ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a doua!

ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a doua!

Putea să apară viaţa din întâmplare?

    Atunci când Charles Darwin şi-a avansat teoria sa evoluţionistă‚ el a admis că viaţa a fost insuflată iniţial „de către Creator câtorva forme sau uneia singure”.⁠ Dar teoria evoluţionistă din prezent elimină în general orice menţiune cu privire la un Creator. În schimb‚ a fost reînviată‚ sub o formă întrucâtva modificată‚ teoria generaţiei spontanee‚ care fusese respinsă odinioară. Credinţa într-o formă de generaţie spontanee poate fi urmărită cu secole în urmă. În secolul al XVII-lea al erei noastre‚ chiar respectaţi oameni de ştiinţă‚ printre care Francis Bacon şi William Harvey‚ au acceptat această teorie. Dar în secolul al XIX-lea‚ Louis Pasteur şi alţi oameni de ştiinţă i-au aplicat‚ după cât se pare‚ o lovitură mortală atunci când au dovedit pe bază de experimente că viaţa nu provine decât din viaţă preexistentă. Dar‚ prin forţa lucrurilor‚ teoria evoluţionistă pretinde că‚ cu mult timp în urmă‚ viaţa la nivel microscopic trebuie să fi apărut cumva în mod spontan din materia nevie.

O nouă formă de generaţie spontanee:

   O poziţie evoluţionistă actuală privitoare la problema debutului vieţii este rezumată de către Richard Dawkins‚ în cartea sa The Selfish Gene. El emite ipoteza că‚ la început‚ Pământul a avut o atmosferă compusă din dioxid de carbon‚ metan‚ amoniac şi apă. Datorită energiei solare şi probabil şi datorită descărcărilor electrice şi erupţiilor vulcanice‚ aceşti compuşi simpli s-au descompus‚ pentru ca apoi să se recombine‚ formând aminoacizi. O serie de asemenea aminoacizi s-au acumulat treptat în mare‚ combinându-se şi formând compuşi proteici. În final‚ spune el‚ oceanul a devenit o „supă organic”‚ dar încă fără viaţă.  Apoi‚ potrivit descrierii lui Dawkins‚ „s-a format‚ în mod accidental‚ o moleculă deosebit de remarcabil㔂 - o moleculă care avea capacitatea de a se reproduce. Deşi recunoaşte că producerea unui asemenea accident este extrem de improbabilă‚ el susţine totuşi că accidentul trebuie să se fi produs. Molecule similare s-au adunat laolaltă‚ în ciorchini‚ iar apoi‚ tot printr-un accident extrem de improbabil‚ ele şi-au produs un înveliş protector format din alte molecule proteice‚ cu care s-au înconjurat‚ acestea servindu-le drept membrană. În felul acesta se pretinde că s-a generat cea dintâi celulă vie! Ajuns la acest pasaj al cărţii lui Dawkins‚ cititorul va începe probabil să înţeleagă sensul observaţiei pe care acesta a făcut-o în prefaţa cărţii sale: „Această carte ar putea fi citită aproape ca o lucrare de literatură ştiinţifico-fantastică.”⁠ Dar cititorii interesaţi de problemele de genul acesta vor constata că modul său de abordare nu este singular. Majoritatea cărţilor evoluţioniste tratează cu superficialitate tulburătoarea problemă a apariţiei vieţii din materia nevie. Astfel‚ profesorul William Thorpe‚ de la catedra de zoologie a Universităţii din Cambridge‚ le-a spus colegilor săi: „Toate speculaţiile şi discuţiile superficiale publicate în ultimii zece‚ cincisprezece ani‚ şi care explică modul apariţiei vieţii‚ s-au dovedit extrem de naive şi lipsite de valoare. În realitate problema pare tot atât de departe de soluţionare cum a fost dintotdeauna.”⁠ Creşterea explozivă a cunoştinţelor în anii recenţi nu a făcut decât să adâncească şi mai mult prăpastia existentă între materia nevie şi lucrurile vii. Chiar şi cele mai vechi organisme unicelulare cunoscute se dovedesc a fi de o insondabilă complexitate. „Problema pentru biologie este aceea de-a ajunge la un început simplu”‚ spun astronomii Fred Hoyle şi Chendra Wickramasinghe. „Rămăşiţele fosile ale formelor vechi de viaţă‚ descoperite în roci‚ nu ne dezvăluie un început simplu astfel că teoriei evoluţioniste îi lipseşte o fundaţie corespunzătoare.”⁠  Şi pe măsură ce cresc informaţiile‚ este tot mai greu de explicat cum au putut apărea din întâmplare forme microscopice de viaţă care sunt de o atât de incredibilă complexitate.

   Etapele principale pe care le-au parcurs procesele care au culminat cu apariţia vieţii‚ aşa cum le preconizează teoria evoluţionistă‚ sunt: (1) existenţa unei atmosfere primitive propice; (2) o concentrare‚ în oceane‚ a unei supe organice de molecule „simple” necesare vieţii; (3) din acestea provin proteinele şi nucleotidele (compuşi chimici complecşi) care (4) se combină şi dobândesc membrană‚ iar apoi (5) îşi dezvoltă un cod genetic şi încep să se autocopieze. Sunt oare‚ aceste etape‚ în armonie cu faptele incontestabile?

Atmosfera primitivă:

     În 1953 Stanley Miller a declanşat o descărcare electrică într-o „atmosferă” compusă din hidrogen‚ metan‚ amoniac şi vapori de apă. În felul acesta s-au produs câţiva dintre numeroşii aminoacizi care există şi care sunt elemente de construcţie ale proteinelor. El însă n-a obţinut decât patru dintre cei douăzeci de aminoacizi indispensabili vieţii. După mai bine de treizeci de ani‚ oamenii de ştiinţă încă tot nu au reuşit să producă experimental‚ în condiţii care ar putea fi considerate plauzibile‚ toţi cei douăzeci de aminoacizi necesari.  Miller susţinea că atmosfera primitivă a Pământului era similară cu cea creată de el experimental în retortă. Cum aşa? Deoarece el şi un colaborator al său au declarat mai târziu: „Sinteza compuşilor de interes biologic are loc numai în condiţii de reducere (fără oxigen liber în atmosferă).”⁠  Dar alţi evoluţionişti emit ipoteza că oxigenul era prezent. Dilema cu care se confruntă astfel evoluţia este exprimată de către Hitching în felul următor: „Dacă în aer ar fi fost prezent oxigenul‚ primul aminoacid nu şi-ar fi avut niciodată începutul; în absenţa oxigenului‚ el ar fi fost distrus de razele cosmice.”⁠  Realitatea este că orice tentativă de a stabili natura atmosferei primitive a Pământului nu s-ar întemeia decât pe ghicire sau pe supoziţie. Nimeni nu ştie cu certitudine cum era ea.

S-a putut oare forma o „supă organică”?

   Ar fi existat oare probabilitatea ca aminoacizii‚ despre care se crede că s-au format în atmosferă‚ să se fi coborât în oceane pentru a forma o „supă organică”? Faptul acesta nu este câtuşi de puţin probabil. Aceeaşi energie care ar fi descompus în atmosferă compuşii simpli ar fi descompus şi mai repede orice aminoacid complex care s-ar fi format. Interesant în acest sens este faptul că‚ în experimentul său de declanşare a unei descărcări electrice într-o „atmosfer㔂 Miller a salvat cei patru aminoacizi pe care i-a obţinut‚ numai datorită faptului că i-a îndepărtat din raza descărcării electrice. Dacă i-ar fi lăsat în raza ei de acţiune‚ scânteia electrică i-ar fi descompus.  Dar presupunând că aminoacizii au ajuns într-un fel oarecare în oceane şi ar fi fost ocrotiţi de acţiunea distrugătoare a radiaţiei ultraviolete din atmosferă - ce s-ar fi întâmplat atunci? Hitching a explicat: „În apă nu ar fi existat suficientă energie pentru a activa în continuare reacţiile chimice; apa inhibă în orice caz dezvoltarea moleculelor mai complexe.”⁠ O dată ajunşi în apă‚ aminoacizii ar fi trebuit să iasă din ea pentru ca să poată forma molecule mai mari şi ca să poată evolua pentru a deveni proteine utile pentru formarea vieţii. Dar o dată ieşiţi din apă‚ ei ar fi fost din nou expuşi radiaţiei ultraviolete distructive! „Cu alte cuvinte”‚ spune Hitching‚ „şansele teoretice de a parcurge chiar şi acest prim şi relativ simplu stadiu al obţinerii de aminoacizi în evoluţia vieţii sunt inexistente.”⁠  Cu toate că de obicei se afirmă că viaţa a apărut în mod spontan în oceane‚ în realitate apa nu este deloc un mediu favorabil reacţiilor chimice necesare. Chimistul Richard Dickerson ne explică: „De aceea este greu de imaginat cum s-ar fi putut realiza asamblarea de molecule mai mici pentru a forma molecule mai mari în mediul acvatic al oceanului primar de vreme ce prezenţa apei favorizează mai degrabă depolimerizarea (descompunerea moleculelor mari în molecule mai simple).”⁠  Biochimistul George Wald se declară de acord cu acest punct de vedere‚ afirmând: „Descompunerea spontană este mult mai probabilă şi‚ în consecinţă‚ ea se produce mult mai rapid decât sinteza spontană.” Aceasta înseamnă că nu ar fi fost posibilă nicio acumulare de supă organică! Wald consideră că aceasta este „cea mai refractară problemă cu care suntem confruntaţi noi, evoluţioniştii”.⁠

   Mai există însă şi o altă problemă tot atât de refractară‚ cu care este confruntată teoria evoluţionistă. Să ne aducem aminte că există peste o sută de aminoacizi‚ dar numai douăzeci dintre aceştia sînt necesari proteinelor vieţii. Afară de aceasta‚ ei apar sub două forme: unii sunt de forma D (dextrogiri) iar alţii de forma L (levogiri) la fel cum într-o oglindă mâna stângă este imaginea mâinii drepte. Dacă s-ar fi constituit la întîmplare‚ într-o teoretică supă organică‚ este mai mult ca probabil că jumătate ar fi fost dextrogiri‚ iar jumătate levogiri. Şi nu există niciun motiv cunoscut pentru care lucrurile vii să prefere una sau alta dintre aceste forme. Şi totuşi‚ cei douăzeci de aminoacizi utilizaţi în producerea proteinelor vieţii sunt levogiri cu toţii! Cum se poate ca‚ din pură întâmplare‚ să se fi unit în supa organică exact numai aminoacizii levogiri? Fizicianul J.D. Bernal afirmă: „Trebuie să se admită că acesta continuă să rămână unul dintre aspectele structurale ale vieţii cel mai dificil de explicat.” El a încheiat cu concluzia: „Probabil că nu îl vom putea explica niciodată.”⁠

Probabilitatea şi proteinele spontane:

     Ce şanse există ca aminoacizii corespunzători să se fi combinat pentru a forma o moleculă proteică? Am putea asemăna situaţia cu faptul ca‚ dintr-o grămadă mare de fasole‚ conţinând un număr egal de boabe albe şi roşii‚ de peste 100 de varietăţi deosebite‚ să scoatem‚ dintr-o singură mişcare‚ o scafă plină numai cu boabe roşii‚ din numai 20 de varietăţi‚ fiecare boabă aflându-se într-un anumit loc prestabilit din scafă. Între aceste boabe roşii care ar reprezenta componenţii de bază ai unei proteine‚ n-ar trebui să se afle nicio boabă albă! În lumea proteinelor o singură eroare în oricare dintre aceste exigenţe ar face ca proteina produsă să nu mai funcţioneze în mod corespunzător. Indiferent de câte ori am introduce scafa şi am învârti-o prin ipotetica noastră grămadă de fasole‚ am putea obţine oare combinaţia corectă? Nicidecum. Atunci cum ar fi fost posibil să se întâmple un lucru asemănător în supa organică?  Proteinele necesare vieţii au molecule foarte complexe. Care sunt şansele formării‚ din întâmplare‚ chiar şi a unei molecule proteice simple într-o supă organică? Evoluţioniştii admit că nu există decât o singură şansă la 10¹¹³ (adică 1 urmat de 113 zerouri)!! Dar orice eveniment care nu are decât o şansă la 10⁵⁰ de a se produce este considerat de matematicieni drept un eveniment care nu se produce niciodată.

   Unele proteine servesc drept materiale structurale iar altele drept enzime. Acestea din urmă accelerează reacţiile chimice necesare în celulă. Fără ajutorul lor celula ar muri. Pentru buna funcţionare a celulei sunt necesare nu mai puţin de 2.000 de proteine care servesc drept enzime. Ce şanse există de a se fi obţinut din întâmplare toate aceste proteine? De una la 10^40.000! „O probabilitate extrem de mică - afirmă Hoyle - care nu ar fi putut să existe nici chiar dacă întregul Univers ar fi constituit o supă organică!!” El mai adaugă: „Dacă nu ar exista prejudecata - născută din convingerile sociale sau din formaţia ştiinţifică a cuiva - că viaţa ar fi apărut în mod spontan pe Pământ‚ acest simplu calcul ar fi suficient pentru a elimina total o asemenea idee din cadrul oricăror discuţii.”⁠

   Şi totuşi‚ în realitate şansele sunt mult mai reduse chiar şi decât indică această cifră „extrem de mică”. Celula trebuie să fie învelită într-o membrană‚ dar această membrană‚ extrem de complexă‚ este constituită din proteine‚ glucide şi lipide. Evoluţionistul Leslie Orgel scrie: „Membranele celulei‚ potrivit cunoştinţelor noastre moderne‚ conţin canale şi pompe care controlează strict circulaţia între mediul extra şi intracelular‚ a substanţelor nutritive‚ a produşilor de uzură‚ a ionilor metalici şi aşa mai departe. Aceste canale specializate necesită proteine extrem de specifice‚ molecule care nu ar fi putut să fie prezente chiar dela începutul evoluţiei vieţii.”⁠

Uimitorul cod genetic:

    Mult mai greu de obţinut decât oricare dintre cele menţionate mai sus sunt nucleotidele - ARN-ul şi ADN-ul - care formează codul genetic. ADN-ul este constituit din cinci histone (se crede că histonele sunt implicate în dirijarea activităţii genelor). Şansa de a se forma chiar şi cea mai simplă dintre aceste histone se spune că este de 1 la 20¹⁰⁰ - o altă cifră uriaşă‚ „mai mare decât numărul total al tuturor atomilor din toate stelele şi galaxiile vizibile cu cele mai mari telescoape astronomice”.⁠Dar şi mai mari dificultăţi pentru teoria evoluţiei implică originea codului genetic complet - care este absolut necesar reproducerii celulei. În legătură cu proteinele şi ADN-ul‚ apare din nou vechea enigmă: „Ce a fost mai întâi: oul sau găina?” Hitching spune: „În formarea lor‚ proteinele depind de ADN. Dar ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente.”⁠ Faptul acesta îi permite lui Dickerson să formuleze paradoxul: „Care a fost mai întâi”‚ proteina sau ADN-ul? El afirmă: „Răspunsul trebuie să fie acesta: Ele s-au dezvoltat paralel.”⁠ Prin aceasta el nu face altceva decât să afirme că „oul şi găina” s-au dezvoltat simultan‚ fără să provină unul dintr-altul. Vi se pare raţional lucrul acesta? Un savant a rezumat enigma în felul următor: „Originea codului genetic ridică o problemă covârşitor de grea‚ aceea a oului şi a găinii‚ care rămâne încă‚ în prezent‚ completamente obscură.”  Chimistul Dickerson a mai făcut şi această interesantă afirmaţie: „Nu dispunem de niciun model de laborator care să ne permită să simulăm evoluţia mecanismului genetic; se poate specula deci la infinit şi fără a fi deranjaţi de vreun fapt supărător.”⁠ Dar înseamnă oare că urmăm o metodă ştiinţifică atunci când dăm la o parte‚ cu atâta uşurinţă avalanşa de „fapte supărătoare”? Leslie Orgel vorbeşte de existenţa codului genetic ca de „aspectul cel mai deconcertant al problemei pe care o constituie originea vieţii”.⁠  În ce îl priveşte pe Francis Crick‚ el a tras această concluzie: „În ciuda cvasiuniversalităţii codului genetic‚ mecanismul necesar pentru a-l face operant este mult prea complex pentru a fi apărut dintr-o dată.”⁠  Evoluţioniştii caută să elimine necesitatea de a se realiza imposibilul „dintr-o singură lovitură” şi de aceea adoptă ideea unui proces treptat prin care selecţia naturală şi-ar fi putut face lucrarea sa în mod progresiv. Însă în absenţa codului genetic‚ care să pornească procesul de reproducere‚ selecţia naturală nu are nimic de selecţionat.

Fotosinteza:

   Evoluţioniştii se află în faţa unui alt obstacol. Într-un anumit moment‚ celula primitivă trebuia să inventeze un fenomen care să revoluţioneze viaţa pe Pământ: fotosinteza. Acest proces‚ în cursul căruia plantele absorb dioxid de carbon şi elimină oxigen‚ nu este încă înţeles pe deplin de către savanţi. După cum afirmă biologul F. Went‚ acesta este „un proces pe care până acum încă nimeni n-a fost capabil să-l reproducă în eprubetă”.⁠ Şi totuşi evoluţioniştii cred că o minusculă celulă a făcut întâmplător începutul acestui proces! Fotosinteza a transformat atmosfera lipsită de oxigen în stare liberă într-o nouă atmosferă în care una din cinci molecule este de oxigen. Drept rezultat‚ animalele puteau să respire oxigen şi să trăiască. În plus‚ s-a format şi o pătură de ozon‚ care avea să protejeze viaţa împotriva radiaţiilor nefaste ale razelor ultraviolete. Oare acest remarcabil ansamblu de condiţii putea să fie atribuit pur şi simplu întâmplării?

Ar putea fi oare implicată o inteligenţă?

    Când sunt obligaţi să constate cât de improbabil este ca o celulă vie să se fi născut doar din întâmplare‚ unii evoluţionişti se văd siliţi să bată în retragere. Spre exemplu‚ Hoyle şi Wickramasinghe (autorii lucrării Evolution From Space) renunţă şi spun: „Aceste probleme sunt prea complexe pentru ca noi să le putem exprima în cifre.” Ei adaugă: „Este cu neputinţă s-o scoatem la capăt imaginându-ne pur şi simplu o supă organică mai vastă şi mai bună‚ aşa cum noi înşine am sperat‚ în urmă cu un an sau doi‚ că ar fi fost posibilă. Cifrele calculate mai sus sunt tot atât de fabuloase pentru o supă la scară universală ca şi pentru o supă limitată la Pământ.”⁠ Iată de ce‚ după ce au recunoscut că într-un fel sau altul a fost nevoie de o inteligenţă ca să apară viaţa‚ aceşti doi autori declară: „Într-adevăr‚ o asemenea ipoteză este atât de evidentă încât se ridică întrebarea de ce nu este general acceptată ca un fapt care se înţelege de la sine. Motivele sunt mai degrabă psihologice decât ştiinţifice.”⁠  Un observator ar putea trage deci concluzia că o barieră „psihologică” este singura explicaţie plauzibilă a încăpăţânării majorităţii evoluţioniştilor de a explica originea vieţii prin hazard şi de a respinge orice idee a unui „scop‚ finalitate sau dirijare”,  după cum s-a exprimat Dawkins. De altfel‚ chiar Hoyle şi Wickramasinghe‚ după ce au recunoscut necesitatea unei inteligenţe‚ spun că ei‚ personal‚ nu cred că un Creator ar fi la originea vieţii.⁠  Potrivit raţionamentului lor‚ ar fi nevoie de o inteligenţă‚ dar ideea unui Creator este inacceptabilă. Nu se contrazic ei oare?

Un fapt ştiinţific?

   Pentru a admite drept un fapt ştiinţific ideea că viaţa ar fi apărut din întâmplare‚ ar trebui ca lucrul acesta să fie stabilit prin metoda ştiinţifică ce constă în următoarele: observarea a ceea ce se petrece; formularea pe baza observaţiilor a unei teorii care ar putea fi exactă; testarea valabilităţii teoriei prin alte observaţii şi prin experiment; constatarea dacă cele prevăzute pe baza teoriei se realizează.  În încercarea de-a aplica metoda ştiinţifică‚ n-a fost posibil să se observe apariţia spontană a vieţii. Nu există nicio dovadă că aceasta s-ar produce astăzi şi‚ bineînţeles‚ niciun observator uman nu a fost prezent în epoca în care situează evoluţioniştii evenimentul acesta. Nicio teorie care explică generaţia spontanee a vieţii nu a putut fi verificată prin observaţie. Experienţele de laborator nu au reuşit să reproducă acest fenomen. Prezicerile bazate pe această teorie nu s-au realizat. Este oare cu adevărat ştiinţific să ridici o asemenea teorie la rang de fapt‚ atâta vreme cât metoda ştiinţifică nu poate fi aplicată?  În schimb‚ există numeroase fapte care ne duc la concluzia că generaţia spontanee a vieţii din materia nevie este imposibilă. „Este suficient să examinăm cu atenţie amploarea unei asemenea sarcini”‚ recunoaşte George Wald‚ profesor la Universitatea Harvard‚ „ca să admitem că generaţia spontanee a unui organism viu este o imposibilitate”. Dar ce afirmă apoi acest partizan al evoluţiei? El răspunde: „Totuşi cred că noi suntem rezultatul generaţiei spontanee.”⁠  Trădează oare‚ această declaraţie‚ un spirit ştiinţific şi imparţial? Referitor la acest mod de a raţiona‚ biologul englez Joseph Woodger spune că „este pur dogmatism să afirmi că ceea ce vrei să crezi se şi produce în realitate.”⁠  Cum au putut accepta savanţii această violare flagrantă a metodei ştiinţifice? Loren Eiseley‚ un renumit evoluţionist‚ a recunoscut: „După ce le-a făcut reproşuri teologilor pentru că s-au bazat pe mit şi pe miracol‚ ştiinţa se vede pusă în trista situaţie de a fi obligată să creeze o nouă mitologie‚ şi anume‚ să presupună că ceea ce‚ după un îndelungat efort‚ nu a putut fi dovedit că se produce astăzi‚ s-ar fi produs la naşterea lumii.”⁠  Astfel stând lucrurile‚ se poate afirma că‚ pusă în faţa faptelor‚ teoria generaţiei spontanee a vieţii poate fi încadrată mai degrabă în domeniul ficţiunii ştiinţifice decât în cel al faptelor ştiinţifice. După toate aparenţele‚ în acest domeniu‚ un număr însemnat de partizani ai evoluţiei au abandonat în mod evident metoda ştiinţifică‚ pentru a crede ceea ce doresc ei să creadă. În ciuda covârşitoarelor dovezi care arată improbabilitatea absolută a naşterii vieţii din întâmplare‚ cel mai cras dogmatism predomină în locul prudenţei care caracterizează în mod normal metoda ştiinţifică.

Nu toţi oamenii de ştiinţă o acceptă.

  Totuşi‚ nu toţi savanţii au respins în mod categoric cealaltă alternativă. Spre exemplu‚ conştient de tot ce dovedeşte improbabilitatea generaţiei spontanee a vieţii‚ fizicianul H.S. Lipson a spus: „Singura explicaţie acceptabilă este creaţia. Eu ştiu că lucrul acesta este o oroare în ochii fizicienilor‚ şi‚ de altfel‚ şi în ochii mei‚ dar noi nu trebuie să respingem o teorie care nu ne place‚ de vreme ce ea este întemeiată pe fapte stabilite.” El a mai adăugat că după apariţia cărţii lui Darwin‚ Originea speciilor‚ „evoluţia a devenit un fel de religie ştiinţifică; aproape toţi savanţii au acceptat-o‚ şi mulţi sunt gata să-şi retuşeze observaţiile pentru a le face să corespundă teoriei”.⁠ Acesta este tristul adevăr.  Chandra Wickramasinghe‚ profesor la University College din Cardiff‚ a declarat: „De la începutul formaţiei mele ştiinţifice am fost supus unei puternice spălări a creierului‚ pentru a fi convins să cred că ştiinţa nu poate fi împăcată cu creaţia dirijată‚ indiferent care ar fi ea. A trebuit să resping cu durere acest concept. Nu mă simt deloc la largul meu în această situaţie‚ în această stare de spirit în care mă aflu acum. Dar nu există niciun mijloc rezonabil de a ieşi din ea.  A spune că viaţa a apărut pe Pământ în urma unui accident chimic este tot una cu a căuta un anumit fir de nisip pe toate plajele de pe toate planetele Universului şi să-l găseşti.” Cu alte cuvinte‚ este pur şi simplu imposibil ca viaţa să se fi născut printr-un accident chimic. Wickramasinghe trage concluzia: „Pentru a înţelege aranjarea (ordonarea) precisă a constituenţilor chimici necesari vieţii nu există niciun alt mijloc decât acela de-a invoca creaţia la scară cosmică.”⁠ Cât despre astronomul Robert Jastrow‚ el a spus: „Savanţii nu pot dovedi că viaţa nu a fost rezultatul unui act de creaţie.”⁠  Dar chiar şi admiţând că o primă celulă vie a apărut‚ într-un fel sau altul‚ în mod spontan‚ există oare dovezi că ea a evoluat şi s-a transformat pentru a da naştere tuturor creaturilor care au trăit vreodată pe Pământ? Documentele fosile ne furnizează un răspuns pe care îl vom examina în următoarea parte a acestui studiu!

*va urma.