SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE!- PARTEA ÎNTÂI.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA ÎNTÂI.

1.Scurtă introducere:

  „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu.” Aceste cuvinte din 2 Timotei 3:16 îl identifică pe Dumnezeu, drept Autorul Sfintelor Scripturi şi Cel care le-a inspirat. Ce sursă de profundă satisfacţie sunt Scripturile inspirate pentru cei ce le citesc! Ce uluitor tezaur de cunoştinţă exactă oferă! Într-adevăr, ele constituie „cunoştinţa despre Dumnezeu“, care a fost căutată şi preţuită de iubitorii dreptăţii din toate timpurile (Prov. 2:5). Unul dintre aceşti căutători ai cunoştinţei a fost Moise, conducătorul şi organizatorul vizibil al Israelului, poporul lui Dumnezeu. El a spus că instruirea divină este înviorătoare „ca roua ... , ca ploaia măruntă pe iarbă şi ca ploaia bogată pe vegetaţie“. Apoi a fost David, un neînfricat luptător şi apărător al numelui Domnului, care s-a rugat astfel: „Învaţă-mă, o, Doamne, calea ta! Voi umbla în adevărul tău”. După el a fost Solomon, un iubitor al păcii. El a construit unul dintre cele mai impunătoare edificii care au existat vreodată pe Pământ, Templul Domnului din Ierusalim. El a spus despre înţelepciunea divină: „Câştigarea ei este mai bună decât câştigarea argintului şi rodul ei este mai de preţ decât aurul. Ea este mai preţioasă decât coralii, şi nicio altă desfătare nu se poate compara cu ea” (Deut. 32:2; Ps. 86:11; Prov. 3:14, 15). Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a preţuit nespus de mult cuvântul lui Dumnezeu. El a declarat: „Cuvântul tău este adevărul”. Iar continuatorilor săi le-a spus: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi într-adevăr discipolii mei. Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” (Ioan 17:17; 8:31, 32).

  Cum putem avea parte de aceste foloase? Răspunsul îl găsim în pasajul complet din 2 Timotei 3:16, 17, care conţine cuvintele apostolului Pavel: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte lucrurile, să disciplineze în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pe deplin competent, complet pregătit pentru orice lucrare bună”. Aşadar, Scripturile inspirate ne sunt de folos în sensul că ne învaţă doctrina corectă şi conduita corectă, îndreaptă lucrurile în mintea şi în viaţa noastră, ne mustră şi ne disciplinează, astfel încât să umblăm cu umilinţă în adevăr şi dreptate. Supunându-ne învăţăturii din Cuvântul lui Dumnezeu, putem deveni „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:9).

2.Cartea biblică numărul 1 - Geneza:

    Scriitorul: Moise; locul scrierii: Pustiu; data încheierii scrierii: 1513 î.H.(conform unor teologi); perioada la care se referă: De „la început” până în 1657 î.H..

   Imaginați-vă că luaţi în mână o carte alcătuită din numai 50 de capitole scurte şi că în primele ei pagini găsiţi singura relatare exactă despre începuturile istoriei omenirii, precum şi o descriere a relaţiilor dintre om şi Dumnezeu, Creatorul său, şi dintre om şi Pământ, cu nenumăratele sale creaturi! Totodată, aceste câteva pagini vă ajută să înţelegeţi mai bine cu ce scop a pus Dumnezeu omul pe Pământ. Citind mai departe, veţi afla de ce moare omul şi de ce viaţa lui este în prezent plină de probleme. În plus, veţi fi ajutaţi să înţelegeţi care este adevăratul fundament al credinţei şi al speranţei, precum şi instrumentul folosit de Dumnezeu în vederea eliberării, şi anume Sămânţa promisă. Remarcabila carte ce conţine toate aceste idei este Geneza, prima dintre cele 66 de cărţi ale Bibliei.  „Geneza” înseamnă „origine, naştere”, acest nume fiind luat din Septuaginta, traducerea în limba greacă. În manuscrisele ebraice, cartea se intitulează Bereshíth, după primul cuvânt al cărţii, care înseamnă „la început” (în greacă, en archéi). Geneza este prima carte din Pentateuh (nume care provine din greacă şi înseamnă „cinci suluri” sau „volum în cinci părţi”). După cât se pare, Pentateuhul a fost iniţial o singură carte, numită Tora (Lege) sau „cartea legii lui Moise”. Mai târziu însă, el a fost împărţit în cinci suluri pentru a fi mânuit mai uşor (Ios. 23:6; Ezra 6:18). Deşi Dumnezeu este Autorul Bibliei, el l-a inspirat pe Moise să scrie cartea Geneza. Cum a obţinut Moise informaţiile pe care le-a consemnat în Geneza? S-ar putea ca unele să-i fi fost transmise direct, prin revelaţie divină, iar altele, sub îndrumarea Duhului Sfânt, pe cale orală. Este posibil, de asemenea, ca Moise să fi avut la dispoziţie documente scrise, păstrate de strămoşii săi ca scrieri preţioase despre originea omenirii. Probabil că Moise şi-a încheiat scrierea, realizată sub inspiraţie, în pustiul Sinai, în 1513 î.H. (2 Tim. 3:16; Ioan 5:39, 46, 47). De unde a obţinut Moise informaţiile pentru ultima parte a Genezei? Întrucât străbunicul său Levi era frate vitreg cu Iosif, familia sa trebuie să fi cunoscut bine aceste detalii. Este posibil chiar ca Levi să fi fost un timp contemporan cu Amram, tatăl lui Moise. Mai mult, Duhul Sfânt avea să asigure şi în acest caz redactarea corectă a acestei porţiuni din Scripturi (Ex. 6:16,18, 20; Num. 26:59). Nu există nicio îndoială cu privire la identitatea scriitorului cărţii Geneza. Expresia „cartea legii lui Moise” şi referiri similare la primele cinci cărţi ale Bibliei, dintre care una este Geneza, se întâlnesc frecvent începând din timpul lui Iosua, succesorul lui Moise. De fapt, în 27 dintre cărţile biblice scrise mai târziu se fac aproximativ 200 de referiri la Moise. Iudeii n-au contestat niciodată că Geneza a fost scrisă de Moise. În Noul Testament, Moise este numit deseori scriitorul „legii”, mărturia supremă fiind cea a lui Iisus Hristos. Moise a scris la porunca directă a lui Dumnezeu şi sub inspiraţia sa (Ex. 17:14; 34:27; Ios. 8:31; Dan. 9:13; Luca 24:27, 44).

    Unii sceptici au întrebat: Ştiau Moise şi predecesorii săi să scrie? Apăruse scrisul la data aceea? După cât se pare, scrisul a apărut la începutul istoriei omenirii, probabil înainte de Potopul din zilele lui Noe, care a avut loc în 2370 î.H. (după alți teologi, ar fi avut loc cu cel puțin 1000 de ani mai devreme!). Există dovezi că omul ştia să scrie într-o epocă atât de îndepărtată? Deşi arheologii au stabilit că unele tăbliţe de lut găsite în urma săpăturilor datează dinainte de 2370 î.H., totuşi aceste date nu sunt sigure. Să remarcăm însă că, aşa cum arată Biblia, s-au construit oraşe, s-au inventat instrumente muzicale şi s-au făurit unelte de metal cu mult timp înainte de Potop (Gen. 4:17, 21, 22). Aşadar, este raţional să credem că oamenilor nu le-a fost greu să elaboreze o metodă de scriere. Geneza s-a dovedit în multe alte privinţe în deplină armonie cu faptele. Numai Geneza prezintă o relatare exactă şi realistă despre Potop şi despre supravieţuitorii acestuia, deşi în legendele multor popoare se găsesc relatări despre un diluviu din care au supravieţuit câţiva oameni (în majoritatea cazurilor, cu ajutorul unei ambarcaţiuni). De asemenea, relatarea din Geneza arată cum s-au format şi unde s-au stabilit diferitele ramuri ale familiei umane care au descins din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. Dr. Melvin Kyle, de la Seminarul Teologic din Xenia (Missouri, S.U.A.), a spus: „Este incontestabil faptul că, dintr-un punct central, dintr-un anumit loc din Mesopotamia, ramura hamitică a speciei umane a migrat spre sud-vest, ramura iafetică spre nord-vest, iar ramura semitică spre răsărit, înspre ţara Şinear”. Autenticitatea Genezei, ca parte a relatării divine, reiese, de asemenea, din armonia ei internă şi din acordul ei perfect cu restul Scripturilor inspirate. Francheţea ei dezvăluie că scriitorul se temea de Dumnezeu, iubea adevărul şi nu ezita să scrie despre păcatele neamului şi ale celor ce ocupau poziţii proeminente în Israel. Mai presus de toate, datorită exactităţii absolute cu care s-au împlinit profeţiile ei, aşa cum se va vedea spre sfârşitul acestui capitol, cartea Geneza este un exemplu remarcabil de scriere inspirată de Dumnezeu (Gen. 9:20–23; 37:18–35; Gal. 3:8, 16).

CONŢINUTUL CĂRŢII GENEZA:

    Crearea Cerurilor şi a Pământului şi pregătirea Pământului ca locuinţă pentru om (1:1-2:25): Descriind evenimente care au avut loc cu miliarde de ani în urmă, Geneza prezintă faptele cu o simplitate impresionantă: „La început Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.” Este semnificativ că în această propoziţie introductivă Dumnezeu este identificat drept Creatorul, creaţia lui materială fiind Cerurile şi Pământul. În cuvinte solemne, bine alese, primul capitol descrie în linii mari lucrarea de creare cu privire la Pământ. Această lucrare a fost realizată în şase perioade numite zile, fiecare începând cu o seară, când lucrarea de creare pentru acea perioadă era nedefinită, şi sfârşindu-se în strălucirea unei dimineţi, când gloria creaţiei se dezvăluia cu claritate. În „zile” succesive au apărut lumina, întinderea (sau atmosfera), uscatul şi vegetaţia, luminătorii care separă ziua de noapte, peştii şi păsările, animalele de uscat şi, în cele din urmă, omul. Apoi, Dumnezeu a făcut cunoscută legea care guvernează speciile, bariera care face imposibilă evoluţia unei specii în altă specie. După ce l-a făcut pe om după chipul său, Dumnezeu a anunţat scopul său triplu cu privire la om: să umple Pământul cu descendenţi drepţi, să-l supună şi să stăpânească peste creaţia animală. „Ziua” a şaptea a fost binecuvântată şi declarată sfântă de Dumnezeu, care a început să se„‘odihnească de toată lucrarea pe care a făcut-o”. Relatarea aduce apoi în prim-plan lucrarea de creare a lui Dumnezeu cu privire la om. Ea descrie grădina Edenului şi locul unde se afla, consemnează legea lui Dumnezeu referitoare la pomul interzis, arată cum a dat Adam nume animalelor şi cum a instituit Dumnezeu prima căsătorie, făcând o femeie din corpul lui Adam şi aducându-i-o ca soţie.

    Păcatul şi moartea intră în lume; „sămânţa” prezisă ca eliberator (3:1-5:5): Femeia a mâncat din fructul interzis şi l-a convins pe soţul ei să i se alăture în răzvrătire, iar grădina Edenului a fost astfel pângărită prin neascultare. Dumnezeu a arătat imediat mijlocul prin care îşi va realiza scopul: „Şi Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui (Satan, instigatorul invizibil la răzvrătire):  . . . Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. El îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (3:14, 15). Omul a fost expulzat din grădină, ca să trăiască în suferinţă şi să trudească în sudoarea feţei printre spini şi mărăcini. În cele din urmă, a trebuit să moară şi să se întoarcă în pământul din care fusese luat. Numai descendenţii săi puteau spera în Sămânţa promisă. Păcatul a continuat să facă ravagii în afara Edenului. Cain, primul copil care i s-a născut omului, a devenit ucigaşul fratelui său Abel, un slujitor fidel al Domnului. Cain a fost exilat de Dumnezeu în ţara Fugii şi acolo i s-au născut urmaşi care, mai târziu, au fost distruşi în Potop. Adam a mai avut apoi un fiu, pe Set, care a devenit tatăl lui Enos. În acest timp, oamenii au început să cheme numeleDomnului/Yahve. Adam a murit la vârsta de 930 de ani.

   Oamenii răi şi îngerii răi strică pământul; Dumnezeu aduce Potopul (5:6-11:9): Aici sunt prezentaţi descendenţii lui Set. Printre aceştia s-a remarcat Enoh, care a sfinţit numeleDomnului, „umblând cu adevăratul Dumnezeu” (5:22). Următorul bărbat cu o credinţă remarcabilă a fost strănepotul lui Enoh, Noe, născut după 1 056 de ani (alții presupun că poate fi virba de circa 2000 de ani) de la crearea lui Adam. În acest timp s-a întâmplat ceva ce a făcut să crească violenţa pe Pământ. Unii îngeri ai lui Dumnezeu şi-au părăsit locuinţa cerească pentru a se căsători cu frumoasele fiice ale oamenilor. Din această convieţuire nelegitimă s-a născut o rasă hibridă de uriaşi, cunoscuţi sub numele de nefilimi (adică „doborâtori”), care nu l-au glorificat pe Dumnezeu, ci au căutat să câştige faimă. De aceea, Dumnezeu l-a anunţat pe Noe că intenţiona să şteargă din existenţă atât oamenii, cât şi animalele din cauza răutăţii permanente a omenirii. Numai Noe a găsit har înaintea Domnului.  Lui Noe i s-au născut Sem, Ham şi Iafet. Întrucât violenţa şi depravarea au continuat pe Pământ, Domnul i-a dezvăluit lui Noe că urma să-şi sfinţească numele prin intermediul unui mare potop. El i-a poruncit lui Noe să construiască o arcă de salvare şi i-a dat planuri detaliate de construcţie. Noe a ascultat fără şovăire, şi-a strâns familia, alcătuită din opt persoane, şi a adunat animalele şi păsările. Apoi, în al 600-lea an al vieţii sale (2370 î.H. sau 3300 î.H.) a început Potopul. A plouat torenţial 40 de zile, până când au fost acoperiţi chiar şi munţii înalţi, apa fiind cu 15 coţi (aprox. 6,5 m) deasupra lor. Un an mai târziu, Noe a putut în cele din urmă să-şi scoată familia din arcă şi primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să-i ofere lui Dumnezeu o mare jertfă de mulţumire. Domnul l-a binecuvântat atunci pe Noe şi familia lui şi le-a poruncit să umple Pământul cu descendenţi. Printr-un decret divin li s-a dat voie să mănânce carne, dar li s-a cerut să se abţină de la sânge, care reprezintă, simbolic, sufletul, sau viaţa, cărnii. Acest decret cerea, de asemenea, ca orice ucigaş să fie omorât. Legământul lui Dumnezeu, potrivit căruia nu avea să mai aducă niciodată un potop peste Pământ, a fost întărit de apariţia pe Cer a curcubeului. Mai târziu, Ham nu a manifestat respect faţă de Noe, profetul lui Dumnezeu. Aflând de aceasta, Noe l-a blestemat pe Canaan, fiul lui Ham, însă a adăugat o binecuvântare care arăta că Sem avea să se bucure de o favoare specială, iar Iafet avea să fie şi el binecuvântat. Noe a murit la vârsta de 950 de ani.  Cei trei fii ai lui Noe au ascultat de porunca lui Dumnezeu de a se înmulţi şi au dat naştere la 70 de familii, din care provine rasa umană din prezent. Nimrod, nepotul lui Ham, nu este menţionat printre ele, probabil din cauză că a devenit „un vânător puternic în opoziţie cu Domnul” (10:9). El a întemeiat un regat şi a început să construiască oraşe. Pe timpul acela, tot Pământul avea o singură limbă. În loc să se răspândească pe Pământ ca să-l populeze şi să-l cultive, oamenii au hotărât să construiască un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă până la Cer, ca să-şi facă un nume. Însă Domnul le-a zădărnicit planul, încurcându-le limba, şi astfel i-a împrăştiat. Oraşul a fost numit Babel (care înseamnă „Confuzie”).

     Modul în care a acţionat Dumnezeu cu Avraam (11:10-25:26): Este prezentată apoi importanta linie de descendenţă de la Sem la Avram, fiul lui Terah, descendenţii fiind menţionaţi în ordine cronologică. În loc să caute să-şi facă un nume, Avram a manifestat credinţă în Dumnezeu. La porunca lui Dumnezeu, el a părăsit oraşul caldeean Ur şi, la vârsta de 75 de ani, a traversat Eufratul şi a intrat în ţara Canaan, chemând numele Domnului. Deoarece a dat dovadă de credinţă şi ascultare, el a ajuns să fie numit „prietenul lui Dumnezeu”, iar Dumnezeu a încheiat un legământ cu el (Iac. 2:23; Is. 41:8). Dumnezeu i-a ocrotit pe Avram şi pe soţia sa în timpul scurtei lor şederi în Egipt. Reîntors în Canaan, Avram s-a dovedit generos şi paşnic, permiţându-i nepotului şi colaboratorului său în închinare, Lot, să-şi aleagă cea mai bună parte a ţării. Mai târziu, el l-a salvat pe Lot din mâna a patru regi care îl luaseră captiv. Apoi, când s-a întors de la luptă, Avram l-a întâlnit pe Melchisedec, regele Salemului, care, ca preot al lui Dumnezeu, l-a binecuvântat pe Avram, iar acesta i-a dat zeciuială.  Mai târziu, Dumnezeu i s-a arătat lui Avram, spunându-i că El este scutul său şi i-a dat detalii despre legământul promisiunii, dezvăluind că sămânţa lui Avram avea să ajungă numeroasă ca stelele cerului. Avram a aflat că sămânţa lui urma să fie asuprită 400 de ani, dar că avea să fie eliberată de Dumnezeu, care urma să judece neamul asupritor. Când Avram era în vârstă de 85 de ani, Sarai, soţia sa, care nu avea copii, i-a dat-o pe servitoarea ei, egipteanca Agar, ca să aibă un copil prin ea. Astfel, s-a născut Ismael, care a fost considerat posibilul moştenitor. Însă Dumnezeu avea în vedere altceva. Când Avram avea 99 de ani, Domnul i-a schimbat numele în Avraam, iar numele lui Sarai în Sara şi a promis că Sara va naşte un fiu. El a încheiat cu Avraam legământul circumciziei, iar acesta i-a circumcis imediat pe toţi bărbaţii din casa lui. Dumnezeu Tatăl l-a anunţat apoi pe prietenul său Avraam despre hotărârea Sa de a distruge Sodoma şi Gomora din cauza păcatelor lor grave. Nişte îngeri ai Domnului (în fapt, Fiul și Duhul Sfânt, fiind vorba aici de o teofanie a Sfintei Treimi!) l-au avertizat pe Lot şi l-au ajutat să fugă din Sodoma împreună cu soţia şi cu cele două fiice ale sale. Dar soţia sa, care s-a oprit să se uite la lucrurile rămase în urmă, s-a transformat într-un stâlp de sare. Pentru a avea urmaşi, fiicele lui Lot şi-au îmbătat tatăl cu vin şi au avut relaţii sexuale cu el. Ele au născut doi fii, care au devenit strămoşii neamurilor Moab şi Amon.

     Dumnezeu a ocrotit-o pe Sara ca să nu fie dezonorată de Abimelec, regele filistenilor. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara în jur de 90, s-a născut Isaac, moştenitorul promis. După aproximativ cinci ani, Ismael, care avea 19 ani, şi-a bătut joc de Isaac, moştenitorul, ceea ce a dus la alungarea lui Agar şi a lui Ismael. Dumnezeu a aprobat această situaţie. După mai mulţi ani, Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam, poruncindu-i să-l jertfească pe fiul său Isaac pe un munte din ţinutul Moria. Marea credinţă a lui Avraam în Dumnezeu a rămas neclintită. Când era gata să-şi jertfească fiul, moştenitorul, a fost împiedicat de Dumnezeu, care i-a pregătit un berbec pentru a-l aduce jertfă în locul fiului său. Domnul a întărit încă o dată promisiunea făcută lui Avraam, spunându-i că îi va înmulţi sămânţa ca stelele cerului şi ca firele de nisip de pe ţărmul mării. El a arătat că această sămânţă va lua în stăpânire poarta duşmanilor săi şi că toate neamurile Pământului se vor binecuvânta în mod sigur prin intermediul Seminţei. Sara a murit la vârsta de 127 de ani şi a fost îngropată într-un ogor pe care Avraam l-a cumpărat de la fiii lui Het. După aceea, Avraam l-a trimis pe slujitorul său, care era numit peste toată casa lui, să găsească o soţie pentru Isaac în ţara în care trăiau rudele sale. Domnul l-a îndrumat pe acest slujitor la familia lui Betuel, fiul lui Nahor, şi s-au făcut pregătiri ca Rebeca să plece cu slujitorul lui Avraam. Rebeca a plecat de bunăvoie, având binecuvântarea familiei sale, şi a devenit mireasa lui Isaac. Avraam şi-a luat o altă soţie, pe Chetura, care i-a născut şase fii. El le-a oferit acestora daruri, i-a trimis de la el şi l-a făcut pe Isaac singurul său moştenitor. Apoi, la vârsta de 175 de ani, Avraam a murit.  

    Aşa cum prezisese Domnul, Ismael, fratele vitreg al lui Isaac, a devenit tatăl unei mare popor, întemeiate pe cei 12 fii ai săi, care erau căpetenii. Rebeca a fost stearpă 20 de ani. Însă Isaac a continuat să-l implore pe Domnul pentru ea, iar ea a născut doi gemeni, Esau şi Iacob, despre care Domnul îi spusese că cel mai mare îi va sluji celui mai mic. Isaac avea atunci 60 de ani.

     Iacob şi cei 12 fii ai săi (25:27-37:1): Esau iubea vânătoarea. Într-o zi, când s-a întors de la vânătoare, el i-a vândut lui Iacob dreptul de întâi născut în schimbul unei înghiţituri de tocană, arătând astfel că nu preţuia legământul care fusese încheiat cu Avraam. De asemenea, el s-a căsătorit cu două hetite (iar, mai târziu, cu o ismaelită), care le-au adus multă amărăciune părinţilor lui. Ajutat de mama sa, Iacob s-a deghizat, dându-se drept Esau, ca să obţină binecuvântarea de întâi născut. Când a aflat lucrul acesta, Esau, care nu-i dezvăluise lui Isaac că îşi vânduse dreptul de întâi născut, a plănuit să-l ucidă pe Iacob. De aceea, Rebeca l-a sfătuit pe Iacob să fugă în Haran, la fratele ei Laban. Înainte ca Iacob să plece, Isaac l-a binecuvântat din nou şi i-a spus să nu-şi ia de soţie o femeie păgână, ci pe cineva din casa mamei sale. La Betel, în drum spre Haran, Iacob l-a văzut în vis pe Domnul, care l-a liniştit şi a întărit legământul promisiunii.  În Haran, Iacob a lucrat pentru Laban şi s-a căsătorit cu cele două fiice ale acestuia, Lea şi Rahela. În pofida acestei căsătorii bigame, pe care o încheiase în urma unui şiretlic al lui Laban, Iacob a fost binecuvântat de Dumnezeu cu 12 fii şi o fiică de la soţiile sale şi de la cele două servitoare ale lor, Zilpa şi Bilha. Dumnezeu s-a îngrijit ca turmele lui Iacob să se înmulţească foarte mult, iar apoi i-a poruncit să se întoarcă în ţara strămoşilor săi. Iacob a fost urmărit de Laban şi cei doi au încheiat un legământ în locul numit Galaad (lovul mărturiei) (în ebraică, hamMitspáh). Când şi-a reluat călătoria, Iacob a fost încurajat de îngeri, iar într-o noapte s-a luptat corp la corp cu un înger ( în fapt, Îngerul Domnului, binecunoscuta teofanie a Fiului în Vechiul Testament) care, în cele din urmă, l-a binecuvântat şi i-a schimbat numele din Iacob în Israel. Iacob a aranjat o întâlnire paşnică cu Esau şi a mers mai departe până la Sihem. Aici, fiica sa, Dina, a fost violată de fiul unei căpetenii a heviţilor. Fraţii ei, Simeon şi Levi, s-au răzbunat, masacrându-i pe bărbaţii din Sihem. Această faptă nu i-a plăcut lui Iacob, reprezentantul lui Dumnezeu, fiindcă i-a făcut o reputaţie proastă în ţară. Dumnezeu i-a spus să plece la Betel şi să facă acolo un altar. După ce au plecat de la Betel, Rahela a murit în timp ce îl năştea pe Beniamin, al doisprezecelea fiu al lui Iacob. Ruben a violat-o pe Bilha, servitoarea Rahelei şi mama a doi dintre fiii lui Iacob, motiv pentru care şi-a pierdut dreptul de întâi născut. La scurt timp după aceea, Isaac a murit, la vârsta de 180 de ani, iar Esau şi Iacob l-au înmormântat. Esau s-a mutat cu familia sa în regiunea muntoasă a Seirului, fiindcă averile adunate de el şi de fratele său erau prea mari pentru ca ei să mai poată locui împreună. Sunt enumerate apoi numele descendenţilor lui Esau, precum şi ale şeicilor şi ale regilor Edomului. Iacob a locuit în continuare în Canaan.

    În Egipt, pentru a fi salvate vieţi (37:2-50:26): Fraţii mai mari ai lui Iosif au început să-l urască deoarece avea favoarea lui Dumnezeu şi primise nişte visuri de la Domnul. Ei au plănuit să-l ucidă, dar s-au răzgândit şi l-au vândut unor negustori ismaeliţi care treceau pe acolo. După ce au înmuiat veşmântul cu dungi al lui Iosif în sângele unui ţap, i l-au prezentat lui Iacob ca dovadă că tânărul de 17 ani fusese ucis de o fiară. Iosif a fost dus în Egipt, unde a fost vândut lui Potifar, şeful gărzii personale a faraonului. În capitolul 38, scriitorul se abate puţin de la subiect pentru a prezenta relatarea despre naşterea lui Pereţ de către Tamar, care, printr-un şiretlic, l-a determinat pe Iuda, socrul ei, să îndeplinească faţă de ea datoria conjugală care trebuia îndeplinită de fiul lui. Această relatare subliniază din nou atenţia deosebită cu care au fost consemnate în Scripturi evenimentele ce aveau legătură cu venirea Seminţei promise. Pereţ, fiul lui Iuda, a devenit unul dintre strămoşii lui Iisus (Luca 3:23, 33).  Între timp, în Egipt, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iosif, care a ajuns să ocupe o funcţie înaltă în casa lui Potifar. Însă Iosif s-a confruntat iarăşi cu încercări când a refuzat să comită fornicaţie cu soţia lui Potifar şi astfel să dezonoreze numele lui Dumnezeu. Drept urmare, a fost acuzat pe nedrept şi aruncat în închisoare. Acolo, el a fost folosit de Dumnezeu ca să interpreteze visurile a doi tovarăşi de închisoare, paharnicul şi brutarul faraonului. Mai târziu, când faraonul a avut un vis care l-a neliniştit foarte mult, i s-a relatat că Iosif putea să interpreteze visurile. Iosif a fost scos imediat din groapa închisorii şi a fost dus la faraon. Atribuindu-i lui Dumnezeu meritul, Iosif a interpretat visul, prezicând şapte ani de belşug care aveau să fie urmaţi de şapte ani de foamete. Faraonul a recunoscut că „Duhul lui Dumnezeu” era peste Iosif şi l-a numit prim-ministru/vizir ca să ia măsuri cu privire la ce avea să se întâmple (Gen. 41:38). Iosif avea atunci 30 de ani. El s-a dovedit un administrator înţelept, strângând provizii în cei şapte ani de belşug. Apoi, în timpul foametei care s-a extins pe tot Pământul, el le-a vândut grâu egiptenilor şi oamenilor din alte neamuri, care veneau în Egipt după hrană. În cele din urmă, Iacob i-a trimis în Egipt după grâu pe cei zece fii mai mari ai săi. Iosif i-a recunoscut, însă ei nu. Oprindu-l ca ostatic pe Simeon, el le-a cerut să-l aducă şi pe fratele lor mai mic cu următoarea ocazie, când aveau să vină să ia grâu. Când cei nouă s-au întors cu Beniamin, Iosif li s-a făcut cunoscut. El i-a iertat pe cei zece vinovaţi şi le-a spus să-l ia pe Iacob şi să vină în Egipt ca să supravieţuiască foametei. Drept urmare, Iacob, împreună cu cei 66 de descendenţi ai săi, s-a mutat în Egipt. Faraonul le-a dat cel mai bun ţinut, ţinutul Gosen, ca să locuiască acolo. Înainte de a muri, Iacob i-a binecuvântat pe Efraim şi pe Manase, fiii lui Iosif, apoi i-a chemat pe cei 12 fii ai săi ca să le spună ce avea să li se întâmple „în zilele care vor veni” (49:1). După aceea a rostit o serie de profeţii detaliate care s-au împlinit în mod remarcabil.  El a prezis că sceptrul de domnie avea să rămână în tribul lui Iuda până la venirea lui Şilo (care înseamnă „Cel căruia îi aparţine”), adică Sămânţa promisă. După ce a binecuvântat căpeteniile celor 12 triburi şi a dat porunci privitoare la înmormântarea sa în Ţara Promisă, Iacob a murit la vârsta de 147 de ani. Iosif a avut în continuare grijă de fraţii săi şi de familiile lor până la moartea sa, care a survenit la vârsta de 110 ani. Înainte de a muri, Iosif şi-a exprimat încrederea că Dumnezeu avea să-l aducă din nou pe Israel în ţara sa şi a cerut ca oasele sale să fie duse în Ţara Promisă.

DE CE ESTE DE FOLOS?

    Geneza, cartea cu care începe Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, este de mare folos, întrucât dezvăluie glorioasele scopuri ale lui Dumnezeu. Ea constituie un fundament puternic pentru înţelegerea cărţilor biblice scrise ulterior. În bogatul ei cuprins, ea descrie cum a început şi cum s-a sfârşit lumea dreaptă din Eden, cum s-a dezvoltat şi cum a fost distrusă printr-o catastrofă prima lume de oameni lipsiţi de pietate şi cum a apărut actuala lume rea. Geneza scoate în evidență importanța „sămânței femeii”! În ea se arată de ce moare omul. Începând de la Geneza 3:15 şi în special în pasajele în care se descrie modul în care a acţionat Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, ea oferă speranţa vieţii într-o lume nouă – „Cerul Nou și Pământul Nou” (Apocalipsa). Ea este de folos deoarece arată că obiectivul tuturor oamenilor trebuie să fie acela de a-şi păstra integritatea şi de a sfinţi numele Domnului. (Rom. 5:12, 18; Evr. 11:3–22, 39, 40; 12:1; Mat. 22:31, 32).

    Noul Testament face referire la toate evenimentele şi persoanele importante menţionate în cartea Geneza. De asemenea, aşa cum reiese din întreaga Biblie, profeţiile consemnate în Geneza s-au împlinit cu exactitate. Una dintre ele, care se referă la cei „patru sute de ani” de asuprire a seminţei lui Avraam, a început în 1913 î.H. (cronologia biblică este relativă), când Ismael şi-a bătut joc de Isaac, şi s-a sfârşit în 1513 î.H., când a avut loc eliberarea din Egipt (Gen. 15:13). Atât profeţii din vechime, cât şi Iisus şi discipolii săi au citat frecvent pasaje din Geneza şi au arătat cum se aplică acestea.

     Geneza dezvăluie cât se poate de clar voinţa şi scopul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie şi la relaţiile corecte dintre soţ şi soţie, precum şi cu privire la principiul autorităţii şi al instruirii în cadrul familiei. Iisus însuşi a folosit aceste informaţii, citând din primul şi al doilea capitol al Genezei, când a zis: „N-aţi citit că cel care i-a creat i-a făcut de la început de sex bărbătesc şi de sex femeiesc şi a spus: De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de soţia sa şi cei doi vor fi o singură trup?” (Mat. 19:4, 5; Gen. 1:27; 2:24). De un real folos pentru cel ce studiază Scripturile este şi cunoaşterea societăţii patriarhale, descrise în Geneza. Societatea patriarhală era forma de organizare socială în care familia erau condusă de un patriarh. Ea a existat în poporul lui Dumnezeu din zilele lui Noe până când a fost dată Legea la muntele Sinai. Multe dintre prescripţiile incluse în legământul Legii se aplicau deja în societatea patriarhală. De-a lungul istoriei, omenirea a fost influenţată de principii cum ar fi: meritul colectiv (18:32), responsabilitatea colectivă (19:15), pedeapsa capitală, precum şi sfinţenia sângelui şi a vieţii (9:4–6) şi aversiunea lui Dumnezeu cu privire la gloria acordată oamenilor (11:4–8). Un mare număr de proceduri şi termeni de natură juridică aruncă lumină asupra unor evenimente ulterioare, chiar până în zilele lui Iisus. Pentru a avea informaţiile de bază necesare unei înţelegeri clare a Bibliei trebuie să cunoaştem legea patriarhală care reglementa custodia unor persoane şi a unor proprietăţi (Gen. 31:38, 39; 37:29–33; Ioan 10:11, 15; 17:12; 18:9), modul de transferare legală a unei proprietăţi (Gen. 23:3–18), precum şi legea cu privire la moştenirea celui ce primea dreptul de întâi născut (48:22). Alte proceduri din societatea patriarhală incluse în Lege au fost jertfele, circumcizia (care i s-a cerut prima dată lui Avraam), încheierea de legăminte, căsătoria între cumnaţi (38:8, 11, 26) şi folosirea jurămintelor pentru întărirea unei declaraţii (22:16; 24:3).

   Geneza, prima carte a Bibliei, conţine multe lecţii referitoare la integritate, credinţă, fidelitate, ascultare, respect, bune maniere şi curaj. Iată câteva exemple: credinţa lui Enoh şi curajul său de a umbla cu Dumnezeu în mijlocul unor duşmani violenţi; dreptatea şi conduita ireproşabilă a lui Noe, precum şi ascultarea sa absolută; credinţa lui Avraam, hotărârea şi perseverenţa sa, sentimentul responsabilităţii manifestat de el în calitate de cap de familie care avea şi datoria de a-şi învăţa copiii despre poruncile, generozitatea şi iubirea lui Dumnezeu; supunerea Sarei faţă de soţul şi capul ei, precum şi hărnicia ei; blândeţea lui Iacob şi interesul său faţă de promisiunea lui Dumnezeu; ascultarea lui Iosif de tatăl său, integritatea sa morală, curajul său, conduita sa bună în închisoare, respectul faţă de autorităţile superioare, umilinţa sa, care l-a îndemnat să-i dea glorie lui Dumnezeu, şi îndurarea sa, care l-a determinat să-şi ierte fraţii; dorinţa arzătoare a tuturor acestor oameni de a sfinţi numele Domnului. Aceste calităţi exemplare s-au observat în viaţa tuturor celor ce au umblat cu Dumnezeu în lunga perioadă de circa 3000 de ani (după unii teologi) care s-au scurs de la crearea lui Adam până la moartea lui Iosif, perioadă la care face referire cartea Geneza.

3.Cartea biblică numărul 2 - Exodul:

  Scriitorul: Moise; locul scrierii: Pustiu; data încheierii scrierii: 1512 î.H. (după alți teologi ar putea fi 1600 î.H.); perioada la care se referă: 1657-1512 î.H. ( alți teologi avansează o perioadă cuprinsă între circa 1800-1500 î.H.).

   Relatările captivante despre uluitoarele semne şi miracole înfăptuite de Dumnezeu pentru a elibera din sclavia egipteană poporul care a primit numele său, despre organizarea Israelului ca „regat de preoţi şi neam sfânt” pentru a fi proprietatea sa specială, precum şi despre începutul istoriei Israelului ca popor teocratic constituie ideile importante ale cărţii biblice Exodul (Ex. 19:6). Numele ebraic al acestei cărţi este We élleh şemóth, care înseamnă „Şi iată numele”, sau mai scurt Şemóth, -   „Numele”, potrivit primelor ei cuvinte. Denumirea actuală provine din Septuaginta, unde cartea poartă numele Éxodos, termen redat în latină prin Exodus, care înseamnă „Ieşire” sau „Plecare”. Exodul este o continuare a relatării din Geneza, după cum arată primul cuvânt al cărţii în originalul ebraic, „Şi”. Acest lucru reiese şi din repetarea numelor fiilor lui Iacob, aşa cum apar ele în lista mai amănunţită din Geneza 46:8-27.

   Cartea Exodul dezvăluie măreţul nume al lui Dumnezeu, IEHOVA/YAHVE, în toată strălucirea gloriei şi sfinţeniei sale. În timp ce-i vorbea lui Moise, Dumnezeu a explicat profunda semnificaţie a numelui său: „EU SUNT CEL CE SUNT” şi a adăugat ce trebuia să spună el Israelului: „EU SUNT m-a trimis la voi”. Numele IEHOVA /YAHVE (יהוה, YHWH) este o adaptare - de frică să nu ia în deșert numele sfânt, evreii au aplicat vocalele din ADONAI (DOMNUL) asupra TETRAGRAMEI YHWH, și, astfel, ori de câte ori întâlneau numele Domnului pronunțau în loc de IEHOVA/YAVE - ADONAI. Cu siguranţă, acţiunile puternice şi înfricoşătoare pe care le-a înfăptuit Domnul în folosul poporului său, Israel, au înălţat şi au acoperit cu strălucire şi glorie acest nume. Ele au făcut ca numele său să fie amintit „din neam în neam”, ca nume ce va fi venerat pentru eternitate. Cel mai folositor lucru pentru noi este să cunoaştem minunata istorie legată de acest nume şi să ne închinăm singurului Dumnezeu adevărat, Celui care spune: „EU SUNT” (Ex. 3:14, 15; 6:6).

    Scriitorul cărţii este Moise, întrucât ea constituie al doilea volum al Pentateuhului. Chiar în carte se specifică de trei ori că Moise a scris sub îndrumarea Domnului (17:14; 24:4; 34:27). Potrivit bibliştilor Westcott şi Hort, Iisus şi scriitorii Noului Testament citează din Exodul sau fac referire la această carte de peste 100 de ori. De exemplu, Iisus a zis: „Nu v-a dat Moise Legea?”. Exodul a fost scris în pustiul Sinai, în 1512 î.H. (încă o dată subliniez, cronologia biblică este relativă), la un an după ce fiii lui Israel au ieşit din Egipt. Carteaacoperă perioada cuprinsă între moartea lui Iosif și construirea tabernacolului pentru închinarea la Dumnezeu. (Ioan 7:19; Ex. 1:6; 40:17).  Deşi evenimentele consemnate în Exodul au avut loc cu aproximativ 3 500-4000 de ani în urmă, există surprinzător de multe dovezi arheologice şi alte dovezi extrabiblice care confirmă exactitatea acestei relatări. Denumirile geografice egiptene şi titlurile menţionate corespund cu cele de pe inscripţiile egiptene. Descoperirile arheologice arată că egiptenii le permiteau străinilor să locuiască în Egipt, dar nu în aceleaşi locuri cu ei. Locuitorii ţării făceau baie în apele Nilului, ceea ce ne aminteşte de fiica faraonului care făcea baie în acest fluviu. S-au descoperit cărămizi făcute atât cu paie, cât şi fără paie. De asemenea, în perioada de înflorire a Egiptului, cei ce practicau magia erau persoane importante (Ex. 8:22; 2:5; 5:6, 7, 18; 7:11).  Monumentele îi înfăţişează pe faraoni în fruntea carelor de război, iar Exodul arată că faraonul care a domnit în zilele lui Moise a urmat acest obicei. Cât de mare trebuie să fi fost umilirea lui! Dar de ce în scrierile egiptene antice nu se spune nimic despre şederea israeliţilor în Egipt sau despre nenorocirea care s-a abătut asupra acestei ţări? Descoperirile arheologice arată că exista obiceiul ca fiecare nouă dinastie egipteană să şteargă din consemnările anterioare tot ce era ruşinos. Egiptenii nu consemnau niciodată înfrângerile umilitoare. Loviturile date zeilor Egiptului, cum ar fi zeul-Nil, zeul-broască şi zeul-soare, care i-au dezonorat pe aceşti dumnezei falşi şi au demonstrat că Dumnezeu este suprem, nu-şi aveau locul în analele unei nații atât de mândre (14:7–10; 15:4).  În cei 40 de ani în care a slujit ca păstor pentru Ietro, Moise s-a familiarizat cu condiţiile de viaţă din acea regiune, precum şi cu locurile în care se putea găsi apă şi hrană. În felul acesta, el a dobândit calităţile necesare pentru a conduce poporul în timpul exodului. Astăzi este imposibil de reconstituit ruta exactă a exodului, întrucât locurile menţionate în relatare nu pot fi identificate cu precizie. Totuşi, Mara, unul dintre primele locuri din peninsula Sinai unde şi-au aşezat tabăra israeliţii, este identificată de obicei cu Ein Hawwara, localitate aflată la 80 de kilometri S-SE de oraşul actual Suez. Elim, al doilea loc de popas, este identificat cu Wadi Gharandel, care se află la 88 de kilometri S-SE de oraşul Suez. De remarcat că regiunea de astăzi este un loc cu izvoare de apă, cu vegetaţie şi cu palmieri, ceea ce aminteşte de Elimul biblic, despre care se spune că avea „douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de palmieri”. Cu toate acestea, autenticitatea relatării lui Moise nu depinde de confirmările arheologilor cu privire la existenţa diverselor locuri de-a lungul acestui traseu (15:23, 27). Relatarea despre construirea tabernacolului în câmpiile din faţa muntelui Sinai se potriveşte cu condiţiile din acele locuri. Un biblist a scris: „În ce priveşte forma, structura şi materialele folosite, tabernacolul aparţine întru totul deşertului. Lemnul utilizat la construirea lui se găseşte acolo din abundenţă”.  Indiferent că este vorba de denumiri geografice, de obiceiuri, de religie, de locuri, de geografie sau de materiale, dovezile extrabiblice de care dispunem în prezent confirmă relatarea inspirată a Exodului, scrisă cu peste 3 500-4000 de ani în urmă.  Alţi scriitori ai Bibliei au făcut deseori referire la cartea Exodul, arătând semnificaţia şi valoarea ei profetică. După mai bine de 900-1000 de ani, Ieremia a scris despre „adevăratul Dumnezeu, Cel mare, Cel puternic, al cărui nume este Domnul oștirilor”, care l-a scos pe poporul său, Israel, din Egipt „cu semne şi miracole, cu mână tare, cu braţ întins şi cu putere mare şi înfricoşătoare” (Ier. 32:18–21). După mai bine de 1 500-1800 de ani, o mare parte din impresionanta mărturie depusă de Ştefan, care a dus la martirizarea lui, s-a bazat pe informaţii din Exodul (Fap. 7:17-44). Viaţa lui Moise ne este dată ca exemplu de credinţă în Evrei 11:23-29, iar Pavel face deseori referire la Exodul în exemplele şi avertismentele pe care le dă pentru zilele de pe urmă (Fap. 13:17; 1 Cor. 10:1-4, 11, 12; 2 Cor. 3:7-16). Toate acestea ne ajută să înţelegem mai bine legătura dintre diferitele părţi ale Bibliei, fiecare contribuind la revelarea scopului lui Dumnezeu spre folosul nostru.

CONŢINUTUL CĂRŢII EXODUL:

  Iehova îi încredinţează lui Moise o misiune specială şi scoate în evidenţă Numele Său de amintire (1:1-4:31): După ce îi enumeră pe fiii lui Israel care au coborât în Egipt, Exodul consemnează moartea lui Iosif. După un timp, în Egipt s-a ridicat un nou faraon. Văzând că israeliţii „se înmulţeau şi deveneau tot mai puternici”, el a trecut la măsuri represive, cum ar fi munca forţată, şi a încercat să reducă populaţia de sex bărbătesc a Israelului, ordonând omorârea tuturor băieţilor care se năşteau (1:7). În aceste împrejurări, unui israelit din casa lui Levi i s-a născut un fiu, care era al treilea copil al familiei. Când a împlinit trei luni, mama lui l-a ascuns printre trestiile de pe malul Nilului, într-o arcă de papirus. Copilaşul a fost găsit de fiica faraonului, care, plăcându-l, l-a adoptat. Băieţelul a fost alăptat chiar de mama lui şi a crescut într-o casă israelită. Mai târziu a fost adus la curtea faraonului, unde i s-a pus numele Moise, care înseamnă „Scos (adică, salvat din apă)” (Ex. 2:10; Fap. 7:17-22). Moise a fost preocupat de bunăstarea confraţilor săi israeliţi. El a ucis un egiptean care maltrata un israelit. Din această cauză a fost nevoit să fugă şi a ajuns în ţara Madianului. Acolo s-a căsătorit cu Sefora, fiica lui Ietro, preotul Madianului. Cu timpul, lui Moise i s-au născut doi fii, Gherşom şi Eliezer. Apoi, după 40 de ani petrecuţi în pustiu, când Moise avea 80 de ani, Domnul i-a încredinţat o misiune specială, care avea să ducă la sfinţirea numelui Său. Într-o zi, în timp ce păştea turma lui Ietro lângă Horeb, „muntele adevăratului Dumnezeu”, Moise a văzut o tufă de mărăcini care ardea fără să se mistuie. Când a mers să vadă despre ce era vorba, Îngerul Domnului (teofanie a Fiului în Vechiul Testament) i-a făcut cunoscut scopul lui Dumnezeu de a-şi scoate poporul, „pe fiii lui Israel, din Egipt” (Ex. 3:1, 10). Dumnezeu avea să-l folosească pe Moise pentru a elibera Israelul din sclavia egipteană (Fap. 7:23-35).  Moise a întrebat atunci ce să le spună fiilor lui Israel despre identitatea lui Dumnezeu. „Iată ce să le spui fiilor lui Israel: EU SUNT m-a trimis la voi . . .Domnul/Yahve, Dumnezeul strămoşilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi.” Acestui popor, descendenţilor lui Avraam, avea să le dea ţara care le fusese promisă strămoşilor lor, „o ţară în care curge lapte şi miere” (Ex. 3:14, 15, 17). Domnul i-a explicat lui Moise că faraonul Egiptului nu-i va lăsa pe israeliţi să plece. De aceea, El urma să lovească Egiptul cu toate faptele sale uimitoare. Dumnezeu i l-a dat lui Moise ca purtător de cuvânt pe fratele său, Aaron. Cei doi au primit puterea să înfăptuiască trei semne pentru a-i convinge pe israeliţi că veneau în numele Domnului. În drum spre Egipt, a trebuit ca fiul lui Moise să fie circumcis pentru a nu avea loc un deces în familie, fapt care i-a amintit lui Moise de cerinţele lui Dumnezeu (Gen. 17:14). Moise şi Aaron i-au adunat pe bătrânii fiilor lui Israel şi i-au anunţat că scopul Domnului era să-i scoată din Egipt şi să-i ducă în Ţara Promisă. Ei au înfăptuit acele semne, iar poporul a crezut.

  Plăgile aduse asupra Egiptului (5:1-10:29): Moise şi Aaron s-au prezentat apoi înaintea faraonului pentru a-l informa că Yahve/Iehova, Dumnezeul lui Israel, a zis: „Lasă-l pe poporul meu să plece”. Pe un ton dispreţuitor, îngâmfatul faraon a răspuns: „Cine este Iehova, ca să ascult de glasul lui şi să-l las pe Israel să plece? Eu nu-l cunosc pe Iehova şi nu-l voi lăsa pe Israel să plece” (5:1, 2). În loc să-i elibereze pe israeliţi, el a pus sarcini şi mai grele asupra lor.  Moise a înfăptuit un semn înaintea faraonului: i-a spus lui Aaron să-şi arunce toiagul, iar acesta s-a transformat într-un şarpe mare. Preoţii Egiptului, care practicau magia, au făcut şi ei la fel, dar şarpele cel mare al lui Aaron a înghiţit şerpii lor. Cu toate acestea, inima faraonului s-a împietrit. Atunci Domnul a adus rând pe rând zece plăgi grele asupra Egiptului. Mai întâi, Nilul şi toate apele Egiptului s-au prefăcut în sânge. Apoi peste toţi locuitorii a venit o altă plagă: broaştele. Deşi preoţii care practicau magia au reuşit să imite aceste două plăgi, ei n-au mai reuşit să o imite pe a treia: ţânţari peste oameni şi peste animale. Astfel, preoţii Egiptului au fost nevoiţi să recunoască: „Este degetul lui Dumnezeu”. Faraonul însă n-a vrut să-i lase pe israeliţi să plece (8:19). Primele trei plăgi s-au abătut atât asupra egiptenilor, cât şi asupra israeliţilor. Însă, începând cu a patra plagă, numai egiptenii au avut de suferit, în timp ce Israelul s-a aflat sub ocrotirea Domnului. Plaga a patra a constat din roiuri mari de tăuni. Apoi peste turmele Egiptului a venit o ciumă, urmată de furuncule cu băşici pe oameni şi pe animale. Din cauza lor nici chiar preoţii care practicau magia n-au putut să stea înaintea lui Moise. Dumnezeu a lăsat din nou inima faraonului să se împietrească şi i-a spus acestuia prin intermediul lui Moise: „Dar, de aceea te-am lăsat în viaţă, ca să-ţi arăt puterea mea, iar numele meu să fie proclamat pe tot Pământul” (9:16). Apoi, Moise i-a spus faraonului care era următoarea plagă: „bucăţi mari de grindină”. Pentru prima dată, Biblia menţionează cu această ocazie că unii dintre slujitorii faraonului s-au temut de cuvântul Domnului şi au acţionat în conformitate cu acesta. Plaga a opta, o invazie de lăcuste, a fost urmată la scurt timp de plaga a noua: un întuneric foarte gros. Plin de mânie, încăpăţânatul faraon l-a ameninţat pe Moise cu moartea dacă avea să mai încerce să-i vadă faţa (9:18).

   Paştile şi moartea întâilor născuţi (11:1-13:16): Apoi, Domnul a declarat: „Voi mai aduce o plagă asupra faraonului şi asupra Egiptului”, moartea întâilor născuţi (11:1). El a poruncit ca luna abib să fie pentru Israel prima lună a anului. În ziua a zecea, israeliţii trebuiau să ia dintre oi sau dintre capre un mascul de un an, fără defect, iar în ziua a paisprezecea trebuiau să-l sacrifice. În aceeaşi seară, trebuiau să ia din sângele animalului şi să stropească cu el cei doi uşori şi partea de sus a uşii, iar apoi trebuiau să rămână în casă şi să mănânce animalul fript, căruia nu trebuia să i se zdrobească niciun os. În casă nu trebuia să fie aluat, iar ei trebuiau să mănânce în grabă, îmbrăcaţi şi pregătiţi de plecare. Paştile avea să slujească drept aducere-aminte şi să fie o sărbătoare pentru Domnul în toate generaţiile. Această sărbătoare avea să fie urmată de Sărbătoarea Turtelor Nedospite/Azimelor, care dura şapte zile. Fiilor lor trebuia să li se explice în mod amănunţit semnificaţia tuturor acestor lucruri. (Mai târziu, Domnul a dat şi alte instrucţiuni cu privire la aceste sărbători şi a poruncit ca toţi întâii născuţi de sex bărbătesc ai lui Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre animale, să fie sfinţiţi pentru el.).  Israelul a făcut aşa cum i-a poruncit Dumnezeu. După aceea a început nenorocirea! La miezul nopţii, Îngerul trimis de Dumnezeu i-a ucis pe toţi întâii născuţi ai Egiptului, în timp ce a trecut pe deasupra întâilor născuţi ai lui Israel, cruţându-i. „Ieşiţi din mijlocul poporului meu”, a strigat faraonul, iar „egiptenii grăbeau poporul” să plece cât mai repede (12:31, 33). Israeliţii n-au plecat cu mâinile goale, ci le-au cerut egiptenilor obiecte de argint şi de aur, precum şi îmbrăcăminte. Ei au ieşit din Egipt în formaţie de luptă, numărul lor fiind de şase sute de mii de bărbaţi viguroşi, împreună cu familiile lor şi cu o mulţime de neisraeliţi, precum şi cu multe turme. Atunci au luat sfârşit cei 430 de ani de când Avraam trecuse Eufratul pentru a intra în ţara Canaanului.  A fost, într-adevăr, o noapte ce trebuia comemorată! (Ex. 12:40; Gal. 3:17)

  Numele Domnului este sfinţit la Marea Roşie (13:17-15:21): Călăuzindu-i ziua printr-un stâlp de nor, iar noaptea printr-un stâlp de foc, Domnul i-a scos pe israeliţi din Egipt pe drumul spre Sucot. Faraonul s-a încăpăţânat din nou şi a plecat în urmărirea lor cu cele mai bune care de război, pentru a-i prinde în capcană, cum credea el, la Marea Roşie. Moise i-a liniştit pe israeliţi, spunându-le: „Nu vă temeţi! Rămâneţi neclintiţi şi veţi vedea salvarea Domnului, pe care o va înfăptui azi pentru voi!” (14:13). Dumnezeu a făcut ca marea să se retragă, astfel că s-a format un culoar de trecere, prin care Moise i-a condus pe israeliţi în siguranţă pe ţărmul estic. Puternica armată a faraonului s-a năpustit după ei, dar, prinsă ca într-o capcană de apele care au venit la loc, a murit înecată. Ce sfinţire grandioasă a numelui Domnului! A fost o ocazie extraordinară de bucurie! Această bucurie a fost exprimată în primul mare cântec de biruinţă consemnat în Biblie: „Să-i cânt Domnului, căci mare a ajuns gloria sa. A aruncat în mare pe cal şi pe călăreţ. Forţa şi puterea mea este Domnul, căci el este salvarea mea. . . . Domnul  va domni veşnic, pentru totdeauna” (15:1, 2, 18).

  Dumnezeu încheie legământul Legii la Sinai (15:22-34:35): Etapă după etapă, conform îndrumării date de Dumnezeu, Israelul a călătorit spre Sinai, muntele adevăratului Dumnezeu. Când israeliţii au murmurat din cauza apei amare de la Mara, Dumnezeu a făcut-o dulce. Când au murmurat din nou pentru că nu aveau carne şi pâine, el le-a trimis seara prepeliţe, iar dimineaţa mană dulce, ca roua pe Pământ. Mana a fost pâinea israeliţilor în următorii 40 de ani. De asemenea, pentru prima dată în istorie, Dumnezeu a poruncit respectarea unei zile de odihnă, sau sabat, şi le-a cerut israeliţilor să strângă o cantitate dublă de mană în ziua a şasea şi să păstreze o parte din ea pentru ziua a şaptea. De asemenea, el le-a dat apă la Refidim şi a luptat pentru ei împotriva lui Amalec, poruncindu-i lui Moise să consemneze judecata Sa potrivit căreia Amalec va fi distrus complet. Ietro, socrul lui Moise, i-a adus acestuia soţia şi pe cei doi fii. Sosise momentul pentru o mai bună organizare a Israelului, iar Ietro i-a dat lui Moise câteva sfaturi practice. El i-a spus să nu poarte singur întreaga povară, ci să numească bărbaţi capabili, care se temeau de Dumnezeu, ca să judece poporul în calitate de căpetenii peste mii, peste sute, peste cincizeci şi peste zeci. Moise a urmat acest sfat şi, ca urmare, numai cazurile grele erau aduse înaintea lui.  La trei luni după exod, israeliţii şi-au aşezat tabăra în pustiul Sinai. Aici Domnul le-a promis: „Acum, dacă veţi asculta cu atenţie de glasul meu şi dacă veţi respecta legământul meu, veţi deveni proprietatea mea specială dintre toate popoarele, fiindcă tot pământul este al meu. Veţi fi un neam de preoţi şi un popor sfânt pentru mine”. Poporul a jurat: „Suntem gata să facem tot ce a spus Domnul” (19:5, 6, 8). A treia zi, după ce Israelul s-a sfinţit, Domnul a coborât pe munte, făcându-l să fumege şi să se cutremure. Domnul a dat apoi Cele zece porunci. Acestea puneau accent pe devoţiunea exclusivă faţă de Dumnezeu, interzicând închinarea la alţi dumnezei şi la chipuri, precum şi folosirea numelui Domnului într-un mod nedemn. Israeliţilor li s-a poruncit să lucreze şase zile, iar apoi să ţină un sabat pentru Domnul. De asemenea, ei trebuiau să-şi onoreze tatăl şi mama. Legile împotriva uciderii, a adulterului, a furtului, a mărturiei mincinoase şi a lăcomiei încheiau Cele zece cuvinte (Decalogul). Apoi, Dumnezeu le-a pus în faţă israeliţilor hotărâri judecătoreşti, instrucţiuni pentru noul popor, cu privire la sclavie, agresiuni, daune, despăgubiri, furt, stricăciuni provocate de incendii, închinare falsă, seducere, asuprirea văduvelor şi a orfanilor, împrumuturi şi cu privire la multe alte lucruri. Au fost date legi cu privire la sabat şi au fost fixate trei sărbători anuale pentru închinarea la Dumnezeu. Apoi, Moise a aşternut în scris cuvintele Domnului, s-au adus jertfe, iar cu jumătate din sângele acestora a fost stropit altarul. Cartea legământului a fost citită înaintea poporului, care şi-a luat din nou angajamentul să asculte, iar apoi cu restul sângelui a fost stropită cartea şi întregul popor. Astfel, Domnul a încheiat legământul Legii cu Israelul prin intermediul lui Moise, mediatorul acestui legământ (Evr. 9:19, 20). Moise a urcat atunci pe munte, la Domnul, pentru a primi Legea. Timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, el a primit numeroase instrucţiuni referitoare la materialele pentru tabernacol şi pentru mobilierul acestuia, precum şi detalii cu privire la tabernacolul propriu-zis şi la modelul veşmintelor preoţeşti, inclusiv la placa de aur pur, pe care erau gravate cuvintele „Sfinţenia este a Domnului” şi care trebuia prinsă pe turbanul lui Aaron. S-au dat detalii cu privire la învestirea preoţilor şi la serviciul preoţesc şi i s-a amintit lui Moise că sabatul avea să fie un semn între Dumnuzeu şi fiii lui Israel „în veac.” Apoi, Moise a primit cele două table ale Mărturiei, scrise cu „degetul lui Dumnezeu” (Ex. 28:36; 31:17, 18). În acest răstimp, israeliţii şi-au pierdut răbdarea şi i-au cerut lui Aaron să le facă un dumnezeu care să meargă înaintea lor. Aaron a acceptat şi a făcut un viţel de aur, la care poporul s-a închinat, spunând că ţine o „sărbătoare Domnul” (32:5). Dumnezeu a spus că îi va nimici pe israeliţi, dar Moise a intervenit pentru ei, cu toate că, într-o izbucnire de mânie, a spart tablele. Fiii lui Levi au luat atunci poziţie de partea închinării adevărate, omorând 3 000 de participanţi la sărbătoare. Dumnezeu i-a lovit şi el cu o plagă. După ce Moise l-a implorat pe Dumnezeu să-şi conducă în continuare poporul, i s-a spus că va putea să vadă gloria lui Dumnezeu şi i s-a poruncit să taie alte două table, pe care Domnul avea să scrie din nou Cele zece porunci. Când Moise a urcat a doua oară pe munte, Dumnezeu a rostit numele său în auzul lui Moise în timp ce trecea prin faţa lui: „Iehova, Iehova, un Dumnezeu îndurător şi binevoitor, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr, care păstrează îndurare pentru mii” (34:6, 7). Apoi a formulat dispoziţiile legământului său, legământ pe care Moise l-a aşternut în scris, aşa cum îl avem noi astăzi în Exodul. Când Moise a coborât de pe muntele Sinai, pielea feţei lui emitea raze, datorită slavei revelate de Dumnezeu . De aceea a trebuit să-şi acopere faţa cu un văl (2 Cor. 3:7-11).

  

   Construirea tabernacolului (35:1-40:38): Moise i-a convocat apoi pe israeliţi pentru a le transmite cuvintele Domnului şi le-a spus că toţi cei cu inimă binevoitoare aveau privilegiul să facă o contribuţie pentru tabernacol şi toţi cei cu inimă înţeleaptă aveau privilegiul să lucreze la acesta. Nu peste mult timp, lui Moise i s-a spus: „Poporul aduce mult mai mult decât trebuie pentru serviciul lucrării pe care Domnul a poruncit-o să se facă” (36:5). Sub îndrumarea lui Moise, lucrătorii, care au fost umpluţi cu Duhul Domnului, au început să construiască tabernacolul, să facă mobilierul şi să confecţioneze veşmintele preoţeşti. La un an după exod, tabernacolul a fost terminat şi înălţat în câmpia din faţa muntelui Sinai. Dumnezeu şi-a arătat aprobarea acoperind cortul întâlnirii cu norul său şi umplând tabernacolul cu gloria sa, astfel că Moise n-a putut să intre în cort. În toate călătoriile Israelului, acelaşi nor, ziua, şi un foc, noaptea, au demonstrat că Dumnezeu conducea Israelul. Relatarea din Exodul se încheie cu evocarea lucrărilor minunate înfăptuite de Dumnezeu în folosul Israelului, lucrări care sfinţesc gloriosul său nume.

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Exodul îl revelează într-un mod strălucit pe Yahve drept marele Eliberator, marele Organizator şi Cel ce îşi duce la îndeplinire scopurile grandioase. Aceasta ne zideşte credinţa în el, iar pe măsură ce examinăm numeroasele referiri la Exodul, care se fac în Noul Testament, credinţa ni se întăreşte. Aceste referiri confirmă împlinirea multor aspecte ale legământului Legii. Ele ne dau asigurarea că va exista o înviere, dezvăluie măsurile luate de Domnul pentru a-şi susţine poporul, stabilesc precedente pentru lucrarea creştină de ajutorare a celor aflaţi în nevoi, conţin sfaturi cu privire la respectul care li se cuvine părinţilor, enumeră cerinţele necesare pentru a obţine viaţa şi arată cum trebuie aplicată pedeapsa conform justiţiei. Legea a fost, în cele din urmă, sintetizată în două porunci: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele (Mat. 22:32 - Ex. 4:5; Ioan 6:31-35 şi 2 Cor. 8:15 - Ex. 16:4, 18; Mat. 15:4 şiEf. 6:2, 3 - Ex. 20:12; Mat. 5:26, 38, 39 - Ex. 21:24; Mat. 22:37-40).  În Evrei 11:23-29 citim despre credinţa lui Moise şi a părinţilor săi. Prin credinţă, el a părăsit Egiptul, prin credinţă a sărbătorit Paştile şi tot prin credinţă a condus Israelul când a trecut prin Marea Roşie. Israeliţii au fost botezaţi în Moise, au mâncat hrană spirituală şi au băut băutură spirituală. Ei au privit înainte spre stânca spirituală, adică spre Hristos, şi totuşi n-au avut aprobarea lui Dumnezeu, fiindcă l-au pus pe Dumnezeu la încercare şi au devenit idolatri, au comis fornicaţie şi au murmurat. Pavel arată că toate acestea prezintă interes pentru creștini: „Aceste lucruri s-au întâmplat cu ei ca exemple şi au fost scrise ca avertizare pentru noi (...). Prin urmare, cine crede că stă în picioare să aibă grijă să nu cadă” (1 Cor. 10:1-12; Evr. 3:7-13).

    O mare parte din profunda semnificaţie spirituală a cărţii Exodul, precum şi din aplicarea sa profetică este prezentată în capitolele 9 şi 10 din Evrei: „Deoarece Legea este doar o umbră a lucrurilor bune viitoare, dar nu realitatea acestor lucruri, oamenii nu pot niciodată cu aceleaşi jertfe pe care le oferă neîncetat, an de an, să-i facă perfecţi pe cei care se apropie de Dumnezeu.” (Evr. 10:1) Prin urmare, noi vrem să cunoaştem umbra şi să înţelegem realitatea. Hristos „a oferit pentru totdeauna o singură jertfă pentru păcate”. El este descris drept „Mielul lui Dumnezeu”. Niciun os al acestui „Miel” n-a fost zdrobit, întocmai ca în modelul prefigurativ. Mai putem citi: „Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. Să ţinem deci sărbătoarea nu cu plămădeala veche, nici cu plămădeala răutăţii şi a nelegiuirii, ci cu turtele nedospite ale sincerităţii şi adevărului” (Evr. 10:12; Ioan 1:29 şi 19:36 - Ex. 12:46; 1 Cor. 5:7, 8 - Ex. 23:15). Iisus a devenit Mediatorul unui nou legământ, aşa cum Moise fusese mediatorul legământului Legii. Iisus, în calitatea sa de Mare Preot, este „un slujitor al locului sfânt şi al adevăratului cort, pe care Dumnezeu l-a ridicat, nu omul”. Preoţii care slujeau sub Lege, îndeplineau un serviciu sacru ca reprezentare simbolică şi ca umbră a lucrurilor cereşti, potrivit modelului dat de Moise. Dar Iisus a împlinit vechiul legământ prin jertfa sa pe cruce! Primul legământ s-a învechit şi a fost înlăturat!

  După cum Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa în pustiu printr-un nor care acoperea tabernacolul, tot aşa, potrivit promisiunii sale, el va fi prezent pentru eternitate alături de cei ce se tem de el: „Iată! Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Său. Şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. . . . Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt demne de încredere şi adevărate!”. Exodul este, într-adevăr, o parte esenţială şi folositoare a relatării biblice (Ex. 19:16-19 - Evr. 12:18-29; Ex. 40:34 - Apoc. 21:3, 5).

*va urma.

Notă: versetele biblice sunt preluate dintr-o ediție biblică italiană, traducerea fiind personală.