IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A DOUA.

IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A DOUA

6 - „I-am văzut steaua”:

„După ce s-a născut Iisus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim și au întrebat: Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui.” Acești înțelepți din Răsărit erau filozofi. Ei aparțineau unei clase mari și influente, care cuprindea oameni de viță nobilă și care deținea mare parte din bogăția și știința națiunii lor. Printre aceștia, erau mulți care îi înșelau pe cei creduli. Alții însă, care erau sinceri, studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură și erau onorați pentru integritatea și înțelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau și înțelepții care au venit la Iisus. Lumina lui Dumnezeu strălucește totdeauna în mijlocul întunecimii păgânismului. Atunci când au studiat cerurile înstelate și au căutat să pătrundă taina ascunsă în căile lor luminoase, acești magi au contemplat gloria Creatorului. Căutând să înțeleagă mai bine, ei s-au îndreptat spre Scripturile evreilor. În țara lor, scrierile profetice, care preziceau venirea unui învățător divin, au fost păstrate ca o comoară. Balaam făcea parte din rândul magilor, deși cândva fusese un profet al lui Dumnezeu; inspirat de Duhul Sfânt, el proorocise despre prosperitatea lui Israel și arătarea lui Mesia; iar proorociile lui trecuseră prin tradiție de la generație la generație. Dar, în Vechiul Testament, venirea Mântuitorului era mai clar descoperită. Magii au aflat cu bucurie că venirea Sa era aproape și că lumea întreagă avea să fie plină de cunoașterea slavei Domnului. În acea noapte, când slava lui Dumnezeu se revărsa pe dealurile Betleemului, magii au văzut pe ceruri o lumină misterioasă. Când lumina s-a stins, o stea luminoasă a apărut și zăbovea pe Cer. Nu era nici stea fixă, nici planetă, și fenomenul a trezit cel mai viu interes. Acea stea, credem că, este posibil, să fi fost o manifestare a Duhului Sfânt! Magii simțeau că steaua are pentru ei o deosebită însemnătate. Ei i-au consultat pe preoți și pe filozofi și au cercetat sulurile vechilor cronici. Profeția lui Balaam glăsuia astfel: „O stea răsare din Iacov. Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.” (Numeri 24, 17.). Să fi fost această stea neobișnuită trimisă ca un prevestitor al Celui Făgăduit? Magii au întâmpinat cu bucurie lumina adevărului trimis din Cer; acum, ea se revărsa asupra lor în raze tot mai strălucitoare. Prin vise, au fost îndrumați să meargă să-L caute pe Prințul nou-născut. După cum, prin credință, Avraam a plecat la chemarea lui Dumnezeu, „fără să știe unde se duce” (Evrei 11, 8), după cum, prin credință, Israel a urmat stâlpul de nor către țara Făgăduită, tot așa și aceștia dintre neamuri au plecat să-L găsească pe Mântuitorul făgăduit. Orientul avea din abundență lucruri prețioase și magii n-au pornit la drum cu mâna goală. Era obiceiul ca prinților sau altor personalități de seamă să li se ofere daruri, ca un act de omagiu, și astfel cele mai valoroase daruri pe care acea țară le putea oferi au fost aduse ca o jertfă de închinare înaintea Aceluia în care toate neamurile Pământului aveau să fie binecuvântate. Era necesar să călătorească noaptea, pentru a nu pierde steaua din vedere; iar călătorii foloseau timpul repetând proorociile tradiționale și vestirile profetice cu privire la Acela pe care ei Îl căutau. La fiecare popas, cercetau profețiile și li se întărea convingerea că sunt conduși de Dumnezeu. Pe lângă faptul că aveau steaua în fața lor ca un semn exterior, aveau și dovadă lăuntrică din partea Duhului Sfânt, care lucra asupra inimii lor și le insufla speranță. Călătoria, deși lungă, era fericită pentru ei.  Ei au ajuns în țara lui Israel, unde coborâră Muntele Măslinilor, având Ierusalimul în față, când, deodată, steaua care i-a condus pe drumul lor obositor se opri deasupra templului, iar după un timp, dispăru dinaintea privirii lor. Cu pași energici porniră mai departe, nădăjduind cu încredere ca nașterea lui Mesia să fie rostirea fericită a oricărei limbi. Dar cercetările lor sunt zadarnice. Intrând în cetatea sfântă, ei s-au îndreptat spre templu. Spre surprinderea lor, nu găsesc pe nimeni care să știe ceva despre Împăratul nou-născut. Întrebările lor nu produc nicio expresie de bucurie, ci mai degrabă de surprindere, de teamă și de dispreț. Preoții povestesc tradiții. Ei înalță în slăvi religia și sfințenia lor, în timp ce pe greci și pe romani îi denunță ca păgâni și păcătoșii păcătoșilor. Acești înțelepți nu sunt idolatri și, în fața lui Dumnezeu, sunt cu mult mai presus decât așa-zișii Săi închinători; cu toate acestea, sunt priviți de iudei ca păgâni. Nici chiar cei rânduiți ca păstori ai Scrierilor Sfinte nu primesc cu simpatie arzătoarele lor întrebări. Sosirea magilor a fost repede făcută cunoscută prin tot Ierusalimul. Pelerinajul lor ciudat a produs o frământare în mijlocul oamenilor, ce a ajuns până la palatul împăratului Irod. Vicleanul edomit s-a tulburat de vestea unui posibil rival. Nenumărate crime mânjiseră drumul său la tron. Fiind de sânge străin, era urât de poporul peste care domnea. Singura lui siguranță era protecția Romei. Dar acest nou Prinț avea o pretenție mai mare. Considera că S-a născut pentru a conduce o împărăție. Irod bănuia că preoții complotează cu străinii, pentru a declanșa o revoltă populară ca să-l dea jos de pe tron. Cu toate acestea, el își ascunse neîncrederea, hotărât fiind să le zădărnicească planurile prin iscusința lui mai rafinată. Convocând adunarea preoților de seamă și a cărturarilor, îi întrebă în legătură cu învățătura din cărțile lor sfinte cu privire la locul nașterii lui Mesia. Această întrebare, pusă de uzurpatorul tronului și făcută la cererea străinilor, a stârnit îngâmfarea învățătorilor iudei. Indiferența cu care căutau prin cărțile profeților l-a exasperat pe tiranul gelos. El gândea că ei încearcă să ascundă cunoștințele pe care le aveau în această privință. Cu o autoritate pe care ei nu îndrăzneau să o desconsidere, el le-a ordonat să facă o cercetare amănunțită și să declare locul de naștere al Împăratului așteptat de ei. „În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin proorocul: „Și tu Betleeme, țara lui Iuda, nu ești nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; Căci din tine va ieși o Căpetenie,Care va fi păstorul poporului Meu Israel.” Irod îi invită apoi pe magi la o întrevedere secretă. Un uragan de mânie și teamă vuia în inima sa, dar el păstra o înfățișare liniștită și îi primi pe străini foarte curtenitor. El întrebă despre timpul când se arătase steaua, făcându-se că salută cu bucurie vestea nașterii lui Hristos. El îi rugă stăruitor pe vizitatorii săi: „Duceți-vă și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc: și când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă închin Lui”. Zicând așa, le dădu voie să-și continue drumul spre Betleem. 

Preoții și bătrânii din Ierusalim nu erau așa de necunoscători cu privire la nașterea lui Hristos cum se arătau. Vestea despre vizita îngerilor la păstori fusese dusă la Ierusalim, dar rabinii o socotiseră ca fiind neimportantă pentru preocuparea lor. Ei înșiși L-ar fi putut găsi pe Iisus și ar fi putut fi gata să-i conducă pe magi la locul Lui de naștere; dar, în loc să se petreacă lucrurile în felul acesta, înțelepții aceștia au venit să le atragă atenția asupra nașterii lui Mesia. „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor?” au zis ei. „Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, și am venit să ne închinăm Lui.” În aceste împrejurări, îngâmfarea și invidia au închis ușa în fața luminii. Dacă s-ar fi dat ascultare veștilor aduse de păstori și de magi, acest fapt i-ar fi pus pe preoți și pe rabini în poziția cea mai de neinvidiat, dovedind falsitatea pretenției lor că sunt exponenții adevărului lui Dumnezeu. Acești învățători erudiți n-au fost dispuși să se plece pentru a fi îndrumați de aceia pe care ei îi numeau păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i fi dat pe ei la o parte și să comunice cu păstori inculți sau cu neamuri necircumcise. Ei se hotărâră să-și arate disprețul pentru veștile care au agitat pe împăratul Irod și tot Ierusalimul. Nu voiau nici măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. Și i-au determinat pe oameni să considere orice interes manifestat pentru Iisus ca o agitație fanatică. De aici a început lepădarea lui Hristos de către preoți și rabini. Din acest moment, îngâmfarea și încăpățânarea lor s-au transformat într-o ură înverșunată împotriva Mântuitorului. În timp ce Dumnezeu deschidea ușa în fața neamurilor, conducătorii iudei închideau ușa pentru ei înșiși. Înțelepții au plecat singuri din Ierusalim. Umbrele nopții începuseră să cadă la ieșirea lor pe porți, dar, spre marea lor bucurie, au văzut din nou steaua și au fost conduși la Betleem. Ei nu primiseră nicio înștiințare cu privire la starea umilă a lui Iisus, așa cum le fusese dată păstorilor. După îndelungata lor călătorie, au fost dezamăgiți de indiferența conducătorilor iudei și au părăsit Ierusalimul cu mai puțină încredere decât atunci când au intrat în cetate. La Betleem, nu au găsit nicio gardă regală staționată pentru a asigura protecția Împăratului nou-născut. Nimeni dintre oamenii de vază ai lumii nu era de față. Iisus era așezat într-un staul. Părinții Săi, țărani simpli, needucați, erau singurii Lui veghetori. Putea acesta să fie Cel despre care stă scris că trebuia „să ridice semințiile lui Iacov” și „să aducă înapoi rămășițele lui Israel”, care trebuia „să fie Lumina Neamurilor” pentru „mântuire până la marginile pământului?” (Isaia 49, 6.). „Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat.” Sub înfățișarea umilă a lui Iisus, au recunoscut prezența Divinității. Și-au predat inimile înaintea Lui, ca fiind Mântuitorul lor, iar apoi și-au oferit darurile: „aur, smirnă și tămâie”. Ce credință aveau aceștia! Se putea spune despre înțelepții aceștia din Răsărit ca despre sutașul roman de mai târziu: „Nici în Israel n-am găsit o credință așa de mare.” (Matei 8, 10.). Acești oameni înțelepți nu înțeleseseră planul lui Irod față de Iisus. Atunci când ținta călătoriei lor a fost atinsă, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, intenționând să-l înștiințeze de succesul lor. Dar, într-un vis, au primit un mesaj divin de a nu mai avea nicio legătură cu el. Evitând Ierusalimul, ei au pornit spre țara lor pe un alt drum. Tot așa și Iosif a primit înștiințarea de a fugi în Egipt cu Maria și Copilul. Îngerul i-a zis: „Rămâi acolo până îți voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul să-L omoare”. Iosif a ascultat fără întârziere și, pentru o mai mare siguranță, porni noaptea la drum. 

Prin acești înțelepți, Dumnezeu a atras atenția neamului iudaic asupra nașterii Fiului Său. Cercetările lor prin Ierusalim, trezirea interesului din partea oamenilor, chiar și gelozia lui Irod, care a atras atenția preoților și rabinilor, le-au îndrumat mintea către profețiile cu privire la Mesia și către marele eveniment care tocmai avusese loc. Satana se străduia din răsputeri să înlăture lumina dumnezeiască din lume și a folosit cea mai iscusită viclenie pentru a-L distruge pe Mântuitorul. Dar Acela care niciodată nu doarme și nici nu dormitează a vegheat asupra Preaiubitului Său Fiu. Acela, care a făcut să plouă mană din Cer pentru Israel și l-a hrănit pe Ilie în timpul foametei, S-a îngrijit de un adăpost într-o țară păgână pentru Maria și pruncul Iisus. Și, prin darurile magilor dintr-o țară străină, Domnul S-a îngrijit de mijloacele necesare pentru călătoria în Egipt și pentru șederea în acea țară străină. 

Irod aștepta cu nerăbdare la Ierusalim întoarcerea înțelepților. Pe măsură ce timpul trecea și ei nu se arătau, el a devenit suspicios. Îndărătnicia manifestată de rabini pentru a arăta locul de naștere al lui Mesia părea să indice faptul că îi înțeleseseră planul și că magii îl ocoliseră intenționat. El turbă de mânie la acest gând. Iscusința lui dăduse greș, rămânându-i doar să recurgă la forță. El voia să dea un exemplu cu acest Copil-Rege. Iudeii aceia îngâmfați trebuiau să vadă la ce se puteau aștepta în încercările lor de a instala un domn al lor pe tron. Imediat au fost trimiși soldați la Betleem, cu ordin să-i omoare pe toți pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos. Locuințele liniștite din cetatea lui David au fost martore la scenele acelea îngrozitoare, care, cu șase sute de ani mai înainte, îi fuseseră descoperite profetului. „Un țipăt s-a auzit în Rama, plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” Iudeii aduseseră nenorocirea aceasta asupra lor înșiși. Dacă ar fi umblat cu credincioșie și umilință înaintea lui Dumnezeu, El, ca o demonstrație a puterii Sale, ar fi făcut ca mânia împăratului să fie inofensivă pentru ei. Dar ei înșiși se despărțiseră de Dumnezeu prin păcatele lor și respinseseră Duhul Sfânt, care era singurul lor scut. Ei nu studiaseră Scripturile cu dorința de a se conforma voinței lui Dumnezeu. Ei căutaseră profeții care puteau fi interpretate în așa fel, încât să-i înalțe pe ei înșiși și să arate că Dumnezeu disprețuiește toate celelalte națiuni. Mândria lor semeață era că Mesia avea să vină ca împărat, care să-i biruie pe vrăjmașii Lui și, în mânia Sa, să-i calce în picioare pe păgâni. În felul acesta, au stârnit ura cârmuitorilor lor. Prin faptul că ei prezentaseră greșit misiunea Domnului Hristos, Satana intenționase să aducă la îndeplinire distrugerea Mântuitorului; dar, în loc de aceasta, răul s-a întors asupra capetelor lor. Actul acesta de cruzime a fost unul dintre cele din urmă care au întunecat domnia lui Irod. Curând după măcelul pruncilor nevinovați, el însuși a fost constrâns să se plece în fața acelei osânde pe care nimeni nu o poate înlătura. El a murit de o moarte groaznică. 

Iosif, care era încă în Egipt, a fost acum înștiințat de un înger al lui Dumnezeu să se întoarcă în țara lui Israel. Socotindu-L pe Iisus ca moștenitorul tronului lui David, Iosif dorea să se stabilească în Betleem; dar, aflând că Arhelau domnea în Iudea în locul tatălui său, s-a temut ca nu cumva planul tatălui său împotriva lui Hristos să fie adus la îndeplinire de către fiu. Dintre toți fiii lui Irod, Arhelau îi semăna cel mai mult la caracter. Succesiunea sa la tron fusese deja marcată de o revoltă în Ierusalim și omorârea a mii de iudei de către gărzile romane. Iosif a fost din nou îndrumat spre un loc sigur. S-a întors la Nazaret, unde locuise mai înainte, și aici a locuit Iisus aproape treizeci de ani, „ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci că El va fi chemat Nazarinean”. Galilea era sub controlul unui fiu al lui Irod, însă aici era o mai mare amestecătură de locuitori străini decât în Iudea. De aceea exista un interes mai mic pentru lucrurile care îi priveau în special pe iudei și era mai puțin probabil ca pretențiile lui Iisus să stârnească gelozia celor din conducere. 

Așa a fost primit Mântuitorul când a venit pe Pământ. Părea că nu este niciun loc de odihnă sau siguranță pentru Pruncul Răscumpărător. Dumnezeu nu L-a putut lăsa pe Preaiubitul Său Fiu pe seama oamenilor nici chiar atunci când Acesta Își îndeplinea lucrarea pentru mântuirea lor. El i-a însărcinat pe îngeri să-L însoțească pe Iisus și să-L apere până Își va îndeplini misiunea pe Pământ și va muri de mâinile celor pe care venise să-i salveze. 

7 - Ca un prunc:.

Iisus și-a petrecut copilăria și tinerețea într-un sătuleț de munte. Nu exista loc pe Pământ care nu ar fi fost onorat prin prezența Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, curțile împărătești și vestitele lăcașuri ale științei, ca să-și stabilească locuința în modestul și disprețuitul Nazaret. Minunat în semnificația lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria și tinerețea Sa: „Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era peste El”. În lumina strălucitoare a înfățișării Tatălui Său, „Iisus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luca 2, 52.). Mintea Sa era activă și pătrunzătoare, cu o gândire și o înțelepciune ce depășeau vârsta Sa. Pe lângă acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minții și ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei. 

În copilărie, Iisus a dat dovadă de o drăgălășenie deosebită în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alții. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura și o credincioșie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privința principiilor, viața Sa dădea pe față gingășia amabilității neegoiste.  Mama Domnului Iisus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui și vedea în caracterul Lui chipul desăvârșirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră și receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înțelepciune ca să conlucreze cu ființele cerești la creșterea acestui copil, care putea recunoaște numai pe Dumnezeu ca Tată al Său. 

Încă din timpuri foarte vechi, credincioșii din Israel acordaseră multă grijă educației tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca din pruncie copiii să fie învățați despre bunătatea și măreția Sa, așa cum se descoperea mai ales în Legea Sa și cum se vedea în viața poporului Israel. Cântarea, rugăciunea și învățăturile din Sfintele Scripturi trebuiau să fie adaptate pentru mintea de copil. Tații și mamele trebuiau să-și învețe copiii că Legea lui Dumnezeu este expresia caracterului Său și că, atunci când primesc principiile Legii în inimă, chipul lui Dumnezeu se întipărește în mintea și sufletul lor. Mare parte din învățătură era dată oral; dar tinerii învățau să și citească scrierile ebraice, iar sulurile de pergament ale Scripturilor Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor. În zilele Domnului Hristos, orașul sau cetatea care nu se îngrijea de educația religioasă a tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învățătura se ocupa mai mult de forme. Tradiția înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educație i-ar fi determinat pe tineri „să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească bâjbâind.” (Faptele Apostolilor 17, 27.). Dar învățătorii iudei acordau atenție lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de învățături care nu-i erau de folos celui care le învăța și care nu vor fi recunoscute de școala mai înaltă din curțile cerești. Experiența care se obține printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de educație. Absorbiți de cele din afară, elevii nu găseau momente de liniște pentru a le trăi singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbindu-le în inimă. În căutarea lor după cunoștință, s-au îndepărtat de Izvorul înțelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau neglijate. Principiile Legii era întunecate. Ceea ce se considera ca fiind educație superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Sub educația dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbușite. Mințile lor deveneau confuze și înguste. 

Copilul Iisus nu a învățat la școlile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învățător omenesc. Din gura ei și din scrierile profeților, El a învățat despre lucrurile cerești. Chiar cuvintele pe care El Însuși i le spusese lui Moise pentru Israel le învăța acum de pe genunchii mamei Sale. Trecând de la vârsta copilăriei la aceea a tinereții, El nu a studiat la școlile rabinilor, nu avea nevoie să obțină educația din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învățătorul Său. Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” nu arată că Iisus nu știa să citească, ci numai faptul că El nu primise o educație rabinică. (Ioan 7, 15.). Deoarece El și-a obținut cunoștința așa cum o putem obține și noi, cunoașterea profundă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruință a depus El în anii tinereții Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În fața Lui se desfășura și marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învățăturile pe care mâna Sa le scrisese pe Pământ, pe apă și pe bolta Cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de știință din natură. El a studiat viața plantelor, viața animalelor și viața omului. Chiar din anii tinereții Sale, a fost stăpânit de o singură țintă: să trăiască pentru a-i face pe alții fericiți. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viața plantelor și viața animalelor, noi idei de căi și mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu să scoată ilustrații din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele, prin care, în timpul slujirii Sale, Îi plăcea să-și predea lecțiile despre adevăr, arată cât de deschisă era mintea Sa față de influențele naturii și cu cât interes adunase El învățăturile spirituale din lucrurile vieții de toate zilele. În felul acesta, I s-a dezvăluit lui Iisus importanța Cuvântului și lucrărilor lui Dumnezeu, în timp ce El Se străduia să înțeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de ființe cerești și cultiva cugete și legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligență, El creștea necontenit în har spiritual și în cunoașterea adevărului. 

Viața Domnului Iisus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a gândit și a vorbit ca un copil; dar nicio urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta reputație, pentru care erau în general cunoscuți, se vede din întrebarea lui Natanael: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1, 46.). Iisus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-și păstra curăția. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem și noi, pentru ca să ne fie o pildă în copilărie, tinerețe și maturitate. 

Satana era neobosit în eforturile lui de a-L birui pe Copilul din Nazaret. Din primii ani ai vieții Sale, Iisus a fost apărat de îngeri cerești, dar, cu toate acestea, viața Sa a fost o continuă luptă împotriva puterilor întunericului. Faptul că ar putea exista pe Pământ o viață nepângărită de păcat era un afront și o groază pentru prințul întunericului. El nu a lăsat niciun mijloc nefolosit pentru a-L prinde în cursă pe Iisus. Niciun copil omenesc nu va fi vreodată chemat să trăiască o viață sfântă în mijlocul unei lupte tot atât de înverșunate cu ispita cum a fost Mântuitorul nostrum!

Părinții lui Iisus erau săraci și depindeau de truda lor zilnică. El era obișnuit cu sărăcia, sacrificiul de sine și lipsuri. Experiența aceasta I-a fost de folos. În viața Sa de muncă nu existau clipe de lenevie care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putință, El a închis ușa în fața ispititorului. Nici câștigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înțelept în a discerne răul și puternic pentru a-i rezista. Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe Pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricați din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viață curată, ei depind de loc, de avere sau de belșug. Ispita, sărăcia și greutățile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăției și tăriei de character.

Iisus a trăit într-o casă țărănească și, cu credincioșie și voioșie, și-a îndeplinit partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul Cerului și îngerii se desfătaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător și iubitor. El a învățat o meserie și cu propriile mâini lucra în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obișnuit, El mergea pe străzile târgușorului, ducându-Se și venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-și micșora poverile sau pentru a-și ușura munca. În timp ce Iisus a muncit în copilărie și tinerețe, mintea și corpul Său s-au dezvoltat. El nu și-a folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în așa fel ca să fie păstrate în sănătate, pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privință. El nu voia să fie imperfect, nici chiar în mânuirea uneltelor. El era desăvârșit atât ca lucrător, cât și în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învățat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie și perfecțiune și că o astfel de lucrare este onorabilă. Exercițiul, care învață mâinile să fie folositoare și-i formează pe tineri să-și ducă partea din poverile vieții dă putere fizică și dezvoltă orice însușire. Toți trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înșiși și de ajutor pentru alții. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare și numai muncitorul harnic găsește adevărata glorie și bucurie a vieții. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor și tinerilor care își îndeplinesc partea cu bucurie, împărtășind poverile tatălui și ale mamei. Astfel de copii vor intra în viață ca membri folositori ai societății. 

În tot timpul vieții Sale pe Pământ, Iisus a fost un lucrător zelos și statornic. El Se aștepta să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în lucrarea Sa, El a zis: „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze.” (Ioan 9, 4.). Iisus nu S-a sustras de la griji și răspunderi, așa cum fac mulți care pretind că sunt urmași ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri sunt așa de mulți slabi și incapabili. Ei pot să aibă însușiri prețioase și plăcute, dar sunt fără râvnă și aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de înfruntat greutăți sau piedici de învins. Încrederea și râvna, statornicia și tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se dezvolte și în noi, prin aceeași disciplină pe care El a suportat-o. Și harul pe care El l-a primit ne va fi dat și nouă. 

Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtășit soarta celor săraci. Din propria viață cunoștea grijile și poverile lor și putea să-i mângâie și să-i încurajeze pe toți lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată concepție despre învățătura pe care ne-o dă viața Sa nu vor considera niciodată că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogații trebuie să fie onorați mai mult decât săracii valoroși. Iisus a pus tact și voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare și spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viața de familie și în activitatea zilnică, pentru ca în ocupațiile vremelnice ochiul să poată rămâne ațintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Și în această privință Hristos a fost un ajutor. El niciodată n-a fost așa de împovărat de griji lumești, încât să nu aibă timp sau preocupare pentru lucrurile cerești. Deseori Își exprima bucuria inimii, cântând psalmi și melodii cerești. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălțându-se în laude și mulțumiri către Dumnezeu. El întreținea legătura cu Cerul prin cântec; iar când tovarășii Săi se plângeau de oboseala muncii, ei erau înviorați de sublimele melodii ieșite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că izgonesc pe îngerii cei răi și, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc către căminul ceresc. Isus era izvorul harului vindecător pentru lume și, în tot timpul acelor ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, viața Sa se revărsa în râuri de iubire și de bunătate. Bătrânii, cei întristați și împovărați de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile creaturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri - toată suflarea era mai fericită datorită prezenței Sale. El, al cărui cuvânt puternic susținea lumile, Se apleca să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic față de care să nu binevoiască să dea ajutor. Astfel, în timp ce creștea în înțelepciune și statură, Iisus Se făcea tot mai plăcut și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toți. Atmosfera de nădejde și curaj care-L înconjura Îl făcea o binecuvântare în orice casă. Și adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învățătura din profeți și inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din cuvintele binecunoscute ale textului sacru. Cu toate acestea, Iisus Se ferea de îngâmfare. În toți anii cât a stat la Nazaret, El n-a dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziții și nu și-a atribuit titluri. Viața Sa liniștită și simplă și chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieții Sale ne învață o lecție importantă. Cu cât viața copilului este mai liniștită și mai simplă, cu cât este mai liberă de emoții artificiale și mai în armonie cu natura, cu atât mai favorabilă este ea dezvoltării fizice și mintale, precum și tăriei spirituale. 

Isus este exemplul nostru. Sunt mulți care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învățăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viața Sa de familie El este model pentru toți copiii și toți tinerii. Mântuitorul a consimțit să Se coboare în sărăcie, pentru ca să ne învețe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar și atunci când avem de dus o viață umilă. El a trăit pentru a mulțumi, onora și proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obișnuite ale vieții. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriașilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca și atunci când făcea minuni pentru mulțime. Și fiecare tânăr care urmează exemplul lui Hristos de credincioșie și ascultare în familia Lui umilă își poate însuși aceleași cuvinte spuse despre El de către Tatăl, prin Duhul Sfânt: „Iată robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu.” (Isaia 42, 1.).

Notă: unele afurmații din acest subcapitol sunt preluate din evangheliile apocrife despre copilăria Domnului Iisus și din filme despre copilăria Mântuitorului.

8 - Suirea la Ierusalim:

Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărțire dintre copilărie și tinerețe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al Legii și de asemenea fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase și se aștepta de la el să participe la sărbătorile și ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, Iisus, în copilăria Sa, a făcut vizita de Paști la Ierusalim. Ca toți israeliții devotați, Iosif și Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paștilor; și când Iisus a atins vârsta cerută, L-au luat și pe El cu ei. 

Erau trei sărbători anuale: Paștile, Ziua Cincizecimii și Sărbătoarea Corturilor, la care toți bărbații lui Israel erau obligați să se înfățișeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulți luau parte la cea a Paștilor. Mulți erau prezenți din toate țările, pe unde erau răspândiți iudeii. Din toată părțile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galilea ținea mai multe zile și călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărășii și protecții. Femeile și bătrânii mergeau călare pe măgari sau pe boi, străbătând drumurile prăpăstioase și stâncoase. Bărbații mai puternici și tinerii mergeau pe jos. Timpul Paștilor era la sfârșitul lui Martie sau începutul lui Aprilie, când toată țara era plină de flori și înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar tații și mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece și muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf:  „Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime; Pacea să fie între zidurile tale, și liniștea în casele tale domnești!” (Psalmi 122, 2.7 - T.M.).

Ținerea Paștilor a început o dată cu nașterea neamului iudaic. În ultima noapte a sclaviei lor din Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor și le dăduse directive evreilor să-și adune familiile în locuințele lor. După ce au stropit ușorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită și cu ierburi amare. „Când îl veți mânca”, a zis El, „să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă; căci sunt Paștile Domnului.” (Exod 12, 11.). La miezul nopții, au fost uciși toți întâii născuți ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu. Duceți-vă de slujiți Domnului cum ați zis.” (Exod 12, 31.). Evreii au ieșit din Egipt ca oun popor independent. Domnul le poruncise ca Paștile să fie ținut în fiecare an. „Și când vă vor întreba copiii voștri: Ce înseamnă obiceiul acesta? Să răspundeți: Este jertfa de Paști în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul.” În felul acesta, din generație în generație, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări. 

Paștile era urmat de cele șapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în fața Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paștile aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade Îl reprezentau pe Mântuitorul. 

Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ținerea acestei sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu! Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. El i-a văzut pe preoții îmbrăcați în veșminte albe îndeplinindu-și slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. Împreună cu credincioșii a îngenuncheat în rugăciune, în timp ce norul de fum de tămâie se înălța spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viața Sa. Noi îndemnuri se nășteau înăuntrul Său. Tăcut și adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale. Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinții Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale s-au sfârșit, El a mai zăbovit prin curțile templului, iar atunci când credincioșii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă. Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinții lui Iisus doriseră să-L pună în legătură cu marii învățători din Israel. Deși era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu Se ținea de obiceiurile și de formele rabinice. Iosif și Maria sperau că Iisus va ajunge să-i respecte pe acești rabini erudiți și să ia seama cu mai multă râvnă la cerințele lor. Dar Iisus fusese învățat în templu de Dumnezeu. Ceea ce primise, El a început îndată să împartă. În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învățământul sacru, după modelul școlilor profeților. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor și aici a venit și copilul Iisus. Așezându-Se la picioarele acestor oameni învățați și cu autoritate, El asculta învățătura lor. Ca Unul care căuta înțelepciune, le-a pus întrebări acestor învățători cu privire la profeții și la evenimentele ce aveau loc atunci și care arătau spre venirea lui Mesia. Iisus Se prezintă ca Unul care era însetat după o cunoaștere a lui Dumnezeu. Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci, care multă vreme fuseseră ținute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deși dovedea cât de mărginită și superficială era înțelepciunea acestor oameni înțelepți, fiecare întrebare le aducea în față câte o învățătură dumnezeiască și așeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălțare pe care venirea lui Mesia trebuia să o aducă neamului iudaic; dar Iisus le prezentă profeția lui Isaia și îi întrebă despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferința și moartea Mielului lui Dumnezeu. Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări și au rămas uimiți de răspunsurile Sale. Cu umilință de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând și însemnătatea lor adâncă, pe care acei oameni învățați nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului, pe care El le-a arătat, ar fi dat naștere la o reformă în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale și, atunci când Iisus și-ar fi început lucrarea, mulți ar fi fost pregătiți să-L primească. Rabinii știau că Isus nu fusese instruit în școlile lor; cu toate acestea, El înțelegea profețiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galilean, profund gânditor, ei întrezăreau o mare speranță. Ei doreau să-L câștige ca elev, pentru ca să poată deveni un învățat în Israel. Doreau ca ei să-I facă educația, deoarece simțeau că mintea Sa așa de deosebită trebuie să fie modelată de ei. Cuvintele lui Iisus le mișcaseră inimile așa cum nu fuseseră niciodată mișcate de cuvinte ieșite de pe buze omenești. Dumnezeu căuta să dea lumină acelor conducători în Israel și folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i învețe cineva. Dacă Iisus ar fi arătat că încearcă să-i învețe, ei nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl învățau sau cel puțin că ei Îi verificau cunoștințele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviința lui Iisus și modestia Sa de tânăr au biruit prejudecățile lor. Fără a-și da seama, mintea lor s-a deschis în fața Cuvântului lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a vorbit inimii lor. Era imposibil să nu vadă că speranțele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susținute de profeție; dar ei nu voiau să renunțe la teoriile care-i legănau cu speranțe înșelătoare, în setea lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înțeles greșit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul să-i învețe pe alții. De la unul la altul a trecut întrebarea: De unde are tânărul acesta cunoștințe, dacă niciodată n-a învățat? „Lumina luminează în întuneric” (Ioan 1, 5), dar întunericul nu a primit lumina. În timpul acesta, Iosif și Maria erau cât se poate de tulburați și îngrijorați. La plecarea din Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus și nu știau că El rămăsese acolo. Ținutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galilea erau foarte numeroase. Multă învălmășeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu prieteni și cunoștințe le-a absorbit atenția, iar ei n-au observat absența Lui până la sosirea nopții. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, ei au simțit lipsa ajutorului dat de fiul lor. Crezând că El Se află împreună cu ceilalți tovarăși de călătorie, ei nu s-au neliniștit. Chiar dacă era doar un copil, ei se bizuiau pe El, așteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i ajute, anticipându-le nevoile, așa cum făcuse totdeauna. Dar acum a început să-i cuprindă frica. L-au căutat printre tovarășii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază își amintiră cum încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se căinau acum cu amar. S-au întors la Ierusalim și au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau în templu, o voce cunoscută le atrase atenția. Nu se puteau înșela; nicio altă voce nu era ca a Lui, așa de serioasă și de hotărâtă și totuși așa de melodioasă. L-au găsit pe Iisus în școala rabinilor. Deși erau bucuroși, nu puteau să uite necazul și îngrijorarea. Când El era din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi? Iată că tatăl Tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare”. „De ce M-ați căutat?” a răspuns Iisus. „Oare nu știați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Și, pentru că părea că ei nu înțeleg cuvintele Lui, arătă spre Cer. Pe fața Sa strălucea o lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii și au rămas uimiți la întrebările și răspunsurile Sale. Cuvintele Sale au stârnit o mulțime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate. Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învățătură. „Oare nu știați”, spuse El, „că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume; dar Iosif și Maria neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că le încredințase pe Fiul Său. Îngerii sfinți Îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viața lui Iisus. Dar o zi întreagă ei pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniștite, nu se mustrau pe ei înșiși, ci aruncau vina asupra Sa. Era natural pentru părinții lui Iisus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viața Sa era aproape la fel ca viața altor copii și era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei erau în primejdia de a nu prețui binecuvântarea ce li s-a acordat, prin prezența Mântuitorului lumii. Durerea despărțirii lor de El și duioasa mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mult la sfânta lor răspundere. În răspunsul dat mamei Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că știa care este adevărata relație dintre El și Dumnezeu. Înainte de nașterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci.” (Luca 1, 32.33.). Maria cugetase la cuvintele acestea în inima ei, dar, deși credea că fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înțelegea misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înțelegea cuvintele Lui, dar își dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif și Se înfățișa ca Fiu al lui Dumnezeu. Iisus nu a neglijat legătura cu părinții Săi pământești. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei și i-a ajutat în viața lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, așteptând cu supunere timpul hotărât pentru El de a-și începe lucrarea. Timp de optsprezece ani, de când înțelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din Nazaret și și-a îndeplinit obligațiile de fiu, de frate, de prieten și de cetățean. 

De îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit de legăturile cu mulțimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în liniște împreună cu cei care cunoșteau taina vieții Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioșii Săi din grijile lor pământești și să le reamintească de minunata Sa intervenție pentru eliberarea lor din Egipt. În această acțiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduință a eliberării din păcat. După cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor; dar ei puteau fi mântuiți prin Hristos numai dacă, prin credință, primeau ca viață a lor viața Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor al lor personal. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduși la studiu plin de rugăciune și meditație cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la plecarea mulțimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei și diverse discuții, mai puțin însemnate, absorbeau prea adesea atenția lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărășie. Deoarece Iosif și Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera să-i facă să se gândească la cele spuse de profeți cu privire la suferințele Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înțeleagă misiunea Lui, pentru ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărțit de ea și ea Îl căutase plină de întristare trei zile, tot așa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Și, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăși în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morții Lui, dacă ar fi înțeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum cugetările! Dacă și-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditație și rugăciune, Iosif și Maria ar fi înțeles sfințenia răspunderii lor și nu L-ar fi pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijența lor de o zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; și aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L găsească. Și noi putem ajunge la fel; prin vorbe deșarte, prin clevetiri sau prin neglijarea rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezența Mântuitorului și va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi și a recâștiga pacea pe care am pierdut-o.

9 - Zile de luptă:

      Din primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerințele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieții, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învățătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoașterea regulilor nenumărate, pe care israeliții credincioși trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament și cuvintele „Așa zice Domnul” erau totdeauna pe buzele Sale. Când starea oamenilor a început să se descopere minții Sale, Iisus a înțeles că pretențiile societății și pretențiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se depărtau de Cuvântul lui Dumnezeu și înălțau teoriile inventate de ei. Ei țineau la tradiții, în care nu era nicio putere. Serviciul lor divin era numai un șir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să le învețe aici, erau ascunse de privirea credincioșilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credință nu putea găsi pace. Ei nu cunoșteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i învețe pe oameni ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu și nu putea să aprobe ca învățăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretențiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învățați; dar, când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale. Iisus căuta să fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând și mai supus. Pentru că era îngăduitor și blând, cărturarii și bătrânii au crezut la început că-L vor putea influența ușor prin învățăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele și tradițiile moștenite de la rabinii de pe vremuri, dar Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, dar nu putea să asculte de invențiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaște Scriptura de la început până la sfârșit și le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se rușinau să învețe de la un copil. Pretenția lor era că ei au dreptul să explice Scripturile și că El n-are altă datorie decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor. Ei știau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradițiilor lor. Își dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înțelegere spirituală. Cu toate acestea, erau mânioși că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif și la Maria și se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări și critici. Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie inițiativă la formarea caracterului Său și nici chiar respectul și iubirea față de părinții Săi nu-L puteau face să renunțe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris” era motivul, ori de câte ori făcea un lucru deosebit de cele obișnuite în familie. Influența rabinilor însă I-a adus multă amărăciune în viață. Din tinerețe a trebuit să învețe lecția grea că trebuie să tacă și să sufere cu răbdare. 

Frații Lui, cum erau numiți copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradițiile trebuie să fie ținute ca și când ele erau niște cerințe ale lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și se supărau văzând cum gândirea clară a lui Iisus arăta deosebirea dintre cele rătăcite și cele adevărate. Ei condamnau ascultarea Lui strictă de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpățânare. Erau însă surprinși de cunoștința și înțelepciunea date pe față în răspunsurile pe care le dădea rabinilor. Știau că nu fusese învățat de oameni înțelepți, dar nu puteau să nu vadă că El era un învățător pentru ei. Recunoșteau că educația Lui era mai înaltă decât a lor. Dar nu înțelegeau faptul că El a avut acces la pomul vieții, un izvor de înțelepciune pe care ei nu-l cunoșteau. Hristos nu era exclusivist, și în privința aceasta iarăși îi supărase pe farisei, pentru că Se depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărțire, ca pe ceva prea sfânt spre a fi pus în viața de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărțire. În legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce grupare religioasă faci parte? El Își folosea puterea de a-i ajuta pe toți aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are El, a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. A învățat pe alții că religia curată și neîntinată nu este făcută numai pentru zile anumite sau pentru ocazii speciale. În orice timp și în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni și răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine și că viața lor, închinată numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat naștere la vrăjmășie împotriva lui Iisus, așa că ei căutau să-L oblige să țină rânduielile lor. 

Iisus căuta să-i ajute pe toți cei în suferință, pe care îi întâlnea. Nu avea mulți bani de dat. Dar, de multe ori, Se lăsa nemâncat ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Frații Lui simțeau că influența Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, așa cum niciunul dintre ei nu avea și cum nici nu doreau să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieții oameni nenorociți, Iisus îi căuta și le spunea cuvinte de încurajare. Celor care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui. Alinându-le suferințele, adevărurile pe care le învăța erau unite cu fapte bune și, în felul acesta, erau fixate în minte. Lucrurile acestea erau neplăcute pentru frații Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior față de ei și-L mustrau că Se ridică mai presus de învățătorii, preoții și mai marii poporului lor. Adesea, Îl amenințau și căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa. Iisus îi iubea pe frații Săi și totdeauna Se purta față de ei cu o iubire nesfârșită; dar ei erau geloși pe El și își manifestau în mod categoric necredința și disprețul. Ei nu puteau să înțeleagă purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicții. Era Fiul lui Dumnezeu și totuși un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al Pământului, și totuși sărăcia marca experiența vieții Sale la fiecare pas. Avea o demnitate și o personalitate cu totul deosebite de aroganța și de închipuirea omenească; nu Se lupta pentru mărire lumească și era mulțumit cu situația cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe frații Lui. Ei nu puteau înțelege de ce era liniștit atunci când Se afla în greutăți și lipsuri. Ei nu știau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți.” (2 Corinteni 8, 9.). Nu puteau înțelege taina misiunii Lui, așa cum prietenii lui Iov nu înțeleseseră umilința și suferința acestuia. Hristos era neînțeles de frații Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu și în viața lor nu se manifesta puterea Lui. Formele religiei pe care le țineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau „zeciuială din izmă, din mărar și din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia.” (Matei 23, 23.). Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, și acesta era păcatul. El nu putea să fie de față când se săvârșea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formaliști, a căror sfințenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, și un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era totdeauna mai presus de toate. Pentru că viața lui Iisus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât și în afară. Cinstea și altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea și bunătatea Lui erau numite lașitate. Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care să n-o fi gustat Hristos. Erau și din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui din cauza nașterii Sale și chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare și șoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârșit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat și lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta și ispititorul să-I facă viața cât mai grea, ca să fie atras spre păcat. Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a fraților Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea Îl acuzau de lașitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită; dar El răspundea: Stă scris: „Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere.” (Iov 28, 28.). Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simțeau pace; dar mulți se fereau de El, pentru că erau mustrați de viața Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent și avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezența Lui și de răspunsurile Lui vioaie; dar erau iritați de scrupulele Lui și-L declarau îngust și rigid. Iisus răspundea: Stă scris: „Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” (Psalmi 119, 9.11. - T.M.). Adesea era întrebat: De ce ții să fii așa deosebit de noi toți? Stă scris, spunea El: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire și umblă în căile Lui!” (Psalmi 119, 1-3. – T.M.). Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracțiile lor, El spunea: Stă scris: „Când urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aș avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale, și cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.” (Psalmi 119, 14-16. T.M.).

Iisus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun și nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greșit și nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăți, de parcă era în lumina feței lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta. De multe ori era întrebat: De ce Te lași să fii disprețuit chiar de către frații Tăi? El spunea: Stă scris: „Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale și-ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia; leagăți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Și astfel vei căpăta trecere și minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Proverbe 3, 1-4. T.M.). 

De când părinții lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă și, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecție permanentă. Avea înfățișarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur împreună cu Dumnezeu și cu natura. De câte ori avea ocazie, Se retrăgea din locul muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munților sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorile dimineții Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. Din aceste răstimpuri de liniște pornea apoi spre casă, unde Își relua lucrările și dădea pildă de muncă plină de răbdare.  În viața Sa, Iisus a manifestat respect și iubire față de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme; dar nu îndrăznea să-și exprime credința aceasta. În tot cursul vieții, ea a împărtășit suferințele Lui. Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei și tinereții. Când Îi lua apărarea în ceea ce știa că este bine în purtarea Lui, avea și ea de suferit situații dificile. Ea înțelegea că ceea ce se petrece în familie și grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii și fiicele lui Iosif știau lucrul acesta și, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor. 

Maria vorbea de multe ori cu Iisus și stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar El nu putea fi convins să-și schimbe obiceiurile de contemplare a lucrărilor lui Dumnezeu și să nu mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar ale animalelor necuvântătoare. Când preoții și învățătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit; dar inima ei era din nou liniștită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui. Câteodată oscila între Iisus și frații Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu; dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfește pentru binele altora. Prezența Lui aducea o atmosferă mai curată în familie și viața Lui era ca un aluat care lucra între elementele societății. Blând și nepătat, umbla printre oamenii nepăsători, neciopliți și necuviincioși, printre vameși nedrepți, printre risipitori nesocotiți, samariteni păcătoși, soldați păgâni și țărani brutali, prin gloata aceea așa de amestecată. El spunea ici și colo cuvinte de mângâiere, când îi vedea pe oameni obosiți și cu toate acestea siliți să-și poarte poverile. El împărtășea greutățile lor și le repeta lecțiile pe care le învățase din natură despre iubirea, mila și bunătatea lui Dumnezeu. El îi învăța pe toți să se socotească înzestrați cu talente prețioase, care, dacă erau bine folosite, aveau să le asigure comori veșnice. El a curățat viața de deșertăciuni și, prin exemplul Său, i-a învățat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veșnice, că fiecare clipă trebuie prețuită ca o comoară și folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă nicio ființă umană ca și cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăreia leacul mântuitor. Oriunde Se găsea, El știa să dea o învățătură potrivită cu locul și împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut și celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge și ei copii neprihăniți și nevinovați ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea lui Satana și care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca acestora, descurajați, bolnavi, ispitiți și decăzuți, Iisus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie și pe care le puteau înțelege. Pe alții îi găsea în luptă pe viață și pe moarte cu vrăjmașul sufletelor. Pe aceștia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor și aveau să le dea biruința. Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinși că în fața lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă. Iisus vindeca și corpul, și sufletul. El Se interesa de orice suferință pe care o întâlnea și aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El la cei bolnavi și apăsați. Așa discret a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea, s-a întâmplat că, atunci când și-a început lucrarea publică, foarte mulți L-au ascultat cu bucurie. Cu toate acestea, în copilărie, tinerețe și maturitate, Iisus a fost singur. În sfințenia și credincioșia Sa, El a călcat singur teascul și niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Știa că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile și țelurile neamului omenesc, toți vor fi pierduți. Această povară apăsa asupra sufletului Său și nimeni nu-și putea închipui cât era de grea. Cu o stăruință neabătută și-a îndeplinit planul vieții Lui, acela de a fi Lumina oamenilor. 

Notă: și în acest subcapitol s-au folosit informații din evangeliile apocrife despre copilăria lui Iisus; am utilizat și unele informații din filme despre copilăria Domnului Iisus.

10 - Glasul în pustie:

Înainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat dintre credincioșii lui Israel, care de multă vreme așteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia și soția lui, Elisabeta, „erau amândoi neprihăniți înaintea lui Dumnezeu”; și, prin viața lor liniștită și sfântă, lumina credinței strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i se făgăduise un fiu, care trebuia să meargă „înaintea Domnului, pentru a pregăti căile Lui”. Zaharia locuia în „ținutul muntos al Iudeii”, dar se dusese la Ierusalim pentru a servi o săptămână în templu, o slujire care se cerea de două ori pe an de la preoții fiecărei cete. „Dar pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieșit la sorț să intre să tămâieze în Templul Domnului.” El stătea în fața altarului de aur din locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se înălța spre Cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată, și-a dat seama de o prezență divină. Un înger al Domnului „a stătut în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere”. Locul în care se așezase îngerul dovedea că este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seama la lucrul acesta. Mulți ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului; acum Cerul trimisese un sol, ca să-l înștiințeze că rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate; dar îndurarea lui Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă și se simțea vinovat. Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. Zaharia i-a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân și nevastă-mea este înaintată în vârstă”. Zaharia știa bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avusese încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot și-a întors gândul spre slăbiciunea omenească. El uitase că ceea ce Dumnezeu făgăduiește este în stare să și aducă la îndeplinire. Ce deosebire între necredința aceasta și credința plăcută și copilărească a Mariei, fecioara din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înștiințare spuse de înger, a răspuns: „Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale.” (Luca 1, 38.). La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună”. Cu cinci sute de ani mai înainte, Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la venirea lui Hristos. Cunoașterea faptului că această perioadă se apropia de sfârșit l-a făcut pe Zaharia să se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuși solul prin care fusese dată profeția venise să anunțe împlinirea ei. Cuvintele spuse de înger - „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu” - arată că el are un loc de mare cinste în curțile cerești. Când a venit cu înștiințarea la Daniel, el i-a spus: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail.” (Daniel 10, 21.). Cu alte cuvinte, avem de-a face, în mod clar, cu un arhanghel, nu cu un simplu înger! Vorbind despre Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: „Le-a făcut cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan.” (Apocalipsa 1, 1.). Iar îngerul i-a declarat lui Ioan: „Eu sunt împreună slujitor cu tine și cu frații tăi prooroci”. (Apocalipsa 22, 9.). Ce gând minunat - îngerul care este atât de mare în slavă, se consideră pe sin e un simplu slujitor! Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. De aceea, el urma să nu mai vorbească până la împlinirea lor. „Iată”, a zis îngerul, „vei fi mut ... până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.” Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor tuturor evreilor și pentru venirea lui Mesia; dar, când a încercat să facă lucrul acesta, Zaharia n-a putut să rostească nicio vorbă. Când a ieșit să-i binecuvânteze pe credincioși, „le făcea semne întruna și a rămas mut”. Ei îl așteptaseră multă vreme și se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar, când a ieșit din Sfânta, fața lui strălucea de slava lui Dumnezeu și ei „au înțeles că avusese o vedenie în templu”. Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse și auzise și „după ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă”. Curând după nașterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată și „el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i-a apucat frica și în tot ținutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre aceste lucruri. Toți cei care le auzeau le păstrau în inima lor și ziceau: Oare ce va fi pruncul acesta?” Toate acestea aveau scopul de a atrage atenția asupra venirii lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan. Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase:  „Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții. Și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”  „Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” Înainte de a se naște Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt”. Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredințată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger. Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfințenia cerințelor lui Dumnezeu și cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârșită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp și plin de tărie intelectuală și spirituală. De aceea era nevoie să-și stăpânească apetitul și pasiunile. El trebuia să fie capabil să-și stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca și stâncile și munții pustiei. Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi și iubirea de lux și petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile și bețiile provocau boli și degenerare fizică, întunecând înțelegerea spirituală și slăbind împotrivirea față de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viața lui cumpătată și prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea li s-au dat părinților lui Ioan instrucțiuni cu privire la o viață cumpătată, aduse de un înger de la tronul Cerului. Ca prooroc, Ioan urma „să întoarcă inima părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. De fapt, fiul lui Zaharia ar fi urmat să fie educat pentru preoție. Dar învățătura din școlile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să învețe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să învețe din lucrurile naturii și de la Dumnezeul naturii. Locuința și-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice și peșteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile și strălucirea vieții pentru disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate și de lepădare se sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învățăturile naturii, ale revelației și ale Providenței. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia au fost deseori repetate lui Ioan de părinții lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de făcut și el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice ale pustietății erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredința și stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei și se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simțământul nespusei lui păcătoșenii. Fiind de la naștere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el și-a însușit acest vot, consacrându-se pentru viața întreagă. Era îmbrăcat ca profeții de pe vremuri și veșmântul era din păr de cămilă, strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu „lăcuste și miere sălbatică”, pe care le găsea în pustie, și bea apă curată din izvoarele dealurilor. Ioan însă nu ducea o viață de lenevie, de tristețe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, căuta să se amestece printre oameni și totdeauna era un observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfășurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să știe cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditație și rugăciune, căuta să-și oțelească sufletul pentru lucrarea care-l aștepta. Deși se afla în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care ar fi venit Satana. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează; el își dezvoltase tăria și hotărârea de caracter și, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea să recunoască apropierea lui Satana și să se împotrivească puterii lui. Ioan a găsit în pustie atât școala, cât și Templul adevărat pentru închinare - cel spiritual! Cu inima plină de temere, dar și de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia - sămânța făgăduită care îi va zdrobi capul șarpelui. Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua și noaptea: Odrasla din rădăcina lui Ișai, un Împărat care va domni în dreptate, hotărât „cu nepărtinire asupra nenorociților țării”, „un loc de scăpare împotriva furtunii ... umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare”, Israel nu va mai fi numit „Părăsită”, nici țara „Pustiu”, ci Domnul îl va numi „Plăcerea Mea”, iar pământul lui, „Beula.” (Isaia 11, 4; 23, 2; 62, 4.). Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă. Ioan n-a înțeles, totuși, în mod deplin natura Împărăției lui Mesia. El aștepta ca Israel să fie scăpat de vrăjmașii lui naționali; dar ținta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate (neprihănire) și așezarea lui Israel ca un neam sfânt. Așa credea el că avea să se împlinească proorocia dată la nașterea lui:  „Își aduce aminte de legământul Lui cel sfânt.... că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre.” El vedea pe poporul său înșelat, mulțumit de sine și dormind în păcate. El tânjea să-l trezească la o viață mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoșenii. Înainte ca sămânța Evangheliei să poată fi semănată, țarina inimii trebuia desțelenită. Înainte să caute vindecare la Iisus, trebuia să-și dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului. 

Când a început lucrarea lui Ioan, poporul era într-o stare de frământare și nemulțumire care duceau la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudea fusese pusă sub directa cârmuire a Romei. Tirania și jafurile puse la cale de guvernatorii romani și eforturile lor neîncetate de a introduce simbolurile și obiceiurile păgânești aprinseseră revolta, care fusese înecată în sângele miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura națională împotriva Romei și, o dată cu aceasta, dorința de a fi eliberați de sub stăpânirea ei. În mijlocul certurilor și luptei, s-a auzit un glas venind din pustie, un glas neașteptat și aspru, dar plin de nădejde: „Pocăiți-vă; căci Împărăția Cerurilor s-a apropiat”. Cu o putere nouă și neînțeleasă, el i-a mișcat pe oameni. Proorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca despre un eveniment din viitorul îndepărtat; dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat. Înfățișarea neobișnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la văzătorii din vechime. În purtarea și îmbrăcămintea lui, semăna cu proorocul Ilie. Cu spiritul și puterea lui Ilie, el denunța corupția națională și mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple, pătrunzătoare și convingătoare. Mulți credeau că este un profet înviat din morți. Neamul întreg era pus în mișcare. Mulțimile alergau la Ioan, în pustie. Ioan vestea venirea lui Mesia și îi chema pe oameni la pocăință. Ca simbol pentru curățirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se numeau aleșii lui Dumnezeu erau mânjiți de păcat și că, fără o curățire a inimii și a vieții, ei nu puteau să aibă intrare în Împărăția lui Mesia. Prinți și rabini, soldați, vameși și țărani veneau să-l asculte pe prooroc. Câtva timp, înștiințările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulți ajungeau la pocăință și primeau botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtași la Împărăția vestită de el. Mulți cărturari și farisei veneau, mărturisindu-și păcatele și cerând să fie botezați. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalți oameni, determinându-i și pe alții să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieții lor erau dezvăluite. Ioan era iluminat de Duhul Sfânt că mulți dintre acești oameni nu aveau o convingere reală de păcat. Ei erau oportuniști. Arătându-se prieteni ai profetului, sperau să fie bine văzuți de Prințul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învățător, ei socoteau că vor putea să-și întărească influența asupra poporului. Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice pe fiii lui Avraam”. Iudeii interpretaseră greșit făgăduința despre bunăvoința veșnică a lui Dumnezeu față de Israel: „Așa vorbește Domnul, care a făcut Soarele să lumineze ziua, care a rânduit Luna și stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea și face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oștirilor: Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, și neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea. Așa vorbește Domnul: Dacă Cerurile sus pot fi măsurate și dacă temeliile Pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda și Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.” (Ieremia 31, 35-37.). Iudeii considerau că descendența lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această făgăduință. Dar ei treceau cu vederea condițiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduința, El a zis: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.... Căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ieremia 31, 33.34.). Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se depărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecățile Lui. De aceea se și găseau robi sub un neam păgân. Din cauza păcatelor, mintea le era întunecată și, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, își scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alți oameni și că au drept la binecuvântările Lui. 

Ioan le spunea învățătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul și cruzimea lor dovedeau că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, și nu copiii lui Avraam cel drept și ascultător. ținând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, față de care se simțeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiați și groapa de unde fuseseră scoși. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-și aducă la îndeplinire planul. După cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot așa îi poate chema și pe alții în slujba Sa. Inima acelora putea atunci să pară fără viață ca și pietrele pustiului, dar Duhul Lui putea să-i trezească să facă voia Lui și să primească împlinirea făgăduinței. „Iată”, zicea proorocul, „securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situația lor față de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul și viața lor. Mărturisirile de credință erau lipsite de valoare. Dacă viața și caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.  Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: „Ce să facem?” El le-a răspuns: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna și cine are de mâncare să facă la fel”. Pe vameși îi învăța să se ferească de nedreptate, iar pe soldați, de brutalitate. El spunea că toți cei care deveneau supuși ai Împărăției lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credință și pocăință. Trebuia ca bunătatea, cinstea și credincioșia să se vadă în viața lor. Trebuiau să-i ajute pe cei lipsiți și să-și aducă darurile înaintea lui Dumnezeu. Trebuiau să-i apere pe cei fără apărare și să dea pildă de virtute și împreună-simțire. În felul acesta, urmașii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viața lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila și iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc. „Cât despre mine”, le-a spus Ioan, „eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” (Matei 3, 11.). Profetul Isaia spusese că Domnul va curăți pe poporul Său de nelegiuirile lui „cu duhul judecății și cu duhul nimicirii”. Cuvântul lui Dumnezeu către Israel era: „Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îți voi topi zgura.... Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine.” (Isaia 4, 4; 1, 25.). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12, 29.). În toți aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agață de păcat, ei se identifică astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, trebuie să-i nimicească și pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: „Am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.” (Geneza 32, 30.). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa față de Esau, dar se pocăise. Greșeala lui era iertată, iar păcatul lui, curățit; de aceea putea să stea în fața lui Dumnezeu. Dar, ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciți. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiți vor fi nimiciți de „suflarea gurii Sale” și prăpădiți de „arătarea venirii Sale.” (2 Tesaloniceni 2, 8.). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viață celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiți. Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăși prezența Lui urma să-i facă pe oameni să-și dea seama de păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curățați de păcat puteau să vină în comuniune cu El. Numai cei cu inima curată puteau rămâne în fața Lui. Așa a dus Ioan Botezătorul lui Israel solia lui Dumnezeu. Mulți au luat aminte la învățătura lui. Mulți au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulțimile mergeau după acest nou învățător din loc în loc și nu erau puțini aceia care nutreau nădejdea că el ar fi Mesia. Dar, când Ioan i-a văzut pe oameni îndreptându-se către el, a căutat orice ocazie să le îndrepte credința către Acela care trebuia să vină. 

*va urma.