CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA ÎNTÂI!

CARTEA BIBLICĂ APOCALIPSA - PARTEA ÎNTÂI!

Capitolul 1:1-6:

Particularitatea cărţii:

În această deosebit de interesantă şi singură carte profetică a Noului Testament se dă perdeaua la o parte printr-o serie de viziuni, care au fost făcute vizionarului Ioan, şi se descoperă viitorul. Lumina şi întunericul, binele şi răul sunt forţele morale care stau în conflict una cu alta. Dumnezeu, Hristos şi Satana, oameni mântuiţi şi nemântuiţi, îngeri ai luminii şi îngeri ai întunericului sunt lucrătorii din această carte minunată despre planul şi hotărârea lui Dumnezeu. Scenariile se schimbă şi îşi schimbă locul – acum prezentul, apoi veşnicia, cerul, pământul, adâncul şi iazul de foc constituie scena desfăşurării evenimentelor. Cântări de bucurie ale biruinţei şi plângeri ale celor învinşi dau naştere la bucurie şi întristare. La urmă triumfă Dumnezeu, şi gloria Împărăţiei de o mie de ani şi veşnică a Hristosului Său străluceşte în slava netulburată şi nesfârşită. Atunci se va împlini ce a vestit profetul Isaia: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi satisfăcut.”( în acest comentariu vom pleca de la premiza relității Mileniului).

Cerurile noi şi pământul nou (capitolul 21:1) vor fi locul tuturor sfinţilor şi celor buni, în timp ce în iazul de foc (capitolul 21:8) va fi adunat tot ce nu este sfânt şi este în contradicţie cu Dumnezeu.

Cuvântul cheie pentru comunicările anterioare din epistole este harul. Domnia lui Dumnezeu în acţiunea Sa judecătorească faţă de rău şi în înălţarea binelui este conţinutul esenţial al acestei cărţi interesante.

Titlul:

Scriitorii sfinţi nu au prevăzut cu titlu cărţile scrise de ei, şi în felul acesta titlurilor tuturor scrierilor sfinte din Biblia noastră le lipseşte autoritatea divină. Titlul, care a fost dat sub diferite forme Apocalipsei, este greşit şi induce în eroare. Nu este „Apocalipsa lui Ioan”, ci, aşa cum rezultă din text, este »Descoperirea (sau: revelaţia)lui Isus Hristos«. Din anul 170, sau ceva mai devreme, tradiţia bisericească spune că apostolul Ioan a fost scriitorul ei. Ioan, scriitorul celei de-a patra evanghelii şi a celor trei epistole, al căror titlu poartă numele lui, este scriitorul inspirat al acestei cărţi, şi de aceasta nu ne îndoim nici noi; numele lui este numit concret în text.

Cuvânt introductive:

 (versetele 1-3):

Introducerea conţine o prefaţă (versetele 1-3), un salut (versetele 4-6), o mărturie profetică (versetul 7) şi o comunicare din partea lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8).

1.      „Descoperirea(sau: revelaţia)lui Iisus Hristos.”– Aici ne este prezentat Iisus Hristos ca Om, şi nu în fiinţa Sa divină, ca în Ioan 1:1-2 . Natura omenească şi divină a Domnului nostru – ambele absolut desăvârşite – sunt diferite în poziţia Sa şi în lucrarea Sa, dar ele nu trebuie despărţite una de alta. Există numai un Salvator şi numai un Mijlocitor, care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Pe acest adevăr fundamental se bazează întreaga mărturie creştină. Credinţa este convinsă de acest fapt şi se ţine strâns legat de el, dar nu afirmă că poate să explice taina dumnezeirii. Fiinţa noastră complexă ca om este o minune, cu cât mai mult Fiinţa Domnului nostru demn de a fi adorat!

Revelaţia ne este făcută cunoscut prin viziunile pe care vizionarul de pe insula Patmos le-a primit. Cuvântul „Revelaţie” uneşte comunicări numeroase şi diferite, fie ele prin Cuvânt sau prin viziuni, pe care le conţine cartea. Au fost revelaţii singulare, dar acestea constituie un întreg compact, şi acesta stă în legătură cu Domnul Iisus Hristos. Dar noi avem revelaţia lui Iisus Hristos nu numai ca ceva dat Lui de Dumnezeu, ci El este subiectul principal în acesteia, ca şi în toate profeţiile. Razele lămpii profetice sunt orientate spre înainte, spre gloria lui Hristos în cei o mie de ani, chiar dacă această lampă este în mâinile profetului Isaia sau ale apostolului iubit Ioan.

1.      „pe care I-a dat-o Dumnezeu.”– În baza a ceea ce este El, împărăţia aparţine de drept lui Hristos, însă El o primeşte ca Om de la Dumnezeu (Luca 19:15 ) şi El o va da înapoi lui Dumnezeu (1. Corinteni 15:24 ). Tot aşa este şi revelaţia, care în primul rând se referă la această împărăţie, care a fost dată aici de Dumnezeu lui Hristos ca Om.

2.      „… ca să arate robilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple în curând.”– În ambele Testamente cuvântul »rob« este folosit într-un sens foarte restrâns (sclav). Profeţii Vechiului Testament au fost numiţi aşa (Amos 3:7 ; Daniel 9:6 ; 17:13 ), tot aşa şi apostolii şi alte persoane cu vază din Biserică (Filipeni 1:1 ; Coloseni 1:7 ). Pe de altă parte cuvântul este folosit în Noul Testament, când se referă la toţi credincioşii (Romani 6:18-22 ). În acest sens larg, general, trebuie înţeles şi aici (compară cu Apocalipsa 2:20 ; 7:3 ; 22:3 ).

Scopul Revelaţiei este deci, să arate robilor Domnului viitorul apropiat. Denumirea de rob arată o distanţă mai mare decât a unui fiu (ca poziţie) sau a unui copil (ca rudenie) sau a unui prieten (ca intimitate) şi corespunde cel mai bine caracterului cărţii, care vorbeşte fiecărui creştin în parte şi în nici un caz unei clase deosebite de purtători de funcţii. De aceea ar fi o pierdere mare, dacă s-ar pune deoparte această carte şi studiul ei ar fi privit ca fiind fără folos, viziunile ei ca iluzii deşarte şi simbolurile ei ca fiind inexplicabile. Prin aceasta am dezonora pe Dumnezeu, prin care a fost inspirată (insuflată) cartea, şi s-ar răpi sufletului o binecuvântare făgăduită solemn (versetul 3). Această atenţionare se adresează fiecărui rob al lui Iisus Hristos, deci fiecărui creştin.

Cuvântul „curând” solicită atenţia noastră deosebită. Împlinirea iminentă a evenimentelor profeţite aici şi revenirea apropiată a Domnului, punctul culminant în profeţii, sunt fixate cu cuvinte clare la începutul şi la sfârşitul cărţii (Apocalipsa 1:1 ; 22:7,12,20 ). În felul acesta orice încercare de a explica evenimentele istoric – ca şi cum ar fi avut loc – se loveşte de greutăţi de nedepăşit. Desigur se admite, că anumite evenimente din trecut sau din prezent par a fi o împlinire a unor profeţii, căci istoria se repetă mereu. Întâmplările pot fi noi, dar principiile care le-au dat naştere – mândria, iubirea de bani, setea de putere – au fost întotdeauna aceleaşi şi au avut totdeauna urmări care au influenţat tabloul istoriei. După aparenţe se poate vedea deja o împlinire parţială a părţii strict profetice a cărţii (capitolul 6 până la capitolul 22:5). Dar cu toate acestea suntem constrânşi la concluzia, că trebuie să vedem un timp de necaz viitor, prezentat prin judecăţile legate de ruperea peceţilor, sunetul trâmbiţelor şi vărsarea potirelor, şi anume după răpirea la cer a sfinţilor Vechiului şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:17 ). În timp ce sfinţii epocilor trecute şi cei din prezent vor fi în patria lor în cer, aici pe pământ sunt aşteptate o serie de judecăţi severe.

Înainte ca acestea să înceapă (capitolul 4), în timp ce ele au loc (capitolul 12) şi după terminarea lor (capitolul 19), copiii lui Dumnezeu sunt văzuţi în patria lor cerească. De aceea baza comentariului nostru nu poate fi decât aplicarea la viitor. Dacă se vrea ca scrierile profetice ca întreg şi în detaliu să fie interpretate raţional şi deplin, atunci trebuie dată la o parte rătăcirea dăunătoare şi răspândită, că istoria se interpretează prin ea însăşi. Noi ne ţinem strâns de faptul, că Duhul Sfânt este cel care ne învaţă în toate Scripturile: „El vă va călăuzi în tot adevărul” (Ioan 16:13 ). Împlinirea exactă şi completă a părţii profetice a Apocalipsei este încă viitoare. Ea nu poate fi privită ca şi cum probabil s-a împlinit deja. Să luăm numai un punct central, fiara şi împărăţia romană. Profeţia ne arată această putere în ultima fază a istoriei ei, înainte de nimicirea ei, şi într-o stare, în care ea nu a apărut niciodată. Ea ne este prezentată ca putere uriaşă, care prigoneşte pe sfinţi, batjocoreşte pe Dumnezeu, subîmpărţită în zece împărăţii sub conducerea a zece împăraţi vasali, care stau sub conducerea unei căpetenii cu multă putere de voinţă şi toţi domnesc subordonându-se de bună voie suveranului lor (capitolul 13 şi 17). Şi această putere stă în alianţă cu iudeii rebeli din Palestina. Nici sub domnia cezarilor, şi nici după aceea, Roma nu a apărut sub această formă nouă, dar care este importantă pentru viitor. În afară de aceasta Roma a distrus structura statului iudeu şi nu a căutat s-o păstreze. Nici nu găsim, că atunci când Roma s-a ridicat la putere, Iudeii şi-au trădat credinţa lor iudaică.

1.      „… trimiţând pe îngerul Său”– Este remarcabil, că un înger, al cărui nume nu este făcut cunoscut, este aducătorul mesajului lui Hristos la Ioan, fără îndoială o fiinţă spirituală cu o însemnătate deosebită în ierarhia cerească: „îngerul Său”. Cât de cu totul altfel a fost felul în care Domnul a făcut cunoscut gândurile Sale în timpul vieţii Lui pe pământ! Atunci Ioan a aflat voia Domnului în timp ce şedea la pieptul Lui (Ioan 13:23 ). Acum Domnul vorbeşte de la o oarecare distanţă şi mai degrabă tainic, dar aceasta este în deplină concordanţă cu caracterul mesajului. Dumnezeu nu este văzut aici ca Tată al nostru, dar de cinci ori este confirmată relaţia lui Hristos cu Tatăl Său (Apocalipsa 1:6 ; 2:27 ; 3:5,21 ; 14:1 ). Citim numai despre o situaţie, în care Domnul nostru, în timp ce era pe pământ, se adresează Tatălui Său cu cuvintele „Dumnezeul Meu” (Matei 27:46 ), dar în această carte Îl auzim spunând atât „Tatăl Meu” cât şi „Dumnezeul Meu”, o dată ca Fiu, altă dată ca Om. Prezentarea anumitor splendori şi titluri „oficiale” nu micşorează cu nimic adevărul binecuvântat despre relaţiile lui Hristos ca Fiu şi ca Om.

Drumul revelaţiei a mers de la Dumnezeu spre Hristos, după aceea prin îngerul Domnului, oricine ar fi fost el, spre Ioan şi apoi mai departe spre noi, şi anume, spre toţi robii lui Hristos.

1.      „… la robul Său Ioan.” – În celelalte 4 scrieri inspirate, care poartă numele lui, preaiubitul apostol scrie totdeauna la persoana a treia. Aici însă scrie la persoana întâi şi de trei ori numeşte numele său în primul capitol (versetele 1, 4, 9) şi o singură dată în ultimul capitol al cărţii (versetul 8).

2.      „… Cuvântul lui Dumnezeu şi … mărturia lui Iisus Hristos.” – Aceste două părţi conţin tot ce a văzut vizionarul. Cuvintele următoare „tot ce a văzut” sintetizează pe scurt Cuvântul lui Dumnezeuşi mărturia lui Iisus Hristos. „Cuvântul lui Dumnezeu” se limitează aici la înştiinţările din această carte. „Mărturia lui Iisus Hristos” poartă în cartea Apocalipsa un caracter profetic (vezi Apocalipsa 19:10 ). Cuvântul lui Dumnezeu în evanghelii este un cuvânt al harului, şi mărturia lui Iisus Hristos are în ele revelarea Numelui şi caracterului Tatălui, ca temă principală. Dar aşa cum Apocalipsa vorbeşte în principal despre guvernarea publică a lui Dumnezeu, aşa se referă aici cele două, „cuvântul” şi „mărturia”, în mod deosebit la desfăşurarea autorităţii şi domniei divine asupra pământului. Vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ce a exprimat Dumnezeu, direct sau prin mesagerii Lui, şi în mărturia lui Hristos, ceea ce a vestit El personal, sau prin îngerul Său.

3.      „Ferice de cine citeşte.” – În acest verset, care completează introducerea, se pronunţă „fericirea” divină a cititorului şi ascultătorului care păstrează aceste comunicări verbale inspirate. Faptul că la sfârşit se repetă cuvântul „ferice” (Apocalipsa 22:7 ), şi se vesteşte judecata tuturor celor care în vreun fel oarecare falsifică conţinutul acestei cărţi (Apocalipsa 22:18,19 ), oferă acestei părţi din Sfânta Scriptură, care până acum a fost neglijată, un caracter deosebit de serios. Nimeni nu o va citi sau o va asculta, fără ca să primească binecuvântare, şi nimeni nu va rămâne nepedepsit, dacă îi desconsideră conţinutul. Dumnezeu rămâne totdeauna credincios Cuvântului Său, fie în oferirea binecuvântării, fie în exercitarea judecăţii.

Cuvintele „cine citeşte” se referă probabil la citirea publică a Scripturilor în Biserică, şi fără îndoială apostolul Pavel în atenţionarea pe care o face lui Timotei, „ia seama bine (textual: perseverează) la citire” (1. Timotei 4:13 ), se referă la acelaşi obicei vechi bun, care astăzi este foarte mult neglijat. Orice cititor al Apocalipsei, fie în public, sau acasă, poate să fie sigur de binecuvântarea Domnului. Sinagogile, comunităţile – cu cel puţin zece persoane – autorizate de legea iudaică, aveau ca parte componentă fixă a serviciilor lor citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu şi îndemnarea (Luca 4:16-20 ; Faptele Apostolilor 13:14,15,27 ; 15:21 ). „Cei ce ascultă” sunt oamenii, care erau prezenţi la aceste ocazii, sau altele asemănătoare, când se citea cuvântul profetic.

3.      „… şi păzesc lucrurile scrise în ea!”– Ce importanţă şi ce însemnătate are păstrarea sau respectarea Cuvântului ne este arătat clar în evanghelia după Ioan 14:21-24 .

4.      „Căci vremea este aproape.” – Profeţia traversează timpurile şi toate evenimentele şi împrejurările cuprinse în ea, precum şi cele care îi stau împotrivă, aşezându-l oarecum pe cititor pe pragul împlinirii ei. Activitatea voinţei divine nu cunoaşte odihna şi nu are nevoie de ea. Fiinţa noastră, nerăbdătoare prin natura ei, deseori obosită şi rău dispusă din cauza răului, i se pare că Dumnezeu slăbeşte frâul guvernării şi că El a încetat să intervină în problemele oamenilor. Dar nu este aşa. Timpul, evenimentele, oamenii şi acţiunile lor sunt în mâna Lui şi stau sub controlul Lui unic. El este Domnul şi Suveranul absolut. Timpul s-a apropiat, şi prin aceasta s-a apropiat împlinirea oricărei profeţii. Îndelunga răbdare de aproape 2000 de ani a oferit lumii un timp destul de îndelungat de har. În acest timp credinţa se odihneşte având certitudinea că mâna lui Dumnezeu, chiar dacă este invizibilă, execută un plan al binelui (Romani 8:28 ), care va fi spre gloria Sa veşnică, spre rezultatul final al tuturor căilor Lui.

Salutul şi urarea de binecuvântare (versetele 4-6):

Cartea a început cu o prefaţă scurtă, dar importantă. Acum găsim un salut minunat. Prima informează, a doua îmbărbătează.

4.      „Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia.” –Ce aici este numit Asia, nu este întreg teritoriul Asiei, şi nici întreg teritoriul Asiei Mici, ci este teritoriul din partea de vest, partea situată pe ţărmul Mării Mediterane, cu renumita capitală Efes, o provincie romană din Asia. În acest ţinut limitat trebuia verificată Biserica cu numele, caracteristicile relevante în evoluţia ei trebuiau scoase la lumină, aşa cum se întâlneau ele la aceste şapte biserici, care totodată au fost alese ca reprezentative în acest scop pentru toată Biserica. Cele şapte boserici alese sunt un simbol al Bisericii în totalitatea ei, în perioade de timp succesive ale istoriei ei, iar pe de altă parte şi în orice moment, până la lepădarea ei definitivă ca martoră necredincioasă a lui Hristos (Apocalipsa 3:16 ).

De ce sunt şapte biserici? Numărul şapte se întâlneşte mai des decât celelalte numere. Găsim şapte sărbători ale Domnului (Levitic 23 ) şi şapte parabole despre Împărăţia cerurilor (Matei 13 ); în Apocalipsa şapte bosericii, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. În toate aceste exemple găsim o subîmpărţire clară în trei şi patru. Numărul trei este în legătură cu ce este divin, numărul patru în legătură cu ce este omenesc; împreună sunt expresia caracterului complet. Aşa se vorbeşte aici despre Biserica cu numele în totalitatea ei ca purtătorul de lumină al lui Dumnezeu pe pământ, şi anume în orice moment, începând cu prima ei abatere (Apocalipsa 2:4 ) şi până la lepădarea ei finală şi publică de către Domnul (Apocalipsa 3:16 ). Atenţionarea solemnă este valabilă pentru poziţia ei publică şi a responsabilităţii ei. Ameninţarea cu pedeapsa lepădării ei absolute o va lovi numai ca mărturie globală; dimpotrivă, fiecare credincios în parte este asigurat în mod repetat de mântuirea şi binecuvântarea lui. În fiecare din primele şase biserici este recunoscută o grupă de sfinţi adevăraţi ca biruitori. Numărul simbolic şapte este în cartea Apocalipsa de o deosebită importanţă.

4.      „Har şi pace vouă.” –Aceasta este binecuvântarea normală şi corespunzătoare nevoilor celor mântuiţi. Nici împrejurările şi nici persoanele nu pot să le răpească harul şi pacea, deoarece ele sunt date de Dumnezeu Însuşi şi vor fi păstrate. Harul este izvorul oricărei binecuvântări, şi pacea este partea lor fericită şi de drept de la Dumnezeu.

5.      „… din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine.” – Numele care impune respect şi sfânt „Cel veşnic” sau Domnulspune, că existenţa Sa nu decurge din ceva sau din cineva, ci că El este Cel veşnic existent, care nu se schimbă în Sine Însuşi. Poporului Israel i s-a explicat înţelesul acestui Nume, ca „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 6:3 ) – Iahwe/Iehova. Este Numele fundamental al lui Dumnezeu „din generaţie în generaţie”. Cuvintele „Celui ce este” adeveresc existenţa Lui independentă şi veşnic neschimbătoare; cuvintele următoare „Celui ce era şi Celui ce vine” arată că El este acelaşi în trecut, în viitor, din veşnicie în veşnicie. Faptul că Dumnezeul veşnic stă în legătură cu universul, în măreţia şi extinderea lui uriaşă, şi cu cele mai mici lucruri ale creaţiei, este o realitate impresionantă, care întăreşte credinţa.

6.      … şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie”  – Aici se vorbeşte despre Duhul Sfânt, dar care aici nu este văzut în unitateafiinţei Sale ca „un Duh” (Efeseni 4:4 ). Desăvârşireaputerii Sale şi acţiunea lui felurită sunt prezentate în expresia „şapte Duhuri”,plinătatea acţiunii Duhului (compară cu Isaia 11:2 ; Apocalipsa 3:1 ; 4:5 ; 5:6 ). „Înaintea scaunului Său de domnie” este adăugat, deoarece gândul principal din Apocalipsa este guvernarea publică asupra pământului. Aşa cum relatează detaliat Faptele Apostolilor, Duhul a lucrat în primii treizeci de ani ai mărturiei creştine, în timpul apostolilor, în putere şi în har în oameni singulari. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică este un adevăr important, prezentat în epistole. Aici însă, aşa cum am accentuat deja, Duhul lucrează din cer, guvernând pe pământ.

Şi menţionarea Duhului lui Hristos se explică prin aceea că, Apocalipsa tratează guvernarea lui Dumnezeu. Dacă gândul principal ar fi fost harul, atunci în mod necesar numele Domnului Iisus ar fi fost numit înaintea Duhului – după Tată, care L-a trimis (1. Ioan 4:14 ), şi înainte de Duhul, pe care L-a trimis Fiul (Ioan 15:26 ).

5.      „… şi din partea lui Iisus Hristos”. – Acum este numit Domnul Iisus Hristos, unindu-Se cu Cel veşnic şi cu Duhul în salutul adresat sfinţilor. Prin unirea numelui Iisus cu titlul Hristos, scriitorul inspirat indică unirea părţii umane cu slava Domnului (Faptele Apostolilor 2:36 ). Numele Iisusînseamnă: Iahve este salvarea. Acest nume I-a fost dat înainte de naşterea Lui (Matei 1:21 ) şi descrie exact persoana Sa şi lucrarea Sa. Este Numele mai presus de orice nume (Filipeni 2:9-11 ). El apare mai mult de 600 de ori în Noul Testament, şi niciodată nu I se adaugă un adjectiv. Să observăm de asemenea, că Domnul nu a fost niciodată, în afară de demoni, apelat direct cu numele „Iisus”. În Apocalipsa numele Iisus apare de nouă ori şi de trei ori în legătură cu Hristos. Hristos (în limba greacă) şi Mesia (în limba ebraică) au acelaşi înţeles: „Unsul” (Psalmul 2:2,6 ).

6.      „… Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului.„ –Aici ne sunt prezentate caracteristici care sunt nedespărţit legate de numele Iisus, glorii, pe care El ca Om Şi le-a dobândit şi care I se cuvin de drept. Sunt trei titluri, care I se dau; primul mărturiseşte despre o relaţie deosebită cu Dumnezeu, cel de-al doilea arată o relaţie deosebită cu toţi morţii – mântuiţi sau pierduţi, în timp ce al treilea titlu îndreaptă atenţia asupra supremaţiei Sale peste toţi cei care au drepturile de guvernare pe pământ.

7.      „Martorul credincios.”– Acest titlu semnificativ a caracterizat pe Domnul nostru pe tot drumul Său de la iesle şi până la cruce.

8.      „Cel întâi născut din morţi.” – Hristos este atât Cel întâi născut între cei adormiţi, cât şi Cel întâi născut din morţi. „ Întâiul născut” este expresia priorităţii, a demnităţii covârşitoare, nu a timpului sau a succesiunii (Psalmul 89:27 ).

9.      „Domnul împăraţilor pământului.” – Hristos stă peste toţi împăraţii pământului. După drept şi titlu, toate împărăţiile lumii Îi aparţin, şi toţi vor trebui să se plece înaintea Lui. El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, Domn peste toţi care au putere, şi Împărat peste toţi care domnesc.

10. „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său.”  –Salutul de binecuvântare de mai înainte, unit cu mesajul dat de Duhul cu privire la ce este Hristos ca Om, mişcă inima celor mântuiţi. Simpatiile sunt trezite şi la enumerarea demnităţilor lui Hristos se răspunde cu acest cântec de jubilare. El a câştigat inimile noastre prin dragostea Lui care nu se schimbă şi ne-a curăţit conştiinţele prin sângele Lui preţios. Cât de minunat de înviorător este să citim în această carte, că toată ceata celor răscumpăraţi de pe pământ poate să cânte triumfător despre dragostea permanentă, neschimbătoare a lui Hristos şi despre sângele Lui preţios, care i-a eliberat pentru totdeauna de păcatele lor. Găsim aceasta înainte să fie anunţate judecăţile care vor veni şi înainte să se vadă şi să se audă primii soli ai pedepsei (Apocalipsa 4:5 ; 8:5 ) şi înainte să se vorbească despre nimicirea totală a puterilor unite ale întunericului din locurile cereşti.

11.  „… şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.” – Temele acestei cântări de laudă nu sunt prin aceasta epuizate. În continuare este amintită demnitatea noastră înaltă, dar ea este dedusă din Acela a cărui dragoste şi al cărui sânge vărsat sunt liniştea şi nădejdea noastră. Aici nu se întâlneşte gândul, că noi suntem supuşi domniei Lui. Dimpotrivă, sfinţilor cereşti le este rânduită domnia împreună cu El, şi într-o măsură mai mică şi sfinţilor iudei de pe pământ în timpul împărăţiei de o mie de ani. Ni se spune de asemenea în ce fel vom domni noi creștinii, şi anume ca preoţi. Demnitatea regală va fi legată cu harul preoţiei.

12.  „A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” –Aici se exprimă dorinţa celor mântuiţi, ca slava vizibilă şi domnia atotcuprinzătoare, anunţată prin cuvântul profetic, văzută deja de vizionar şi cântată de cântăreţi, să fie dată Aceluia, care singur este demn de ea (compară cu 1. Petru 5:11 ); şi aceasta nu numai timp de o mie de ani, ci în toate epocile sau din perioadele limitate până în veşnicie. Cuvântul „Amin” este adăugat ca o afirmaţie solemnă festivă a acestui adevăr. 

Capitolul 1:7-10:

7.      „Iată că El vine pe nori.” – A doua venire a Domnului nostru este o parte foarte importantă a mărturiei creştine, şi niciodată nu a fost mai necesar să se insiste la aceasta, ca acum; aceasta este valabil cu privire la primul gând, şi anume că, atât Biserica cât şi lumea sunt pe cale să atingă punctul culminant al înmulțirii răului , înainte ca judecata asupra lor să trebuiască să aibă loc şi să fie exercitată. Este însă important să se facă deosebire între cele două evenimente, pe care a doua Lui venire le include în sine. Sunt o serie de locuri din Scriptură, care se află exclusiv în Noul Testament, ce se referă direct la venirea Domnului pentru sfinţii Săi, aşa cum este Evanghelia după Ioan 14:3 ; 1. Corinteni 15:23 ; Filipeni 3:20 şi 1. Tesaloniceni 4:15-17. Dar noi avem şi un număr mare de locuri, şi aceasta în ambele Testamente, care învaţă despre venirea Domnului cusfinţii Săi (Zaharia 14:5 ; Coloseni 3:4 ; Iuda 14 ; Apocalipsa 19:11-14 ). În timp ce ambele aspecte ale venirii Domnului ca părţi importante ale credinţei aleşilor lui Dumnezeu trebuie să constituie atenţia noastră deosebită şi crescândă, aici se vorbeşte totuşi de a doua parte, sau aspect, a venirii Lui. Prima parte, coborârea Domnului în văzduh pentru a răpi pe toţi sfinţii (1. Tesaloniceni 4:17), are loc în mod necesar înaintea celei de-a doua părţi, venirea Sa împreună cu sfinţii Săi (Iuda 14 ) şi cu îngerii (Matei 25:31 ). Mărturia din Apocalipsa „Iată, El vine pe nori” este în deplină concordanţă cu mărturia profetului Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un Fiu al omului” (Daniel 7:13 ) precum şi cu afirmaţia profetică a Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor: „… vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Matei 24:30). Toate aceste locuri se referă la acelaşi timp şi la aceleaşi evenimente. Arătarea Fiului Omului într-o maiestate, care niciodată mai înainte nu a fost văzută de vreun ochi omenesc, va umple cu groază inimile tuturor oamenilor de pe Pământ, cu excepția celor din poporul Său (creștinii adevărați).

Nu se spune niciunde că, Hristos va veni cu norii, ca să adune pe ai Săi. Dimpotrivă, ei Îl vor întâmpina în nori (1. Tesaloniceni 4:17 ). Norii sunt totodată vehicolele regale, care sunt pregătite să ne conducă de pe Pământ la Domnul. Din vechime norul era semnul bine cunoscut al prezenţei lui Dumnezeu la poporul Său (Exod 13:21 ; 40:34-38 ; Luca 9:35 ). Dar să observăm că, despre Hristos nu se spune numai că, El va veni în nori (Marcu 13:26 ), ci şi cu norii (Apocalipsa 1:7 ) şi pe nori (Matei 24:30 ). Norii, care însoţesc venirea Lui, sunt semne ale maiestăţii Sale (Psalmul 18:9-12 ). El stă pe ei ca pe scaunul Lui de domnie (Matei 24:30 ). Noi vom fi luaţi în nori (1. Tesaloniceni 4:17), un nor L-a luat pe El, atunci când S-a înălţat la Cer (Faptele Apostolilor 1:9), şi El va veni într-un nor (Luca 21:27 ). Astfel de diferenţe mici sunt interesante.

7.      „Şi orice ochi Îl va vedea.” – Venirea Domnului, ca să distrugă puterea vizibilă a răului pe Pământ, să nimicească forţele armate unite sub călăuzirea satanică şi să înlăture orice putere duşmană, va fi un eveniment cu o mărime şi înfăţişare publică zdrobitoare, căci aici se adaugă categoric: „orice ochi Îl va vedea”. Ce privelişte în Ceruri! Domnul care se coboară va apărea în maiestatea care I se cuvine, înconjurat de nori şi pe nori, cu multe diademe pe cap, îmbrăcat în hainele demnităţii Sale împărăteşti şi însoţit de sfinţii şi îngerii Săi, care Îi vor mări gloria.

8.      „… şi cei ce L-au străpuns”. – Constatarea, că „orice ochi Îl va vedea” trebuie înţeleasă în sensul ei textual, însă nu toţi oamenii Îl vor vedea în acelaşi moment. Şi din totalitatea mulţimii de oameni, care se vor ridica atunci împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (Psalmul 2:1-3), aici se face referire la o grupă deosebită, şi anume la „cei ce L-au străpuns”. Despre suliţa păgână, care a străpuns coasta Mântuitorului nostru, se relatează numai de către „ucenicul, pe care-l iubea Iisus” (Ioan 19:33-37 ). Reprezentantul slab şi şovăielnic al Imperiului Roman (Pilat), a pătat prestigiul Imperiului prin sentinţa lui lipsită de conştiinţă. El a condamnat pe Captivul sublim, pe care el însuşi de trei ori L-a declarat nevinovat, să fie biciuit şi răstignit. Dar comportarea iudeilor a dovedit stricăciunea lor mult mai mare, cerând cu strigăte mari să fie omorât, moartea lui Mesia al lor, şi au făcut pe guvernatorul blestemat să rostească acestă sentinţă cu urmări fatale. Copiii lor, care au moştenit această vină mare şi care au respins sângele vărsat al lui Hristos ca răspuns al lui Dumnezeu la păcatele lor, Îl vor vedea, pe El, care L-au străpuns. Grupa principală, așadar, la care se referă cuvintele „cei ce L-au străpuns”, sunt iudeii.

9.      „Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui.” – Aceasta este valabil în mod deosebit pentru poporul şi ţara în care harul Său a fost arătat aşa de cuprinzător. Jalea nu se limitează numai la cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin, care vor fi atunci în ţară, şi nici la cele zece seminţii, care vor sta la graniţele lui Israel, ca să se reîntoarcă în ţară (Ezechiel 20:34-44 ), ci va cuprinde şi popoarele. În capitolul 7:9 prin cuvântul „seminţie” se înţelege fără îndoială păgânii (popoarele). Comparați şi cu Matei 24:30, unde se vorbeşte despre momentul bocetelor generale de frică şi groază la venirea Fiului Omului.

10. „Da, Amin!” – Cu această confirmare dublă Duhul pecetluieşte mărturia profetică remarcabilă. Cuvântul tradus cu „Da„ este grecesc, cel tradus prin „Amin” este ebraic. În felul acesta este confirmat atât păgânilor cât şi iudeilor, că, Cuvântul Său rămâne neschimbat.

O comunicare a lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8):

8.      „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, – zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.” – Facerea cunoscută a acestor titluri dumnezeieşti constituie încheierea adecvată a introducerii. Maiestatea vorbitorului şi caracterul afirmaţiilor Sale pretinde o atenţie deosebită. Aici nu auzim vocea lui Hristos ca Om, ci Dumnezeu Însuşi este cel care vorbeşte. El revelează titlurile şi gloriile Lui proprii. Alfa şi omega– prima şi ultima literă din alfabetul grecesc – arată spre relaţia Lui cu creaţia. Dumnezeu este izvorul, începutul a tot ce este creat, originea tuturor adevărurilor descoperite, a tuturor făgăduinţelor date, dar şi a oricărei mărturii încredinţate omului. În privinţa aceasta El este alfa. Dar El este şi sfârşitul. Slava Lui este ţinta. Orice întrebare îşi găseşte răspunsul definitiv în El. Drumul vieţii noastre şi încercările prin care trecem sunt cuprinse între aceste două puncte extreme: Dumnezeu, alfa, şi Dumnezeu, omega. Începutul oricărei mărturii este în Dumnezeu şi finalul duce către El. În El, ca omega, se termină ceea ce El a început ca alfa.

După aceea ni se prezintă mărimea dumnezeiască a Celui ce vorbeşte, care nu este nimeni altul decât Domnul Dumnezeul Vechiului Testament (Geneza 2 ). Cine este Domnul Dumnezeu? – Iahve/Iehova Elohim, Dumnezeul lui Israel şi Dumnezeul tuturor oamenilor. Dumnezeul căruia I-a plăcut să intre într-o relaţie morală cu cei doi oameni la început, vorbeşte aici încă odată din Cer. Ce liniştire pentru suflet în mijlocul frământărilor vieţii! Aici răsună vocea Celui veşnic, şi deodată murmurul dinlăuntrul şi mugetele din afară se transformă în linişte. În cuvintele explicative care urmează „Cel care este, Cel ce era, şi Cel ce vine” este confirmată natura veşnică, sublimă a Fiinţei Sale ca Domnul. Aceste trei afirmaţii sunt într-o oarecare măsură explicaţia numelui „Cel veşnic”. Cea de-a treia afirmaţie, „Cel ce vine” pare la prima vedere să vestească o adevărată venire, dar aici nu se referă la aceasta. Mult mai mult ea prezintă întregul şi o existenţă veşnică, dar nu o simplă existenţă pasivă, ci una activă, relaţii vii cu trecutul şi viitorul.

Cât de potrivit este că, această introducere cu adevărat impresionantă se termină cu titlul dumnezeiesc „Celui Atotputernic”, un titlu, care pe parcursul secolelor a fost şi este „Stânca tăriei” pentru poporul Său suferind. Acest titlu nu vorbeşte simplu numai despre o forţă atotputernică, ci vorbeşte despre Cel Atotputernic cu izvoarele Lui de ajutor, care niciodată nu seacă. Pe parcursul acestei cărţi vom găsi, că împrejurările, în care se află poporul lui Dumnezeu, deseori vor face necesar, ca ei să caute refugiu în acest Nume tare. De aceea şi folosirea lui frecventă în cartea Apocalipsa, în timp ce în restul Noului Testament îl întâlnim numai o singură dată (2. Corinteni 6:18 ). Titlul „Cel Atotputernic”, folosit singur sau în legătură cu alte nume, apare în Cuvântul lui Dumnezeu de aproximativ 60 de ori; mai bine de jumătate se găseşte în cartea Iov. „Dumnezeul Cel atotputernic” este un Nume plin de putere şi mângâiere. El este atotputernic ca Întreţinătorul şi Sprijinitorul poporului Său, dar tot aşa de atotputernic ca Judecător al duşmanilor Săi.

Apariţia glorioasă a lui Hristos (versetele 9-20):

9.      „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus.” – Cuvintele „Eu, Ioan” ne amintesc cuvintele scrise odinioară „eu, Daniel” (Daniel 8:15 , şi alte locuri). Acest fel de prezentare al scriitorului nu este însă o imitaţie, ci este o constatare independentă, într-o demnitate liniştită, dar conştientă, care corespunde în totul caracterului istoriei, care va fi descoperită. Ioan vorbeşte după aceea despre părtăşia sa în viaţă şi în suferinţă cu poporul lui Dumnezeu greu încercat. Probabil că perioadele din timpul domniei lui Nero şi Domiţian au fost cele mai rele perioade ale prigonirilor păgâne, care, exceptând unele pauze, au durat aproximativ 250 de ani. După diverse interpretări, Ioan aparţinea acelora care au suferit în timpul lui Nero, în timp ce alţii îl încadrează în oştirea care a suferit sub Domiţian. Nu este important, care concepţie este corectă. Trebuie însă ţinut seama că, Ioan nu vorbeşte aici nici ca apostol şi nici ca bătrân/prezbiter, ci ca „frate şi tovarăş”al sfinţilor „la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus”.

Necazul amintit aici se referă la o încercare deosebită, şi nu la greutăţile obişnuite din viaţa unui creştin. Deosebim trei perioade mari de suferinţe deosebite:

1.      Sub Roma păgână;

2.      Sub papalitatea romană, în timpul Evului Mediu întunecat;

3.      Sub prigonirea comună din partea puterilor religioase şi statale în viitor (Apocalipsa 6:9-11 ; 13:7.15 ).

Dar Ioan a avut părtăşie şi în Împărăţie cu aceia cărora le-a scris. Împărăţia stă în legătură cu Imperiul; este vorba de adevăratul Imperiu Etern – Împărăția Cerului.

După aceea Ioan vorbeşte despre perseverenţă, căci răul încă mai stăpâneşte nestingherit în lume şi chiar şi în Biserică. Rugăciunea „vie Împărăţia Ta”, care se înalţă zilnic din inimile şi de pe buzele a mii de credincioşi, este încă fără răspuns. Drumul spre Împărăţie este un drum de necaz. Viaţa unora este caracterizată de suferinţă aproape fără încetare, a altora de lucrare neobosită, în timp ce. pentru marea majoritate este astăzi o viaţă de permanentă osteneală în achitarea de obligaţiile zilnice. Astfel, toţi au nevoie de perseverenţă şi răbdare în umblarea permanentă potrivit voii lui Dumnezeu. Pustietatea şi singurătatea de pe insula Patmos a cerut cu siguranţă „multă perseverenţă”, aceasta fiind semnul caracteristic al unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Însă, înaintează, pelerin obosit, până vine dimineaţa şi Domnul va apărea vizibil pentru toţi aceia care acum prin credinţă se ţin strâns de Numele Său minunat!

Dar nu numai noi avem părtăşie în cele trei lucruri, – la necaz, la Împărăţie şi la răbdare – cu apostolul onorat şi îmbătrânit. Domnul Însuşi ia parte la acestea, căci se adaugă „în Iisus”. Amintirea acestui Nume cu o deosebită importanţă pentru urechile şi inimile credincioşilor aduce sfinţilor aflaţi în încercare o plinătate de mângâiere şi înviorare.

Insula Patmos:

9.      „… mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus.” – Numele locului de exil al lui Ioan era aproape necunoscut; de aceea ni se spune, că, acest loc el era o insulă, care a fost numită Patmos. Această insulă deosebit de rece şi neprimitoare din Marea Egee, aşezată la ţărmul de sud-vest al Asiei Mici, are un perimetru de 24 km. Tischendorf, acel învăţat neobosit şi cercetător al Scripturii, spunea despre ea: „Înaintea mea stă liniştită mica insulă în crepusculul dimineţii. Ici şi colo un măslin întrerupe monotonia pustiei stâncoase. Marea este liniştită ca un mormânt. Ca un sfânt mort se odihneşte Patmos în ea. Involuntar trebuie să ne gândim la Ioan. Insula îi aparţine lui. Ea este, ca să spunem aşa, locul său sfânt. Pietrele vorbesc despre el, şi el trăieşte în orice inimă.”

Supremaţia lui lăuntrică peste starea de lucruri se exprimă prin simpla constatare: „Mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos” Nu citim niciun cuvânt de reproş sau de acuzare. Arestarea, procesul şi interogările înaintea împăratului crud Domiţian au fost privite de el ca fiind nedemne de a fi amintite şi cu o tăcere absolută au fost trecute cu vederea. Dumnezeu a transformat mânia împăratului mândru din timpul acela spre gloria Sa. Împrejurările erau potrivite şi necesare, pentru ca să pregătească pe Ioan pentru istoria lui Dumnezeu. Căci acestea arătau şi destrămarea puternicului Imperiu Roman, reapariţia lui viitoare şi soarta lui finală (capitolul 17:8; 19:20), în timp ce el era încă pe punctul culminant al gloriei sale în dominaţia mondială neatacabilă.

Aceeaşi putere, care şi-a dat acordul legal la crucificarea Domnului nostru, a stigmatizat pe ucenicul, pe care îl iubea Iisus, ca răufăcător. Aici însă se constată clar adevăratul motiv al necazului prin cuvintele: „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos”. Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus vor fi totdeauna expuse duşmăniei din partea lumii.

Fără erudiţie omenească (Faptele Apostolilor 4:13 ) şi în vorbirea simplă a galileenilor, Ioan a predicat şi a învăţat public şi în case fără teamă şi cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii nu au învăţat arta – acum foarte perfecţionată – de a adapta adevărul pe placul diferit al oamenilor. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu se vesteşte pe deplin şi prin aceasta cerinţele lui Dumnezeu sunt puse pe conştiinţa oamenilor, duşmănia din partea lumii devine activă.

9.      „ … şi din pricina mărturiei lui Iisus”. – Aici stă pe prim plan în mod deosebit partea profetică a acestei mărturii. Naşterea Împăratului iudeilor a trezit gelozia crudă a lui Irod şi a răscolit întreg Ierusalimul, până în adâncul lui (Matei 2:3 ). Mărturia despre drepturile împărăteşti ale Domnului Iisus era o crimă pentru romani, care nu era suportabilă nici pentru legile lor şi nici pentru prestigiul imperiului lor. Astfel Roma a crucificat pe Petru, a decapitat pe Pavel şi a exilat pe Ioan.

10. „În ziua Domnului eram în Duh.” – Toţi creştinii adevăraţi sunt acum „în Hristos”, în opoziţie cu starea lor de odinioară „în Adam«”şi ei sunt „în Duhul”, în opoziţie cu starea lor de odinioară „în carne”. Niciun creştin nu poate fi găsit iarăşi „în Adam” sau „în carne”, deoarece ambele descriu o stare trecută. Cuvintele „în Adam” spun, că, tu aparţii unui neam, al cărui cap este Adam; prin cuvintele „în carne” este descrisă starea morală decăzută, în care se găseşte acest neam întreg. Dar a fi în Duhul (Romani 8:9 ), ceea ce este valabil fără nicio excepţie pentru toţi cei mântuiţi, nu are acelaşi înţeles ca şi afirmaţia lui Ioan: „eram în Duh”. Aici înţelesul este, că, Ioan a fost într-o dependenţă absolută faţă de Duhul şi a fost pe deplin călăuzit de Duhul. Scos afară din recunoaşterea conştientă a împrejurărilor vieţii zilnice, el se afla în această altă stare, „în Duh”. Prin lipsa articolului pentru cuvântul „Duh”, nu trebuie să se tragă concluzia că, aici nu este vorba de Duhul Sfânt. Nu este Duhul Sfânt ca persoană, şi nici duhul nostru propriu, despre care se vorbeşte aici; lipsa articolului arată mai degrabă o stare caracteristică, şi anume o stare, în care Duhul Sfânt a luat pentru un timp conducerea totală asupra duhului omului şi asupra întregii lui vieţi lăuntrice (compară cu Ezechiel 11:24 şi 2. Corinteni 12:2-3 ). – Apostolului Pavel nu i-a fost permis să relateze despre ce a văzut şi auzit, nici imediat după răpirea lui şi nici în următorii 14 ani. Lui Ioan dimpotrivă, i-a fost poruncit să facă aceasta. Acelaşi fel de exprimare se foloseşte şi în introducerea la viziunile următoare, despre care se relatează începând cu capitolul 4 (capitolul 4:2). Mediul înconjurător al stării spirituale al încântării a fost Pământul în capitolul 1, în timp ce în capitolul 4 era Cerul.

Conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa a fost făcut cunoscut lui Ioan prin viziuni, în cea mai importantă zi a săptămânii, „în ziua Domnului”. Cele opt vedenii, despre care relatează Zaharia (Zaharia 1:8 – 6:15 ) au fost văzute într-o singură noapte. Şi vedenia lui Daniel (Daniel 7:2 ) a fost arătată acestuia noaptea.

Ziua Domnului:

10. „Ziua Domnului” – Această expresie apare numai o singură dată în Sfânta Scriptură, dar mai târziu ea a devenit desemnarea obişnuită a acestei zile deosebite, care a fost dăruită creştinilor pentru adorare şi odihnă.

Două realităţi mari oferă primei zile a săptămânii însemnătatea ei deosebită. Învierea Domnului din morţi (Ioan 20 ) şi constituirea Bisericii în ziua Cincizecimii (Levitic 23:16 şi Faptele Apostolilor 2 ). În felul acesta „ziua Domnului” nu este o zi obişnuită, aşa cum „Cina Domnului” nu este o masă obişnuită de mâncare. Atât această zi, cât şi această Cină Îi aparţin categoric Lui. Caracterul sfânt al acestei zile şi al acestei Cine trebuie luat în seamă şi respectat fără nicio îngrădire. Mâna diavolului vrea să ne ia această moştenire preţioasă, care vorbeşte aşa de clar Bisericii despre învierea şi moartea Sa.

10. „Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.” – Poziţia vizionarului este remarcabilă. Simbolic, spatele lui era întors Bisericii şi faţa lui era îndreptată spre Împărăţie şi regalitate. Decăderea Bisericii, profeţită de apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 20:28-32 ; Romani 11:21-22; 2. Timotei 3 ), a început deja să aibă loc. Exprimările critice din scrierile lui Ioan au fost îndreptate în primul rând împotriva lui Cerinthus(un contemporan al lui Ioan) şi spre alţii, care au deschis o campanie energică şi diabolică împotriva mărturiei creştine. Anumite învăţături gnostice greşite, ale căror principii au fost descoperite şi condamnate de apostolul Pavel în scrisorile adresate Corintenilor şi Colosenilor, s-au putut dezvolta şi mai mult în zilele lui Ioan. În secolul al doilea au avut şcolile lor speciale, care au învăţat şi acţionat opunând rezistenţă evidentă şi dăunătoare faţă de persoana Domnului nostru. La aceste pericole interne s-a adăugat prigonirea Bisericii de către puterea lumii. De aceea nu este deloc de mirare, că privirea bătrânului şi încercatului captiv era îndreptată spre înainte, spre slava şi puterea Împărăţiei, în care dreptatea va fi respectată şi nedreptatea va fi pedepsită. Însă Domnul nu a ajuns la ţintă cu Biserica, chiar dacă Ioan în Duh i-a întors deja spatele. El trebuia să audă şi să vadă, şi în felul acesta trebuia să se întoarcă şi să fie preocupat de ceea ce preocupa şi pe Domnul.

„Glasul puternic, ca sunetul unei trâmbiţe” trebuia să facă conştient că, acum se făcea cunoscut întregii Biserici un mesaj de o deosebită importanţă. În afară de aceasta, apariţia, despre care urma să mărturisească Ioan, era introducerea într-o întreagă serie de vedenii şi în felul acesta constituie începutul acestor descoperiri. De aceea, cât de potrivit a fost că, Hristos ca Om, dar şi în putere şi maiestate, ca Dumnezeu stătea în mijlocul Bisericilor, în această primă apariţie înaintea vizionarului profund impresionat.

Capitolul 1:11-16:

11.  „Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici; la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.” – Pe lângă cele şapte Biserici enumerate existau în provincia romană Asiaşi alte Biserici cu aceeaşi importanţă, dar Duhul Sfânt a urmărit prin alegerea acestor biserici un scop moral, şi de aceea El foloseşte articolul hotărât. În scrisorile adresate Bisericilor găsim o subîmpărţire clară, în trei plus patru. Astfel, strigătul »Cine are urechi de auzit, să audă« apare în scrisorile adresate primelor trei biserici înaintea cuvântului adresat biruitorilor (capitolul 2:7,11,17), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Biserici stă după făgăduinţele date biruitorilor (capitolul 2:29; 3:6,13,22).

Folosirea scrisorilor deschise:

Se poate presupune, că în mod deosebit primele trei capitole, dar nicidecum exclusiv, se aplică la Bisericile numite din Asia. Aşa salută Ioan pe »cele şapte Biserici, care sunt în Asia« (versetul 4); în versetul 11 le priveşte pe toate la un loc, în timp ce în capitolele 2 şi 3 se adresează printr-o scrisoare deschisă fiecărei Biserici în parte. Însă în timp ce folosirea cu prioritate la aceste şapte este foarte clară, este de asemenea clar, că într-un anumit sens acestea au fost şi sunt reprezentantele întregii Biserici, şi aceasta nu numai pentru timpul acela, ci şi în succesiunea treptelor de evoluţie ale stării ei lăuntrice. După capitolul 3 nu mai găsim nici o referire la aceste Biserici. »Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.« Această solicitare, făcută de şapte ori, arată spre folosirea directă a conţinutului scrisorilor deschise de către fiecare ascultător în parte, precum şi de fiecare comunitate a creştinilor mărturisitorii de pe întreg Pământul şi din toate timpurile. Folosirea pentru zilele noastre are cea mai mare valoare şi cel mai mare câştig.

S-a pus întrebarea, în ce măsură a fost posibil lui Ioan întemniţatul să facă schimb de scrisori cu Bisericile. Noi suntem convinşi, că Apocalipsa a fost scrisă complet pe insula Patmos şi că fiecare din cele şapte Biserici a primit de acolo scrisoarea ei deschisă. Nu vedem niciun motiv pentru presupunerea, susţinută de unii, că istoria a fost văzută pe insula Patmos şi ea a fost scrisă după aceea în Efes, după ce vizionarul a fost eliberat din exil de către Nerva. Întâmplări supranaturale caracterizează o mare parte a acestei cărţi, şi de aceea dispar astfel de greutăţi, ca zăpada în soare.

Şapte sfeşnice de aur:

12.  „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.” – Întoarcerea, ca să vadă vocea celui care vorbea, în mod necesar a avut loc spre răsărit, unde se afla scena desfăşurării evenimentelor. Primul lucru, pe care el l-a văzut, au fost »şapte sfeşnice de aur«. În versetul 20 ni se explică ce semnificaţie au acestea: »cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici.« Numărul şapte arată spre desăvârşire. Aurul, cel mai preţios metal, arată neprihănirea divină. Sfeşnicele erau din aur; construcţia, „materialul” Bisericii, fie ea în relaţia ei cu Hristos ca trup al Său sau cu Dumnezeu ca şi Casă a Sa, este înfăţişarea neprihănirii divine, această trăsătură de caracter a lui Dumnezeu. Aceasta nu ar putea să fie altfel. În simbolul celor şapte sfeşnice de aur vedem Biserica în totalitatea şi desăvârşirea ei, aşa cum este ea în gândurile lui Dumnezeu, şi anume în poziţia ei publică ca mărturie a Sa pe Pământ. Nu arată ce a devenit Biserica, ci se arată starea ei iniţială, în care ea a fost clădită de El. Cu toate că este privită întreaga Biserică, ea este văzută aici în cele şapte Biserici particulare.

Cele şapte sfeşnice de aur fac aluzie evidentă la sfeşnicul de aur cu şapte braţe, care era în »partea dinainte« a Locului Sfânt din Vechiul Testament, amplasat în partea de sud. Aici însă sfeşnicele stăteau în răsărit. Acolo cele şapte lămpi aveau o tijă comună şi un suport comun, şi fiecare lampă arunca lumina ei curată asupra tijei minunat ornamentată şi în felul acesta făcea să se vadă frumuseţea ei în întuneric (Exod 25:31-40 ; Numeri 8:2-4 ). Tot aşa slăvile morale ale Fiului preaiubit, ale Domnului nostru Iisus, se pot vedea în deplina lor frumuseţe numai în lumina prezenţei divine. Aici fiecare sfeşnic stă pe propriul fundament. Sfeşnicele reprezintă Bisericile în parte. Fiecare în parte are responsabilitatea ei la locul unde se află, ca să lumineze întunericul cu raza ei. Este responsabilitatea serioasă şi absolut necesară a fiecărei grupe mărturisitoare de sfinţi să fie o mărturie luminoasă şi clară pentru Dumnezeu la locul unde se află ei, şi ce este valabil pentru fiecare Biserică locală este tot aşa de valabil pentru întreaga Biserică. – După avertismentul divin (capitolul 2:5), cele şapte sfeşnice din Asia s-au îndepărtat demult, şi o judecată asemănătoare, chiar dacă este prezentată printr-un alt simbol, va veni peste biserica mărturisitoare, ca întreg. Unde sunt astăzi sfeşnicele de aur? Aceasta este pentru noi o întrebare foarte pătrunzătoare.

Apariţia lui Hristos (versetele 13-16):

13.  „Şi (am văzut) în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur.” – Primul lucru care a atras atenţia vizionarului au fost cele şapte sfeşnice de aur. Dar ce este Biserica fără Hristos? Slava deosebită a acestei prime apariţii nu rezultă din Biserici, în poziţia pe care le-a dat-o Dumnezeu pe pământ, ci din mărimea şi maiestatea Unuia, care S-a coborât, ca să fie în mijlocul lor. Cine este acest Unul? Este »cineva, care semăna cu Fiul Omului«. Aici, ca şi în Daniel 7:13 , trebuie să ţinem seama de lipsa articolului hotărât în textul original. Atât profetul Daniel cât şi vizionarul au văzut fără îndoială pe Fiul Omului; dar prin lipsa articolului hotărât se arată că trebuie prezentate trăsăturile caracteristice morale ale Aceluia care poartă acest nume, sau acest titlu, şi nu atât de mult persoana, care a fost cunoscută ca »Fiu al Omului«. Profetul Daniel a văzut în Cer şi vizionarul a văzut pe Pământ pe Unul care avea trăsăturile de caracter morale ale Aceluia care purta acest titlu.

În Evanghelii numai Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi ca Fiu al Omului, şi anume de aproximativ 70 de ori. Numai în Evanghelia după Ioan 12:34 pare să fie o excepţie. Titlul »Fiul Omului« arată un domeniu de domnie mai extins şi o slavă mai mare decât a »Împăratului din Israel« (compară Psalmul 2 şi Psalmul 8 ). Ca Fiu al lui Dumnezeu El înviază morţii, spiritual (Ioan 5:25 ) şi trupeşte (Ioan 5:28-29). Ca Fiu al Omului El judecă şi execută această judecată (Ioan 5:27 ). Domnul se bucură în mod deosebit de acest titlu.

13.  „… îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.” –Haina ajungea până la picioarele Domnului glorificat, fără ca să le acopere (versetul 15). Nu este numit nici materialul şi nici culoarea hainei. Putem aici să vedem o legătură cu Efodul, haina cea mai deosebită a marelui preot. Dar haina lungă nu era încinsă nici în jurul coapselor (Luca 12:35 ) şi nici nu era dezbrăcată (Ioan 13:4 ), aşa cum ar necesita exercitarea unei lucrări. Prin aceasta aici se face mai degrabă referire la calificarea preoţească, plină de demnitate.

14.  „Încins la piept cu un brâu de aur” – Materialele brâului marelui preot erau aur, purpură roşie şi albastră, carmezin şi in subţire răsucit (Exod 28:8 ). Aurul şi inul subţire răsucit arată unirea neprihănirii divine şi a neprihănirii umane în Iisus, Marele nostru Preot, în timp ce purpura albastră arată originea Sa cerească, purpura roşie arată gloria Sa împărătească şi carmezinul (sau stacojiul, cârmâzul, culoarea sângelui) vorbesc foarte clar despre suferinţele Sale. Dar aici brâul era din aur curat, simbolul neprihănirii divine. Faptul că El la purtat la piept, şi nu la coapse (Daniel 10:5 ), vorbeşte despre o odihnă liniştită. Brâul însuşi arată neprihănirea şi credincioşia celui care îl poartă – caracteristici pe care Domnul nostru le-a avut pe toate căile Lui (Isaia 11:5 ). Îngerii judecăţii (Apocalipsa 15:6 ) sunt încinşi la piept cu brâie de aur, ca şi Domnul nostru. Şi în acest caz se face abatere de la felul obişnuit de a încinge coapsele; brâul în jurul pieptului arată că exercitarea judecăţii corespunde cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa.

15.  „Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada.” – Asemănător este descris »Cel îmbătrânit de zile« în Daniel 7:9 . Anumite caracteristici ale Fiului Omului sunt identice cu cele ale Celui îmbătrânit de zile. Ei sunt persoane diferite, dar în acţiunea şi fiinţa lor se aseamănă aşa de mult, că o diferenţiere nu este posibilă. Identificarea Domnului Iisus cu Cel veşnic, a Omului obosit (Ioan 4:6 ) cu Creatorul neobosit (Isaia 40:28 ), o privim cu admiraţie profundă. Albul orbitor de pe capul şi părul Lui reprezintă în special înţelepciunea dumnezeiască în legătură cu puritatea desăvârşită. În Daniel 7:9 se aminteşte numai părul capului Lui. Aici sunt descrise semnele distinctive personale ale Sale, şi nu cele legate de funcţia Sa sau slăvile legate de poziţia Sa, despre care se vorbeşte totuşi în versetul 16.

14 „Ochii Lui erau ca para focului” – Aceşti ochi vorbesc simbolic despre o examinare ageră, care pătrunde şi apreciază totul. Ei văd tot răul, oricât ar fi el de ascuns, şi-l dau la iveală. Cine sau ce ar putea scăpa acestei priviri foarte precise a acestor »ochi ca para focului«?

15.  „Picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor.” – Aceste picioare sunt un simbol al unei puteri intransigente, care impune respect, în judecare şi condamnare (compară cu capitolul 10:1).

16.  „Şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” – O comparaţie asemănătoare găsim în Ezechiel 43:2 . Puterea uriaşă şi maiestatea vocii Sale răsună mai tare decât vuietul neîncetat al cascadelor mari. »Dar mai puternic decât vuietul apelor mari, şi mai puternic decât vuietul valurilor năpraznice ale mării, este Domnul în locurile cereşti« (Psalmul 93:4 -T.M. ). »Glasul Lui ca vuietul unor ape mari« este privită aici ca semn al maiestăţii şi măreţiei Sale peste toate valurile patimilor omeneşti şi peste toate împrejurările din lumea stricată şi din Biserica ruinată. În Geneza capitolul 1 citim de 10 ori: »Şi Dumnezeu a zis«; era vocea Sa, care a adus ordine din haos, lumină din întuneric şi viaţă din moarte. A fost vocea lui care a liniştit Marea Galileii înfuriată şi care a transformat vânturile şi valurile vehemente în liniştea unui copil care doarme (Matei 8:23-27 ).

17.  „În mâna dreaptă ţinea şapte stele.” – Despre stele se spune, că ele sunt aici îngerii sau reprezentanţii cu răspundere ai Bisericilor (versetul 20). Ca simboluri, stelele au semnificaţii diferite. În primul rând ele redau mulţimi nenumărabile (Geneza 15:5 ), apoi sunt simboluri pentru personalităţi distinse cu autoritate spirituală sau statală (Daniel 8:10 ; Apocalipsa 6:13 ; 12:4 ) şi în cele din urmă pentru puteri mici sau subordonate în general (Geneza 37:9 ; Apocalipsa 12:1 ). Toată autoritatea, toate lucrările şi toată conducerea spirituală în fiecare Biserică vin de la Domnul Însuşi. Stelele, pe care El le ţine în mâna dreaptă, arată gândul de bază, că este exclusiv responsabilitatea Lui, să dea Bisericii Sale pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, sau să-i reţină, şi să-i păzească şi să-i sprijinească în lucrarea lor. Când este vorba de siguranţa veşnică a credincioşilor, lor li se spune, că ei sunt în mâna Sa şi în mâna Tatălui, de unde nu-i poate smulge nicio putere (Ioan 10:28-29 ). Dar nu li se spune, aşa cum se spune aici, că ei sunt în mâna Sa dreaptă. Conducătorii spirituali – prin aceasta nu înţelegem pe aceia care au fost ordinaţi pe funcţii, căci astfel de conducători nu sunt puşi în Biserica lui Dumnezeu – sunt ţinuţi în mâna dreaptă a Fiului Omului, şi sunt păstraţi. Mâna dreaptă vorbeşte de cea mai înaltă autoritate şi onoare (Psalmul 110:1 – T.M.; Efeseni 1:20 ; Apocalipsa 5:1,7 ). Ce poziţie plină de responsabilitate, dar şi de onoare, ocupă fiecare „conducător” în Biserică! Daniel 12:3 arată o clasă de slujitori sau conducători iudei din viitor. Iuda 13 vorbeşte dimpotrivă despre cei decăzuţi din mărturia creştină; ei sunt stele rătăcitoare.

Este misiunea şi responsabilitatea unei stele, să lumineze. În noaptea absenţei Domnului, Bisericile lui Dumnezeu sunt purtătoare de lumină în întuneric, şi împreună ele sunt lumina lumii. Dar fiecare „conducător” creştin, care îndrumă pe alţii, trebuie să lumineze tot aşa ca o lumină în cercul lui de acţiune. Cu cât noaptea este mai întunecată, cu atât mai mare este necesitatea să lăsăm să lumineze lumina din Cer în întunericul crescând din jurul nostru.

16.  „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.” – Această vorbire simbolică arată, că judecata divină se va face numai prin puterea Cuvântului Său şi că această judecată nu se poate împiedeca, deoarece sabia este cu două tăişuri. Nu citim niciodată că Domnul Însuşi a pus mâna pe duşmanii Lui. El vorbeşte, şi ce vorbeşte aşa se şi face. Aşa cum în epistola către Evrei 4:12 Cuvântul scris este decisiv, tot aşa este aici cuvântul Său rostit. Cei necredincioşi din Biserică sunt primii, care sunt ameninţaţi cu judecata, de care nimeni nu va putea scăpa (Apocalipsa 2:16 ). La începutul Împărăţiei de o mie de ani se va desfăşura una din cele mai triste scene, când oştirile adunate ale neamurilor sub conducerea căpeteniilor lor în provocare publică vor voii să facă război împotriva Mielului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:19-21 ). Sabia Biruitorului atotputernic, puterea irezistibilă a Cuvântului Său, va lovi atunci pe duşmanii Săi, şi o mare baie de sânge a mulţimii oştirilor păgâne va glorifica dreptatea Sa, prin aceea că El se va răzbuna pe toţi aceia care nu au vrut să se supună sceptrului Său.

17.  „Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.” – Odinioară scuipatul dezgustător al duşmanilor Lui a acoperit faţa Mântuitorului (Matei 26:67 ; 27:30 ); acum pe această faţă este glorie divină, mult mai strălucitoare şi mai radiantă decât soarele tropical la amiază. »Ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.« – în această lumină nu poate privi niciun ochi omenesc; această expresie vorbeşte despre slava minunată a lui Iisus, Fiul Omului. Amintim, că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Lumina lumii (Ioan 8:12), Soarele dreptăţii pentru Israel (Maleahi 4:2 ) şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă pentru Biserică (Apocalipsa 22:16 ).

Ce apariţie minunată a Domnului nostru vedem şi aici, cu totul diferită de aceea a lui Hristos din Evanghelii. Acolo El este caracterizat prin gingăşie, sfinţenie şi dragoste, aici Îl vedem îmbrăcat cu maiestate şi putere. Acolo El este Omul durerii; aici vedem, unite în El, dumnezeirea Sa şi partea Sa omenească ca Fiu al Omului glorificat. Desigur, El a fost întotdeauna o Persoană divină, Dumnezeu Însuşi, dar pe Pământ Şi-a acoperit gloria Lui veşnică, sau, aşa cum exprimă apostolul Pavel, »S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi« (Filipeni 2:7 ). Aici străluceşte gloria Sa în mijlocul Bisericilor, o întărire şi o mângâiere preţioasă pentru orice inimă credincioasă, dar o groază pentru toţi cei care lăuntric sunt în contradicţie cu această glorie.

Capitolul 1:17-20:

17-18. „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” Rezultatul apariţiei minunate a lui Hristos a fost copleşitor. Acelaşi Ioan, care odinioară a stat la pieptul Domnului său (Ioan 13:23 ), care pe drumul spre mormânt a alergat înaintea lui Petru (Ioan 20:4 ), care s-a aruncat în adorare înaintea Celui înviat din morţi (Matei 28:17 ) şi care cu privirea fermecată a văzut pe Domnul său înălţându-Se la Cer (Faptele Apostolilor 1:9-10 ), a căzut acum ca mort la picioarele Lui. Când Hristos S-a schimbat la faţă pe muntele sfânt, cei trei apostoli, care au fost învredniciţi să fie acolo cu Domnul lor, s-au umplut de o frică mare (Matei 17:6-7 ; Marcu 9:6 ). Isaia, care s-a bucurat mai mult decât toţi ceilalţi profeţi evrei de viitorul minunat, s-a prăbuşit lăuntric în prezenţa gloriei lui Hristos, în timp ce serafimii îşi acopereau feţele şi picioarele, deoarece gloria lui era aşa de strălucitoare, ca s-o poată privi, şi locul era aşa de sfânt, ca să calce pe el (compară Isaia 6 cu Ioan 12:41). Ezechiel a căzut cu faţa la pământ înaintea aceleiaşi glorii (Ezechiel 1:28), şi la Daniel s-a petrecut de mai multe ori acelaşi lucru (Daniel 8:17-18 ; 10:7-10). Hristos nu este văzut aici în domeniul lui propriu de slavă, în patria lui cerească, ci în mijlocul Bisericilor, dar şi aici cu toate semnele puterii şi maiestăţii Sale. Este Fiul Omului glorificat, şi de aceea efectul acestei apariţii este cu totul altfel decât odinioară. Ioan a căzut ca mort la picioarele Lui.

17.  „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine.” – Domnul Iisus Şi-a pus mâna dreaptă a puterii Sale peste vizionar. Pe muntele transfigurării, atingerea mâinii Sale şi auzirea vocii Lui a alungat frica ucenicilor (Matei 17:6-7 ). Şi aici era mâna şi vocea Celui glorificat care a trezit din leşinul adânc pe ucenic. A fost însă mai mult decât o simplă atingere, căci se spune: »El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine.« Apăsarea mâinii Lui a înviorat şi a întărit pe »ucenicul, pe care îl iubea Iisus«. Domnul Iisus este şi rămâne acelaşi acum şi în veşnicie, pe Pământ şi în Cer

18.  „Nu te teme!” – Aceste cuvinte liniştitoare însoţesc punerea mâinii drepte a Mântuitorului glorificat. Ambele erau necesare. Cuvintele „Nu te teme”, pe care Domnul le-a rostit deseori pe Pământ, în situaţiile lor de groază şi greutăţi, au ajuns iarăşi la urechea lui Ioan, căci Domnul Iisus a fost şi este neschimbat. Împrejurările Sale exterioare erau acum cu totul altele. Dar era aceeaşi inimă, care a bătut odinioară în Galileea, şi care bate şi acum cu cea mai intimă dragoste pentru ai Săi.

19.  „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” – Acesta este un titlu care – împreună cu altele – descrie fiinţa Dumnezeirii. În profeţiile lui Isaia, Domnul Îşi revendică de trei ori acest titlu exclusiv pentru Sine (Isaia 41:4 ; 44:6 ; 48:12 ), şi Domnul Iisus o face de trei ori în această carte (Apocalipsa 1:17 ; 2:8 ; 22:13 ). Folosirea acestui titlu de Domnul (sau al Celui veşnic) pentru Fiul Omului este o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale. Prin aceasta existenţa Sa veşnică şi independentă este confirmată cu completarea necesară a suveranităţii Sale absolute. Ca Cel dintâi El este înainte de toate şi peste toate şi este Acela din care toate se trag. Ca Cel din urmă El există după toate şi în El toate ajung la ţinta lor. În El şi prin El există toată creaţia. Ce ar putea fi de temut? La meditarea în linişte la acest titlu măreţ, pe care Iisus din Nazaret glorificat în Cer pe drept şi-l revendică şi îl poartă, orice teamă dispare ca ceaţa înaintea Soarelui care răsare. În El avem o Stâncă tare pentru picioarele obosite şi chiar şi pentru cele mai grele sarcini ale vieţii.

20. „Cel viu” – Acesta este un alt titlu divin. El a fost şi este izvorul oricărei vieţi şi totdeauna va fi. Ca Cel viu, El este independent de orice creatură. Întruparea Domnului nu a dat naştere la viaţă, ci a revelat ceea ce era deja mai înainte şi din totdeauna (1. Ioan 1:2 ). Expresia „Dumnezeul cel viu” a fost folosită la iudei în mod deosebit, ca să deosebească pe Dumnezeul adevărat de toţi idolii falşi. Viaţa veşnică a credincioşilor, existenţa veşnică a necredincioşilor şi nemurirea îngerilor, toate acestea îşi au originea în Hristos, Cel viu. Ce s-a spus în scrierile Vechiului şi Noului Testament despre Dumnezeu (Ieremia 10:10 ; 1. Timotei 3:15 ), este valabil în totalitate şi pentru Domnul Iisus.

21.  „Am fost mort.” – Tradus textual, se spune: „Am devenit ” Asupra Lui, chiar şi ca Om, moartea, ca plată a păcatului, nu avea niciun drept. Dar în har faţă de noi, de bună voie, El a devenit mort. El nu numai a murit, ci El a fost realmente şi cu adevărat mort. El a lăsat viaţa Sa omenească. Această realitate este confirmată în Evanghelii prin cuvintele: „Iisus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul” (Matei 27:50 ); „Dar Iisus a scos un strigăt tare, şi Şi-a dat duhul” (Marcu 15:37 ); „Iisus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.” (Luca 23:46 ); „Când a luat Iisus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul” (Ioan 19:30 ). Măreţia morală şi înţelesul adânc al constatării „Am fost mort” devin mai mari, dacă ne gândim la slava divină a Aceluia care le-a rostit. El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, S-a smerit de la gloria existenţei Sale veşnice, ca să devină aici un Om, a cărui viaţă a fost cu puţin mai mult de treizeci de ani; şi Cel viu, izvorul oricărei existenţe, S-a smerit până la moarte, „pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2:14-15 ). Această victorie asupra morţii este deplină. Cătuşele morţii au fost sfărâmate, zăvorul ei a fost distrus. Îngerii, care nu s-au văzut la cruce, au fost în interiorul şi în exteriorul mormântului martori ai biruinţei Domnului Iisus asupra morţii (Matei 28:2-7 ; Ioan 20:11-13 ). Transformarea şi răpirea noastră la Domnul este anunţată cu strigătul de triumf: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?” (1. Corinteni 15:55).

22. „Iată că sunt viu în vecii vecilor.” – Biruitorul asupra morţii ne îndreaptă atenţia asupra faptului, că El trăieşte veşnic şi niciodată nu va mai muri. El S-a înălţat din domeniul puterii morţii şi vesteşte sfinţilor Săi şi Bisericii Sale, pentru bucuria, mângâierea şi întărirea lor permanentă, că El trăieşte, ca niciodată să nu mai moară.

23. „Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” – Aceasta este încheierea cuvenită a acestei explicaţii minunate cu privire la unirea gloriei divine şi a gloriei omeneşti în Persoana Sa. Moartea cere trupul, hadesul cere sufletul. Domnul Iisus S-a supus morţii şi a intrat în hades (sau Şeol). S-au făcut eforturi, ca să se constate unde se află hadesul, dar este imposibil să se afle. Hadesul este mai degrabă o stare, decât un loc; este starea în care se află toţi, buni şi răi, după moarte şi înainte de înviere. Pentru creştini hadesul înseamnă să fie la Hristos, pentru cei necredincioşi, dimpotrivă, înseamnă să fie în chinuri. Atât Domnul Iisus cât şi omul bogat au mers în hades (Faptele Apostolilor 2:27 ; Luca 16:22-23 ). Domnul Iisus l-a părăsit, cel bogat îl va părăsi când va fi trezit pentru judecata veşnică. Hadesul există ca o stare între moarte şi înviere. Cuvântul în sine nu înseamnă nici fericire, nici nenorocire. Pentru credincios este însă o stare de fericire conştientă, pentru necredincios este o stare conştientă de chinuri.„Cheile morţii şi ale hadesului” înseamnă că Hristos are putere deplină asupra trupurilor şi sufletelor. Dreptul de a deschide şi de a închide dovedeşte domnia Sa absolută asupra morţii şi hadesului, „păzitorii închisorii”. Acest drept Şi-l exercită potrivit cu voinţa Sa neîngrădită. Puterea morţii a fost luată acum lui Satan (Evrei 2:14 ). Înţelesul cuvântului „cheie”ca simbol al împuternicirii de netăgăduit îl vedem şi din Isaia 22:22 şi Matei 16:19 .

Împărţirea cărţii Apocalipsa şi repetarea solicitării de a scrie:

19.  „Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină.” – Între prima solicitare de a scrie (versetul 11) şi cea de-a doua (versetul 19) stă apariţia minunată a lui Hristos (versetele 12-16), care s-a arătat vizionarului, şi despre aceasta trebuia el să relateze. Cuvântul „dar” este important aici, deoarece el leagă porunca de a scrie cu demnitatea Celui care vorbeşte, pe care el a văzut-o. Mărimea divină legată cu gingăşia omenească în Domnul nostru au desfăşurat influenţa lor puternică în sufletul lui Ioan. Cuvântul „dar” uneşte de aceea porunca de a scrie şi cu mângâierea divină din versetele 17 şi 18, care fac parte din cele mai preţioase cuvinte din Apocalipsa.

Cele trei părţi mari ale Apocalipsei:

Pentru învăţătura Bisericii lui Dumnezeu redăm aici părţile sau secţiunile mari ale cărţii. Cuvintele „ce ai văzut” se referă la apariţia lui Hristos, pe care Ioan a văzut-o mai înainte (versetele 12-16). Cuvintele „care sunt” arată diferite semne caracteristice, descrise detaliat, ale Bisericii cu numele în perioade succesive ale istoriei ei şi sentinţa Domnului asupra ei, până la lepădarea ei definitivă, care încă nu a avut loc (capitolele 2 şi 3). Cuvintele „şi cele care au să vină” exprimă a treia secţiune, partea pur profetică a Apocalipsei. Se ocupă cu soarta lumii şi a iudeilor şi, trebuie să adăugăm, cu biserica stricată şi decăzută, despre care stă scris, că ea va fi „vărsată din gura Lui” (capitolul 4 până la capitolul 22:5). Între cele trei perioade nu sunt suprapuneri; prima este de sine stătătoare; cea de-a doua este independentă, tot aşa cum este prima şi a treia. Perioadele succesive ale istoriei Bisericii, începând cu sfârşitul secolului întâi, reprezintă în sine însuşi o descrie completă şi cuprinzătoare. Perioada a treia este aşa de clar o privire de ansamblu profetică, că nici detaliile ei şi nici principiile ei nu se pot plasa în prezent. Ceea „ce este” îşi continuă acum mersul. Biserica mai este încă recunoscută public de Dumnezeu, şi este istoria ei, prezentată în relatarea inspirată din capitolele 2 şi 3, şi nu este istoria iudeilor, sau a păgânilor, cu care stau în legătură judecăţile anunţate prin peceţi, trâmbiţe şi vărsarea potirelor. Dacă vrem să plasăm acestea în prezent, facem Biserica din timpul nostru subiectul judecăţii divine, ceea ce în realitate nu este aşa. Este lepădarea ruşinoasă a bisericii cu numele (Apocalipsa 3:16 ), a cărei istorie ca mărturie publică a lui Dumnezeu pe Pământ se încheie şi sunt iniţiate evenimentele profetice ale ultimelor zile. Biserica umple golul care există între punerea deoparte a lui Israel şi reluarea căilor lui Dumnezeu cu vechiul popor al legământului. Spus pe scurt, reprezintă istoria bisericii creştine, „ce este”, în timp ce Necazul cel Mare din viitor, de numai câţiva ani, reprezintă „lucrurile care au să fie după ele”. Istoria este semnul caracteristic al celei de-a doua perioade, profeţia este semnul caracteristic al celei de-a treia. Aproximativ  2000  de ani de istorie a Bisericii sunt prezentaţi sub formă scurtă în capitolele 2 şi 3, dar concret şi impresionant.

În capitolele 6-19 găsim evenimentele, care vor încheia politica acestei lumi. Puterea statală ostilă faţă de Dumnezeu, iudeii vinovaţi şi revoltaţi şi prostituata – nimicitoarea Pământului – sunt subiectele deosebite ale acţiunii judecătoreşti a lui Dumnezeu în providenţa Sa. S-a încercat să se diferenţieze între profeţiile împlinite şi profeţiile neîmplinite. La sfârşitul celei de-a şaptezecea săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9:25-27 ), întreaga profeţie se va împlini, chiar dacă unele evenimente au început cu câteva secole mai înainte. Chiar şi pustiirea Ierusalimului de către neamuri, care a fost prorocită de Domnul cu 37 de ani înainte de cucerirea lui de către comandantul Titus (Luca 21 ), îşi va găsi sfârşitul abia la venirea Fiului Omului (Luca 21:27 ), marea ţintă a tuturor profeţiilor. Vedem în privinţa aceasta că până acum nicio profeţie nu s-a împlinit în totalitate şi definitiv. La sfârşitul timpului mărturiei creştine se vor relua firele întrerupte ale profeţiei, căile lui Dumnezeu cu Israel. Principiile decăderii, care este gata să aibă loc, sunt deja foarte active, împrejurările însoţitoare se conturează, şi este foarte posibil, că unele din personajele principale ale timpului de necaz care va veni, să trăiască deja şi să fie gata să apară, când diavolul va începe lucrarea lui îngrozitoare. Dar atâta timp cât Biserica mai este recunoscută de Dumnezeu, desfăşurarea răului este împiedecată. Prezenţa Duhului Sfânt în Biserică este obstacolul principal pentru desfăşurarea deplină şi îngrozitoare a răului, şi anume, negarea oricărei autorităţi divine. El este „cel ce opreşte” (2. Tesaloniceni 2:7-8 ). Ceea „ce este”, trebuie în mod necesar să se încheie, înainte ca oricare evenimente, care aparţin celor „care au să vină după ele”, să poată să înceapă să se desfăşoare. Starea actuală interzice orice aplicare a lucrurilor viitoare la timpul de faţă, cu excepţia aspectului de învăţătură morală şi putere.

Taina celor şapte stele şi a celor şapte sfeşnice:

20. „Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur; cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici.” – Cuvântul „taină”, care se foloseşte numai în Noul Testament, arată spre ceva, care rămâne tainic şi acoperit până în momentul dezvelirii lui. După aceea încetează desigur, să mai fie o taină. Dar sunt anumite adevăruri, despre care şi după descoperirea lor se vorbeşte ca fiind taine, deoarece nimeni nu le poate înţelege, sau să le recunoască, cu excepţia acelora care au fost învăţaţi de Dumnezeu. Aşa sunt tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13 ), învăluite în pilde, clare pentru ucenicii Domnului, aşa cum este lumina Soarelui, dar întunecate ca noaptea pentru cei necredincioşi (Matei 13:11,13 ). Să luăm un alt exemplu. Mulţimea creştinătăţii visează despre îmbunătăţirea lumii şi în realitate răstălmăceşte înţelesul cuvântului „aluat”, care totdeauna înseamnă răul (1. Corinteni 5:8; Galateni 5:9 ; Matei 16:6 ), atribuindu-i înţelesul contrar, binele şi influenţele bune. Numeroase strădanii ştiinţifice, educative şi religioase, care cu timpul ar trebui să ducă la o îmbunătăţire morală a lumii, sunt în acest sens greşit interpretate, ca fiind aluatul. Însă în privinţa aceasta Sfânta Scriptură răspunde foarte clar: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze”, deci nu taina binelui, ci a fărădelegii. Lucrarea ascunsă a răului, până ajunge la maturitate deplină, şi va apare „omul păcatului” – expresia ei vie şi prezentarea ei publică -, este pentru credincios un fapt binecunoscut şi clar, în timp ce mulţimea, care poartă numai numele de „creştin”, batjocoreşte în privinţa aceasta. „Taină” înseamnă deci ceva, care a fost ţinut tainic, sau ascuns, şi pe care numai aceia o înţeleg, care au felul de gândire al lui Hristos. Despre cele şapte stele se spune în versetul 16, că ele sunt în mâna Lui dreaptă, în versetul 20 se spune textual, „pe mâna Mea dreaptă”. În privinţa aceasta gândul pare să fie, că în versetul 16 se arată siguranţa şi binecuvântarea lor, în timp ce în versetul 20 se exprimă relaţia lor cu Hristos arătată public. El le susţine şi le păstrează. Dar de ce stelele sunt denumite ca îngeri ai Bisericilor? La studiul versetul 16 am văzut, că stelele înfăţişează pe conducătorii spiritualidin Biserici, persoane distinse, care sunt responsabile în actuala noapte întunecată a istoriei Bisericii, de a fi o mărturie pentru Dumnezeu. Cu privire la stele, care sunt denumite îngeri, se includ şi alte gânduri. Cuvântul „înger„ înseamnă în sine nu o anumită natură, ci mai mult o lucrare, şi anume aceea a unui mesager. Numai contextul şi folosirea deosebită a cuvântului poate să arate folosirea lui cu privire la oameni, sau la fiinţe spirituale. În Luca 7:24 ; 9:52 ; 2 . Corinteni 12:7 şi Iacov 2:25 , cuvântul înger se foloseşte la singular sau la plural pentru aceia care au fost trimişi cu mesaje de diferite natură. Slujireaeste caracteristica deosebită a fiinţelor spirituale, care sunt denumite îngeri (Psalmul 103:20-21 ; Evrei 1:13-14 ). Cuvântul „înger” se mai foloseşte şi cu un alt înţeles, şi anume, pentru indicarea unui reprezentant sau a unui locţiitor. Aşa citim în Matei 18:10 : „Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în Ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în Ceruri.” Cuvântul înger nu poate avea în acest caz înţelesul de „mesager”, ci înfăţişează pe aceia, care reprezintă în Ceruri pe aceşti micuţi, care aparţin lui Dumnezeu. Sensul este aici de locţiitor. Şi cu privire la Petru se spune: „Este îngerul lui” (Faptele Apostolilor 12:15 ).

21.  „Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici” – Aceasta înseamnă, că ei mărturisesc nu numai în Biserică pentru Dumnezeu, aşa cum fac stelele de pe cerul natural prin lumina lor, ci că ele sunt şi mesageri, mesageri de la Dumnezeu pentru Biserici şi de la Biserici pentru Dumnezeu. Dar mai înseamnă şi că ele reprezintă fiecare Biserică în parte în responsabilitatea ei morală înaintea lui Dumnezeu – în starea fiecărei Biserici , în încercările ei, în lipsurile ei şi în starea ei generală. Îngerul Bisericii este reprezentantul simbolical Bisericii, înfăţişat prin aceia care poartă responsabilitatea în ea, ceea ce de fapt şi realmente este valabil pentru toţi. Prin aceasta vedem în poziţia, pe care o ocupă stelele, trei sarcini: conducere spirituală, transmiterea înştiinţărilor divine şi omeneşti şi reprezentarea morală înaintea lui Dumnezeu.

22. „Cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” – Cele şapte sfeşnice arată că Biserica stă înaintea lui Dumnezeu în totalitatea ei. Că ele sunt din aur, arată, că adevărata lor însuşire şi originea lor – aşa cum Domnul le construieşte – şi poziţia lor sunt corespunzătoare naturii lui Dumnezeu. Sarcina sfeşnicelor este, ca purtători de lumină să lumineze pentru Dumnezeu.

Pentru cititorul atent al primelor trei capitole din Apocalipsa nu poate să existe nicio îndoială, că cele şapte Biserici din Asia, pe de o parte pot fi privite împreună, ca reprezentând întreaga Biserică, şi pe de altă parte ele sunt privite fiecare în parte – fiecare la locul ei -, toate despărţite suficient între ele, aşa că Domnul poate să umble în mijlocul lor. El este între ele, ca să mustre, să îndrepte şi să încurajeze. Orice aroganţă spirituală este arătată de El, cel care nici nu doarme şi nici nu dormitează. Autoritatea multor aparţinători ai aşa-zisei „stări spirituale” (clerul), precum şi eforturile democratice ale „laicilor” au stricat mărturia Bisericii dată în afară, aşa că înaintea lumii aproape că nu se mai prezintă nimic din trăsătura caracteristică a adevăratei Biserici. Să mulţumim lui Dumnezeu, că ceea ce Domnul clădeşte este de nebiruit (Matei 16:16 ) şi este iubit (Efeseni 5:25 ).

*va urma.

Notă: acest articol reprezintă alăturarea primelor 4 părți ale comentariului personal la cartea „Apocalipsa” de pe blogul „Analize Personale 2”!