ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a doua!
Putea
să apară viaţa din întâmplare?
Atunci când Charles Darwin şi-a avansat teoria sa
evoluţionistă‚ el a admis că viaţa a fost insuflată iniţial „de către Creator
câtorva forme sau uneia singure”. Dar teoria
evoluţionistă din prezent elimină în general orice menţiune cu privire la un
Creator. În schimb‚ a fost reînviată‚ sub o formă întrucâtva modificată‚ teoria generaţiei spontanee‚ care
fusese respinsă odinioară. Credinţa
într-o formă de generaţie spontanee poate fi urmărită cu secole în urmă. În
secolul al XVII-lea al erei noastre‚ chiar respectaţi oameni de ştiinţă‚
printre care Francis Bacon şi William Harvey‚ au acceptat această
teorie. Dar în secolul al XIX-lea‚ Louis
Pasteur şi alţi oameni de ştiinţă i-au aplicat‚ după cât se pare‚ o
lovitură mortală atunci când au dovedit pe bază de experimente că viaţa nu provine
decât din viaţă preexistentă. Dar‚ prin forţa lucrurilor‚ teoria evoluţionistă
pretinde că‚ cu mult timp în urmă‚ viaţa la nivel microscopic trebuie să fi
apărut cumva în mod spontan din materia nevie.
O nouă formă de generaţie spontanee:
O poziţie
evoluţionistă actuală privitoare la problema debutului vieţii este rezumată de
către Richard Dawkins‚ în
cartea sa The Selfish Gene. El emite
ipoteza că‚ la început‚ Pământul a avut o atmosferă compusă din dioxid de
carbon‚ metan‚ amoniac şi apă. Datorită energiei solare şi probabil şi datorită
descărcărilor electrice şi erupţiilor vulcanice‚ aceşti compuşi simpli s-au
descompus‚ pentru ca apoi să se recombine‚ formând aminoacizi. O serie de
asemenea aminoacizi s-au acumulat treptat în mare‚ combinându-se şi formând
compuşi proteici. În final‚ spune el‚ oceanul a devenit o „supă organic”‚ dar
încă fără viaţă. Apoi‚ potrivit descrierii
lui Dawkins‚ „s-a format‚ în mod accidental‚ o moleculă deosebit de
remarcabil㔂 - o moleculă care avea capacitatea de a se reproduce. Deşi
recunoaşte că producerea unui asemenea accident este extrem de improbabilă‚ el
susţine totuşi că accidentul trebuie să se fi produs. Molecule similare s-au
adunat laolaltă‚ în ciorchini‚ iar apoi‚ tot printr-un accident extrem de
improbabil‚ ele şi-au produs un înveliş protector format din alte molecule
proteice‚ cu care s-au înconjurat‚ acestea servindu-le drept membrană. În felul
acesta se pretinde că s-a generat cea dintâi celulă vie! Ajuns la acest pasaj al cărţii lui Dawkins‚
cititorul va începe probabil să înţeleagă sensul observaţiei pe care acesta a
făcut-o în prefaţa cărţii sale: „Această carte ar putea fi citită aproape ca o
lucrare de literatură ştiinţifico-fantastică.” Dar cititorii interesaţi de problemele de genul
acesta vor constata că modul său de abordare nu este singular. Majoritatea
cărţilor evoluţioniste tratează cu superficialitate tulburătoarea problemă a
apariţiei vieţii din materia nevie. Astfel‚ profesorul William Thorpe‚ de la catedra
de zoologie a Universităţii din Cambridge‚ le-a spus colegilor săi: „Toate
speculaţiile şi discuţiile superficiale publicate în ultimii zece‚
cincisprezece ani‚ şi care explică modul apariţiei vieţii‚ s-au dovedit extrem
de naive şi lipsite de valoare. În realitate problema pare tot atât de departe
de soluţionare cum a fost dintotdeauna.” Creşterea
explozivă a cunoştinţelor în anii recenţi nu a făcut decât să adâncească şi mai
mult prăpastia existentă între materia nevie şi lucrurile vii. Chiar şi cele
mai vechi organisme unicelulare cunoscute se dovedesc a fi de o
insondabilă complexitate. „Problema pentru biologie este aceea de-a ajunge la
un început simplu”‚ spun astronomii Fred
Hoyle şi Chendra Wickramasinghe. „Rămăşiţele fosile ale
formelor vechi de viaţă‚ descoperite în roci‚ nu ne dezvăluie un început simplu
astfel că teoriei evoluţioniste îi lipseşte o fundaţie corespunzătoare.” Şi pe măsură ce cresc informaţiile‚ este tot
mai greu de explicat cum au putut apărea din întâmplare forme microscopice de
viaţă care sunt de o atât de incredibilă complexitate.
Etapele principale pe care le-au parcurs
procesele care au culminat cu apariţia vieţii‚ aşa cum le preconizează teoria
evoluţionistă‚ sunt: (1) existenţa unei atmosfere primitive propice;
(2) o concentrare‚ în oceane‚ a unei supe organice de molecule „simple”
necesare vieţii; (3) din acestea provin proteinele şi nucleotidele
(compuşi chimici complecşi) care (4) se combină şi dobândesc membrană‚ iar
apoi (5) îşi dezvoltă un cod genetic şi încep să se autocopieze. Sunt
oare‚ aceste etape‚ în armonie cu faptele incontestabile?
Atmosfera primitivă:
În 1953 Stanley Miller a declanşat o descărcare
electrică într-o „atmosferă” compusă din hidrogen‚ metan‚ amoniac şi vapori de
apă. În felul acesta s-au produs câţiva dintre numeroşii aminoacizi care există
şi care sunt elemente de construcţie ale proteinelor. El însă n-a obţinut decât
patru dintre cei douăzeci de aminoacizi indispensabili vieţii. După mai bine de
treizeci de ani‚ oamenii de ştiinţă încă tot nu au reuşit să producă
experimental‚ în condiţii care ar putea fi considerate plauzibile‚ toţi cei
douăzeci de aminoacizi necesari. Miller susţinea
că atmosfera primitivă a Pământului era similară cu cea creată de el
experimental în retortă. Cum aşa? Deoarece el şi un colaborator al său au
declarat mai târziu: „Sinteza compuşilor de interes biologic are loc numai în
condiţii de reducere (fără oxigen liber în atmosferă).” Dar alţi evoluţionişti emit ipoteza că oxigenul era
prezent. Dilema cu care se confruntă astfel evoluţia este exprimată de către Hitching în felul următor: „Dacă în aer
ar fi fost prezent oxigenul‚ primul aminoacid nu şi-ar fi avut niciodată
începutul; în absenţa oxigenului‚ el ar fi fost distrus de razele cosmice.” Realitatea
este că orice tentativă de a stabili natura atmosferei primitive a Pământului
nu s-ar întemeia decât pe ghicire sau pe supoziţie. Nimeni nu ştie cu
certitudine cum era ea.
S-a putut oare forma o „supă organică”?
Ar fi existat
oare probabilitatea ca aminoacizii‚ despre care se crede că s-au format în
atmosferă‚ să se fi coborât în oceane pentru a forma o „supă organică”? Faptul
acesta nu este câtuşi de puţin probabil. Aceeaşi energie care ar fi descompus
în atmosferă compuşii simpli ar fi descompus şi mai repede orice aminoacid
complex care s-ar fi format. Interesant în acest sens este faptul că‚ în
experimentul său de declanşare a unei descărcări electrice într-o „atmosfer㔂
Miller a salvat cei patru aminoacizi pe care i-a obţinut‚ numai datorită
faptului că i-a îndepărtat din raza descărcării electrice. Dacă i-ar fi lăsat
în raza ei de acţiune‚ scânteia electrică i-ar fi descompus. Dar presupunând că aminoacizii au ajuns într-un
fel oarecare în oceane şi ar fi fost ocrotiţi de acţiunea distrugătoare a
radiaţiei ultraviolete din atmosferă - ce s-ar fi întâmplat atunci? Hitching a
explicat: „În apă nu ar fi existat suficientă energie pentru a activa în
continuare reacţiile chimice; apa inhibă în orice caz dezvoltarea moleculelor
mai complexe.” O dată ajunşi
în apă‚ aminoacizii ar fi trebuit să iasă din ea pentru ca să poată forma
molecule mai mari şi ca să poată evolua pentru a deveni proteine utile pentru
formarea vieţii. Dar o dată ieşiţi din apă‚ ei ar fi fost din nou expuşi
radiaţiei ultraviolete distructive! „Cu alte cuvinte”‚ spune Hitching‚ „şansele
teoretice de a parcurge chiar şi acest prim şi relativ simplu stadiu al
obţinerii de aminoacizi în evoluţia vieţii sunt inexistente.” Cu toate că
de obicei se afirmă că viaţa a apărut în mod spontan în oceane‚ în realitate
apa nu este deloc un mediu favorabil reacţiilor chimice necesare. Chimistul Richard Dickerson ne explică: „De aceea
este greu de imaginat cum s-ar fi putut realiza asamblarea de molecule mai mici
pentru a forma molecule mai mari în mediul acvatic al oceanului primar de vreme
ce prezenţa apei favorizează mai degrabă depolimerizarea (descompunerea
moleculelor mari în molecule mai simple).” Biochimistul George Wald se declară de acord cu
acest punct de vedere‚ afirmând: „Descompunerea spontană este mult mai
probabilă şi‚ în consecinţă‚ ea se produce mult mai rapid decât sinteza
spontană.” Aceasta înseamnă că nu ar fi fost posibilă nicio acumulare de supă
organică! Wald consideră că aceasta este „cea mai refractară problemă cu care
suntem confruntaţi noi, evoluţioniştii”.
Mai există însă şi o altă problemă tot atât
de refractară‚ cu care este confruntată teoria evoluţionistă. Să ne aducem
aminte că există peste o sută de aminoacizi‚ dar numai douăzeci dintre aceştia
sînt necesari proteinelor vieţii. Afară de aceasta‚ ei apar sub două forme:
unii sunt de forma D (dextrogiri)
iar alţii de forma L (levogiri) la
fel cum într-o oglindă mâna stângă este imaginea mâinii drepte. Dacă s-ar fi
constituit la întîmplare‚ într-o teoretică supă organică‚ este mai mult ca
probabil că jumătate ar fi fost dextrogiri‚ iar jumătate levogiri. Şi nu există
niciun motiv cunoscut pentru care lucrurile vii să prefere una sau alta dintre
aceste forme. Şi totuşi‚ cei douăzeci de aminoacizi utilizaţi în producerea
proteinelor vieţii sunt levogiri cu toţii! Cum se poate ca‚ din pură întâmplare‚ să se
fi unit în supa organică exact numai aminoacizii levogiri? Fizicianul J.D. Bernal afirmă: „Trebuie să se
admită că acesta continuă să rămână unul dintre aspectele structurale ale vieţii
cel mai dificil de explicat.” El a încheiat cu concluzia: „Probabil că nu îl
vom putea explica niciodată.”
Probabilitatea şi proteinele spontane:
Ce şanse
există ca aminoacizii corespunzători să se fi combinat pentru a forma o
moleculă proteică? Am putea asemăna situaţia cu faptul ca‚ dintr-o grămadă mare
de fasole‚ conţinând un număr egal de boabe albe şi roşii‚ de peste 100 de
varietăţi deosebite‚ să scoatem‚ dintr-o singură mişcare‚ o scafă plină numai
cu boabe roşii‚ din numai 20 de varietăţi‚ fiecare boabă aflându-se într-un
anumit loc prestabilit din scafă. Între aceste boabe roşii care ar reprezenta
componenţii de bază ai unei proteine‚ n-ar trebui să se afle nicio boabă albă!
În lumea proteinelor o singură eroare în oricare dintre aceste exigenţe ar face
ca proteina produsă să nu mai funcţioneze în mod corespunzător. Indiferent de
câte ori am introduce scafa şi am învârti-o prin ipotetica noastră grămadă de
fasole‚ am putea obţine oare combinaţia corectă? Nicidecum. Atunci cum ar
fi fost posibil să se întâmple un lucru asemănător în supa organică? Proteinele necesare vieţii au molecule foarte
complexe. Care sunt şansele formării‚ din întâmplare‚ chiar şi a unei molecule
proteice simple într-o supă organică? Evoluţioniştii admit că nu există decât o
singură şansă la 10113 (adică 1 urmat de 113
zerouri)!! Dar orice eveniment care nu are decât o şansă la 1050 de a se produce este considerat de
matematicieni drept un eveniment care nu se produce niciodată.
Unele
proteine servesc drept materiale structurale iar altele drept enzime. Acestea
din urmă accelerează reacţiile chimice necesare în celulă. Fără ajutorul lor
celula ar muri. Pentru buna funcţionare a celulei sunt necesare nu mai puţin de
2.000 de proteine care servesc drept enzime. Ce şanse există de a se fi obţinut
din întâmplare toate aceste proteine? De
una la 1040.000! „O probabilitate extrem de mică - afirmă
Hoyle - care nu ar fi putut să existe nici chiar dacă întregul Univers ar fi
constituit o supă organică!!” El mai adaugă: „Dacă nu ar exista prejudecata -
născută din convingerile sociale sau din formaţia ştiinţifică a cuiva - că
viaţa ar fi apărut în mod spontan pe Pământ‚ acest simplu calcul ar fi
suficient pentru a elimina total o asemenea idee din cadrul oricăror discuţii.”
Şi totuşi‚ în
realitate şansele sunt mult mai reduse chiar şi decât indică această cifră
„extrem de mică”. Celula trebuie să fie învelită într-o membrană‚ dar această
membrană‚ extrem de complexă‚ este constituită din proteine‚ glucide şi lipide.
Evoluţionistul Leslie Orgel scrie:
„Membranele celulei‚ potrivit cunoştinţelor noastre moderne‚ conţin canale şi
pompe care controlează strict circulaţia între mediul extra şi intracelular‚ a
substanţelor nutritive‚ a produşilor de uzură‚ a ionilor metalici şi aşa
mai departe. Aceste canale specializate necesită proteine extrem de specifice‚
molecule care nu ar fi putut să fie prezente chiar dela începutul evoluţiei
vieţii.”
Uimitorul cod genetic:
Mult mai greu de obţinut decât oricare dintre
cele menţionate mai sus sunt nucleotidele - ARN-ul şi ADN-ul - care
formează codul genetic. ADN-ul este constituit din cinci histone (se crede că
histonele sunt implicate în dirijarea activităţii genelor). Şansa de a se forma
chiar şi cea mai simplă dintre aceste histone se spune că este de 1 la 20100 - o altă cifră uriaşă‚ „mai mare decât
numărul total al tuturor atomilor din toate stelele şi galaxiile vizibile cu
cele mai mari telescoape astronomice”.Dar şi mai
mari dificultăţi pentru teoria evoluţiei implică originea codului genetic
complet - care este absolut necesar reproducerii celulei. În legătură cu
proteinele şi ADN-ul‚ apare din nou vechea enigmă: „Ce a fost mai întâi: oul
sau găina?” Hitching spune: „În formarea lor‚ proteinele depind de ADN. Dar
ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente.” Faptul acesta îi permite lui Dickerson să formuleze
paradoxul: „Care a fost mai întâi”‚ proteina sau ADN-ul? El afirmă: „Răspunsul
trebuie să fie acesta: Ele s-au dezvoltat paralel.” Prin aceasta el nu face
altceva decât să afirme că „oul şi găina” s-au dezvoltat simultan‚ fără să
provină unul dintr-altul. Vi se pare raţional lucrul acesta? Un savant a
rezumat enigma în felul următor: „Originea codului genetic ridică o problemă
covârşitor de grea‚ aceea a oului şi a găinii‚ care rămâne încă‚ în prezent‚
completamente obscură.” Chimistul Dickerson a mai făcut şi această
interesantă afirmaţie: „Nu dispunem de niciun model de laborator care să ne
permită să simulăm evoluţia mecanismului genetic; se poate specula deci la
infinit şi fără a fi deranjaţi de vreun fapt supărător.” Dar înseamnă oare că urmăm o metodă ştiinţifică
atunci când dăm la o parte‚ cu atâta uşurinţă avalanşa de „fapte supărătoare”?
Leslie Orgel vorbeşte de existenţa codului genetic ca de „aspectul cel mai
deconcertant al problemei pe care o constituie originea vieţii”. În ce îl priveşte pe Francis Crick‚ el a tras această concluzie: „În ciuda
cvasiuniversalităţii codului genetic‚ mecanismul necesar pentru a-l face
operant este mult prea complex pentru a fi apărut dintr-o dată.” Evoluţioniştii
caută să elimine necesitatea de a se realiza imposibilul „dintr-o singură
lovitură” şi de aceea adoptă ideea unui proces treptat prin care selecţia
naturală şi-ar fi putut face lucrarea sa în mod progresiv. Însă în absenţa
codului genetic‚ care să pornească procesul de reproducere‚ selecţia naturală
nu are nimic de selecţionat.
Fotosinteza:
Evoluţioniştii
se află în faţa unui alt obstacol. Într-un anumit moment‚ celula primitivă
trebuia să inventeze un fenomen care să revoluţioneze viaţa pe Pământ:
fotosinteza. Acest proces‚ în cursul căruia plantele absorb dioxid de carbon şi
elimină oxigen‚ nu este încă înţeles pe deplin de către savanţi. După
cum afirmă biologul F. Went‚
acesta este „un proces pe care până acum încă nimeni n-a fost capabil să-l
reproducă în eprubetă”. Şi totuşi
evoluţioniştii cred că o minusculă celulă a făcut întâmplător începutul acestui
proces! Fotosinteza a transformat atmosfera lipsită de oxigen în stare liberă
într-o nouă atmosferă în care una din cinci molecule este de oxigen. Drept
rezultat‚ animalele puteau să respire oxigen şi să trăiască. În plus‚ s-a
format şi o pătură de ozon‚ care avea să protejeze viaţa împotriva radiaţiilor
nefaste ale razelor ultraviolete. Oare acest remarcabil ansamblu de condiţii
putea să fie atribuit pur şi simplu întâmplării?
Ar putea fi oare implicată o
inteligenţă?
Când sunt
obligaţi să constate cât de improbabil este ca o celulă vie să se fi născut
doar din întâmplare‚ unii evoluţionişti se văd siliţi să bată în retragere.
Spre exemplu‚ Hoyle şi Wickramasinghe (autorii lucrării Evolution From Space)
renunţă şi spun: „Aceste probleme sunt prea complexe pentru ca noi să le putem
exprima în cifre.” Ei adaugă: „Este cu neputinţă s-o scoatem la capăt imaginându-ne
pur şi simplu o supă organică mai vastă şi mai bună‚ aşa cum noi înşine am
sperat‚ în urmă cu un an sau doi‚ că ar fi fost posibilă. Cifrele
calculate mai sus sunt tot atât de fabuloase pentru o supă la scară universală
ca şi pentru o supă limitată la Pământ.” Iată de ce‚
după ce au recunoscut că într-un fel sau altul a fost nevoie de o inteligenţă
ca să apară viaţa‚ aceşti doi autori declară: „Într-adevăr‚ o asemenea ipoteză
este atât de evidentă încât se ridică întrebarea de ce nu este general
acceptată ca un fapt care se înţelege de la sine. Motivele sunt mai degrabă
psihologice decât ştiinţifice.” Un observator
ar putea trage deci concluzia că o barieră „psihologică” este singura explicaţie
plauzibilă a încăpăţânării majorităţii evoluţioniştilor de a explica originea
vieţii prin hazard şi de a respinge orice idee a unui „scop‚ finalitate sau dirijare”,
după cum s-a exprimat Dawkins. De altfel‚ chiar Hoyle şi Wickramasinghe‚ după ce au
recunoscut necesitatea unei inteligenţe‚ spun că ei‚ personal‚ nu cred că un
Creator ar fi la originea vieţii. Potrivit
raţionamentului lor‚ ar fi nevoie de o inteligenţă‚ dar ideea unui Creator este
inacceptabilă. Nu se contrazic ei oare?
Un fapt ştiinţific?
Pentru a admite drept un fapt ştiinţific
ideea că viaţa ar fi apărut din întâmplare‚ ar trebui ca lucrul acesta să fie
stabilit prin metoda ştiinţifică ce constă în următoarele: observarea a ceea ce
se petrece; formularea pe baza observaţiilor a unei teorii care ar putea fi
exactă; testarea valabilităţii teoriei prin alte observaţii şi prin experiment;
constatarea dacă cele prevăzute pe baza teoriei se realizează. În încercarea de-a aplica metoda ştiinţifică‚
n-a fost posibil să se observe apariţia spontană a vieţii. Nu există nicio
dovadă că aceasta s-ar produce astăzi şi‚ bineînţeles‚ niciun observator uman
nu a fost prezent în epoca în care situează evoluţioniştii
evenimentul acesta. Nicio teorie care explică generaţia spontanee a vieţii
nu a putut fi verificată prin observaţie. Experienţele de laborator nu au
reuşit să reproducă acest fenomen. Prezicerile bazate pe această teorie nu s-au
realizat. Este oare cu adevărat ştiinţific să ridici o asemenea teorie la rang
de fapt‚ atâta vreme cât metoda ştiinţifică nu poate fi aplicată? În schimb‚ există numeroase fapte care ne duc
la concluzia că generaţia spontanee a vieţii din materia nevie este imposibilă.
„Este suficient să examinăm cu atenţie amploarea unei asemenea sarcini”‚
recunoaşte George Wald‚ profesor la
Universitatea Harvard‚ „ca să admitem că generaţia spontanee a unui organism
viu este o imposibilitate”. Dar ce afirmă apoi acest partizan al evoluţiei? El
răspunde: „Totuşi cred că noi suntem rezultatul generaţiei spontanee.” Trădează oare‚ această declaraţie‚ un spirit
ştiinţific şi imparţial? Referitor la acest mod de a raţiona‚ biologul englez Joseph Woodger spune că „este pur
dogmatism să afirmi că ceea ce vrei să crezi se şi produce în realitate.” Cum au putut accepta savanţii această violare
flagrantă a metodei ştiinţifice? Loren
Eiseley‚ un renumit evoluţionist‚ a recunoscut: „După ce le-a făcut
reproşuri teologilor pentru că s-au bazat pe mit şi pe miracol‚ ştiinţa se vede
pusă în trista situaţie de a fi obligată să creeze o nouă mitologie‚ şi anume‚
să presupună că ceea ce‚ după un îndelungat efort‚ nu a putut fi dovedit că se
produce astăzi‚ s-ar fi produs la naşterea lumii.” Astfel stând
lucrurile‚ se poate afirma că‚ pusă în faţa faptelor‚ teoria generaţiei
spontanee a vieţii poate fi încadrată mai degrabă în domeniul ficţiunii
ştiinţifice decât în cel al faptelor ştiinţifice. După toate aparenţele‚ în
acest domeniu‚ un număr însemnat de partizani ai evoluţiei au abandonat în mod
evident metoda ştiinţifică‚ pentru a crede ceea ce doresc ei să creadă. În
ciuda covârşitoarelor dovezi care arată improbabilitatea absolută a naşterii
vieţii din întâmplare‚ cel mai cras dogmatism predomină în locul prudenţei care
caracterizează în mod normal metoda ştiinţifică.
Nu toţi oamenii de ştiinţă o acceptă.
Totuşi‚ nu toţi savanţii au respins în mod
categoric cealaltă alternativă. Spre exemplu‚ conştient de tot ce dovedeşte
improbabilitatea generaţiei spontanee a vieţii‚ fizicianul H.S. Lipson a spus: „Singura explicaţie acceptabilă este creaţia. Eu ştiu că
lucrul acesta este o oroare în ochii fizicienilor‚ şi‚ de altfel‚ şi în ochii
mei‚ dar noi nu trebuie să respingem o teorie care nu ne place‚ de vreme ce ea
este întemeiată pe fapte stabilite.” El a mai adăugat că după apariţia cărţii
lui Darwin‚ Originea speciilor‚ „evoluţia a devenit
un fel de religie ştiinţifică; aproape toţi savanţii au acceptat-o‚ şi mulţi sunt
gata să-şi retuşeze observaţiile pentru a le face să corespundă teoriei”. Acesta este tristul adevăr. Chandra
Wickramasinghe‚ profesor la University College din Cardiff‚ a declarat: „De
la începutul formaţiei mele ştiinţifice am fost supus unei puternice spălări a
creierului‚ pentru a fi convins să cred că ştiinţa nu poate fi împăcată cu
creaţia dirijată‚ indiferent care ar fi ea. A trebuit să resping cu durere
acest concept. Nu mă simt deloc la largul meu în această situaţie‚ în această
stare de spirit în care mă aflu acum. Dar nu există niciun mijloc rezonabil de
a ieşi din ea. A spune că viaţa a apărut
pe Pământ în urma unui accident chimic este tot una cu a căuta un anumit fir de
nisip pe toate plajele de pe toate planetele Universului şi să-l găseşti.” Cu
alte cuvinte‚ este pur şi simplu imposibil ca viaţa să se fi născut printr-un
accident chimic. Wickramasinghe trage concluzia: „Pentru a înţelege aranjarea
(ordonarea) precisă a constituenţilor chimici necesari vieţii nu există niciun
alt mijloc decât acela de-a invoca creaţia la scară cosmică.” Cât despre astronomul Robert Jastrow‚ el a spus: „Savanţii nu
pot dovedi că viaţa nu a fost rezultatul unui act de creaţie.” Dar chiar şi
admiţând că o primă celulă vie a apărut‚ într-un fel sau altul‚ în mod spontan‚
există oare dovezi că ea a evoluat şi s-a transformat pentru a da naştere
tuturor creaturilor care au trăit vreodată pe Pământ? Documentele fosile ne
furnizează un răspuns pe care îl vom examina în următoarea parte a acestui studiu!
*va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu