DESPRE BARBU ȘTIRBEY.

DESPRE BARBU ȘTIRBEY

1. „O carte închisă”:

    În România, regele Carol I nu a acceptat implicarea unor persoane din preajma să în activități politice; regina Elisabeta se putea ocupă doar de probleme culturale și caritabile, în timp ce principele Ferdinand i se îngaduia să se dedice numai activităților militare. Deși era în țară de două decenii și jumătate, în septembrie 1914, când a devenit rege, Ferdinand era pentru cei mulți un necunoscut și un nebăgat în seama, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță. Însăși regina Maria aprecia: „Soțul meu era cel mai credincios urmaș al unchiului sau, cel mai răbdător și cel mai ascultător moștenitor al lui, dar era pentru poporul sau că o carte închisă, nimeni nu știa ce dorea”. Pe lânga lipsa de experiență politică, Ferdinand mai avea un handicap: timiditatea, defect fundamental pentru un lider politic. Toți cei care l-au cunoscut erau impresionați de solida lui cultură, în domenii variate; muzică, botanică, literatură, limbi vechi, chimie etc.. Într-un cerc restrâns făcea o impresie excelentă, fiind un partener de dialog extrem de agreabil. Dar în public se inhiba, își pierdea șirul cuvintelor. De aceea prefera să evite festivitățile și întrunirile la care participa multă lume. Pentru Ferdinand I viață de familie a debutat (după o aventură cu Elena Văcărescu) romantic. În decembrie 1892 s-a căsătorit cu principesa Maria de Edinburg, o tânară de 17 ani, extrem de frumoasă și fermecătoare. Dar în 1897, principele Ferdinand s-a îmbolnavit de febra tifoidă, fiind la un pas de moarte. Și-a reveni cu greu, însa chipul sau a căpătat înfatişarea unui batrân, gârbovit și cu paloare nefirească a feţei, pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieții. Evident, nu mai putea face față „exigențelor” conjugale. Principesa Maria nu era însă dispusă să-și „închida viață” la 22 de ani. De aceea, a început să întreţină relații cu diverși bărbați, spre marea supărare a regelui Carol I, care a admonestat-o de repetate ori. În 1907, principesa l-a cunoscut pe principele Barbu Știrbey, pe care-l numea „prințul alb”, bărbat cu o ținută tipic englezească, elegant, manierat, discret. Din cei șase copii născuți de principesa Maria, cel puțin unul avea ca tată pe Barbu Știrbey. Este vorba despre principesa Ileana, care a fost copilul favorit al reginei Maria. Constantin Argetoianu nota: „La Curtea noastră, secretele alcovului erau secretele tuturor, și cu destrăbălata educație pe care o primise, în continua ei promiscuitate cu slugile, aflaseră și odraslele dinastiei istorioarele mai mult sau mai puțin piperate pe care oamenii și le povesteau pe șoptite. Anecdota cu frageda Elisabeta fiica lui Ferdinand I chemând pe mică Ileana la fereastră cu cuvintele: „Vino iute, să vezi pe tatăl tău, ca să vadă pe prințul Știrbey coborând din automobil, a făcut pe vremuri înconjurul Bucureștilor”. Legătură dintre Maria și prințul Știrbey a fost tolerată de Carol I și acceptată de principele Ferdinand. Interesant este că soția lui Știrbey, Nadeja, era încântată de prietenia dintre cei doi, și, o invita pe Maria la palatul de la Buftea, unde principesa rămânea adesea peste noapte. Nadeja nu vedea că între soțul său și soția moștenitorului tronului ar există relații intime, iar vorbele care-i ajungeau la ureche le considera simple bârfe, puse la cale de cei invidioși de faptul că între familia Știrbey și principesa Maria erau relații atât de apropiate. Nici fetele lui Știrbey nu credeau în „bârfe” și erau încântate de prezența fermecătoarei prințese la palatul de la Buftea.

2. Omul de bine:

    Probabil pentru a „localiza” escapadele extraconjugale ale principesei Maria, Carol I l-a numit pe Barbu Știrbey, în 1913, în funcția de administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Știrbey era un gospodar priceput, iar afacerile sale erau un model pentru toți românii. Astfel, oficial, Barbu Știrbey putea să vină oricând la Palat, fără a trezi bănuieli. Cum principele Ferdinand era mare amator de discuții, pe cele mai diverse teme, a găsit în Știrbey un interlocutor extrem de util, dispus să asculte și să stea ceasuri în șir la o cafea sau la un pahar cu whisky pentru a „diseca firul în patru”. Dar mai ales să discute politică, domeniu pe care regele Carol I îl interzisese moștenitorului Coroanei. Aici Barbu Știrbey era imbatabil, cunoscând foarte bine realitățile din țară și sugerând modalități concrete de acțiune. Barbu Știrbey mai avea un foarte mare avantaj: era cumnat cu Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal. Acesta era un om politic de excepție, cu o viziune foarte clară asupra evoluției istorice a poporului român și a direcțiilor spre care trebuia să se îndrepte, era convins de rolul familiei Brătianu și consideră că avea „misiunea” de a duce mai departe moștenirea lăsată de tatăl sau Ion C. Brătianu, care-și legase numele de revoluția de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, aducerea prințului străîn în 1866, obținerea independenței și proclamarea Regatului în 1881. Fiul acestuia, I.I.C. Brătianu avea și un excepțional talent de „manevrier politic”, întrucât știa să aplice ingineria (meseria sa de bază) la politică. În 1913, când Barbu Știrbey (cumnatul sau) fusese numit administrator al Domeniilor Coroanei, I.I.C. Brătianu lansase o campanie decisivă în favoarea reformei agrare și a celei electorale, în care vedea cheia evoluției României pe calea progresului și liberalismului, a făuririi unității naționale și statale. Deși Carol I a fost, inițial, foarte reticent la ideea reformelor, Brătianu a reușit, cu mult tact și perseverență, să-l convingă pe „batrânul rege” să le accepte, astfel că președintele P.N.L. a fost numit, în ianuarie 1914, șeful guvernului, după care a organizat alegeri pentru Adunarea Națională Constituantă. Barbu Știrbey avea din partea lui Brătianu „misiunea” de a-l convinge pe principele Ferdinand că reformele erau absolut necesare, astfel că la urcarea să pe tron să le susțină. Ferdinand, care în timpul multelor manevre militare la care participase cunoscuse viață reală a țăranului român, a împărtăşit punctul de vedere al lui Brătianu, susținut cu convingere și de Știrbey. Un alt domeniu important în care Ferdinand a fost influențat de Brătianu prin Știrbey a fost acela al atitudinii față de taberele aflate în război, începând din iulie 1914. Cu Carol I era foarte greu să se ajungă la un punct de vedere comun; suveranul era convins că Germania va câstiga războiul. El a vrut că România să-și respecte semnătură pusă pe Tratatul din 1883 cu Puterile Centrale. Cu multă greutate, la Consiliul de Coroana din 21 iulie 1914, Carol I a acceptat punctul de vedere exprimat de marea majoritate a participanților și anume că România să rămână neutră. Această decizie a considerat-o ca pe o înfrângere personală și a avertizat că „se face o mare greșeală” prin neintrarea României în război alături de Puterile Centrale. Munca de „lămurire” dusă de Știrbey și principesa Maria părea, însă, să dea rezultate în privința lui Ferdinand. Acesta, atunci când, la 28 septembrie 1914, a depus jurământul în calitate de rege al României, a declarat că va fi „un bun român”; astfel, deputații și senatorii l-au ovaționat îndelung. Aceste cuvinte exprimau ideea că el nu se va opune sentimentului național, care atunci era precumpănitor în favoarea luptei împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei și unirea lor cu patria mumă.

    În timpul lui Carol I, la Curte domnea o atmosfera sobră, solemnă, de o rigiditate dusă la extrem. Regele nu zâmbea, nu acceptă glume, era de o punctualitate „nemțească”, întindea celui chemat în audiență un singur deget, iar ca o favoare deosebită două degete, se așeza ultimul la masă și pleca primul. Totul era calculat și se desfășura după un ceremonial riguros. Noul rege, Ferdinand I, nu ținea la „etichetă”. Pictorul Costin Petrescu nota: „În locul unui deget ți se întindea azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un râs deschis”. C. Argetoianu relata că în calitate de ministru, după ora de lucru cu regele Ferdinand, a fost reținut la masă: „După dejun luăm cu toții cafeaua la iarbă verde, lânga castel (Peleș), în familie. Prințul Carol trăgea picioare în posterior prințului Nicolae, care chirăia ca din gură de șarpe; era, ca să zic așa, un rit, la care viitorul prinț răzvrătit n-ar fi renunțat pentru nimic în lume. Prințesa Elisabeta își plimbă ochii pe cer, Mignon era țintă tachinarilor fraților ei, iar regele, regina și Mișu (ministrul Casei Regale) și cu mine depănăm fel de fel de subiecte”. Spre deosebire de înaintașul sau, Ferdinand I s-a arătat receptiv la sfaturile celor din preajmă, din rândul cărora s-a detașat prințul Barbu Știrbey. Cunoscând îndeaproape situația politică, în calitate de ministru în guvernul prezidat de I.I.C. Brătianu, I.G. Duca avea să scrie: „Spre fericirea ei (a reginei Maria) și a țării, când regele Ferdinand a urcat treptele Tronului, în preajma lor se află un om de bine. Acesta avea asupra regelui ca și asupra reginei o influență atotputernică și, de fapt, în tot cursul crizei din care a ieșit întregirea neamului românesc, el a fost adevăratul suveran al României. Acesta a fost Barbu Știrbey… Într-o țară de vorbăreți nu am cunoscut un om mai tăcut, într-o soocietate preocupată să facă efect, nu am văzut om afectând o mai mare modestie și, aș zice, o mai perfectă neînsemnatate a propriei persoane. Și, totuși, sub această banală înfațișare se ascundea o nespus de interesantă personalitate, o inteligență pătrunzătoare, o excepțională abilitate și o mare ambiție”. Era un om care prefera „întunericul luminii”, un maestru al combinațiilor politice: „La el nimic nu era întâmplator sau improvizație. Totul era multă vreme întors, sucit, gândit, rasgândit”. De aceea, când regele îi cerea un sfat, Știrbey era întotdeauna pregătit, etalând argumentația cea mai convingătoare.

3. A dat un rege ţăranilor:

     Alături de regina Maria, Barbu Știrbey a avut un rol esențial în a-l convinge pe regele Ferdinand că România trebuia să între în război alături de Puterile Centrale, demonstrându-i „matematic” că Antanta va ieși biruitoare. De asemenea, i-a inoculat ideea că suveranul nu putea să fie împotriva „instinctului național”, ci din contra, să fie promotorul și expresia voinței poporului în fruntea căruia se află. Așa s-a ajuns că în ședința Consiliului de Coroana din august 1916 regele Ferdinand să se pronunțe pentru intrarea în război alături de Antanta. În timpul războiului, Barbu Știrbey a fost alături de familia regală, în refugiul de la Iași. Izbucnirea revoluției în Rusia și înlăturarea țarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostașilor ruși de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuală „contaminare” a ostașilor români, în covârșitoarea majoritate țărani, regele Ferdinand a fost sfătuit de Știrbey și Brătianu, de N. Iorga și regina Maria să adreseze ostașilor un mesaj prin care să promită înfaptuirea reformelor. Textul a fost redactat de Barbu Știrbey și a avut o primire entuziastă, contribuind la calmarea spiritelor, dar și la creșterea popularității regelui. După ce hotarâse intrarea în război, devenind „Ferdinand cel Loial”, acum, în primăvara lui 1917, și-a căpătat și apelativul de „regele țăranilor”. După ieșirea Rusiei din război, în noiembrie 1917, România a trebuit să pornească pe calea păcii separate cu Puterile Centrale. Ca o ronie a soartei, pacea s-a negociat în castelul lui Barbu Știrbey de la Buftea și a fost semnat în Palatul Cotroceni din București. Prima parte a anului 1918 a fost nefericită pentru Știrbey și din punct de vedere personal. Regina Maria l-a abandonat, găsindu-și „iubirea vieții sale” în persoană canadianului Joe Boyle. Totuși, anul 1918 s-a încheiat în mod fericit pentru români, inclusiv pentru Știrbey. La 27 martie Basarabia s-a unit cu România, apoi, la 28 noiembrie s-a unit Bucovina, iar la 1 decembrie, prin unirea Transilvaniei, s-a constituit statul unitar național român. Barbu Știrbey a avut marea satisfacție de a întra triumfal în București în ziua de 1 decembrie, facând parte din suita regală, deși nu avea o calitate oficială (din cortegiul regal au făcut parte două personalități de marcă: I.I.C. Brătianu și Alexandru Averescu). În condițiile votului universal și ale multiplicării partidelor politice, situația lui Barbu Știrbey a format obiectul multor critici. O bună parte a presei și liderilor noilor partide cereau abandonarea politicii de culise și luarea în considerare a voinței poporului, exprimată la urne. În acest context, regina Maria a ținut să consemneze „pentru istorie” rolul lui Barbu Știrbey. Ea nota la 20 noiembrie 1919: „El ne-a fost cel mai credincios prieten și cel mai apropiat colaborator al meu. Ne-a ajutat să construim România Mare, împreuna am dus luptele, ne-am zbătut și am mers înainte, eu singură știu cât de mare a fost participarea lui, deși numele lui nu va figura în istorie, cu excepția acestor pagini, dacă vor fi vreodată citite. Dar aici scriu clar în cuvinte hotarâte: Nando (Ferdinand) și cu mine nu am fi unde suntem dacă Barbu Știrbey nu ar fi stat alături de noi așa cum a stat, devotat, atent, inteligent, plin de tact, lipsit de egoism. Nu a luat niciodată un bănuț de la noi pentru munca pe care a făcut-o; el a făcut-o pur și simplu din devotament, de aceea nu a eșuat niciodată, a stat întotdeauna alături de noi la bine și la rău, cu sânge rece în momente de panică, hotarât când trebuia să dea un sfat dificil”. Regina Maria încheia aceste aprecieri cu cuvintele: „Probabil țara nu va ști niciodată ce a făcut el pentru ea, pentru că este un om modest, care a lucrat pentru gloria regelui său și nu pentru a sa”. Barbu Știrbey a continuat să fie o „eminența cenușie” și după 1918. Nu a luat în seama atacurile presei și ale unor politicieni, nici chiar „infidelitățile” reginei Maria; a lucrat pe tăcute, fiind mereu în preajma regelui și influențându-l în luarea deciziilor. Suveranul nu agrea luptele politice și mai ales demagogia noilor partide, nu avea încredere în liberii apăruți „peste noapte”, ca urmare a votului universal. Știrbey a avut un rol important în a-i cultivă ideea că regele trebuie să se bazeze pe oameni cu experiență și pe partide solide, care și-au dovedit capacitatea de-a lungul timpului. Astfel, Ferdinand I a fost convins că singurul om politic în care putea să aibă deplină încredere era I.I.C. Brătianu, iar partidul cel mai puternic era P.N.L.. Regele era convins că Brătianu era „zodia bună a României”. La un moment dat, în ianuarie 1922, regele Ferdinand a mărturisit: „Vrajba înveninată dintre partide, ca și toți de aici (de la Curte) mă silesc să nu mă pot sprijini decât pe un singur om: pe Ion Brătianu”. Pe de altă parte, principele Carol nu vedea cu ochi buni rolul dominator al lui Brătianu, prezența lui Barbu Știrbey la Curte și influența pe care acesta o exercita asupra suveranilor. Principele moștenitor și-a exprimat deseori hotarârea de a-l înlătura „pe acest Iago”, care se complăcea în situația de „amant fidel” al reginei Maria și care-l „încătuşase” pe regele Ferdinand. Tentativa principelui moștenitor de a „elibera” instituția monarhică de sub dominația lui Brătianu, care îl folosea eficient pe Știrbey ca instrument, s-a bucurat de simpatia partidelor politice antiliberale.

4. Autoexilat, nu învins:

      Actul înlăturării principelui Carol din rândul familiei regale după ce acesta renunțase de trei ori, în 1918, 1919 și 1925, la prerogativele sale a fost receptat de opoziție ca fiind rezultatul manevrelor de culise, puse la cale de I.I.C. Brătianu, regina Maria și Barbu Știrbey. De aceea, la 4 ianuarie 1926 când Parlamentul a dezbătut legile prin care principele Carol era înlaturat din rândul familiei regale, iar că moștenitor era proclamat fiul acestuia, principele Mihai, în vârsta de 5 ani opoziția a scandat: „Jos Brătianu!”, „Jos Ştirbey”. Din ostilitate față de Brătianu și de Știrbey, o bună parte a opoziției s-a solidarizat cu Carol, deși hotărârea acestuia de a-și părăsi familia și a rămâne în străinătate era greu de acceptat. În primavară anului 1927 s-a aflat că regele Ferdinand suferea de cancer. Se pare că Barbu Știrbey, simțind că domnia regelui Ferdinand se apropia de sfârsit, și prin urmare, și rolul său de prim sfetnic neoficial avea să înceteze, a dorit să ocupe o funcție publică, recunoscută ca atare. Este motivul pentru care, la 4 ianuarie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand de a formă un guvern de „uniune națională”. Cu experiența pe care o avea, Barbu Știrbey a reușit ca în doar câteva ore să formeze un asemenea cabinet, în care intrau reprezentanții celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică P.N.L. și P.N.Ţ.. Vestea formării unui asemenea guvern a fost primită cu stupoare de opinia publică, întrucât se știa că Știrbey era amantul „tradițional” al reginei Maria și „omul de casă” al lui Brătianu. Mihail Manoilescu scria: „Instalarea în fruntea guvernului a lui Știrbey, care nu apăruse până atunci în față în viață publică după cum într-o casă decentă nu apar niciodată la vedere pe un balcon anume obiecte de întrebuintare intimă - constituia nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci și o culme a imprudenței politice. Toată lumea, - și chiar unii liberali la care bunul simț învingea sectarismul de partid -, socotea îndrăzneaţă afișarea lui Barbu Ştirbey, în clipa în care bunul rege își trăia ultimele zile, o impietate. Din ce întunecată și apocaliptică tragedie shakeperiană putuse scoate Ionel Brătianu acest scenariu de groază, în care agonia soțului trebuia să fie prezidată de trufia învingatoare a prietenului?” Guvernul Știrbey s-a menținut numai două săptămâni (5-20 iunie 1927), după care frâiele puterii au fost preluate de I.I.C. Brătianu. Pentru Știrbey însă, fusese suficient, el putând apare de acum înainte public în calitate de „fost președinte al Consiliului de Miniștri”. Moartea regelui la 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de „eminența cenușie” a lui Barbu Știrbey, întrucât Regența nu avea nevoie de „serviciile” sale. Această instituție era un simplu decor, folosit de guvernanți: mai întâi de I.I.C. Brătianu, apoi de Iuliu Maniu. Lipsa de prestigiu și de eficienţă a Regenței, precum și deteriorarea situației economice și politice au alimentat curentul carlist, mulți vazând în „restaurație” o șansă de redresare a țării. Venirea lui Carol în țară și urcarea sa pe tron, la 8 iunie 1930, a marcat pentru Barbu Știrbey începutul unei perioade extrem de dificile. Carol îl ura și cauta un pretext pentru a-l aresta. În acest scop, a cerut șefului Serviciului Secret de Informații să-l urmărească pentru a-l surprinde „complotând” împotriva dinastiei. Știind care erau sentimentele și intențiile noului rege, Știrbey a plecat din țară, stabilindu-se în Elveția. Când revenea acasă nu discuta cu nimeni probleme politice, chiar atunci când era provocat de agenții lui Carol II. Barbu Știrbey a reintrat în atenția publică în martie 1944, când a purtat tratative la Cairo, în vederea încheierii unui armistițiu cu Națiunile Unite, și apoi, în septembrie 1944, când a făcut parte din delegația română care a semnat la Moscova armistițiul cu Națiunile Unite. Numele sau a fost vehiculat la începutul lunii martie 1945, ca un posibil candidat pentru funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Un an mai târziu, 1946, a încetat din viață. Rolul său politic major se încheiase în 1927. Timp de 13 ani, cât a domnit Ferdinand I, Știrbey a fost „stâlpul” camarilei regale. A lucrat în culise, a manevrat cu dibăcie, nu pentru folosul său personal, ci pentru rege și Ion I.C. Brătianu, cumnatul său. Cel mai adesea membrii camarilei își urmăreau mai ales propriile interese, profitând de influența pe care o exercitau asupra șefului statului. Din acest punct de vedere, Barbu Știrbey a fost o excepție. Era suficient de bogat, avea o ținută demnă, se simțea mândru de ascendenţa să princiară, astfel încât s-a „mulțumit” să fie sfătuitorul regelui Ferdinand și amantul reginei Maria. I-a plăcut jocul politic din culise și a avut un rol important în evoluția României, punând în umbră mulți lideri de partid și miniștri.