SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A PATRA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A PATRA.

8.Cartea biblică numărul 7 - Judecătorii:

 Scriitorul: Samuel; locul scrierii: Israel; data încheierii scrierii: aprox. 1100 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 1450-aprox. 1120 î.H..

   Aceasta este o pagină plină de evenimente din istoria Israelului. Episoadele în care poporul suferă consecinţele dezastruoase ale implicării în religia demonică alternează cu cele în care Domnul arată îndurare când poporul său se căieşte şi îl eliberează prin intermediul unor judecători numiţi de el. Faptele vitejeşti ale lui Otniel, Ehud, Şamgar şi ale altor judecători care au urmat după ei ne insuflă credinţă. Iată ce a spus autorul cărţii Evrei: „Nu-mi va ajunge timpul să mai vorbesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta . . . , care, prin credinţă, au înfrânt regate, au înfăptuit dreptatea . . . , au fost făcuţi puternici din slabi cum erau, au fost viteji în război, au pus pe fugă armatele de străini” (Evr. 11:32-34). Printre cei 12 judecători fideli din această perioadă s-au mai numărat Tola, Iair, Ibţan, Elon şi Abdon. (Samuel nu este inclus de obicei printre judecători.). Domnul lupta pentru judecători şi Duhul Sfânt venea peste ei când înfăptuiau acte de curaj. Ei îi atribuiau Dumnezeului lor tot meritul şi toată gloria.

 În Septuaginta, cartea este numită Kritái, iar Biblia ebraică foloseşte cuvântul Şofetím, care se traduce prin „judecători”. Şofetím derivă din verbul şafát, care înseamnă „a judeca, a justifica, a pedepsi, a guverna”, ceea ce exprimă în mod potrivit funcţia acestor bărbaţi numiţi în mod teocratic de „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evr. 12:23). Domnul i-a ridicat pe aceşti judecători în unele ocazii speciale ca să-şi elibereze poporul de sub jugul străin.

   Când a fost scrisă cartea Judecătorii? Două afirmaţii din carte ne ajută să găsim răspunsul. Prima afirmaţie este: „Ci iebusiţii locuiesc . . . în Ierusalim până în ziua de azi” (Jud. 1:21). Având în vedere că regele David a luat „fortăreaţa Sionului” de la iebusiţi în al optulea an al domniei sale, adică în 1070 î.H., cartea Judecătorii trebuie să fi fost scrisă înainte de această dată (2 Sam. 5:4-7). A doua afirmaţie, care apare de patru ori, este: „În zilele acelea nu era rege în Israel” (Jud. 17:6; 18:1; 19:1; 21:25). Prin urmare, această carte a fost scrisă pe vremea când era deja un „rege în Israel”, adică după 1117 î.H., când Saul a devenit primul rege. Aşadar, ea trebuie să fi fost scrisă între anii 1117 şi 1070 î.H..

  Cine a scris cartea Judecătorii? Fără îndoială, scriitorul a fost un slujitor devotat al Domnului. În această perioadă de tranziţie de la judecători la regi, Samuel a fost singurul care s-a remarcat ca apărător principal al închinării la Dumnezeul adevărat şi totodată primul din linia profeţilor fideli. Putem trage în mod logic concluzia că Samuel a scris istoria judecătorilor. La ce perioadă se referă cartea Judecătorii? Putem afla acest lucru, făcând un calcul care are la bază textul din 1 Regi 6:1. Aici se arată că Solomon a început construirea casei Domnului în al patrulea an al domniei sale, acesta fiind „al patru sute optzecilea an de la ieşirea fiilor lui Israel din ţara Egiptului”. („Al patru sute optzecilea” este un numeral ordinal şi arată că se scurseseră 479 de ani întregi.). Din aceşti 479 de ani sunt bine cunoscuţi cei 40 de ani petrecuţi de Israel în pustiu, sub conducerea lui Moise (Deut. 8:2), cei 40 de ani ai domniei lui Saul (Fap. 13:21), cei 40 de ani ai domniei lui David (2 Sam. 5:4, 5) şi primii trei ani întregi ai domniei lui Solomon, în total 123 de ani. Scăzând aceşti ani din cei 479 de ani menţionaţi în 1 Regi 6:1, rămân 356 de ani, care reprezintă perioada cuprinsă între momentul intrării Israelului în Canaan şi începutul domniei lui Saul. Din aceşti 356 de ani, aproximativ 330 de ani se referă la evenimentele consemnate în cartea Judecătorii, care au avut loc în mare parte după moartea lui Iosua şi până în zilele lui Samuel.  Autenticitatea cărţii Judecătorii nu poate fi pusă la îndoială. Iudeii au considerat-o întotdeauna o parte a canonului biblic. Unii scriitori ai Scripturilor ebraice şi ai Noului Testament au făcut referire la ea, aşa cum reiese din Psalmul 83:9-18 - T.M., din Isaia 9:4 şi 10:26, precum şi din Evrei 11:32-34. Cartea vorbeşte cu onestitate despre greşelile şi eşecurile israeliţilor, dar în acelaşi timp preamăreşte infinita bunătate iubitoare a lui Dumnezeu. Cel glorificat ca Eliberator al Israelului este Domnul, nu un simplu judecător omenesc. Descoperirile arheologice confirmă şi ele autenticitatea cărţii Judecătorii. Deosebit de elocvente sunt cele care dezvăluie caracteristicile religiei practicate de canaaniţi, adică ale închinării la Baal. În afară de ceea ce spune Biblia, despre închinarea la Baal se cunoşteau puţine lucruri înainte de 1929, când s-au făcut săpături arheologice pe locul anticului oraş Ugarit (astăzi Ras Şamra, situat pe coasta siriană, faţă în faţă cu extremitatea nord-estică a insulei Cipru). Aici s-a descoperit că închinarea la Baal se caracteriza prin materialism, naţionalism fanatic şi adorarea sexului. Se pare că în fiecare oraş canaanit exista un templu dedicat lui Baal, precum şi sanctuare, cunoscute sub numele de locuri înalte. În interiorul sanctuarelor existau, după cât se pare, chipuri ale lui Baal, iar în exteriorul lor, aproape de altare, se găseau stâlpi de piatră, probabil simboluri falice ale lui Baal. Aceste sanctuare erau însângerate de oribile jertfe omeneşti. Când s-au contaminat cu închinarea la Baal, israeliţii şi-au jertfit şi ei fiii şi fiicele (Ier. 32:35). Exista şi un stâlp sacru care o reprezenta pe Aşera, mama lui Baal. Aştoret, zeiţa fertilităţii, soţia lui Baal, era venerată prin ritualuri sexuale obscene, la temple existând prostituaţi „sacri”, atât bărbaţi, cât şi femei. Nu este de mirare că Domnul ordonase ca închinarea la Baal să fie ştearsă din existenţă, iar susţinătorii depravaţi ai acesteia să fie nimiciţi. „Ochiul tău să n-aibă milă de ele şi să nu le slujeşti dumnezeilor lor.” (Deut. 7:16).

CONŢINUTUL CĂRŢII JUDECĂTORII:

  În cartea Judecătorii se disting în mod logic trei părţi. Primele două capitole descriu situaţia care exista în Israel pe timpul acela. Capitolele 3 la 16 arată eliberările înfăptuite de cei 12 judecători. Ultimele capitole, de la 17 la 21, prezintă unele evenimente legate de luptele interne din Israel.

  Situaţia din Israel în timpul judecătorilor (1:1-2:23): Aici se arată cum s-au răspândit triburile lui Israel pentru a se stabili în teritoriile repartizate. Israeliţii nu i-au izgonit însă pe toţi canaaniţii, ci le-au permis multora dintre ei să locuiască în mijlocul lor, punându-i la muncă forţată. De aceea, Îngerul Domnului (Iisus înainte de întrupare) a spus: „Ei vor fi o cursă pentru voi, iar dumnezeii lor vă vor fi o momeală” (2:3). Astfel, când s-a ridicat o nouă generaţie, care nu-l cunoştea pe Domnul, nici lucrările sale, poporul l-a părăsit repede pe Dumnezeu ca să le slujească Baalilor şi altor dumnezei. Atunci ei au ajuns „în foarte mare strâmtorare”, deoarece mâna lui Dumnezeu era împotriva lor ca să le aducă nenorocire. Din cauza încăpăţânării şi a refuzului lor de a asculta chiar şi de judecători, Domnul n-a alungat niciuna dintre etniile pe care le lăsase ca să-l pună la încercare pe Israel. Acest cadru ne ajută să înţelegem evenimentele care au urmat (2:15).

   Judecătorul Otniel (3:1-11): Asupriţi de alte popoare, fiii lui Israel au început să-l cheme în ajutor pe Domnul. El l-a ridicat ca judecător mai întâi pe Otniel. A judecat Otniel cu putere şi înţelepciune omenească? Nu, întrucât citim: „Duhul Domnului a venit peste el” ca să-i supună pe duşmanii Israelului. „Şi ţara n-a mai fost tulburată patruzeci de ani.” (3:10, 11).

     Judecătorul Ehud (3:12-30): După ce fiii lui Israel i-au slujit 18 ani lui Eglon, regele Moabului, Domnul a auzit din nou strigătul lor de ajutor şi l-a ridicat pe judecătorul Ehud. Reuşind să obţină o audienţă secretă la rege, Ehud, care era stângaci, şi-a tras repede de sub mantie sabia pe care şi-o făcuse şi a înfipt-o adânc în pântecele gras al lui Eglon, omorându-l. Israelul i s-a alăturat imediat lui Ehud, a luptat împotriva Moabului şi 80 de ani ţara s-a bucurat din nou de odihna dată de Dumnezeu.

  Judecătorul Şamgar (3:31): Şamgar a salvat Israelul, doborând 600 de filisteni. Victoria s-a datorat puterii Domnului, fapt dovedit de arma pe care a folosit-o Şamgar: o simplă ţepuşă pentru vite.

   Judecătorul Barac (4:1-5:31): Apoi, Israelul a fost subjugat de regele canaanit Iabin şi de comandantul armatei sale, Sisera, care se lăuda cu cele 900 de care ale sale, cu coase de fier. Când Israelul a început să-l cheme din nou în ajutor pe Domnul, el l-a ridicat pe judecătorul Barac, care a fost sprijinit cu pricepere de profetesa Debora. Pentru ca Barac şi armata lui să nu aibă niciun motiv de laudă, Debora a arătat că bătălia se va desfăşura sub îndrumarea lui Dumnezeu. Ea a profeţit: „Domnul  îl va vinde pe Sisera în mâna unei femei” (4:9). Barac i-a chemat pe bărbaţii din Neftali şi din Zabulon la muntele Tabor. Apoi, armata sa de 10 000 de bărbaţi a coborât la luptă. Credinţa a triumfat în ziua aceea. „Domnul a provocat învălmăşeală printre toate carele de război ale lui Sisera şi în toată tabăra lui” şi i-a nimicit printr-o inundaţie neaşteptată în valea Chison. „N-a mai rămas nimeni.” (4:15, 16) Iael, soţia lui Heber, chenitul, la cortul căreia fugise Sisera, a pus capăt masacrului, ţintuind de pământ capul lui Sisera cu un ţăruş de cort. „Astfel, Dumnezeu l-a supus . . . pe Iabin.” (4:23). Debora şi Barac şi-au manifestat bucuria într-o cântare, preamărind puterea de neînvins a Domnului, care a făcut ca până şi stelele să lupte de pe orbitele lor împotriva lui Sisera. Într-adevăr, a fost un timp pentru a-l „binecuvânta pe Domnul”! (5:2). După aceea, au urmat 40 de ani de pace.

    Judecătorul Ghedeon (6:1-9:57): Fiii lui Israel au făcut din nou ce este rău, iar ţara a fost devastată în urma incursiunilor madianiţilor. Prin îngerul său, Domnul l-a pus judecător pe Ghedeon şi i-a dat asigurarea: „Eu voi fi cu tine” (6:16). Prima acţiune curajoasă a lui Ghedeon a fost dărâmarea altarului lui Baal din oraşul său natal. Apoi, armatele aliate ale duşmanului au trecut Iordanul şi au intrat în Izreel, iar „Duhul Domnului l-a învăluit pe Ghedeon” şi el i-a chemat la luptă pe israeliţi (6:34). Ghedeon a primit de două ori un semn că Dumnezeu era cu el prin intermediul unui test cu un val de lână şi cu roua din aria de treierat. Domnul i-a spus lui Ghedeon că armata sa de 32 000 de oameni era prea numeroasă, fapt care i-ar fi putut determina să se laude că au obţinut singuri victoria. Cei cărora le era frică au fost trimişi primii acasă, astfel că au rămas doar 10 000 (Jud. 7:3; Deut. 20:8). Aceştia au fost puşi apoi la încercare prin felul în care au băut apă: toţi cei ce s-au plecat pe genunchi ca să bea au fost înlăturaţi şi au rămas doar 300 de bărbaţi care s-au dovedit foarte atenţi şi vigilenţi. În timpul nopţii, Ghedeon a spionat tabăra madianită şi a prins curaj când a auzit un bărbat care interpreta un vis: „Asta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon . . . Adevăratul Dumnezeu a dat Madianul şi toată tabăra în mâna lui” (Jud. 7:14). Ghedeon i s-a închinat lui Dumnezeu, după aceea şi-a împărţit oamenii în trei cete şi i-a aşezat în jurul taberei madianite. Brusc, liniştea nopţii a fost întreruptă când cei 300 de oameni ai lui Ghedeon au sunat din corni, au spart urcioarele mari, au aprins torţele şi au strigat: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!” (7:20). Tabăra duşmană a intrat în panică. Bărbaţii s-au luptat unii cu alţii şi au luat-o la fugă. Israeliţii i-au urmărit şi i-au masacrat, iar pe prinţii lor i-au omorât. Apoi i-au cerut lui Ghedeon să guverneze peste ei, dar el a refuzat, spunând: „Domnul va domni peste voi” (8:23). Din prada de război el a făcut însă un efod, care mai târziu a ajuns obiect de mare veneraţie, devenind astfel o cursă atât pentru Ghedeon, cât şi pentru casa lui. În timpul judecătorului Ghedeon, ţara a avut odihnă 40 de ani.  După moartea lui Ghedeon, puterea a fost uzurpată de Abimelec, un fiul al său născut de o concubină. Acesta i-a ucis pe cei 70 de fraţi vitregi ai săi. Singurul care a scăpat cu viaţă a fost Iotam, fiul cel mai mic al lui Ghedeon. De pe vârful muntelui Garizim, el a rostit o condamnare la adresa lui Abimelec. Spunând o parabolă despre copaci, el a comparat „domnia” lui Abimelec cu cea a unui mărăcine. Nu după mult timp, Abimelec s-a amestecat în luptele interne din Sihem şi a suferit o moarte umilitoare, fiind ucis de o femeie care, de pe turnul din Tebeţ, i-a aruncat în cap o piatră de râşniţă, zdrobindu-i craniul (Jud. 9:53; 2 Sam. 11:21).

   Judecătorii Tola şi Iair (10:1-5): Aceştia au eliberat Israelul prin puterea lui Dumnezeu în perioada care a urmat. Ei au judecat poporul 23, respectiv 22 de ani.

  Judecătorul Iefta (10:6-12:7): Întrucât israeliţii au continuat să practice idolatria, Dumnezeu s-a aprins din nou de mânie împotriva lor. Atunci ei au ajuns să fie asupriţi de amoniţi şi de filisteni. Iefta a fost chemat din exil ca să conducă Israelul în luptă. Dar cine era adevăratul judecător în această controversă? Răspunsul îl găsim chiar în cuvintele lui Iefta: „Domnul, Judecătorul, să judece astăzi între fiii lui Israel şi fiii lui Amon” (11:27). Duhul Domnului a venit atunci peste Iefta, iar el a făcut o făgăduinţă, spunând că la întoarcerea sa în pace de la Amon îi va dedica lui Dumnezeu prima persoană din casa lui care va ieşi să-l întâmpine. Iefta a luptat şi l-a biruit pe Amon. A fost un mare măcel. Când s-a întors acasă la Miţpa, prima persoană care a alergat în întâmpinarea lui, bucurându-se de victoria pe care i-o dăduse Domnul, a fost propria sa fiică. Iefta şi-a îndeplinit făgăduinţa. Aceasta n-a însemnat însă că el a oferit o jertfă umană, potrivit ritualurilor păgâne practicate în cinstea lui Baal. Nu, el a dedicat-o pe unica sa fiică pentru un serviciu de închinare și slujire permanentă în casa Domnului, spre lauda Sa. Apoi, bărbaţii lui Efraim au protestat pentru că nu fuseseră chemaţi să lupte împotriva lui Amon. Ei l-au ameninţat pe Iefta, iar el s-a văzut obligat să lupte împotriva lor pentru a-i determina să se retragă. Au fost omorâţi în total 42 000 de efraimiţi, mulţi dintre ei la vadurile Iordanului, unde au fost recunoscuţi pentru că nu puteau să pronunţe corect parola „şibolet”. Iefta a judecat Israelul şase ani (12:6).

   Judecătorii Ibţan, Elon şi Abdon (12:8-15): Deşi în Scripturi nu se spun multe lucruri despre aceşti judecători, totuşi se menţionează că au judecat şapte, zece şi respectiv opt ani.

   Judecătorul Samson (13:1-16:31): Israeliţii au ajuns din nou sub jugul filistenilor. De data aceasta, Domnul l-a ridicat ca judecător pe Samson. Părinţii săi l-au dedicat de la naştere ca nazireu, ceea ce însemna că briciul nu trebuia să treacă niciodată peste părul său. Copilul a crescut, Domnul l-a binecuvântat, iar „Duhul Domnului a început să-l impulsioneze” (13:25). Secretul forţei sale nu consta însă în puterea muşchilor săi, ci în puterea pe care i-o dădea Dumnezeu. Când „Duhul Domnului  a început să acţioneze asupra lui”, Samson a primit putere şi a ucis un leu, fără să aibă nimic în mână. Mai târziu, el s-a răzbunat pe filisteni pentru că se purtaseră cu viclenie şi a omorât 30 dintre ei (14:6, 19). Întrucât filistenii au continuat să acţioneze cu viclenie faţă de Samson în ce priveşte căsătoria lui cu o filisteancă, Samson a luat 300 de vulpi şi, legându-le câte două coadă de coadă, a pus torţe între cozile lor şi le-a dat drumul în lanurile de cereale, în viile şi în livezile de măslini ale filistenilor. Apoi i-a măcelărit pe filisteni, „făcând grămezi de pulpe şi coapse” (15:8). Filistenii i-au convins pe confraţii israeliţi ai lui Samson, bărbaţi din Iuda, să-l lege şi să li-l predea, dar, din nou, „Duhul Domnului a început să acţioneze asupra lui”, iar legăturile de pe mâini i s-au topit. Samson a doborât atunci o mie de filisteni - „o grămadă, două grămezi!” (15:14-16). Care a fost arma lui? O falcă de măgar care nu se uscase încă. Apoi, Domnul l-a înviorat pe slujitorul său care obosise, făcând să ţâşnească în mod miraculos un izvor de apă la locul luptei.  După aceea, Samson a fost găzduit o noapte în casa unei prostituate din Gaza, iar filistenii l-au încercuit fără zgomot. Dar Duhul Domnului a fost din nou cu el, căci, la miezul nopţii, s-a trezit, a smuls canaturile porţii oraşului împreună cu stâlpii laterali şi le-a dus pe vârful muntelui din faţa Hebronului. După un timp, el s-a îndrăgostit de Dalila, care l-a trădat. Lăsându-se folosită ca unealtă de filisteni, ea l-a sâcâit întruna pe Samson, până când el i-a dezvăluit că era dedicat Domnului ca nazireu şi că această dedicare, simbolizată prin părul său lung, era adevărata sursă a marii sale puteri. În timp ce Samson dormea, ea a pus să i se radă părul. De data aceasta, în zadar a început să lupte când s-a trezit, fiindcă „Domnul se îndepărtase de el” (16:20). Filistenii l-au luat, i-au scos ochii, l-au aruncat în închisoare şi l-au pus să macine ca sclav. Când a sosit timpul unei mari sărbători în cinstea dumnezeului lor Dagon, filistenii l-au scos pe Samson ca să se distreze pe seama lui. Ei n-au dat importanţă faptului că lui Samson îi crescuse iarăşi părul bogat şi l-au lăsat să stea între cele două coloane puternice ale casei unde i se aducea închinare lui Dagon. Atunci, Samson l-a chemat pe Domnul, zicând: „Doamne adu-ţi aminte de mine, te rog, şi dă-mi putere, te rog, doar de data aceasta”. Domnul şi-a adus aminte de el. Samson a apucat coloanele şi „s-a aplecat cu putere”, cu puterea lui Dumnezeu, „iar casa a căzut . . . , astfel că atunci când a murit a ucis mai mulţi oameni decât a ucis în timpul vieţii lui” (16:28-30).

    Ajunşi la capitolele 17 la 21, aflăm despre unele lupte interne din Israel care, din nefericire, au adus multă suferinţă poporului. Aceste evenimente au avut loc la începutul perioadei judecătorilor, deoarece se menţionează că Ionatan şi Fineas, nepoţii lui Moise şi ai lui Aaron, erau încă în viaţă.

   Mica şi daniţii (17:1-18:31): Mica, un bărbat din Efraim, şi-a ridicat un sanctuar, sau o „casă a dumnezeilor”, o casă idolatră în care a pus un chip cioplit şi a adus un preot levit (17:5). Nişte bărbaţi din tribul lui Dan, care erau în căutarea unei moşteniri în nord, au trecut pe acolo. Ei l-au jefuit pe Mica, luându-i obiectele religioase, precum şi preotul, şi s-au îndreptat spre nord ca să distrugă oraşul Lais, ai cărui locuitori nu bănuiau nimic. Pe locul Laisului şi-au construit propriul oraş, Dan, şi au instalat acolo chipul cioplit al lui Mica. Astfel, în toate zilele în care casa închinării adevărate la Dumnezeu a fost la Şilo, ei au practicat o religie independentă, aleasă de ei înşişi.

   Păcatul lui Beniamin la Ghibea (19:1-21:25): Următorul eveniment consemnat l-a determinat pe Osea să declare mai târziu: „Din zilele Ghibeei ai păcătuit, Israel!” (Os. 10:9). Un levit din Efraim se întorcea acasă cu concubina sa şi a fost găzduit peste noapte de un bătrân din Ghibea lui Beniamin. Nişte oameni netrebnici din oraş au înconjurat casa şi au cerut să se culce cu levitul. Până la urmă, în locul lui au acceptat-o pe concubina sa şi au abuzat de ea toată noaptea. A doua zi dimineaţă, aceasta a fost găsită moartă pe pragul casei. Levitul a dus acasă corpul ei neînsufleţit, l-a tăiat în 12 bucăţi, pe care le-a trimis în tot Israelul. Cele 12 triburi au fost puse astfel la încercare. Aveau ele să pedepsească Ghibea, înlăturând astfel imoralitatea din Israel? Beniamin a trecut cu vederea această crimă îngrozitoare. Celelalte triburi s-au adunat în faţa Domnului, la Miţpa, şi au hotărât să urce împotriva lui Beniamin, la Ghibea, prin tragere la sorţi. După ce au suferit două înfrângeri sângeroase, aceste triburi au ieşit victorioase printr-o ambuscadă şi au nimicit aproape în întregime tribul lui Beniamin. Au scăpat doar 600 de bărbaţi, care s-au refugiat pe stânca Rimon. Mai târziu, Israelul a regretat că pierduse un trib. S-a găsit apoi o modalitate ca beniaminiţii care supravieţuiseră să-şi ia soţii dintre fiicele israeliţilor din Iabeş-Galaad şi din Şilo. Astfel s-a încheiat o pagină de lupte şi intrigi în Israel. În încheierea cărţii Judecătorii, citim din nou: „În zilele acelea nu era rege în Israel. Fiecare făcea ce era drept în ochii lui.” (Jud. 21:25).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Departe de a fi o simplă relatare despre lupte şi vărsări de sânge, cartea Judecătorii îl preamăreşte pe Domnul ca marele Eliberator al poporului său. Ea scoate în evidenţă inegalabila îndurare şi îndelungă răbdare pe care le manifestă Domnul faţă de poporul care îi poartă numele, când acesta se întoarce la El cu o inimă plină de căinţă. Cartea Judecătorii este de mare folos deoarece susţine în mod deschis închinarea la Dumnezeu şi dă avertismente puternice cu privire la absurditatea religiei demonice şi a tovărăşiilor imorale. Asprimea cu care Domnul a condamnat închinarea la Baal ar trebui să ne îndemne să ne ţinem departe de manifestările care constituie un corespondent modern al acesteia, şi anume materialismul, naţionalismul şi imoralitatea sexuală (2:11-18). Examinarea credinţei neînfricate a curajoşilor judecători ar trebui să ne insufle o credinţă asemănătoare. Nu este de mirare că ei sunt amintiţi cu atâta căldură în Evrei 11:32-34! Ei au luptat pentru sfinţirea numelui lui Dumnezeu, dar nu cu propria lor forţă. Ei au ştiut şi au recunoscut cu umilinţă că sursa puterii lor era Duhul Domnului. În mod asemănător, astăzi putem folosi „sabia Duhului”, Cuvântul lui Dumnezeu, şi putem avea încredere că Dumnezeu ne va da putere şi nouă, aşa cum le-a dat lui Barac, lui Ghedeon, lui Iefta, lui Samson şi celorlalţi. Da, cu ajutorul Duhului Sfânt putem depăşi obstacole mari şi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi ne bizuim pe El, putem fi puternici din punct de vedere spiritual, aşa cum Samson a fost puternic din punct de vedere fizic (Ef. 6:17, 18; Jud. 16:28).  Profetul Isaia face de două ori referire la cartea Judecătorii, arătând că Domnul va înlătura negreşit jugul pe care duşmanii Săi l-au pus pe umerii poporului său, aşa cum a făcut în zilele Madianului (Is. 9:4; 10:26). Faptul acesta ne aminteşte de cântarea Deborei şi a lui Barac, care se încheie cu următoarea rugăciune fierbinte: „Aşa să piară toţi duşmanii tăi, o, Doamne, iar cei ce te iubesc să fie ca soarele când se ridică în puterea lui!” (Jud. 5:31). Dar cine sunt cei ce îl iubesc? Folosind o expresie asemănătoare, Iisus Hristos a arătat în Matei 13:43 că aceştia sunt moştenitorii Împărăției mesianice: „În acel timp, cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor”. Astfel, cartea Judecătorii îndreaptă atenţia spre timpul când Iisus, care este Judecătorul cel drept şi Sămânţa Mesianică, îşi va exercita puterea în Împărăția de o mie de ani!

Notă suplimentară: Majoritatea traducerilor moderne confirmă că cei „aproximativ patru sute cincizeci de ani”, la care se face referire în Faptele 13:20, nu corespund cu perioada judecătorilor, ci cu perioada anterioară. După cât se pare, aceşti 450 de ani reprezintă perioada care începe în 1918 î.H., anul probabil al naşterii lui Isaac, şi se încheie în 1467 î.H., când s-a făcut împărţirea Ţării Promise. Chiar dacă ordinea în care sunt menţionaţi judecătorii în Evrei 11:32 este diferită de cea din cartea Judecătorii, acest lucru nu indică neapărat că în Judecătorii evenimentele nu se succedă în ordine cronologică, întrucât, în mod sigur, Samuel n-a urmat după David.

9.Cartea biblică numărul 8 - Rut:

Scriitorul: Samuel; locul scrierii: Israel; data încheierii scrierii: aprox. 1090 î.H.; perioada la care se referă: 11 ani din perioada guvernării judecătorilor

    Cartea Rut este o dramă emoţionantă, care se încheie cu frumoasa poveste de dragoste dintre Boaz şi Rut. Însă ea prezintă mai mult decât o simplă idilă. Cartea n-a fost scrisă pentru a delecta, ci scoate în evidenţă scopul lui Dumnezeu de a aduce în existenţă un moştenitor al Împărăției şi preamăreşte bunătatea Sa iubitoare (Rut 1:8;2:20; 3:10). Marea iubire a lui Dumnezeu s-a văzut clar din faptul că El a ales o moabită, o fostă închinătoare a dumnezeului păgân Chemoş, convertită la religia adevărată, ca să fie o ascendentă a lui Iisus Hristos. Rut este una dintre cele patru femei ale căror nume apar în genealogia de la Avraam la Iisus (Mat. 1:3, 5, 16). Doar două cărţi ale Bibliei poartă numele unor femei, una dintre ele fiind Rut, iar cealaltă Estera.

    „Pe vremea judecătorilor . . .” Aşa începe captivanta relatare din cartea Rut. Din aceste cuvinte reiese că scrierea cărţii a avut loc mai târziu, pe vremea regilor lui Israel. Însă evenimentele prezentate în carte au avut loc pe parcursul a aproximativ 11 ani din perioada judecătorilor. Deşi numele scriitorului nu este menţionat, este foarte probabil ca acesta să fi fost Samuel, care a scris, din câte se pare, şi cartea Judecătorii şi care a fost cel mai fidel slujitor de la începutul perioadei regilor. Întrucât ultimele versete ale relatării arată că David era deja o persoană importantă, putem trage concluzia că această carte a fost redactată în jurul anului 1090 î.H.. Samuel cunoştea bine promisiunea lui Dumnezeu referitoare la „un leu” din tribul lui Iuda şi fusese folosit de Dumnezeu pentru a-l unge ca rege în Israel pe David, care provenea din acel trib. Cu siguranţă, el a fost profund interesat să consemneze genealogia care ducea la David (Gen. 49:9, 10; 1 Sam. 16:1, 13; Rut 1:1, 4; 4:13, 18-22).

   Canonicitatea cărţii Rut nu a fost contestată niciodată. Prezenţa numelui Rut pe lista genealogică a lui Iisus din Matei 1:5, care a fost alcătuită sub inspiraţie divină, a constituit un argument convingător. Cartea Rut a fost recunoscută întotdeauna de iudei ca făcând parte din canonul Scripturilor ebraice. Aşadar, nu este deloc surprinzător că în Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite începând din anul 1947, s-au găsit printre celelalte cărţi canonice şi fragmente din această carte. În plus, cartea Rut este în deplină armonie cu scopurile lui Dumnezeu privitoare la Împărăție, precum şi cu cerinţele Legii lui Moise. Deşi căsătoriile cu canaaniţii şi moabiţii idolatri le erau interzise israeliţilor, această interdicţie nu se aplica la străinii care, asemenea lui Rut, îmbrăţişau închinarea la Dumnezeul adevărat. În cartea Rut, legea răscumpărării şi a căsătoriei între cumnaţi este respectată în cele mai mici amănunte (Deut. 7:1-4; 23:3, 4; 25:5-10).

CONŢINUTUL CĂRŢII RUT:

    Rut ia hotărârea de a rămâne lângă Naomi (1:1-22): Relatarea începe într-o perioadă când în Israel era foamete. Elimelec, un bărbat din Betleem, a traversat Iordanul împreună cu soţia sa, Naomi, şi cu cei doi fii ai lor, Mahlon şi Chilion, ca să locuiască un timp în ţara Moabului. Acolo cei doi fii s-au căsătorit cu două moabite, Orpa şi Rut. Această familie a fost lovită apoi de o tragedie: a murit întâi tatăl, iar după el, cei doi fii. Cele trei femei rămăseseră văduve şi fără niciun urmaş pentru Elimelec. Auzind că Domnul îşi îndreptase din nou atenţia asupra Israelului, dându-i pâine, Naomi a hotărât să se întoarcă în Iuda, ţara sa natală. Cele două nurori au plecat şi ele cu ea. Naomi le-a implorat să se întoarcă în Moab, rugându-l pe Dumnezeu ca, în bunătatea sa iubitoare, să le dea soţi din poporul lor. În cele din urmă, Orpa „s-a întors la poporul ei şi la dumnezeii ei”, dar Rut, care se convertise cu sinceritate la închinarea adevărată, a rămas neclintită lângă Naomi. Decizia ei este frumos exprimată în cuvintele: „Unde vei merge tu voi merge şi eu şi unde vei înnopta tu voi înnopta şi eu. Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul, ba chiar mai rău, dacă altceva în afară de moarte mă va despărţi de tine” (1:15-17). Cu toate acestea, Naomi, al cărei nume înseamnă „Plăcerea mea”, rămasă văduvă şi fără copii, a dorit ca numele ei să fie Mara, adică „Amărăciune”.

   Rut adună spicele rămase pe ogorul lui Boaz (2:1-23): Când au sosit la Betleem, Rut a primit de la Naomi permisiunea de a aduna spicele rămase după seceratul orzului. Boaz, proprietarul terenului, un iudeu în vârstă şi rudă apropiată cu socrul ei, Elimelec, a remarcat-o pe Rut. Deşi Legea lui Dumnezeu îi dădea dreptul să adune spice, Rut a manifestat umilinţă, cerând permisiunea de a lucra pe acel ogor (Lev. 19:9, 10). Permisiunea i-a fost acordată imediat, iar Boaz a îndemnat-o să adune spice numai din ogorul lui, împreună cu slujitoarele lui. După ce i-a spus că auzise de loialitatea ei faţă de Naomi, el a încurajat-o zicând: „Domnul să te răsplătească pentru ceea ce faci şi plata să-ţi fie deplină de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, sub ale cărui aripi ai venit să cauţi refugiu” (Rut 2:12). În seara aceea, Rut a împărţit în mod generos cu Naomi roadele muncii ei şi i-a spus că succesul pe care îl avusese la culesul spicelor se datora bunăvoinţei lui Boaz. Naomi a văzut în aceasta mâna lui Dumnezeu şi a spus: „Binecuvântat să fie Domnul, care n-a părăsit bunătatea sa iubitoare faţă de cei vii şi faţă de cei morţi! . . . Omul acesta ne este rudă. Este unul dintre răscumpărătorii noştri” (2:20). Într-adevăr, Boaz era o rudă apropiată, care putea să ridice în mod legal un urmaş pentru Naomi în numele lui Elimelec, care murise. Rut a continuat să strângă spicele rămase pe ogoarele lui Boaz până când s-a terminat seceratul orzului şi al grâului.

     Boaz se căsătoreşte, ca răscumpărător, cu Rut (3:1-4:22): Întrucât era prea în vârstă ca să mai aibă copii, Naomi a instruit-o pe Rut să încheie în locul ei o căsătorie prin răscumpărare. Într-o perioadă atât de importantă din an cum era secerişul se obişnuia ca proprietarul pământului să supravegheze personal vânturatul grânelor, care se făcea seara, în vântul ce adia după o zi toridă. În aceste ocazii, Boaz dormea în aria de treierat şi Rut l-a găsit acolo. Ea s-a apropiat încet de el, i-a dezvelit picioarele şi s-a culcat. Când Boaz s-a trezit la miezul nopţii, Rut i-a spus cine era şi, potrivit procedurii pe care trebuiau s-o urmeze femeile când cereau dreptul de căsătorie între cumnaţi, i-a cerut să-şi întindă poala veşmântului peste ea. Boaz i-a spus: „Binecuvântată să fii de Domnul, fiica mea!” şi a lăudat-o pentru că nu se lăsase condusă de pasiune sau de lăcomie şi nu umblase după bărbaţi tineri. Departe de a fi o femeie care să-i facă propuneri imorale, Rut avea reputaţia de „femeie minunată” (3:10, 11). Însă, după cum i-a explicat el, exista un alt răscumpărător, o rudă mai apropiată decât el, iar Boaz a promis că avea să discute cu acesta în dimineaţa următoare. Rut a rămas culcată la picioarele lui până la ivirea zorilor. Apoi, el i-a făcut un dar de cereale, iar ea s-a întors la Naomi, care a întrebat-o nerăbdătoare cum au mers lucrurile.  Dis-de-dimineaţă, Boaz s-a dus la poarta oraşului pentru a-l căuta pe acel răscumpărător. Luând ca martori zece dintre bătrânii oraşului, el i-a dat acelei rude mai apropiate posibilitatea să răscumpere tot ce îi aparţinuse lui Elimelec. Avea el să accepte? La început, acesta a răspuns afirmativ, gândindu-se că astfel îşi va mări averea. Însă, când a aflat de obligaţia de a încheia căsătoria între cumnaţi cu Rut, s-a temut pentru propria moştenire şi şi-a exprimat refuzul scoţându-şi sandaua, aşa cum prevedea Legea. Relatarea biblică nu spune care era numele acestui bărbat, numindu-l doar, în mod peiorativ, „cutare”. Apoi, înaintea aceloraşi martori, Boaz a răscumpărat-o pe Rut ca soţie a sa. A făcut el lucrul aceasta dintr-un motiv egoist? Nu, ci pentru „ca numele mortului să nu fie şters” (4:1, 10). Toţi cei prezenţi s-au rugat lui Dumnezeu să binecuvânteze această măsură iubitoare, iar binecuvântarea Lui s-a dovedit, într-adevăr, minunată! Rut i-a născut un fiu vârstnicului Boaz, iar Naomi a devenit doica acestui copil. El a fost considerat „un fiu al lui Naomi” şi i s-a pus numele Obed (4:17).  Versetele cu care se încheie cartea Rut prezintă linia genealogică de la Pereţ, prin Boaz, până la David. Unii critici au obiectat spunând că sunt amintite prea puţine persoane pentru o perioadă atât de lungă. Este îndreptăţită această obiecţie? Sau fiecare dintre aceste persoane a fost binecuvântată cu mulţi ani de viaţă şi cu un fiu la bătrâneţe? Ultima concluzie ar putea fi cea corectă, arătând că aducerea în existenţă a Seminţei promise s-a datorat măsurilor luate de Dumnezeu şi harului Său, nu puterii omului. Dumnezeu şi-a manifestat puterea în mod asemănător şi în alte ocazii, aşa cum s-a întâmplat în cazul naşterii lui Isaac, a lui Samuel şi a lui Ioan Botezătorul (Gen. 21:1-5; 1 Sam. 1:1-20; Luca 1:5-24, 57-66).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Această relatare minunată este cu siguranţă de folos, ajutându-i pe cei ce iubesc dreptatea să-şi întărească credinţa. Toate personajele principale ale acestei drame emoţionante au manifestat o credinţă remarcabilă în Dumnezeu şi „au primit mărturie prin credinţa lor” (Evr. 11:39). Ele au devenit exemple foarte bune pentru noi. Naomi a manifestat o încredere neclintită în harul Domnului (Rut 1:8; 2:20). Rut şi-a părăsit de bunăvoie ţara natală pentru a practica închinarea adevărată. Ea s-a remarcat prin loialitate, supunere şi hărnicie. Boaz a acceptat privilegiul de a încheia o căsătorie prin răscumpărare datorită aprecierii sale profunde pentru Legea Domnului, care l-a motivat să accepte în mod umil să înfăptuiască voinţa Sa, precum şi datorită iubirii faţă de fidela Naomi şi de harnica Rut.  Măsura luată de Dumnezeu cu privire la căsătorie, în acest caz cu privire la căsătoria prin răscumpărare, a fost spre onoarea sa. Domnul a fost cel care a făcut posibilă căsătoria lui Boaz cu Rut şi care a binecuvântat, totodată, această căsătorie! Aceasta a servit astfel scopului divin de a păstra neîntreruptă linia regală a lui Iuda, care a condus la David şi, în cele din urmă, la Mai Marele David, Iisus Hristos. Grija cu care a vegheat Dumnezeu la aducerea în existenţă a Seminței mesianice în conformitate cu prevederile sale legale ar trebui să ne întărească încrederea că toate promisiunile privitoare la Împărăția milenară și la Cerul Nou și Pământul nou se vor împlini! Ea ar trebui să ne stimuleze să ne întărim credința în Dumnezeul adevărat sub ale cărui „aripi am venit să căutăm refugiu.”