JOHN WYCLIFFE
Înainte de Reformă au fost vremuri când existau
doar foarte puține copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca sfântul Său
Cuvânt să fie distrus de tot. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru
totdeauna. El putea tot atât de ușor să desferece cuvintele vieții, pe cât de
ușor deschidea ușile închisorilor și desfereca porțile de fier pentru a-i
elibera pe slujitorii Săi. În diferite țări din Europa, bărbați au fost mânați
de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziți în
mod providențial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un
deosebit interes. Ei erau dispuși să primească lumina oricât i-ar fi costat
acest lucru. Deși nu vedeau toate lucrurile lămurit, au fost totuși în stare să
înțeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimiși
de Cer, ei mergeau rupând lanțul rătăcirii și al superstiției, chemându-i pe
aceia care fuseseră robiți atât de multă vreme să se ridice și să-și ceară
libertatea.
Cu excepția valdenzilor, Cuvântul lui Dumnezeu
fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învățați:
dar venise timpul ca Scriptura să fie tradusă și dată oamenilor din diferite
țări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopții ei. Ceasurile de
întuneric se consumau și în multe țări au apărut semne ale zorilor ce se
apropiau.
În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia „luceafărul Reformei”, John Wycliffe,
care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci și pentru toată creștinătatea.
Marele protest împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească,
niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Protestul a deschis lupta care urma
să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor și a popoarelor.
Wycliffe primise o educație cu vederi largi și
pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înțelepciunii. Era cunoscut în
colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum
și pentru erudiția lui temeinică. În setea lui de cunoștințe, căuta să cunoască
toate disciplinele de învățătură. Era educat în filozofie scolastică, în
canoanele bisericii și în legea civilă, îndeosebi aceea a țării lui. În
lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O
cunoaștere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i
demaște erorile; și prin studiul legilor ecleziastice și naționale, s-a
pregătit să se angajeze în marea luptă pentru libertate civilă și religioasă.
În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el își însușise
disciplina intelectuală din școli și cunoștea metodele scolasticilor. Puterea
geniului împreună cu temeinicia și întinderea cunoștințelor sale impuneau
respectul atât al prietenilor, cât și al dușmanilor. Adepții lui vedeau cu
satisfacție cum conducătorul lor stătea în fruntea oamenilor învățați ai
națiunii; iar dușmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a
nu-și descoperi neștiința sau slăbiciunea în fața susținătorului ei.
Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat
în studiul Scripturii. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile
vechi, cei învățați puteau să-și găsească ușor drumul către izvorul adevărului
care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea
viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbați de cultură studiaseră
Cuvântul lui Dumnezeu și găsiseră adevărul mare cu privire la harul Său fără
plată descoperit în el. În învățăturile lor, ei răspândiseră cunoștința despre
acest adevăr și conduseseră și pe alții să se îndrepte spre descoperirile
sfinte.
Când atenția lui Wycliffe a fost îndreptată către
Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeași sârguință care-l făcuse
în stare să stăpânească învățătura în școli. Până atunci el simțise o mare
lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învățătura bisericii nu o
putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase
în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit și pe Hristos împuternicit
ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos și
s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise.
Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a
prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a așezat cu
premeditare în opoziție cu Roma. Dar devotamentul lui față de adevăr nu putea
decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile
papalității, cu atât mai stăruitor prezenta învățătura Bibliei. El a văzut că
Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiției omenești; el acuza
neînfricat preoțimea de a fi înlăturat Scripturile și cerea ca Biblia să fie
redată poporului, iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică.
Era un învățător priceput și stăruitor și un predicator elocvent, iar viața lui
zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoștințele lui
din Scripturi, puterea raționamentului său, curăția vieții împreună cu
integritatea și curajul lui neînfricat i-au câștigat o încredere și un respect
unanim. Mulți oameni nu mai erau mulțumiți cu credința lor de mai înainte,
vedeau nelegiuirea care abunda în biserica romană și salutau cu o bucurie
neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali
s-au umplut de mânie când și-au dat seama că acest reformator câștiga o
influență mai mare decât a lor.
Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii și
demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era
capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneață împotriva plătirii
tributului cerut de papa de la monarhul englez și a arătat că pretenția papală
la autoritate peste conducătorii pământești era în contradicție atât cu
rațiunea, cât și cu revelația. Pretențiile papei provocaseră mare nemulțumire,
iar învățăturile lui Wycliffe exercitau o influență asupra oamenilor învățați
ai națiunii. Regele și nobilii s-au unit în respingerea pretenției pontifului
la autoritatea pământească și au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a
iscat o adevărată furtună împotriva supremației papale în Anglia
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat
un război lung și hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerșetori.
Mulți dintre acești călugări erau în Anglia și aruncau ocară peste măreția și
prosperitatea națiunii. Hărnicia, educația, morala, toate acestea resimțeau
influența lor distrugătoare. Viața de lenevie și cerșetorie a călugărilor era
nu numai o povară grea pentru veniturile poporului, dar mai aducea și dispreț
muncii folositoare. Tineretul era demoralizat și corupt. Prin influența
călugărilor, mulți erau determinați să intre într-o mănăstire și să se consacre
vieții călugărești; aceasta nu numai fără consimțământul părinților lor, ci
chiar fără știrea lor și împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinții
timpurii ai bisericii romane, înălțând pretențiile monahismului mai presus de
obligațiile datoriei și dragostei filiale, declarase: „Chiar dacă tatăl tău ar
zăcea în fața ușii plângând și văitându-se, iar mama ta ți-ar arăta trupul care
te-a purtat și sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare și să mergi
drept înainte spre Hristos”. Prin această „neomenie monstruoasă”, așa cum a
calificat-o Luther mai târziu, „mirosind mai mult a lup și a tiran decât a
creștin și a om”, inimile copiilor erau împietrite față de părinții lor. În
felul acesta conducătorii papali, asemenea fariseilor din vechime,
făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiția lor. Astfel căminele
erau pustiite, iar părinții erau lipsiți de societatea fiilor și fiicelor
lor.
Chiar și studenții din universități erau amăgiți de
reprezentările rătăcite ale călugărilor și făcuți să intre în ordinele lor.
După aceea mulți regretau pasul acesta, văzând că își pătaseră viața și că
aduseseră durere părinților; dar odată prinși în cursă le era imposibil să-și
recapete libertatea. Mulți părinți, temându-se de influența călugărilor,
refuzau să-și trimită copiii în universități. Se putea vedea o scădere substanțială
a numărului studenților în marile centre de învățământ. Școlile erau goale, iar
neștiința predomina.
Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi
mărturisirea și de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari
răutăți. Hotărâți să-și mărească câștigurile, călugării erau atât de
binevoitori să ofere iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau
ajutorul, și ca urmare, viciile cele mai josnice s-au dezvoltat cu repeziciune.
Bolnavul și săracul erau lăsați să sufere, în timp ce darurile care ar fi
trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări care cu amenințări cereau
pomeni de la popor, denunțând ca necredincioși pe aceia care și-ar fi reținut
darurile de la ordinele lor. În ciuda pretențiilor lor de sărăcie, bogăția
călugărilor creștea continuu, iar edificiile lor mărețe și mesele lor luxoase
scoteau și mai mult în evidență sărăcia crescândă a națiunii. Și în timp ce-și
petreceau vremea în plăceri și belșug, trimiteau în locul lor oameni neștiutori
care nu puteau decât să spună povești miraculoase, legende și glume pentru a
distra poporul și a-i înșela mai mult. Și așa călugării au continuat să-și
mențină stăpânirea peste mulțimile superstițioase și să le facă a crede că
toată datoria religioasă se cuprindea în recunoașterea supremației papei, în
adorarea sfinților, în daruri oferite călugărilor și că acestea erau
îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer.
Oamenii de cultură și evlavie se străduiseră
zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugărești; dar Wycliffe,
cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuși sistemul
era fals și că trebuia desființat. Acestea au dat naștere la discuții și
întrebări. În timp ce călugării străbăteau țara, comercializând iertările papei,
mulți au fost făcuți să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu
bani și se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu
decât la pontiful Romei. Nu puțini erau alarmați de lăcomia călugărilor, ale
căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. Călugării și preoții
Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze,
altfel poporul va pieri. Pentru a-și ascunde zgârcenia, acești călugări
cerșetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus și
ucenicii Săi fuseseră susținuți din mila poporului. Această susținere avea ca
rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea îi ducea pe mulți la Biblie pentru a
înțelege ei înșiși adevărul - consecință care era cel mai puțin dorită de Roma.
Mințile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, pe care ei doreau
să-l ascundă.
Wycliffe a început să scrie și să publice broșuri
împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să
atragă atenția oamenilor către învățăturile Bibliei și către Autorul lor. El
declara că puterea de a ierta și de a excomunica nu aparținea papei în mai mare
măsură decât preoților obișnuiți și că niciun om nu poate fi cu adevărat
excomunicat până ce, mai întâi, n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu.
Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem
monstruos de stăpânire spirituală și vremelnică, pe care papa îl înălțase și în
care sufletele și trupurile a milioane de oameni erau ținute în robie.
Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile
coroanei engleze împotriva împilărilor Romei și, fiind numit ambasador regal, a
petrecut doi ani în Țările de Jos, în confruntare cu trimișii papei. Aici a
fost adus în legătură cu ecleziasticii din Franța, Italia și Spania și a
avut ocazia să vadă dincolo de cortină și să capete o cunoaștere a multor
lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înțeles multe aspecte
care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În acești
reprezentanți de la curtea papală el a citit caracterul adevărat și pretențiile
acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învățăturile lui de mai
înainte în mod deschis și cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria și
înșelăciunea erau idolii Romei.
Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa
și despre strângătorii lui, spunea: „Ei scot din țara noastră hrana săracilor
și multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente și lucruri
spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, și face ca toată
creștinătatea să aprobe și să susțină această erezie. Și cu siguranță că dacă
țara noastră ar avea un deal mare de aur și nici un alt om n-ar lua din el
decât acest preot strângător, lumesc și mândru, prin trecerea timpului acest
deal s-ar consuma; căci el ia toți banii din țara noastră și nu ne trimite
nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui” (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe,
p. 37).
La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia,
Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta
era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influența lui
Wycliffe se simțea în felul cum acționa curtea, ca și în modelarea credinței
poporului.
Curând tunetele papale s-au năpustit împotriva lui.
Trei bule au fost trimise în Anglia - universității, regelui și prelaților -
toate poruncind măsuri imediate și hotărâte pentru a-l aduce la tăcere pe
învățătorul ereziei. Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, l-au
convocat de urgență pe Wycliffe în fața lor pentru judecată. Doi dintre cei mai
puternici prinți ai regatului l-au însoțit înaintea tribunalului; iar poporul a
înconjurat clădirea și, pătrunzând înăuntru, i-a intimidat atât de tare pe
judecători, încât pentru o vreme dezbaterile au fost suspendate și i s-a
îngăduit să fie liber. Peste scurtă vreme, Eduard al III-lea, pe care la vârstă
înaintată prelații au căutat să-l influențeze împotriva reformatorului, a murit
și fostul ocrotitor al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.
Dar sosirea bulelor papale a aruncat peste toată
Anglia o poruncă categorică pentru arestarea și întemnițarea ereticului. Aceste
măsuri arătau direct spre rug. Se vedea clar că Wycliffe trebuia să cadă curând
pradă răzbunării Romei. Dar Acela care spusese unuia din vechime „Nu te
teme.... Eu sunt scutul tău” (Geneza 15, 1). Și-a întins din nou mâinile să-l
ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci
pentru pontiful care-i hotărâse distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar
ecleziasticii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au
împrăștiat.
Dumnezeu, în providența Sa, încă era la cârma
evenimentelor pentru a da ocazie dezvoltării Reformei. Moartea lui Grigore a
fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri care se luptau, fiecare
pretinzând a fi infailibilă, pretindeau acum ascultare. Fiecare dintre cei doi
îi chemau pe credincioși să-i ajute în război împotriva celuilalt, întărindu-și
chemările cu anateme teribile împotriva dușmanilor lui și cu făgăduințe de
răsplată în ceruri pentru susținători. Această împrejurare a slăbit mult
puterea papalității. Grupele vrăjmașe făcuseră tot ce putuseră pentru a se
ataca una pe alta, iar Wycliffe a avut odihnă pentru o vreme. Anatemele și
acuzațiile zburau de la un papă la celălalt și s-a vărsat mult sânge pentru a
susține pretențiile războinice. Crimele și scandalurile au inundat biserica. În
acest timp, reformatorul, retras în liniștea parohiei lui din Lutterworth,
lucra cu înțelepciune pentru a-i atrage pe oameni de la papii care se certau,
la Iisus, Prințul păcii.
Schisma, cu toată lupta și stricăciunea pe care
le-a provocat, a pregătit drumul spre Reformă, făcându-i pe oameni în stare să
vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare pe care a publicat-o On
the Schism of the Popes(Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi chema pe oameni să aprecieze dacă nu
cumva acești doi prelați spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul
ca fiind anticrist. „Dumnezeu”, spunea el, „nu l-a mai putut suporta pe
diavolul să domnească numai peste un astfel de preot, ci... i-a împărțit în
două, astfel ca oamenii, în numele lui Hristos, să-i biruiască mai ușor pe
amândoi.”
Wycliffe, asemenea Domnului său, predica Evanghelia
celor săraci. Nemulțumit cu răspândirea luminii în casele lor sărăcăcioase din
parohia Lutterworth, s-a hotărât ca ea să fie dusă în toate părțile Angliei.
Pentru a duce lucrul acesta la îndeplinire, a organizat un corp de predicatori,
oameni simpli și devotați, care iubeau adevărul și nu doreau nimic mai mult
decât să-l răspândească. Acești oameni mergeau pretutindeni, învățând în piețe,
pe străzile marilor orașe și pe drumurile de țară. Ei îi căutau pe cei bătrâni,
pe cei bolnavi, pe cei săraci și le descopereau vestea bună a harului lui
Dumnezeu.
Ca profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica
Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universității. Atât de credincios prezenta el
adevărurile studenților săi, încât a primit titlul de „doctorul Evangheliei”.
Dar cea mai mare lucrare a vieții lui a fost traducerea Scripturilor în limba
engleză. Într-o lucrare On the Truth and Meaning of Scripture (Cu
privire la adevărul și însemnătatea
Scripturii), el și-a exprimat intenția de a traduce Biblia, astfel încât
fiecare om din Anglia să poată citi în limba maternă lucrările minunate ale lui
Dumnezeu.
Deodată lucrările lui au fost oprite. Deși nu avea
nici 60 de ani, munca neîncetată, studiul și asalturile dușmanilor i-au slăbit
puterile și l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost atacat de o boală
primejdioasă. Vestea a adus bucurie călugărilor. Acum, au gândit ei, se va
pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii și s-au grăbit în camera lui
pentru a-i asculta spovedania. Reprezentanții celor patru ordine călugărești
împreună cu patru funcționari civili s-au adunat în jurul presupusului
muribund. „Ai moartea pe buze îi spuseră ei; regretă-ți greșelile și
retrage în fața noastră tot ce ai spus pentru insultarea noastră”. Reformatorul
ascultă în tăcere; apoi l-a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat și,
privindu-i în ochi cum stăteau așteptând retractarea lui, spuse cu un glas
hotărât și puternic, care adesea îi făcuse să tremure: „Nu voi muri, ci voi
trăi; și voi demasca din nou faptele rele ale călugărilor.” Surprinși și
rușinați, călugării părăsiră în grabă camera.
Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit să
pună în mâinile concetățenilor lui cea mai puternică dintre toate armele
împotriva Romei să le dea Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a-i elibera,
a-i lumina și a-i evangheliza pe oameni. Pentru împlinirea acestei lucrări a
trebuit să treacă peste piedici multe și grele. Dar Wycliffe a fost împovărat
de suferință; știa că nu-i mai rămăseseră decât câțiva ani de lucru; a văzut
împotrivirea pe care trebuia să o întâmpine; dar, încurajat de făgăduințele
Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat de nimic. În deplină vigoare
a puterilor lui intelectuale, bogat în experiență, el a fost păstrat și pregătit
de providența deosebită a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările
lui. În timp ce toată creștinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia
sa de la Lutterworth, neluând aminte la furtuna care se dezlănțuia, s-a dedicat
sarcinii lui alese.
În cele din urmă lucrarea a fost terminată - prima traducere engleză a Bibliei ce
s-a făcut vreodată. Cuvântul lui Dumnezeu a fost deschis Angliei. Reformatorul
nu se mai temea acum de închisoare, nici de rug. El pusese în mâinile poporului
englez o lumină care nu putea fi stinsă niciodată. Dând Biblia concetățenilor
lui, el făcuse mai mult pentru a rupe cătușele ignoranței și viciului, mai mult
pentru a elibera și a înălța patria lui decât fusese realizat vreodată prin
cele mai strălucite biruințe pe câmpurile de luptă.
Nefiind cunoscută încă arta tiparului, Biblia a
putut fi multiplicată numai prin muncă migăloasă și obositoare. Atât de mare
era interesul pentru a primi o carte, încât mulți se angajau voluntar în
lucrarea transcrierii ei, dar copiștii cu greu puteau face față cererilor. Unii
dintre cumpărătorii mai bogați doreau întreaga Biblie. Alții cumpărau numai o
parte din ea. În multe cazuri, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un
exemplar. În felul acesta Biblia lui Wycliffe și-a făcut repede drum spre
căminele oamenilor.
O chemare adresată rațiunii oamenilor i-a ridicat
din supunerea pasivă față de dogmele papale. Wycliffe vestea acum învățăturile
deosebite ale protestantismului - mântuirea
prin credința în Hristos, singura infailibilitate fiind aceea a Scripturilor.
Predicatorii pe care el îi trimisese făcuseră ca Biblia să se răspândească
împreună cu scrierile reformatorului cu un așa succes, încât credința cea nouă
a fost primită de aproape jumătate din poporul Angliei.
Apariția Scripturilor a produs consternare
autorităților bisericii. Ei trebuia să facă față acum unui mijloc mai puternic
decât Wycliffe - un mijloc împotriva căruia armele lor erau neputincioase. La
data aceea nu exista în Anglia nicio lege care să interzică Biblia, deoarece
niciodată până atunci nu fusese publicată în limba poporului. Asemenea legi au
fost emise după aceea și au fost aplicate cu strictețe. Cu toate acestea, în
ciuda străduințelor preoților, pentru o vreme, a existat o ocazie de a se
răspândi Cuvântul lui Dumnezeu.
Din nou conducătorii papali au complotat să aducă
la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să apară pentru a fi judecat
înaintea a trei tribunale, dar a fost în zadar. Mai întâi un sinod de episcopi
a declarat scrierile lui eretice și, câștigându-l pe tânărul rege Richard al
II-lea de partea lor, au obținut un decret regal care îi condamna la închisoare
pe toți aceia care vor susține învățăturile condamnate.
Wycliffe a cerut atunci transferarea cazului său de
la sinod la parlament, unde a acuzat fără teamă ierarhia papală înaintea
consiliului național și a cerut o reformare a uriașelor abuzuri legiferate de
biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris încălcările și corupțiile
scaunului papal. Vrăjmașii lui au fost puși în încurcătură. Prietenii și
susținătorii lui Wycliffe fuseseră obligați să se supună și să aștepte cu
încredere ca însuși reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur și fără
prieteni, să se plece înaintea autorității combinate, a coroanei și a mitrei.
Dar în loc de aceasta, papistașii s-au văzut înfrânți. Parlamentul, trezit de
apelurile stăruitoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul prigonitorilor și
reformatorul a fost pus iarăși în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată și de
data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu
trebuia să se arate nicio milă față de erezie. În cele din urmă se credea că
aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Așa socoteau
papistașii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi
fost obligat să-și retracteze învățăturile sau, altminteri, avea să părăsească
tribunalul numai pentru a merge în flăcări.
Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nici nu va tăcea.
El și-a menținut fără teamă învățăturile și a respins acuzațiile prigonitorilor
săi. Pierzându-se din vedere pe sine, poziția lui, a cauzei sale, el i-a chemat
pe ascultători înaintea tribunalului divin și le-a cântărit amăgirile și
denaturările lor în balanța adevărului veșnic. Puterea Duhului Sfânt a fost
simțită în sala de judecată. O influență de la Dumnezeu era asupra
ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-și părăsească locurile. Ca
niște săgeți din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau
inimile. Acuzația de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere
convingătoare, a aruncat-o asupra lor. „De ce”, întreba el, „îndrăznesc ei
să-și propage rătăcirile?... Pentru câștig, pentru a face negustorie cu harul
lui Dumnezeu?” „Cu cine credeți voi că vă luptați?” spuse el în cele din urmă;
„cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul - Adevărul care este mai
puternic decât voi și care vă va învinge.” Spunând acestea, s-a retras din
adunare și nici unul dintre vrăjmașii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată;
stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă
în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru
Evanghelie. Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăției
rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din
Roma, care deseori, vărsase sângele sfinților. El nu era orb față de primejdia
care-l amenința și ar fi răspuns somației, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi
făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma
putea totuși comunica prin scris și s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din
parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deși respectuoasă în
ton și creștinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa și
mândria scaunului papal. „Mă bucur în adevăr”, spunea el, „să descopăr și
să declar oricărui om credința pe care o am, și îndeosebi episcopului de Roma, care
dacă este, după câte socotesc, dreaptă și sănătoasă, mi-o va confirma cu multă
bunăvoință sau, dacă este greșită, o va corecta. Mai întâi, presupun că
Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu.... Eu
consider și susțin ca episcopul Romei, deoarece este locțiitorul lui Hristos pe
Pământ, să fie legat ca toți ceilalți oameni de această Lege a Evangheliei.
Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în
onorurile lumești, ci în urmarea îndeaproape și exactă a lui Hristos în viața
și în manierele Sale.... Hristos, în timpul peregrinării Sale, aici, a fost
omul cel mai sărac, disprețuind și lepădând toată onoarea și demnitatea
omenească.... Niciun om credincios n-ar trebui să-i urmeze nici pe papa și
nici alți sfinți, decât numai în acele puncte în care el l-a urmat pe Domnul Iisus
Hristos; căci Petru și fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumești, în loc să
calce pe urmele lui Hristos, au greșit și de aceea în aceste greșeli ei nu
trebuie urmați.... Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământești
toată stăpânirea și conducerea vremelnică și în această direcție să meargă și
să îndemne întregul cler; căci Hristos a făcut așa îndeosebi prin apostolii
Săi. De aceea, dacă am greșit în vreunul din aceste puncte, mă voi supune
îndreptării cu foarte multă smerenie, și chiar morții, dacă nevoia cere
acest lucru; dacă aș fi putut lucra în propria persoană, după voia sau după
dorința mea, m-aș fi prezentat cu siguranță înaintea episcopului Romei, dar, în
mod contrar, Domnul m-a cercetat și m-a învățat să ascult mai degrabă de
Dumnezeu decât de oameni”. În încheiere spunea: „Să ne rugăm Dumnezeului
nostru ca El să îl miște pe al nostru papă Urban al VI-lea, așa cum a început,
ca el împreună cu tot clerul lui să-l urmeze pe Domnul Iisus Hristos în viață
și în acțiuni; ca ei să-i învețe pe oameni, pentru ca și ei, la rândul lor,
să-i urmeze cu credincioșie.” Astfel, Wycliffe a prezentat papei și
cardinalilor lui blândețea și umilința lui Hristos, arătându-le nu numai lor,
ci întregii creștinătăți contrastul dintre ei și Domnul, ai cărui reprezentanți
pretindeau a fi. Wycliffe se aștepta ca viața să fie prețul credincioșiei
lui. Regele, papa și episcopii se uniseră să-i desăvârșească nimicirea și părea
sigur că în câteva luni va ajunge pe rug. Dar curajul lui era neclintit.
„Pentru ce se spune să cauți departe coroana martiriului, spunea el. Predică
Evanghelia lui Hristos prelaților trufași și martirajul nu va întârzia. Adică,
cum, să trăiesc și să tac?.... Niciodată! Să cadă lovitura, o aștept să vină.” Însă
Dumnezeu, în providența Sa, îl ocrotea încă pe slujitorul Său. Omul care toată viața
lui apărase curajos adevărul, cu primejdia zilnică a vieții, nu trebuia să cadă
pradă urii dușmanilor săi. Wycliffe n-a căutat niciodată să se apere singur,
însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui; iar acum, când vrăjmașii păreau siguri de
prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a mutat departe de puterea lor. În biserica lui
de la Lutterworth, pe când era gata să împartă Cina Domnului, a căzut lovit de
paralizie și la scurtă vreme s-a stins din viață.
Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea
de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură și a trimis o gardă în jurul
lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viața i-a fost ocrotită
și lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea
lucrare a Reformei. Wycliffe venea din întunericul Evului Mediu. Înaintea
lui nu mai fusese nimeni de la care să-și fi inspirat sistemul lui de reformă.
Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul
pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu
toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate și
o desăvârșire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depășit-o, iar alții
nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic
fusese pusă temelia, atât de neabătut și de sigur era planul, încât n-a mai
fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el. Marea lucrare
pe care o inaugurase Wycliffe, era aceea de a libera conștiința și mintea, de a
elibera popoarele care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al
Romei, și-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul acelei binecuvântări
care, la fel ca apa vieții, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul
al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi încredințat că ele sunt
descoperirea inspirată a voinței lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de
credință și practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind
autoritatea divină, infailibilă, și să primească cu respect neîndoielnic
învățăturile și obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat
de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta
era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii
care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui
Dumnezeu care vorbește prin Cuvântul Său. El învăța nu numai că Biblia este o
descoperire desăvârșită a voinței lui Dumnezeu, dar și că Duhul Sfânt este
singurul interpret și că orice om trebuie să învețe, prin studiul învățăturilor
ei, datoria față de sine. În felul acesta el întorcea mințile oamenilor de la
papa și de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu. Wycliffe a fost
unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minții sale, în
claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul și în îndrăzneala de
a-l apăra, a fost egalat de puțini dintre aceia care au venit după el. Curăția
vieții, stăruința neobosită în studiu și în muncă, integritatea incoruptibilă,
iubirea și credincioșia creștină în lucrarea lui, toate acestea l-au
caracterizat pe primul dintre reformatori. Și aceasta în ciuda întunericului
intelectual și a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.
Învățăturile care fuseseră predicate de
Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească; urmașii lui, cunoscuți sub
numele de lolarzi și wyclifiți, n-au străbătut numai Anglia,
ci s-au împrăștiat și în alte țări, ducând cu ei cunoștința Evangheliei. Acum,
când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă și mai mare
decât înainte, iar mulțimile se grăbeau să asculte învățăturile lor. Unii
dintre nobili și chiar soția regelui se găseau printre convertiți. În multe
locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile
romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna
nemiloasă a persecuției izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia
drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-și întărească puterea asigurându-și
sprijinul Romei, n-au ezitat să-i sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru
prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva
ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii
adevărului, proscriși și chinuiți, nu puteau să-și facă auzite strigătele decât
în urechile Domnului Sabaot. Urmăriți ca dușmani ai bisericii și ca trădători
față de țară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât
puteau mai bine în casele umile ale săracilor și adesea ascunzându-se chiar în
peșteri sau în gropi. În ciuda urletului persecuției, un protest liniștit,
devotat, stăruitor și răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credința
religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creștinii acelor zile de
început nu aveau decât o cunoaștere parțială a adevărului, dar ei învățaseră să
iubească și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu și sufereau cu răbdare din
cauza lui. Ca și ucenicii din zilele apostolice, mulți și-au jertfit bunurile pământești
pentru cauza lui Hristos. Aceia cărora li se îngăduise să locuiască în casele
proprii ofereau cu bucurie adăpost fraților lor nedreptățiți, iar când și ei
erau alungați, împărtășeau cu voioșie soarta celor lepădați. Este adevărat că
mii de oameni, îngroziți de furia persecuțiilor, și-au câștigat libertatea cu
jertfirea credinței lor și au ieșit din închisori îmbrăcați cu haine de
penitenți, pentru a face publică renegarea lor. Dar n-au fost puțini la număr
aceia - printre ei aflându-se și bărbați de origine nobilă, ca și săraci și
umili - care au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele
închisorii, în „turnurile lolarzilor”, în mijlocul torturii și flăcărilor,
bucurându-se că au fost găsiți vrednici să cunoască „părtășia suferințelor Lui”.
Papistașii nu-și putuseră aduce la îndeplinire
lucrarea lor cu Wycliffe în timpul vieții lui, dar ura lor nu putea fi stinsă
atâta timp cât trupul lui rămânea liniștit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Konstanz, după mai
mult de 40 de ani de la moartea lui, oasele i-au fost deshumate și arse în
public, iar cenușa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. „Acest pârâu” -
spunea un scriitor din acele vremuri - „a dus cenușa în Avon, Avonul în Severn,
Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Și în felul acesta cenușa lui
Wycliffe a devenit un simbol al învățăturii lui, care s-a răspândit în toată
lumea” (T. Fuller, Church History of Britain, b.4, sec.
2, par. 54). Dușmanii lui și-au dat prea puțin seama de însemnătatea faptei
lor pline de răutate.
Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin care Jan Huss, din Boemia a fost condus să
renunțe la multe din rătăcirile romanismului și să intre în lucrarea Reformei.
În felul acesta, în cele două țări, atât de depărtate una de alta, s-a semănat
sămânța adevărului. Din Boemia lucrarea s-a întins în alte țări. Mințile
oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, uitat de multă vreme.
O mână divină pregătea calea pentru acțiunea cea mare - Reforma propriu-zisă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu