ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI! - Partea a doua!

ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - Partea a doua!

Religie şi ştiinţă - Un jalnic amalgam:

  Mii de ani de căutare a adevărului ştiinţific păreau să fi stabilit o bază solidă pentru cercetarea de mai târziu. Categoric, nimic nu putea sta în calea viitorului progres. Şi totuşi, spune The Book of Popular Science, „ştiinţei nu i-a priit deloc pe parcursul secolelor III, IV şi V d.H..” La această situaţie au contribuit în mare măsură două evenimente. Pe parcursul primului secol, odată cu venirea lui Iisus Hristos, şi-a făcut apariţia o nouă eră religioasă, iar cu câteva decenii mai devreme, în anul 31 î.H., odată cu întemeierea Imperiului Roman, s-a născut o nouă eră politică. Spre deosebire de filozofii greci care i-au precedat, romanii „erau mai interesaţi de rezolvarea problemelor vieţii cotidiene decât de căutarea adevărului abstract”, spune lucrarea menţionată mai sus. În mod logic, deci, „contribuţia lor la ştiinţa pură a fost foarte mică”. Romanii au jucat însă un rol important în transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice care se acumulaseră până atunci. De exemplu, în secolul întâi, Pliniu cel Bătrân a realizat o sinteză ştiinţifică numită Istoria naturală. Deşi nu fără deficienţe, aceasta a păstrat pentru generaţiile ulterioare diverse tipuri de informaţii ştiinţifice care altfel s-ar fi putut pierde. În ce priveşte religia, Biserica Creştină care se extindea cu rapiditate nu era implicată în cercetarea ştiinţifică din acel timp. Aceasta nu înseamnă că creştinii i s-ar fi împotrivit, însă prioritatea creştină era evident acordată, aşa cum a stabilit însuşi Hristos, înţelegerii şi răspândirii adevărului religios. Înainte de sfârşitul primului secol, creştinii începuseră deja să amestece adevărul religios cu unele practice păgâne. Aceasta a condus ulterior la formarea unei creştinătăţi ostile faţă de adevărul ştiinţific.

Europa „creştină” pierde locul de frunte:

    The World Book Encyclopedia arată că pe parcursul Evului Mediu (din secolul V până în secolul XV), „în Europa, oamenii de ştiinţă erau mai interesaţi de teologie, adică de studierea religiei, decât de studierea naturii”. Iar acest „accent pus mai degrabă asupra salvării decât asupra cercetării naturii, subliniază Collier’s Encyclopedia, era mai mult un obstacol pentru ştiinţă decât un stimulant”. Învăţăturile lui Hristos nu intenţionau să constituie un astfel de obstacol. Însă labirintul de concepte religioase amestecate ale creştinătăţii, a încurajat această evoluţie. Cea mai mare parte a instruirii se afla sub controlul Bisericii şi era oferită îndeosebi în mănăstiri. Această atitudine religioasă a încetinit căutarea adevărului ştiinţific.

    Încă din primul secolul I al erei creștine se remarcă un regres al științei. Practic, singurul progres ştiinţific demn de menţionat a fost cel din domeniul medicinei. De exemplu, Aulus Celsus, scriitor roman din secolul întâi, supranumit „Hipocrat al romanilor”, care a redactat tratate de medicină, a scris ceea ce se consideră în prezent o lucrare medicală clasică. Farmacologul grec Pedanios Dioscoride, medic în armata romană a lui Nero, a elaborat un remarcabil manual de farmacologie care a fost utilizat pe scară largă timp de secole. Galenus, un grec din secolul al II-lea, punând bazele fiziologiei experimentale, a influenţat teoria şi practica medicală până în secolele XII-XIII. Perioada de stagnare ştiinţifică a continuat chiar şi după secolul XV. Este adevărat că savanţii europeni au făcut descoperiri pe parcursul acestei perioade, dar, în cea mai mare parte, ele nu au fost originale. Revista Time (august 2009) notează: „Chinezii au fost primii maeştri ai ştiinţei. Cu mult înaintea europenilor, ei ştiau să utilizeze compasul, să fabrice hârtia şi praful de puşcă, şi să tipărească cu caractere mobile”. Astfel, din cauza vacuumului general din gândirea ştiinţifică a Europei „creştine”, culturile necreştine au ajuns în frunte.

Progrese ştiinţifice:

    Prin secolul IX, savanţii arabi au ajuns repede în fruntea cercetării ştiinţifice. În special pe parcursul secolelor X şi XI - în timp ce creştinătatea bătea pasul pe loc - ei au cunoscut o epocă de aur, aducându-şi în mod considerabil contribuţia în domeniul medicinei, chimiei, botanicii, fizicii, astronomiei şi, mai presus de toate, în matematici. Maan Z. Madina, conferenţiar de arabă la Universitatea Columbia, spune că „trigonometria modernă, precum şi algebra şi geometria sunt în mare măsură invenţii arabe”. O mare parte a acestor cunoştinţe ştiinţifice erau originale. Însă unele dintre ele se bazau pe vastul fundament al filozofiei greceşti şi au fost transmise, lucru curios, prin intermediul religiei.

   Relativ devreme în era noastră, creştinătatea s-a răspândit în Persia, apoi în Arabia şi India. Pe parcursul secolului V, Nestorie, patriarh al Constantinopolului, s-a implicat într-o controversă care a dus la o sciziune în cadrul Bisericii Orientale. Aceasta a dus la formarea unui grup disident, nestorienii. În secolul VII, când noua religie islamică şi-a făcut brusc apariţia pe scena mondială şi şi-a început campania de expansiune, nestorienii au fost prompţi în a transmite cunoştinţele lor cuceritorilor arabi. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „nestorienii au fost primii în promovarea ştiinţei şi filozofiei greceşti, traducând texte greceşti în siriană şi apoi în arabă”. Ei au fost, de asemenea, „primii în introducerea medicinei greceşti în Bagdad”. Savanţii arabi au început să clădească pe ceea ce învăţaseră de la nestorieni. Araba a înlocuit siriana ca limbă ştiinţifică în Califatul Arab şi s-a dovedit foarte potrivită pentru scrierile ştiinţifice.

    Arabii au primit, dar au şi dat. Când maurii au invadat Europa prin Spania - rămânând acolo peste 700 de ani - au adus cu ei o bogată cultură musulmană. Iar pe parcursul celor opt cruciade creştine, care au avut loc între 1096 şi 1272, cruciaţii occidentali au fost impresionaţi de civilizaţia islamică avansată cu care intraseră în contact. Ei s-au reîntors acasă cu o mulţime de impresii noi.

Arabii şi simplificarea matematicii:

   O contribuţie semnificativă a arabilor pentru Europa a constituit-o introducerea cifrelor arabe în locul cifrelor romane. De fapt, expresia „cifre arabe” este improprie. Un termen mai exact ar fi cel de „cifre indo-arabe”. Este adevărat că matematicianul şi astronomul arab din secolul IX, Al-Khwārizmī, a scris despre acest sistem, însă el s-a inspirat de la matematicienii hinduşi din India, care îl inventaseră cu peste o mie de ani mai devreme, în secolul III î.H.. Acest sistem nu era prea cunoscut în Europa înainte ca renumitul matematician Leonardo Fibonacci (numit şi Leonardo Pisano) să-l introducă în 1202 în Liber abaci (Cartea abacului). Demonstrând avantajul acestui sistem, el a explicat: „Cele nouă cifre indiene sunt: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1. Cu aceste nouă cifre şi cu semnul 0 poate fi scris orice număr”. La început europenii nu au fost prea receptivi. Dar, spre sfârşitul Evului Mediu, ei adoptaseră noul sistem numeric, iar simplitatea acestuia a favorizat progresul ştiinţific. Dacă vă îndoiţi că cifrele indo-arabe constituie o simplificare faţă de cifrele romane utilizate anterior, încercaţi să scădeţi LXXIX din MCMXCIII. Dificil, nu? Probabil 79 din 1 993 ar fi puţin mai uşor!

Reaprinderea flăcării în Europa:

    Începând cu secolul XII, flacăra cunoaşterii, care arsese cu putere în lumea musulmană, a început să pălească. Ea a fost însă reaprinsă în Europa când grupuri de erudiţi au început să fondeze primele universităţi. La mijlocul secolului XII, au luat fiinţă universităţile din Paris şi Oxford urmate pe la începutul secolului XIII de Universitatea din Cambridge, şi în secolul XIV de cele din Praga şi din Heidelberg . În secolul XV, universităţile deveniseră importante centre de cercetare ştiinţifică. Iniţial, aceste şcoli erau puternic influenţate de religie, majoritatea materiilor concentrându-se mai mult sau mai puţin asupra teologiei. Dar aceste şcoli acceptau în acelaşi timp şi filozofia greacă, îndeosebi scrierile lui Aristotel. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „pe tot parcursul Evului Mediu scolastica a fost structurată conform logicii aristoteliene de definire, clasificare şi gândire în ce priveşte prezentarea textului şi rezolvarea dificultăţilor”.

    Un erudit din secolul XIII care a încercat să combine cunoştinţele aristoteliene cu teologia creştină a fost Thomas Aquinas, numit ulterior „Aristotel Creştinul”. Dar în unele aspecte el se deosebea de Aristotel. Aquinas respingea, de exemplu, teoria conform căreia lumea ar exista dintotdeauna, fiind de acord cu Scripturile care susţin că ea a fost creată. Ţinând „ferm la conceptul că trăim într-un Univers ordonat, care poate fi înţeles prin prisma raţiunii”, spune The Book of Popular Science, el „a avut o contribuţie valoroasă la dezvoltarea ştiinţei modern”. În cea mai mare parte însă, învăţăturile lui Aristotel, Ptolemeu şi Galenus erau considerate literă de evanghelie, chiar şi de către Biserică. Lucrarea de referinţă menţionată anterior explică: „În Evul Mediu, când interesul faţă de experimentul ştiinţific şi faţă de observaţia directă era în declin, cuvântul lui Aristotel era lege. Ipse dixit („El însuşi a spus”) era argumentul pe care îl foloseau învăţătorii medievali pentru a dovedi veracitatea multor observaţii „ştiinţifice”. În aceste împrejurări, erorile lui Aristotel, îndeosebi cele din fizică şi astronomie, au frânat timp de secole progresul ştiinţific”. Călugărul franciscan de la Oxford, din secolul XIII, Roger Bacon, a contestat această încredere oarbă în conceptele anterioare. Numit „cea mai importantă figură a ştiinţei medieval”, Bacon a fost aproape singur în susţinerea experimentării ca metodă de investigare ştiinţifică. Se spune că el prezisese în 1269, evident, cu o anticipaţie de secole, apariţia automobilului, a avionului şi a navei cu motor. Totuşi, în pofida capacităţii sale de a anticipa şi a  unei minţi strălucite, Bacon a fost limitat în ce priveşte cunoaşterea faptelor. El credea cu tărie în astrologie, magie şi alchimie. Aceasta dovedeşte că știința este într-adevăr într-o necontenită căutare a adevărului!

   Deşi în secolul XIV investigarea ştiinţifică părea să fi aţipit, în timp ce secolul XV se apropia de sfârşit, căutarea omenirii după adevărul ştiinţific era departe de a fi încheiată. De fapt, următorii 500 de ani aveau să eclipseze complet ceea ce fusese înainte. Lumea se afla în pragul unei revoluţii ştiinţifice. Şi, la fel ca orice revoluţie, aceasta avea să-şi aibă eroii, trădătorii şi, mai presus de toate, victimele sale.

Suplimentar: Epoca de aur a ştiinţei arabe:

Al-Khwārizmī (secolele VIII-IX), matematician şi astronom irakian; cunoscut pentru inventarea termenului „algebră”, care provine din cuvântul arab al-jebr, însemnînd „unirea unor părţi disparate”;

Abū Mūsā Jābir ibn Ḥayyān (secolele VIII-IX), alchimist; numit tatăl chimiei arabe;

Al-Battānī (secolele IX-X), astronom şi matematician; a îmbunătăţit calculele astronomice ale lui Ptolemeu, determinând astfel cu o mai mare precizie durata anului şi a anotimpurilor;

Ar-Rāzī (Rhazes) (secolele IX-X), unul dintre cei mai renumiţi medici de origine persană; primul care a făcut diferenţa între variolă şi rujeolă şi care a clasificat substanţele ca fiind de natură animală, vegetală sau mineral;

Abū ‘Alī al-Ḥasan ibn al-Haytham (Alhazen) de Basra (secolele X-XI), matematician şi fizician; a avut o contribuţie însemnată la teoria optică, incluzând refracţia, reflexia, vederea binoculară şi refracţia atmosferică; a fost primul care a explicat în mod corect fenomenul vederii ca efect al luminii ce vine de la un obiect la ochi;

Omar Khayyám (secolele XI-XII), renumit matematician persan, fizician, astronom, medic şi filozof; foarte cunoscut în Occident pentru versurile sale. 

Renaşterea ştiinţei prin revoluţie

    Lumea a intrat într-o perioadă de turbulenţă în a doua jumătate a secolului XVIII, în timp ce revoluţiile schimbau scena politică, întâi în America, apoi în Franţa. Între timp, în Anglia a început un alt gen de revoluţie, revoluţia industrială. Ea este în strânsă legătură cu un alt gen de revoluţie, cea ştiinţifică.

   Unii datează renaşterea ştiinţei în anii 1540, când astronomul polonez Nicolaus Copernicus şi anatomistul belgian Andreas Vesalius au publicat cărţi care au influenţat foarte mult gândirea ştiinţifică. Alţii plasează schimbarea mai devreme, în 1452, când s-a născut Leonardo da Vinci. Experimentator asiduu, cu un mare aport ştiinţific, Leonardo a promovat unele idei care în anumite cazuri au fost seminţele unor invenţii perfectate secole mai târziu, de pildă avionul, tancul militar şi paraşuta. Dar ştiinţa, aşa cum o cunoaştem noi în prezent, spune Ernest Nagel, profesor emerit la Universitatea Columbia, „nu a devenit ferm stabilită ca instituţie permanentă în societatea occidentală până în secolele XVII şi XVIII”. Odată ce s-a întâmplat aceasta, a avut loc o cotitură majoră în istoria omenirii. Cartea The Scientist notează: „Aproximativ între anii 1590 şi 1690 un foarte mare număr de genii au efectuat o cercetare înfloritoare, cu greu egalată de orice altă perioadă de 100 de ani”. 

Înşelători care umbresc calea:

    Pseudoştiinţele au înflorit şi ele, asemenea unor înşelători ale căror teorii incorecte au stat în calea unui progres ştiinţific autentic. Printre ele se numără teoria flogistică. Acest termen provine din grecescul „phlogiston”, care înseamnă „inflamabil”. El a fost introdus în 1702 de George Ernst Stahl care susţinea că la arderea materialelor combustibile se elibera flogiston. El îl considera mai degrabă un principiu decât o substanţă reală, dar de-a lungul anilor s-a înrădăcinat conceptul că acesta era o substanţă autentică. Abia între anii 1770 şi 1790 Antoine Laurent de Lavoisier a reuşit să discrediteze această teorie. The Book of Popular Science recunoaşte că deşi teoria flogistică „era completamente greşită, ea a furnizat totuşi pentru un timp ipoteze promiţătoare care păreau să explice multe fenomene naturale. Ea a fost doar una dintre numeroasele ipoteze ştiinţifice care, de-a lungul anilor, au fost cântărite în balanţă şi găsite necorespunzătoare”.

  Alchimia era o altă înşelătorie. Harrap’s Illustrated Dictionary of Science o defineşte drept „un amalgam de filozofie, misticism şi tehnologie chimică, avându-şi originea în era precreştină, căutând diverse metode de transformare a metalelor de bază în aur, de prelungire a vieţii şi secretul nemuririi”. Înainte de a fi respinsă, alchimia a contribuit la punerea fundamentului chimiei moderne, lucru ce s-a încheiat spre sfârşitul secolului XVII. Astfel, deşi nu erau decât înşelătorii, teoria flogistică şi alchimia nu erau complet lipsite de valoare. Nu aşa stăteau însă lucrurile cu oamenii înşelători care, din cauza unor convingeri religioase, încurajau atitudini antiştiinţifice. Rivalitatea dintre ştiinţă şi teologie - ambele pretinzând a fi singura autoritate în materie de cosmologie - a dus adesea la confruntări directe. De exemplu, în secolul II d.H., celebrul astronom Ptolemeu a inventat teoria geocentrică, conform căreia, în timp ce planetele execută o mişcare circulară, centrul cercului - numit epiciclu - se mişcă şi el pe circumferinţa unui alt cerc. Aceasta era una dintre cele mai mari ingeniozităţi matematice, şi era o explicaţie a mişcării aparente pe cer a Soarelui, a Lunii, a planetelor şi a stelelor, acceptată pe scară largă până în secolul XVI. Copernic (1473–1543) a elaborat o altă teorie. El susţinea că în timp ce planetele, inclusiv Pământul, se rotesc în jurul Soarelui, Soarele stă pe loc. Dacă această ipoteză - un Pământ în mişcare, care nu mai era centrul Universului - era adevărată, ea avea să aibă consecinţe de mare răsunet. După mai puţin de o sută de ani, astronomul italian Galileo Galilei a făcut cu ajutorul telescoapelor cercetări care l-au convins că ipotezele copernicane despre un Pământ rotindu-se în jurul Soarelui erau efectiv adevărate. Dar Biserica Romano-Catolică a respins ideile lui Galilei considerându-le eretice şi l-a obligat să retracteze. Erorile religioase i-au determinat pe teologi să conteste adevărul ştiinţific. Abia după aproape 360 de ani Biserica l-a disculpat pe Galilei. L’Osservatore Romano, în ediţia sa săptămânală din 4 noiembrie 1992, a recunoscut „subiectiva eroare de judecată” cu privire la cazul Galilei.

Încă există înşelători!

    În mod asemănător, în secolul XIX, a apărut teoria imposibil de dovedit a evoluţiei. Charles Darwin şi-a publicat cartea sa Originea speciilor prin selecţie naturală la 24 noiembrie 1859. Dar ideea evoluţiei îşi are, de fapt, rădăcinile în timpurile precreştine. De exemplu, filozoful grec Aristotel îl reprezenta pe om la capătul unui lanţ evolutiv pornind de la viaţa animală inferioară.

   The Book of Popular Science notează: „Evoluţia a devenit ulterior mai mult decât o teorie ştiinţifică. Ea a devenit un strigăt de luptă, ba chiar o filozofie”. Ideea supravieţuirii celui mai bine adaptat a găsit priză la oamenii care se străduiau să ajungă în vârful piramidei. Şi aceasta, aşa cum recunoaşte cartea The Book of Popular Science, în pofida faptului că „şi cei mai înflăcăraţi susţinători ai doctrinei evoluţiei organice au trebuit să admită că existau inexactităţi şi lacune flagrante în teoria iniţială a lui Darwin”. Deşi „o mare parte a teoriei iniţiale a lui Darwin fusese restructurată sau anulată”, cartea spune totuşi că evoluţia „a influenţat foarte mult aproape toate domeniile activităţii umane. Istoria, arheologia şi etnologia au suferit schimbări profunde din cauza acestei teorii”. În prezent, mulţi savanţi preocupaţi au îndoieli serioase cu privire la teoria evoluţiei. Sir Fred Hoyle, fondatorul Institutului de Astronomie Teoretică din Cambridge şi membru al Academiei Americane de Ştiinţe, a scris cu mai mulți ani în urmă: „Personal, nu mă îndoiesc că istoricii ştiinţifici ai viitorului vor considera drept curios faptul că o teorie care putea fi privită ca nefondată a ajuns să fie acceptată pe scară atât de largă”.

   Lovind chiar în originea existenţei umane, evoluţia îl jefuieşte pe Creator de ceea ce i se cuvine. Ea totodată se dezice de pretenţia de a fi ştiinţifică şi nu face cinste necontenitei căutări a adevărului ştiinţific. Karl Marx a fost încântat să îmbrăţişeze evoluţia şi „Teoria supravieţuirii celui mai bine adaptat” pentru a încuraja avansarea comunismului. Însă evoluţia este o înşelătorie de cel mai rău tip.

Cine sunt victimele?

   Orice persoană care este amăgită să dea crezare unor teorii pseudoştiinţifice devine o victimă. Dar chiar şi faptul de a da crezare unor adevăruri ştiinţifice prezintă un pericol. Spectacularele progrese ştiinţifice rezultate din revoluţia ştiinţifică i-au amăgit pe mulţi să creadă că acum nimic nu este imposibil de realizat. Acest concept se consolida pe măsură ce progresul ştiinţific continua să slăbească atitudinea antiştiinţifică încurajată cândva de religia creștină oficială. Comerţul şi politica au început să întrevadă în ştiinţă un instrument puternic ce putea fi utilizat în realizarea obiectivelor lor, fie că era vorba de o recompensă bănească, fie de consolidarea puterii politice. De fapt, ştiinţa se transforma treptat într-un dumnezeu, dând naştere scientismului. Dicţionarul de neologisme îl defineşte drept „o concepţie de esenţă pozitivistă care consideră ştiinţa concepută ca un ansamblu de cunoştinţe exacte, singura în măsură să rezolve toate problemele cunoaşterii”.

    În timp ce secolul XIX se apropia de sfârşit, oamenii se întrebau ce le va aduce secolul XX. Avea să stabilească ştiinţa „adevăratele Ceruri pe Pământ”, lucru de care mulţi o considerau capabilă? Sau, aveau înşelătorii ei să continue să presare câmpul de luptă al revoluţiei cu cadavrele altor victime? Vom afla răspunsul în partea a treia a acestei investigații!

Notă: prima parte a cestei investigații am scris-o pe acest blog în 2017.