraţi 18:43). Astfel, apa de mare ar fi fost foarte la îndemână. Dacă această carte, de altfel prezentată în detaliu, ar fi doar ficţiune deghizată în adevăr, de ce scriitorul ei, care în acest caz ar fi un farsor inteligent, ar fi lăsat în text o discrepanţă atât de evidentă? Prin urmare, poate fi Biblia demnă de încredere? Arheologii au dezgropat suficiente vestigii pentru a confirma că Biblia se referă la oameni adevăraţi, la locuri adevărate şi la evenimente adevărate. Cu toate acestea, şi mai convingătoare sunt mărturiile care se găsesc chiar în Biblie. Scriitori sinceri nu au cruţat pe nimeni - nici măcar pe ei înşişi - când au consemnat fapte negative. Consecvenţa internă a scrierilor, inclusiv coincidenţa neintenţionată, îi conferă „depoziţiei” glasul limpede al adevărului. Cu aceste „dovezi sigure ale autenticităţii”, Biblia este, într-adevăr, o carte în care puteţi avea încredere!

7.Concordă această carte cu ştiinţa?

Religia nu a văzut întotdeauna în ştiinţă o prietenă a ei. În secolele trecute, unii teologi s-au împotrivit descoperirilor ştiinţifice atunci când au avut impresia că acestea puneau în pericol interpretarea dată de ei Bibliei. Dar să fie oare cu adevărat ştiinţa adversara Bibliei?

     Dacă scriitorii Bibliei ar fi sprijinit cele mai răspândite concepţii ştiinţifice din vremea lor, rezultatul ar fi fost o carte cu inexactităţi ştiinţifice grosolane. Totuşi, scriitorii nu au promovat asemenea concepţii eronate din punct de vedere ştiinţific. Dimpotrivă, ei au scris o serie de afirmaţii care nu numai că sunt exacte din punct de vedere ştiinţific, dar sunt şi în contradicţie directă cu concepţiile acceptate la vremea aceea.

Care este forma Pământului?

    Această întrebare i-a interesat pe oameni timp de mii de ani. Concepţia general acceptată în Antichitate era că Pământul este plat. Babilonienii, de exemplu, credeau că Universul este o cutie sau o cameră în care Pământul este podeaua. Preoţii vedici din India îşi imaginau că Pământul este plat şi că numai o parte a lui este locuită. Un trib primitiv din Asia a pictat Pământul ca pe o tavă enormă de ceai. Încă de la începutul secolului al VI-lea î.H., filozoful grec Pitagora a emis teoria că, întrucât Luna şi Soarele sunt sferice, şi Pământul trebuie să fie o sferă. Mai târziu, Aristotel (secolul al IV-lea î.H.) a fost de aceeaşi părere, explicând că sfericitatea Pământului este dovedită de eclipsele de Lună. Umbra Pământului lăsată pe Lună este arcuită. Cu toate acestea, noţiunea unui Pământ plat (locuit doar pe partea de deasupra) nu a dispărut complet. Unii nu puteau accepta implicaţiile care decurgeau din faptul că Pământul este rotund - conceptul de antipozi. Lactanţiu, apologet creştin din secolul al IV-lea, a ridiculizat această idee. El gândea astfel: „Este cineva atât de inconştient, încât să creadă că există oameni care au paşii mai sus decât capul, că holdele şi copacii cresc în jos, că ploile şi zăpada şi grindina cad în sus?” Conceptul de antipozi i-a pus în încurcătură pe unii teologi. Anumite teorii susţineau că, dacă ar exista antipozi, aceştia nu ar putea avea nicio legătură cu oamenii cunoscuţi, fie pentru că marea este prea întinsă pentru a naviga pe ea, fie pentru că ecuatorul este înconjurat de o zonă toridă, de netrecut. Prin urmare, de unde ar fi putut veni antipozii? Puşi în încurcătură, unii teologi au preferat să creadă că nu puteau exista antipozi sau chiar că, aşa cum susţinea Lactanţiu, este imposibil ca Pământul să fie o sferă! Cu toate acestea, conceptul unui Pământ sferic s-a impus şi, în cele din urmă, a fost larg acceptat. Însă numai în secolul al XX-lea, la începutul erei spaţiale, a fost posibil ca oamenii să călătorească suficient de departe în cosmos pentru a verifica printr-o observaţie directă că Pământul este un glob. Şi care a fost punctul de vedere susţinut de Biblie în această chestiune? În secolul al VIII-lea î.H., când punctul de vedere larg răspândit era acela că Pământul este plat, cu secole înainte ca filozofii greci să emită ipoteza că Pământul ar fi sferic şi cu mii de ani înainte ca oamenii să vadă Pământul din cosmos ca pe un glob, profetul evreu Isaia a afirmat cu o simplitate uluitoare: „El stă deasupra cercului Pământului” (Isaia 40:22). Cuvântul ebraic chugh, tradus aici prin „cerc”, poate fi redat şi prin „sferă”.  În alte traduceri ale Bibliei se spune „globul Pământului” (Douay Version) şi „Pământul rotund”. - Moffatt. Scriitorul biblic Isaia a evitat miturile larg răspândite despre Pământ. În schimb, el a scris o afirmaţie care nu a fost ameninţată de progresele descoperirilor ştiinţifice.

Pe ce stă Pământul?

    În Antichitate, oamenii au fost fascinaţi şi de alte întrebări legate de Cosmos: Pe ce se sprijină Pământul? Ce anume susţine Soarele, Luna şi stelele? Ei nu cunoşteau legea atracţiei universale, formulată de Isaac Newton şi publicată în 1687. Concepţia potrivit căreia corpurile cereşti sunt, de fapt, suspendate în vidul cosmic, pe nimic, le era necunoscută. Astfel, explicaţiile lor au sugerat deseori că nişte obiecte sau substanţe palpabile susţin Pământul şi alte corpuri cereşti în aer. De exemplu, o teorie antică, formulată probabil de oamenii de pe o insulă, spunea că Pământul este înconjurat de ape şi că pluteşte pe aceste ape. Indienii şi-au imaginat că Pământul are mai multe temelii, una deasupra celeilalte, că este susţinut de patru elefanţi care stau pe o broască ţestoasă enormă, broasca ţestoasă stă pe un şarpe uriaş, iar şarpele încolăcit pluteşte pe apele Universului. Empedocle, filozof grec din secolul al V-lea î.H., credea că Pământul stă pe un vârtej şi că acest vârtej este cauza mişcării corpurilor cereşti. Unele dintre cele mai influente idei au fost cele ale lui Aristotel. Deşi a emis ipoteza că Pământul este o sferă, el a negat că ar putea fi suspendat în vidul cosmic. În tratatul Despre ceruri, în care a combătut noţiunea că Pământul stă pe ape, el a spus: „Nu stă în firea lucrurilor ca apa, cu atât mai puţin Pământul, să stea în aer: trebuie să se sprijine pe ceva”. Prin urmare, pe ce se „sprijină” Pământul? Aristotel a promovat ideea că Soarele, Luna şi stelele sunt prinse pe suprafaţa unor sfere solide şi transparente. O sferă se află într-o altă sferă, având Pământul - nemişcat - în centru. În timp ce sferele se rotesc una în interiorul celeilalte, obiectele de pe ele - Soarele, Luna şi planetele - se mişcă de la un capăt la celălalt al cerului. Explicaţia lui Aristotel părea logică. Dacă corpurile cereşti nu erau prinse bine de ceva, cum ar fi putut sta sus? Concepţiile respectabilului Aristotel au fost acceptate ca veridice timp de 2 000 de ani. Potrivit cu The New Encyclopaedia Britannica, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, învăţăturile sale „au fost ridicate la rangul de dogmă religioasă” în ochii bisericii. Odată cu inventarea telescopului, astronomii au început să pună sub semnul întrebării teoria lui Aristotel. Cu toate acestea, răspunsul le-a scăpat până când Sir Isaac Newton a explicat că planetele sunt suspendate în vidul cosmic, fiind menţinute pe orbitele lor de o forţă invizibilă - gravitaţia. Părea de necrezut, iar unora dintre colegii lui Newton le-a venit greu să creadă că spaţiul cosmic ar putea fi vid, lipsit în mare parte de materie.  Ce are de spus Biblia cu privire la această întrebare? Cu aproape 3 500/4000 de ani în urmă, Biblia a afirmat în termeni cât se poate de clari că Pământul este suspendat pe „nimic” (Iov 26:7). În originalul în ebraică, cuvântul redat prin „nimic” (beli-máh) folosit aici înseamnă literalmente „fără nimic”.  În Contemporary English Version este folosită expresia „în vidul cosmic”. O planetă suspendată „în vidul cosmic” nu corespundea câtuşi de puţin modului în care majoritatea oamenilor din acele zile îşi imaginau Pământul. Cu toate acestea, depăşind cu mult epoca sa, scriitorul Bibliei a consemnat o afirmaţie care este corectă din punct de vedere ştiinţific.

Concordă Biblia cu ştiinţa medicală?

    Ştiinţa medicală modernă ne-a învăţat multe lucruri cu privire la răspândirea şi prevenirea bolilor. Progresele medicale înregistrate în secolul al XIX-lea au avut drept rezultat introducerea antisepticelor în practica medicală - curăţenia cu scopul reducerii infecţiilor. Rezultatul a fost extraordinar. S-a înregistrat o reducere considerabilă a infecţiilor şi a deceselor premature. Medicii din Antichitate însă nu au înţeles prea bine cum se răspândeşte o boală şi nici nu şi-au dat seama cât de importantă este igiena în vederea prevenirii îmbolnăvirilor. Nu este de mirare că multe practici medicale de atunci ar părea inumane dacă se iau în considerare standardele moderne. Unul dintre cele mai vechi texte medicale disponibile este Papirusul lui Ebers, o compilaţie de cunoştinţe medicale egiptene, care datează aproximativ din anul 1550 î.H.. Acest sul conţine în jur de 700 de leacuri pentru diferite afecţiuni, „de la muşcătura de crocodil la durerea unghiilor de la picior”. Iată ce se afirmă în The International Standard Bible Encyclopaedia: „Cunoştinţele medicale ale acestor medici erau pur empirice, în mare măsură magice şi în întregime neştiinţifice”.  Majoritatea leacurilor erau pur şi simplu ineficiente, însă unele dintre ele erau extrem de periculoase. De exemplu, pentru tratarea leziunilor se recomanda aplicarea pe rană a unui amestec de excremente umane şi alte substanţe! Textul acestor leacuri egiptene a fost scris cam în aceeaşi perioadă în care au fost scrise primele cărţi ale Bibliei, care cuprindeau Legea mozaică. Moise, care s-a născut în 1593 î.H. (cronologia biblică nu este general acceptată), a crescut în Egipt (Exodul 2:1-10). Ca membru al casei lui Faraon a fost „instruit în toată înţelepciunea egiptenilor” (Faptele 7:22). El era obişnuit cu „doctorii” Egiptului (Geneza 50:1-3). Au avut oare vreo influenţă asupra scrierilor sale practicile lor medicale ineficiente şi periculoase? Nu. Dimpotrivă, Legea mozaică cuprindea reguli de igienă care depăşeau cu mult epoca lor. De exemplu, într-o lege cu privire la taberele militare se cerea îngroparea excrementelor în afara taberei (Deuteronomul 23:13). Aceasta era o măsură preventivă extrem de avansată, care avea ca scop ferirea apei de contaminare şi era o protecţie împotriva shigelozei transmise de muşte şi a altor boli diareice care mai seceră încă milioane de vieţi în fiecare an în ţări unde condiţiile igienice lasă mult de dorit. Legea mozaică conţinea şi alte reguli de igienă care protejau Israelul împotriva răspândirii bolilor infecţioase. O persoană care avea sau se bănuia că are o boală contagioasă era pusă în carantină (Leviticul 13:1-5). Hainele sau vasele care veneau în contact cu un animal care murise (probabil din cauza unei boli) trebuiau fie spălate înainte de a fi folosite din nou, fie distruse (Leviticul 11:27, 28, 32, 33). Orice persoană care se atingea de un cadavru era considerată necurată şi trebuia să se supună unui procedeu de curăţare care pretindea spălarea hainelor şi îmbăierea. Pe parcursul perioadei de necurăţie, care dura şapte zile, persoana respectivă trebuia să evite contactul fizic cu alţii. - Numeri 19:1–13. Aceste norme de igienă dovedesc o înţelepciune pe care medicii neamurilor vecine din acea vreme nu o aveau. Cu mii de ani înainte ca ştiinţa medicală să descopere modul în care se răspândesc bolile, Biblia a prescris măsuri de prevenire rezonabile, menite să ofere protecţie împotriva bolilor. Nu este de mirare că Moise a putut vorbi la modul general despre israeliţii din timpul său că trăiau până la vârsta de 70 sau 80 de ani. - Psalmul 90:10 - T.M.. Poate că sunteţi de acord că afirmaţiile biblice menţionate mai înainte sunt exacte din punct de vedere ştiinţific. Însă în Biblie există şi alte afirmaţii care nu pot fi dovedite ştiinţific. Înseamnă aceasta neapărat că Biblia nu concordă cu ştiinţa?

Să acceptăm ceea ce nu poate fi dovedit:

    O afirmaţie care nu poate fi dovedită nu este neapărat neadevărată. Dovezile ştiinţifice sunt limitate de capacitatea omului de a descoperi suficiente probe şi de a interpreta corect datele. Unele adevăruri însă nu pot fi dovedite deoarece nu s-a păstrat nicio probă, proba este neclară sau nedescoperită, sau posibilităţile şi expertizele ştiinţifice sunt insuficiente pentru a se ajunge la o concluzie incontestabilă. Ar putea fi valabil lucrul acesta şi în cazul anumitor afirmaţii biblice pentru care lipsesc probe fizice separate? De exemplu, referinţele pe care le face Biblia cu privire la un domeniu invizibil, locuit de persoane spirituale, nu pot fi dovedite - sau combătute - ştiinţific. Acelaşi lucru se poate spune şi despre evenimentele miraculoase menţionate în Biblie. Nu există suficiente probe geologice clare în legătură cu Potopul din zilele lui Noe pentru a-i satisface pe unii oameni (Geneza, capitolul 7). Trebuie să tragem concluzia că acesta nu a avut loc? Evenimentele istorice pot fi ascunse vederii din cauza timpului şi a schimbărilor. Prin urmare, nu este posibil oare ca mii de ani de activitate geologică să fi şters o bună parte din mărturiile legate de Potop? Este adevărat că Biblia conţine afirmaţii care nu pot fi dovedite sau combătute cu probele fizice disponibile. Dar ar trebui să ne surprindă lucrul acesta? Biblia nu este un manual de ştiinţă. Cu toate acestea, ea este o carte a adevărului. Am analizat deja câteva dovezi concludente care demonstrează că scriitorii ei au fost oameni integri şi sinceri. Iar atunci când menţionează chestiuni legate de ştiinţă, cuvintele lor sunt exacte şi nu au nicio legătură cu teoriile „ştiinţifice” antice care s-au dovedit a fi simple mituri. Astfel, ştiinţa nu este o adversară a Bibliei. Există suficiente motive,așadar, pentru a analiza fără prejudecăţi ceea ce spune Biblia.