PERIOADA INTERTESTAMENTARĂ
În majoritatea Bibliilor, dacă întorci
pagina după cartea profetului Maleahi
dai imediat de Evanghelia lui Matei.
Din punct de vedere istoric însă, n-a fost chiar așa de simplu. De la
încheierea Vechiului Testament și până la debutul Noului Testament au existat
aproximativ 400 de ani de istorie. Unii preferă să numească această perioadă drept
,,cei 400 de ani de tăcere”, spunând
prin aceasta că nu există cărți profetice prin care Dumnezeu să le fi vorbit
oamenilor în această perioadă. Perioada de tăcere nu înseamnă însă și o
perioadă de inactivitate! În Epistola
lui Pavel către Galateni există o aluzie directă la această perioadă de
tăcere, în care Dumnezeu a pregătit scena pentru apariția lui Ioan Botezătorul, ca mesager, și a lui Iisus din Nazaret,
ca Mesia: ,,Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca
să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (
Gal. 4:4-5). Expresia ,,împlinirea
vremii” se referă tocmai la acei 400 de ani în care Dumnezeu a pregătit
lumea pentru cea mai importantă Persoană și cea mai importantă lucrare din
istorie. Esența mesajului lui Ioan Botezătorul a fost chemarea la
pocăință. Deși era o critică aspră, majoritatea oamenilor au considerat-o necesară
și au venit ,,în masă” la Iordan să fie botezați. ,,Şi tot
norodul care l-a auzit şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul
lui Ioan, dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui
Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:29-30). Asta
implica recunoașterea faptului că în cei 400 de ani scurși între Maleahi și
Matei, poporul lui Dumnezeu suferise transformare nefastă. Ce se întâmplase? Trei factori au influențat
transformările din poporul lui Dumnezeu: conducătorii, cărțile și certurile
religioase.
Conducătorii:
Cei
întorși în patrie după robia babiloniană au experimentat patru valuri de
influențe; persanii, grecii, romanii și … macabeii. Israelul s-a aflat sub
stăpânirea Imperiului Persan între anii 532-332 î.H.. Vechiul Testament s-a
încheiat cu majoritatea evreilor rămași în exil, dar cu majoritatea celor din
seminția lui Iuda (numiți în Noul Testament ,,iudeii”) întorși în regiunea Ierusalimului
să reconstruiască Templul, cetatea și regatul. Toate acestea s-au întâmplat
prin ,,bunăvoința” Imperiului Persan, care și-a păstrat însă autoritatea asupra
lor. Cărturarul Ezra, paharnicul Neemia și liderul Zorobabel au fost lăsați, ba
chiar au fost finanțați de persani, ca să refacă închinarea la Yahve (2 Cronici
36:22-23; Ezra 1:1-4): ,,Aşa vorbeşte Cirus, împăratul perşilor:
„Domnul, Dumnezeul Cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile Pământului şi mi-a
poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi
este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în
Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este
adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc
rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur,
avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este
la Ierusalim!” Capii de familie
din Iuda şi Beniamin, preoţii şi leviţii, şi anume toţi aceia al căror duh l-a
trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa
Domnului” (Ezra 1:2-5). La întoarcerea din exil, iudei au dislocat
parte din samaritenii aduși în teritoriu de politica Babilonului (2 Regi
17:14-41). Din exil, iudeii s-au întors cu ,,sinagogile” unde studiau Legea, cu limba aramaică a Imperiului care a înlocuit ebraica veche și cu
vindecarea de idolatrie. Dacă Dumnezeu i-a dus în Babilon ca să-i vindece, a
reușit! De atunci și până azi este cu neputință să convertești pe un iudeu la o
altă credință. O altă caracteristică a iudeilor de după exil este refuzul lor
de a mai alege un împărat care să domnească peste ei. Pare ciudat, dar seminția
lui Iuda a renunțat la această practică și nici Zorobabel, nici vreun alt urmaș
de al lui David nu a dorit să fie așezat pe tron.
În anul 331 î.H. persanii au fost cuceriți
de greci, care, sub comanda fenomenalului Alexandru
Macedon s-au aruncat ca un leopard asupra întregii lumi de atunci. După ce
l-a înfrânt pe Darius Persanul,
Alexandru cel Mare a impus cultura greacă în teritoriile cucerite. Ca unul
care l-a studiat pe Aristotel,
Alexandru a cerut ca limba greacă să fie folosită pretutindeni. Unul din
rezultate a fost că Scripturile
evreiești au fost traduse și ele și au circulat de atunci sub numele de ,,Septuaginta” (traducerea celor
șatezeci). Iudeea a intrat și ea sub
stăpânirea grecească, care a durat până în 164 î.H.. Cultura greacă a fost o
pacoste pentru iudei, pentru că era aplecată spre senzualitate, spre
distracții, spre politeism, spre cultul frumosului trupesc și al puterii.
Influența ei a creat o pătură ,,elevată” și cosmopolită de evrei ,,care vorbeau
grecește” (Fapte 6:1; 9:29). La început, Alexandru a preferat să nu se amestece
prea mult în viața religioasă a iudeilor, dar situația s-a înrăutățit foarte
mult după moartea sa, când Iudeea a căzut sub dominația unor alți conducători
care au disprețuit iudaismul și au urmărit grecizarea forțată a populației.
Teroarea a culminat pe vremea lui Antioh
Epifanus, care nu numai că a dorit să le schimbe iudeilor religia, dar a
vrut chiar să-i desființeze ca neam. El a interzis activitatea preoților din
seminția lui Levi și a intrat să pângărească Templul, oferind jertfe de animale
necurate pe un altar așezat în Sfânta
Sfintelor. Iuda Macabeul cu întreaga
lui familie s-a răsculat împotriva grecilor asupritori și, după o perioadă de
războaie de guerilă i-a îndepărtat de la domnie. Ziua în care iudeii au intrat
în Templu ca să-l curățească s-a numit Ziua
Înnoirii (Hanuca în tradiția iudaică) și este amintită în Evanghelie (Ioan 10:22). Macabeu
înseamnă ,,ciocan“, iar familia aceasta ar fi avut o binecuvântare trainică
dacă n-ar fi sfidat rânduielile mozaice care-i limita la activitatea
preoțească. În loc să facă așa, Macabeii și-au însușit ilegitim prerogativele
seminției regale a lui Iuda. Pentru că au încercat să se substituie urmașilor
lui David și să instaureze un soi de ,,teocrație” preoțească, rolul lor în
istorie a fost limitat de Dumnezeu. Cam prin anul 63 î.H. conducătorul Pompei al Romei a cucerit Israelul,
aducându-i pe toți locuitorii iudeii sub autoritatea Imperiului Roman. Cultura
forței brute romane, împreună cu contabilitatea romană au impus în teritorii o
disciplină de fier. Roma a adus domnia ,,legii”. Dreptul roman se află și
astăzi la temelia societăților civilizate. Roma a adus pacea. ,,Pax romana” a
fost impusă cu forța legiunilor, dar a fost o realitate. Roma a adus
,,generalizarea sclaviei”. Se estimează că, în Imperiul Roman, cinci din șapte
persoane erau sclavi. Imperiul a fost clădit pe sclavie. Roma a adus … drumuri.
Arhitecți geniali și executanți pricepuți (vezi cazul lui Apolodor din Damasc), au împânzit lumea de atunci cu un sistem de
comunicare rutieră nemaiîntâlnit. Ca arterele și vinele sistemului sanguin din
corpul uman, ,,toate drumurile au dus la Roma”. Asta a înlesnit o rapidă
circulație a bunurilor și a persoanelor, pregătind lumea pentru răspândirea
Evangheliei.
Prin toleranța persanilor care le-a îngăduit
evreilor să rămână evrei oriunde au trăit ei (vezi cărțile Daniel și Estera),
prin răspândirea unei culturi grecești care a impus folosirea universală a
limbii grece, prin năzuința de izbăvire națională și religioasă a Macabeilor și
prin universalitatea mijloacelor de circulație din Imperiul Roman, Dumnezeu a
dus la ,,plinirea vremii” pentru trimiterea lui Iisus Hristos în lume.
Cărțile
pseudo-canonice:
Când Dumnezeu a tăcut în cei 400 de ani,
oamenii au continuat să scrie. Cărțile lor poartă în teologie numele de ,,apocrife”. În număr de aproximativ
15, ele se pretind uneori a fi scrise de persoane celebre, dar au apărut din
dorința de a consemna istoria contemporană și de a o acoperi cu aura ,,oamenilor
inspirați din vechime”. „Apokryph”
vine din greacă şi înseamnă „ascuns, tainic”. Numele „apocrife” este în general
o denumire a mai multor cărţi scrise în limba greacă, dar care nu aparţin
Vechiului Testament. Vechiul Testament a fost redactat în ebraică (cu excepţia
unor părţi din cartea Ezra şi Daniel, care au fost scrise în limba caldeeană).
Iudeii, cărora le-au fost încredinţate
„cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2), nu au recunoscut niciodată Apocrifele ca
fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Apocrifele
Vechiului Testament apar prima dată în traducerea greacă a Vechiului Testament,
aşa-numita Septuaginta (LXX). Mult mai târziu - în anul 1546 - acestea au fost
declarate de Biserica Romano-Catolică, prin conciliul de la Trento în Tirolul de Sud, ca fiind întocmite prin
Duhul Sfânt şi aparţinând Sfintelor Scripturi. Au fost din păcate printre scriitorii creştini de odinioară unii care
au fost de părere că aceste cărţi aparţin Bibliei. Prin aceasta a luat naştere
o oarecare nesiguranţă, care a durat până la amintitul conciliu de la Trento.
În mod fericit, în timpul Reformei
s-au deschis ochii multor creştini cu privire la multele rătăciri din sânul Bisericii.
Martin Luther a luat o atitudine
deschisă cu privire la autenticitatea acestor scrieri, atunci când în
traducerea Bibliei pe care a făcut-o a scris: „ Acestea sunt cărţi care nu pot
fi puse pe aceeaşi treaptă cu Biblia, dar care sunt totuşi bune şi utile de
citit.” El a notat aceste cărţi în cuprinsul Bibliei sale, însă nu le-a socotit
ca aparţinând Bibliei şi le-a diferenţiat în mod clar la tipărire. Remarcabil este faptul că scriitorii
Apocrifelor n-au avut niciodată pretenţia că scrierile lor aparţin Scrierilor
Sfinte. În afara contradicţiilor, care sunt normale pentru scrierile omeneşti, cartea Judita, de exemplu, este plină
de greşeli istorice. În afară de aceasta se găsesc în ele şi învăţături
greşite. Un exemplu în acest sens este Tobias
12,9, unde se spune: „Rugăciunea, postul şi facerea de bine sunt mai bune
decât strângerea de comori din aur, căci facerea de bine scapă de la moarte,
şterge păcatele şi conduce la viaţa veşnică”. În încheiere, încă un argument important împotriva autenticităţii
acestor scrieri: nici Domnul Iisus şi nici apostolii nu s-au referit vreodată
la vreo parte din aceste scrieri. Pe lângă aceste cărți apocrife,
cercetătorilor le mai stau la dispoziție cărțile
,,psudoepigrafe”. Ele aparțin diferitelor grupări eretice care și-au
susținut crezul sub pecetea împrumutării numelui vreunei persoane cu credit. Au
fost inventariate cam 60 astfel de cărți, care vorbesc mai mult despre cei ce
le-au răspândit, decât despre adevărul istoric sau divin.
Descoperirea ,,Manuscriselor de la Marea Moartă” a adus la lumină secta eseneilor și colecția lor de cărți sfinte. Multe sunt din canonul
acceptat al Vechiului Testament, reducând astfel la tăcere critici care
pretindeau că Biblia este un produs relativ recent. Probabil că cea mai șocantă
descoperire a fost sulul cărții
profetului Isaia, pe care-l avem acum în întregime afișat în ,,Muzeul
Cărții” din Ierusalim. Și când te gândești că toți evreii care-l citesc dau cu
ochii de mult disputatul Isaia 53 … Amintită deja, cea mai importantă producție
literară din această perioadă a fost ,,Septuaginta”, traducerea Vechiului
Testament în limba greacă, cu circulație universală. Numele îi vine de la
faptul că, pentru consecvență, traducerea a fost făcută de un grup de șaptezeci
de specialiști în greacă și ebraică. Așa cum bine remarca Domnul Iisus în
întâmplarea cu bogatul și Lazăr, Dumnezeu a oferit astfel tuturor popoarelor
lumii ,,mărturia necesară pentru salvarea sufletelor de la pedeapsa eternă”: ,,Bogatul
a zis: ,,Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci
am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în
acest loc de chin“. Avraam a răspuns: ,,Au pe Moise şi pe prooroci;
să asculte de ei“ (Luca 16:27-29).
Partide religioase:
În
contact cu celelalte forme de civilizație ale lumii, evreii au reacționat
diferit. Unii s-au grăbit să-și însușească forme și credințe străine, din
dorința de a progresa, de a fi în pas cu lumea și de a propăși pe scara
socială. Alții, care și-au adus aminte de pedeapsa teribilă dată prin robia
baniloniană generației care s-a lăsat târâtă departe de Dumnezeu în idolatrie,
au refuzat acum categoric orice compromis, care li s-a părut ca o ignorare a
lecțiilor învățate din istorie. În civilizațiile care le-au dominat vremelnic,
religia a jucat mai mult un rol decorativ, fără implicații majore pentru viața
veșnică. Grecizarea impusă timp de câteva sute de ani a fracturat
societatea într-o luptă fraticidă dintre două partide ,,iudaismul” și
,,helenismul”. Iudaismul a
prosperat mai ales în jurul sinagogilor, unde se studiau asiduu Legea și
Profeții. Elenismul a prosperat prioritar printre cei atașați vieții
ceremoniale de la Templu. Exponenții iudaismului au fost ,,farisei”,
partida celor ,,separați” de compromisurile cu civilizația invadatoare.
Exponenții ,,helenismului” au fost ,,saducheii”,
care s-au străduit să ,,colaboreze” cu civilizația invadatoare, pentru propria
bunăstare. Ei au fost propulsați în pozițiile religioase cheie de preoți și
mari preoți. Superficial religioși ca și grecii, saducheii nu credeau nici în
îngeri și nici în înviere. În lipsa unui rege, poporul Domnului, chiar și sub
opresiune străină, a fost condus de un Sinedriu,
din care făceau parte saduchei, farisei și bătrâni ai poporului. Separați de ei
și oarecum opuși lor sub pretenția dedicării totale față de studiul
Scripturilor străvechi exista partidul
,,cărturarilor”, specialiștii religioși ai vremii. Dualismul acesta se
poate asemăna cu lupta dintre liberali și conservatori, unii dorind să
supraviețuiască și să avanseze cu prețul oricărui compromis, ceilalți dorind să
rămână mereu credincioși tradițiilor străvechi. În tradiția macabeilor, mai
exista pe vremea aceea și partida
,,zeloților” (mai corect spus a ,,zeloșilor”), care urmăreau să răstoarne
prin forță orice stăpânire străină. Romanii îi considerau ,,teroriștii” vremii.
Rezumat
al celor 400 de ani intertestamentali:
Nu ni s-a dat să cunoaștem ,,vremurile sau
soroacele, pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1:7), așa că
nu știm dacă ,,împlinirea vremii” despre care a vorbit apostolul Pavel a constat în pregătirile enumerate mai sus sau alte
evenimente din calendarul celest. Ceea ce am vrut să spunem totuși este că
tăcerea lui Dumnezeu n-a însemnat inactivitate. Cele trei mari puteri mondiale
care au urmărit distrugerea poporului lui Dumnezeu, nu numai că au fost
înfrânte, dar, în ironia providenței, au fost folosite la împlinirea planurilor
divine. Cei care i-au dus în exil i-au detrminat pe evrei să învețe să supraviețuiască
fără Templu, în jurul sinagogilor în care au studiat Legea și Proorocii. Greci
le-au finanțat traducerea cărților Vechiului tetament în colecția Septuagintei,
pentru ca revelația lui Yahve să poată fi citită de toate popoarele lumii.
Romanii le-au creat condițiile necesare pentru ca, fără pașapoarte, să poată
duce vestea bună în lungul și latul Pământului. Ironia ironiilor divine a fost
ca cele două mari denominații creștine care aveau să se formeze în Europa să
crească pe cadavrul celor două puteri mondiale dușmane lui Dumnezeu: Biserica Greco-Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. Revenind însă
la cei 400 de ani de istorie intertestamentală, este clar că societatea iudaică
era coaptă pentru clarificări majore. În ce constă identitatea evreiască? În ce
măsură se puteau iudeii acomoda cu obiceiurile și practicile mai marilor
vremii? Ce trebuiau să aleagă în conflictul dintre cultură și religie? Ce
însemna să fi progresist: să te lași asimilat de cultura cotropitorilor sau să
aștepți un viitor vestit de profeții din vechime? Când se va sfârși dominația
străină asupra poporului lui Dumnezeu? Va mai veni sau nu va mai veni Mesia? În
ciuda situației politice catastrofale, mulți așteptau din toată inima să vină Ilie cel vestit de profetul Maleahi și,
odată cu el, împărăția lui Dumnezeu.
Tuturor acestora le va răspunde mesajul incipient al Evangheliei: ,,Pocăiți-vă,
căci împărăția lui Dumnezeu este aproape!“ (Mat. 3:2;4:17).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu