ȚARA „DAQIN”
Se spune că în cele mai vechi
timpuri, Apusul și Răsăritul nu știau unul de celălalt, cele doua jumătăți de
lume ducându-și existența fiecare în felul ei. Totuși, o altă istorie, mai
puțin cunoscută, începe să se scrie, pe baza documentelor vechi, chineze, și a
ultimelor descoperiri arheologice. Europenii au ajuns în China acum patru mii
de ani, iar chinezii, la rândul lor, au bătut la poarta Europei în vremea lui Decebal, dorind să ajungă în „țara Daqin”, aflată la vestul Marii
Negre.
1.Frumoasa din Loulan si omul
cu zece pălării:
Din perspectiva europeanului, lumea noastră
de până la Columb s-a împărțit întotdeauna în două: Occident și Orient.
Istoricii au considerat multă vreme că cele două jumătăți de lume au evoluat
independent în vremurile vechi, mai ales în părțile lor extreme, abia având
știre una de existența celeilalte. Undeva, spre mijlocul marelui continent
Eurasia, neamurile și culturile uneori se împleteau, alteori se ciocneau, dar
despre contacte serioase, între Apusul Europei și Orientul Îndepărtat, în
vremurile de demult, cărțile de istorie nu ne spun nimic.Vechile documente
chinezești povestesc, totuși, despre existența în trecut a unor oameni blonzi,
cu părul lung, numiți poporul bai,
aflați la granița de nord-vest a Chinei, de la care chinezii cumparau „piatra
raiului”, mult râvnitul jad. Evident, istoricii nu au dat crezare acestor
relatări. Ce să caute niște blonzi în China, în urmă cu câteva milenii? Dar
iată că arheologia ultimelor decenii a oferit o surpriză de mari proporții. În
vestul Chinei, în deșertul Taklamakan,
pe traseul viitorului Drum al Mătăsii, au
fost scoase la iveală numeroase mumii perfect conservate. Ele sunt ale unor
„chinezi” de acum 4000 de ani, cu îmbrăcăminte de tip european foarte bine
păstrată, înalți, robuști, blond-roșcați sau șateni, cu părul ondulat, adesea
împletit în cozi, probabil cu ochi albaștri sau verzi. Și tocmai când credeam
că cele două jumătăți de lume nu s-au întâlnit în vremuri atât de vechi, aflăm,
în urma analizelor genetice, că acești misterioși blonzi sunt, cu siguranță, europeni! Mai mult, țesăturile hainelor
lor aduc foarte mult cu îmbrăcămintea neoliticului european. Misterioșii
europeni ajunși la capătul lumii orientale acum patru milenii au veșminte sofisticate,
viu colorate, au fețele tatuate și trăsături armonioase. Cea mai veche mumie
este cea a unei femei foarte frumoase, cu păr șaten, numită „frumoasa din Loulan”. Chipul său a
fost reconstituit cu destul de mare precizie. O alta mumie celebră este cea a
unui bărbat care a fost îngropat împreuna cu zece pălării. Unii susțin că este
vorba de celți, ajunși aici cine știe în ce împrejurare - și este adevărat,
asemănările cu celții sunt izbitoare, alții, că ar fi vorba de iranieni sau de
neamul toharilor – misterioșii indo-europeni ajunși în Asia Centrală. Dupa câteva
decenii de la descoperire, specialiștii continuă să se minuneze în fața acestui
ciudat neam, fără să cadă la înțelegere cu privire la grupul etnic de care
aparțineau. Un lucru este cert: acești blonzi-roșcati cu ochi albaștri sunt
europeni, iar între cele doua jumătăți de lume existau cu siguranță legături,
poate chiar în sensul influențării reciproce. Iar documentele chineze, ignorate
de istorici, au spus adevărul.
Mult mai târziu, în istorie, sub împărații dinastiei Han, și mai ales în
dinastia Han târzie, puterea chineză s-a extins departe, spre vest, unde
niciodată nu mai ajunsese. În vremea împăratului
Wu, în secolul al doilea î.H., prima ambasadă chineză a plecat spre vest,
până în Persia și Mesopotamia. Mai târziu, în anul 97 d.H., generalul Ban Chao ajunge până la țărmul Mării Caspice. De aici, trimite un sol
la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez
ajunge la țărmul Mării Negre, râvnind să treacă marea, pentru a pune piciorul
în „țara de la vest de Marea cea Mare”, numită „Țara Daqin”. În același timp, sub Traian, puterea romană a înaintat spre răsărit cel mai departe în istoria
sa multiseculară. Era momentul ca cei doi giganți să se întâlnească. Prima
ambasadă romană în China, consemnată în documente, datează din anul 166, când
împăratul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup
de romani cu daruri pentru împăratul Chinei. Aceleași documente susțin că Roma
dorea de multă vreme să lege contacte cu China, dar că mereu era împiedicată de
perși, care aveau tot interesul să nu lase cele două puteri să intre în
legătura directă, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor.
Multă vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informații, mai ales că documentele
romane nu pomeneau nimic despre intențiile de alianță cu China. Totuși, ele au
fost confirmate de săpăturile
arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia împăratului Marcus Aurelius. Din
nou, documentele au avut dreptate. Așadar, romanii știau de existența
chinezilor, iar țara lor o numeau Serica,
„Țara mătăsii”. Mătasea chinezească
ajungea la Roma prin intermediul perșilor, și devenise un produs extrem de
râvnit, pentru care cei bogați erau dispuși să plătească orice sumă. Ambasada
trimisă spre vest de împăratul Wu, pentru a cerceta ținuturile ce se mărgineau
cu China, a fost primul pas în apariția Drumului
Matasii.
2.Un sol chinez la poarta
Europei:
Dar să ne întoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe țărmul Mării
Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying
în țara Daqin, care se afla la vest
de „Marea cea Mare”. Cei mai mulți comentatori ai celor doua cronici chineze
care povestesc despre Daqin, cronica Hou
Hanshu („Istoria dinastiei Han
Târzie”) și cronica Weilue („Scurtă
relatare despre dinastia Wei”), sunt de părere că „Marea cea Mare” este Marea Neagră. Sub numele de Daqin, începând cu aceste cronici și
până în Evul Mediu, este cunoscut Imperiul
Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien. Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe țărmul estic al
Marii Negre, în actualul port Batumi,
din Georgia. De aici urma să
traverseze marea și să ajungă în Imperiul Roman. Dar comercianții perși l-au
descurajat, spunându-i că marea este atât de întinsă, încât ar putea dura chiar
trei ani ca să o traverseze, dacă nu are vânturi prielnice. Deși s-a oprit la
țărmul marii, Gan Ying nu s-a întors în China cu mâna goală. El a cules
informații despre țara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a
cunoscut în zona pontică. Aceste informații stau la baza relatărilor despre
Daqin, din cele doua cronici chineze. Prima cronică, cea despre dinastia Wei, a
fost scrisă în sec. III d.H, iar cea de-a doua, despre dinastia Han târzie, în
sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi. Anul în care solul a cules aceste
informații este 96d.H., când în China domnea împaratul He din dinastia Han, la
Roma împaratul Nerva, iar în Dacia
regele Decebal.
Multă bătaie de cap au dat istoricilor aceste
relatări despre ținutul de la vest de mare. În primul rând, numele: ce înseamna
„Daqin”? De ce au numit așa Imperiul
Roman, când exista un nume mai vechi (Lichien),
derivat de la numele orasului Alexandria?
De cele mai multe ori, numele chineze sunt forme modificate ale numelor auzite
din gura străinilor. Dar Daqin nu putea proveni de la nimic cunoscut, spun
cercetătorii.
De puțini ani, unii specialiști propun sa
vedem în acest cuvânt numele Daciei.
Știm că solul a ajuns la vest de Marea Neagra, așa cum s-a demonstrat până la urma.
Ce se afla, în acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo începea
Occidentul. Chiar dacă la vremea aceea Dacia nu era cucerită, Dobrogea și
țărmul mării erau deja romane de ceva vreme, și în doar zece ani urma să se
constituie provincia Dacia. Ținând cont și de faptul că documentele chineze pomenite
au fost redactate la câteva sute de ani după expediția generalului Ban Chao, nu
are de ce să ne mire dacă pământul de la apus de Marea Neagră era considerat că
făcând parte din Imperiul Roman. Așadar, numele Daqin ar putea veni de la
Dacia. Dar ca să nu rămânem la o pură speculație lingvistică, ar trebui să
vedem cum este descris acest teritoriu de către autorii chinezi și dacă
descrierea se potrivește cu Dacia sau, mai degrabă, cu altă parte a Imperiului
Roman. Primul lucru pe care îl aflăm este acela că Țara Daqin este condusă de
un rege, care nu domnește pe viata, ci poate fi schimbat, dacă semnele divine o
cer (în caz de calamități naturale, de pildă), iar regele se retrage de bună
voie, fără nicio supărare. Istoricii n-au reușit să găsească vreo asemănare cu
sistemul de conducere de la Roma. Acolo împăratul nu era deranjat de semnele
divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Dacă însă
privim spre Dacia, ne amintim că tocmai în acele vremuri, în anii 80 d.H., Duras îi cedase tronul de bună voie lui
Decebal, simțindu-se prea bătrân ca
să facă față amenințării romane care se ivea la orizont. Cu siguranță, în
astfel de împrejurări, era consultată voința lui Zamolxe. Se mai spune în documentele chineze că, pe lângă rege,
exista și un grup de 36 de căpetenii militare, care deliberau în diverse
probleme. Dacă unul singur era absent, întâlnirea nu mai avea loc. Cine erau
acești 36 generali, cum îi numește cronica chineză? Consulii nu puteau fi, câci
aceștia erau doar doi, aleși anual. Numărul cel mai mare de consuli într-un
singur an s-a înregistrat în vremea împăratului Commodus, 25 la număr, dar nu au funcționat simultan și a fost o
excepție. Nici despre Senatul roman nu poate fi vorba, care avea câteva sute de
membri. Dacă însă luăm în considerare Dacia, este posibil și chiar firesc ca,
alături de rege, să fi existat și un consiliu alcătuit din căpeteniile cetăților
(davelor) supuse lui Decebal. Pe
lângă rege și consiliul generalilor, exista și un departament al arhivelor, mai
spune cronica. Următoarea informație este despre capitala acestei țări, care
este înconjurată de ziduri de piatră. Din nou, nicio asemănare, nici cu Roma,
nici cu alte orașe mari ale Imperiului. Cetățile dacice din Munții Orăștiei
erau, într-adevăr, înconjurate de ziduri de piatră, însă despre Roma nu se
poate spune așa ceva: Roma nu era apărată de ziduri la vremea aceea! În
timpurile vechi, când se lupta cu cartaginezii și cu galii, Cetatea Eternă avea
ziduri de apărare. Însă când puterea sa a început să crească și toate
teritoriile din jurul său îi erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de
protecție. Abia în vremea împaratului Aurelian,
în secolul III d.H., s-a construit un nou zid, dar de cărămidă. Capitala
descrisă de chinezi nu seamănă deloc cu Roma. Ea este alcătuită dintr-un sediu
central și alte patru palate, iar regele petrecea câte o zi în fiecare din cele
cinci sedii, rezolvând diversele problem. „Țara Daqin este o țară foarte
bogată. Pământurile sale sunt pline de aur și argint, iar locuitorii ei se
ocupă cu agricultura, cultivând cinci feluri de cereale. Comercianții sunt foarte
cinstiți, nu au doua prețuri. Daqin are mult grâu și resurse alimentare din
belșug și ieftine. Oamenii sunt primitori, iar când la hotar sosesc soli din țările
vecine, li se trimit cai de poștă, pentru a ajunge în capitală, unde regele le
face daruri în aur.” Seamănă această descriere cu Roma? De aceea, împărtășim
opinia că Daqin este Dacia, dar, credem că, a ajuns să desemneze, prin
generalizare, lumea de la apus, Imperiul Roman!
Eu citesc acum Ab urbe condita. Titus Livius nu spune că Roma ar fi avut în secolul al treilea înainte de Cristos, ziduri de apărare. Sunt menționate alte cetăți care deși aveau ziduri de apărare, nu au fost de-ajuns pentru setea de cucerire a lui Hannibal. Aș spune că nu cred că pe vremea lui Traian era Imperiul roman, atât de întins. Poate pe vremea lui Augustus.
RăspundețiȘtergere