IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A TREIA.
11.Botezul lui Iisus:
Iisus locuia în Nazaretul din Galileea, iar Ioan
Botezătorul din contră își petrecea timpul în pustiul Iudeii. Amândoi duceau
astfel o viață retrasă, deși în diferite împrejurări, și cu toate că erau veri,
ei nu se cunoșteau personal unul pe altul. Providența divină întocmise astfel
felul lor de viețuire, ca Ioan să nu intre în legătură cu Iisus înainte de a
păși în public ca Mesia. În felul acesta nu a fost dată necredinței nicio
ocazie de a susține, că amândoi ar fi fost înțeleși și uniți între ei, ca să-și
sprijine pretențiile unul altuia. Ioan cunoștea împrejurările nașterii lui
Hristos, și a fost de asemenea pus în cunoștință despre prima Sa vizită în
Ierusalim, cum și despre înțelepciunea și priceperea, pe care El o dăduse pe
față în conversația Sa cu cărturarii. Deși El credea, că Iisus este Cel
Făgăduit, totuși îi lipsea asigurarea temeinică despre aceasta. Faptul că Iisus
a petrecut timp de treizeci de ani în chip retras și nu dădu nici o dovadă
însemnată, că El ar fi Mesia, trezi în Ioan oarecare îndoieli, dacă El este
într-adevăr Acela, pentru venirea Căruia profetul pregătea calea. Totuși se
îmbărbătă cu încrederea, că la timpul potrivit i se va lămuri totul; și în
același timp i se făgăduise și un semn deosebit, după care El putea cunoaște pe
Mielușelul lui Dumnezeu, spre a-L prezenta poporului ca pe Mesia cel așteptat
deja atât de mult. Ioan auzise de caracterul neprihănit al lui Iisus, de
asemenea și de mărturisirea Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Viața Sa corespundea
la toate câte Dumnezeu îi făcuse cunoscut lui Ioan despre Acela care
s-ar găsi printre dânșii fără păcat. Ioan era de asemenea lămurit, că El
avea să fie modelul desăvârșit al fiecărui păcătos pocăit. Astfel, atunci când
Iisus i s-a adresat spre a fi botezat, Ioan a recunoscut imediat într-Însul pe
Cel descoperit lui. În persoana și puterea Salvatorului, el observă un caracter
care întrecea cu mult caracterul oricărui om, pe care îl văzuse până atunci.
Deși el nu-L recunoscu pe Mesia cu toată siguranța, avea totuși convingerea
lăuntrică, că El era Acela, despre care au scris Moise și profeții. Chiar
atmosfera prezenței Sale era sfântă și sublimă. Niciodată până aici nu simțise
Ioan o astfel de influență cerească, și el nu se simțea vrednic, ca să
împlinească actul botezului asupra Unuia pe care el Îl recunoștea că este fără
de păcat. Mulți veniseră la Ioan mărturisindu-și păcatele lor, pentru a
primi botezul pocăinței, dar profetul nu înțelegea, de ce Iisus, care nu avea
pe conștiință niciun păcat și nici nevoie de pocăință, dorea după îndeplinirea
unei rânduieli, care presupunea mai întâi vina păcatului, și a recunoaște deci
o mânjitură care trebuia spălată. De aceea el făcu obiecții și refuză, a
îndeplini actul botezului față de Iisus strigând: „Eu am trebuință să fiu
botezat de Tine, și Tu vii la mine?” Cu o autoritate blândă dar fermă, Iisus
respinse obiecțiile, pe care Ioan le făcu despre nevrednicia sa, și zise:
„Lasă-Mă acum, căci așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit”. În cele
din urmă Ioan trebui să cedeze la dorința lui Hristos. În prezența unei mulțimi
mari de oameni, el conduse pe Mântuitorul lumii în Iordan și-L îngropă sub
apă. Hristos nu veni ca să-Și mărturisească propriile Sale păcate, dar El
a fost socotit vinovat ca reprezentant al păcătosului. Omul a călcat Legea lui
Dumnezeu, Hristos avea să împlinească orice obligație a acestei legi și astfel
să dea un exemplu de o desăvârșită ascultare. „Iată-Mă, vin să fac voia Ta,
Dumnezeule.” Hristos onoră actul botezului, supunându-Se Însuși acestui rit.
Prin acest act El se identifică cu poporul Său, ca reprezentant și cap al său.
Ca reprezentant al lor, El ia păcatele lor asupra Sa, punându-se pe aceeași
treaptă cu călcătorii de lege și face Însuși, ceea ce i se cere unui păcătos să
facă. Viața Sa plină de suferințe după botezul Său și suportarea lor cu
răbdare, dă păcătoșilor pocăiți un exemplu despre ceea ce ei înșiși trebuiau să
suporte cu răbdare ca urmare a păcatelor lor.
După ce Iisus ieși din apă, după botezarea Sa, El
Se plecă în rugăciune pe malul Iordanului. O perioadă nouă și însemnată începea
acum pentru El. Anii Săi de liniște și de pace se sfârșiseră. În decursul
anilor Săi de muncă sârguitoare de până aci, El a fost fericit, și prin
împlinirea datoriilor Sale de Fiu, El dădu un exemplu strălucit pentru
generațiile viitoare, atât în copilărie, în tinerețe cât și la vârsta de
bărbat. Dar acum El era gata să înceapă o muncă nouă și grea. Osteneli, ispite,
suferințe grele și în cele din urmă moartea Îl așteptau pe cărarea pe care El
apucase. El simțea însemnătatea și solemnitatea ceasului și greutatea
răspunderii, care avea să apese asupra Sa. Voind a-Și începe marea Sa lucrare,
El imploră pe Tatăl Său Ceresc pentru întărire și sprijin. Mâinile Salvatorului
erau ridicate și privirea Sa părea a pătrunde Cerul, când își revărsă sufletul
Său în rugăciune. Conștiința despre păcătoșenia oamenilor și învârtoșarea
inimilor lor apăsa greu asupra Lui, și El știa bine, că numai puțini aveau să
recunoască misiunea Sa miloasă și să primească răscumpărarea, pentru aducerea
căreia El Se coborâse din Cer. El Se ruga cu căldură către Tatăl pentru putere,
pentru ca să poată da piept cu necredința și corupția oamenilor, să zdrobească
puterea lui Satan și să-l biruiască pentru ei. El se ruga pentru o mărturie, că
Dumnezeu va primi neamul omenesc decăzut în persoana Fiului Său. Niciodată
până aici nu auziseră îngerii o astfel de rugăciune. Ei voiau să aducă
Salvatorului lumii o solie de asigurare și de iubire. Dar nu, ci Tatăl Însuși
vrea să răspundă la rugăciunea Fiului Său. Lumina măreției Sale vine direct de
la tronul Său. Cerurile se deschid, și razele Măririi se coboară în chip de
porumbel, și strălucesc asemenea aurului poleit deasupra Fiului lui Dumnezeu.
Chipul de porumbel, este un simbol pentru blândețea și umilința lui
Hristos. Poporul sta înmărmurit de teamă și de uimire, cu ochii îndreptați
către Hristos. Figura Salvatorului rugător a fost scăldată în lumina, care
înconjoară pururea tronul lui Dumnezeu. Fața Sa îndreptată către Cer fu
strălucită, cum niciodată mai înainte nu s-a văzut fața vreunui muritor.
Tunetul se rostogolea, fulgerul străluci din Cerul deschis, și din el
răsună un glas cu o maiestate înfricoșată, care zise: „Acesta este Fiul Meu
prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aceste cuvinte de confirmare au
fost date pentru a inspira credință celor de față și a întări pe Mântuitorul
pentru misiunea Sa. Deși păcatele lumii vinovate au fost puse asupra lui
Hristos, și fără să se țină seama de înjosirea Sa, pentru că luase asupra-Și
natura omenească, glasul din Cer Îl declară ca Fiu al Celui Etern. Prin aceasta
Dumnezeu pecetlui întrucâtva planul de mântuire și arătă, că El primește
omenirea prin mijlocirea lui Hristos, intră iarăși în legătură cu neamul
păcătos și voiește prin urmare să deschidă iarăși Cerul la rugăciunile lor prin
mijlocirea Fiului Său. Ioan a fost mișcat până în profunzime, când văzu pe
Iisus îngenuncheat în rugă, cerând cu lacrimi aprobarea Tatălui Său. Când
mărirea cerească Îl înconjură și glasul de sus vesti caracterul Său
dumnezeiesc, Ioan recunoscu semnul, pe care Dumnezeu i-l făgăduise și era acum
convins, că Salvatorul lumii primise botezul prin mâna sa. Adânc mișcat el își
întinse mâna indicând spre Iisus, și strigă în fața mulțimii: „Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatele lumii!” Ioan nu mai avea acum nicio îndoială, că
Isus este adevăratul Mesia. Iubirea lui Dumnezeu, așa cum ea a fost
descoperită prin jertfirea Fiului Său iubit pentru oamenii căzuți, umplu pe
îngeri cu uimire. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața
veșnică”. Fiul era strălucirea măririi Tatălui Său, și emblema Ființei Sale. El
poseda o desăvârșire și maiestate divină și era asemenea cu Dumnezeu. Așa a
fost bunăvoința Tatălui, ca într-Însul să locuiască toată plinătatea și totuși
„S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut
ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” Filipeni 2,
7-8. În Hristos era unită firea dumnezeiască cu cea omenească. Misiunea Sa
consta în aceea, de a împăca pe Dumnezeu cu oamenii, și pe cele trecătoare cu
cele veșnice. Numai prin meritele sângelui lui Hristos, omul căzut putea deveni
iarăși părtaș de fire dumnezeiască. Îngerii, neavând cunoștință de păcat, nu
puteau simți nici o compătimire pentru om în încercările sale; dar Hristos
luând asupră-Și firea omenească, deveni în stare, de a pricepe încercările
și ispitele cărora omul le era expus. Înainte de a părăsi Cerul și a se
coborî pe Pământ, Iisus întrecea în exteriorul Său pe toți ceilalți îngeri;
totuși când Își începu misiunea Sa de preot pe Pământ, El nu era decât cu puțin
mai mare decât oamenii care trăiau pe atunci. Dacă El ar fi apărut în statura
Sa nobilă, cerească și în adevărata Sa maiestate și grațiozitate, atunci chiar
înfățișarea Sa exterioară ar fi atras atenția poporului, și ei L-ar fi primit
atunci fără a avea nevoie să pună în lucrare credința. A fost potrivit
voinței lui Dumnezeu, că Hristos a luat asupră-Și chipul și firea omului căzut
și a ajuns astfel să Se desăvârșească prin suferințe. El avea să suporte Însuși
ispitele furioase ale lui Satan, așa încât să poată fi apoi în stare să ajute
acelor ce aveau să fie ispitiți. Credința în Hristos ca Mesia nu trebuia să se
întemeieze pe înfățișarea Sa exterioară; oamenii nu trebuiau să creadă
într-Însul pentru privilegiile Sale personale, ci pentru caracterul Său sublim,
care nu putea fi găsit la alții și nici nu va putea fi găsit. Toți cei ce
iubeau virtutea, nevinovăția și sfințenia, aveau să fie atrași către Hristos,
la care aveau să găsească dovezi îndestulătoare, că El este în realitate Mesia
cel anunțat prin profeții. Acei, care își puneau astfel încrederea în cuvântul
lui Dumnezeu, aveau să devină părtași ai binefacerilor învățăturilor
Salvatorului și în cele din urmă și ai jertfei Sale de moarte. {Hristos
veni ca să îndrepte atenția tuturor oamenilor asupra Tatălui Său, predicând
pocăință față de Dumnezeu. Deși apariția Sa nu corespundea așteptărilor
iudeilor, totuși El veni tocmai așa după cum au prezis profeții. Acei ce voiau
să creadă, aveau destul motiv pentru credința lor, căci puteau indica la acele
profeții, care au anunțat venirea Celui Drept și au descris felul și chipul cum
El avea să apară.
Niciun alt popor nu pretindea a fi guvernat după
ordinele lui Dumnezeu, cum făceau evreii. Mântuitorul a venit mai întâi la
propriul Său popor, dar acesta nu L-a primit. Iudeii cu îndreptățirea lor de
sine și cu necredința lor așteptau, ca Mântuitorul și Regele lor să vină în
lume cu maiestate și putere, spre a constrânge pe toate neamurile la credință.
Ei nu se așteptau să găsească umilință și suferință în viața Sa. Dacă El ar fi
apărut cu strălucirea și cu autoritatea unuia dintre mai marii pământului - iar
nu în chip de rob - atunci el L-ar fi primit cu bucurie și I s-ar fi închinat;
dar pe Iisus cel blând și modest ei nu voiau să-L recunoască ca Mântuitor al lumii. Profetul
Isaia descrie misiunea și lucrarea lui Hristos și indică la purtarea de grijă a
lui Dumnezeu pentru Fiul Său și pentru misiunea Sa pe Pământ, așa încât ura
insuflată și înrădăcinată de Satana n-a putut să zădărnicească marele plan de
mântuire. „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care își găsește
plăcerea sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor
judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă
pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va
stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până
nu va așeza dreptatea pe Pământ.” Isaia 42, 1-4. Glasul lui Iisus nu
a fost auzit pe străzi în discuții aprinse cu aceia, care se împotriveau
învățăturilor Sale. Tot așa de puțin Se adresa El în rugăciune către Tatăl Său
acolo, spre a fi auzit de oameni. Glasul Său nu a fost auzit într-o veselie
destrăbălată, nici în înălțare de Sine, pentru a câștiga aplauzele mulțimii.
Când învăța pe ucenicii Săi, El Se retrăgea cu ei din zgomotul și confuzia
orașelor de afaceri și mergeau într-un loc singuratic, care sta în armonie mai
mult cu învățăturile Sale de umilință, de evlavie și de virtute, pe care voia
să le întipărească în inimile lor. El evita lauda oamenilor și pentru a
ocoli zbuciumul vieții de afaceri, El căuta adesea singurătatea. El înălța
multe cereri serioase de mijlocire activă către Tatăl Său; totuși pentru
contactul Său cu Dumnezeu, El alese liniștea munților, și adesea El petrecea
toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu, pentru a primi puterea necesară
pentru o rezistență victorioasă contra ispitelor și pentru aducerea la
îndeplinire a lucrării de mântuire. Cererile Sale erau adesea amestecate
cu strigăt tare și lacrimi. Și cu toate că sufletul Său lucrase toată noaptea,
totuși El nu Se odihnea nici ziua. Dimineața își relua liniștit din nou
lucrarea Sa de milă și de bunăvoință. Viața lui Hristos era atât de opusă
vieții iudeilor, încât tocmai din această cauză ei căutau să-L omoare. Preoții,
cărturarii și mai marii preferau a se ruga în locuri publice, nu numai în
sinagogi în plină adunare, ci și pe la colțurile străzilor pentru a fi lăudați
pentru evlavia și meditarea lor religioasă. Milosteniile lor erau împărțite
într-un mod bătător la ochi, spre a atrage atenția poporului asupra lor.
Glasurile lor erau auzite pe străzi nu numai în laudă de sine, ci și în certuri
cu alții care nu împărtășeau aceleași vederi religioase cu ei. Ei erau
răzbunători, neîmpăciuitori, mândri și de o sfințenie prefăcută. Viața lui
Hristos ne este descrisă prin profeții Săi credincioși într-un contrast izbitor
față de a preoților, cărturarilor și fariseilor.
12.Ispitirea în pustie:
După botez „Iisus ... a fost dus de Duhul în pustie
unde a fost ispitit de diavolul” - Luca 4, 1. Misiunea Mântuitorului
trebuia să înceapă acum în curând; mai întâi El trebuia să Se retragă din viața
de treburi, spre a suporta o întreită ispitire, pentru binele acelora, la care
El venise ca să-i răscumpere. După ce Satan a dus pe Adam și pe Eva la
cădere, s-a lăudat, că ar fi stăpânitorul lumii, și este adevărat, că el a avut
în toate timpurile mulți urmași. Totuși intenția sa, de a uni pe omul căzut cu
sine, și de a domni astfel cu o putere nemărginită peste întreg Pământul, nu a
fost împlinită. Deși omul în starea sa decăzută a avut de suferit urmările
neascultării sale, totuși el nu a rămas în totul fără speranță. Din cauza vinei
sale, el nu era în stare să prezinte cauza sa direct în fața lui Dumnezeu; dar
planul de mântuire, așa cum el a fost hotărât în Cer, transmise osânda de moarte
de la credinciosul ascultător asupra unui Înlocuitor. Era nevoie de vărsare de
sânge, căci moartea era urmarea păcatelor omului. În jertfa ucisă, omul din
acel timp trebuia să recunoască împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu: „Veți
muri”. Sângele vărsat însemna o ispășire și indica la Cer către un Salvator,
care avea să vină odată în această lume, ca să moară pentru păcatele oamenilor
și prin aceasta avea să îndreptățească în totul legea Legiuitorului ceresc.
Speranța răscumpărării prin Hristos mișcă pe oamenii căzuți, ca să fie foarte
credincioși în aducerea de jertfe. Satan supraveghea cu cel mai mare interes
orice chestiune care era în legătură cu aceste jertfe ceremoniale, și
observă în curând, că ele simbolizau o viitoare jertfă ispășitoare pentru neamul
omenesc. Aceasta i-a produs o mare tulburare, căci amenința să zădărnicească
planul său favorit, de a dobândi stăpânire asupra întregii lumi și a
locuitorilor ei. Totuși în loc să renunțe la planurile sale rele, el dublă
sforțările sale, pentru a-și ajunge scopurile sale și diferitele epoci din
istoria acestui Pământ sunt caracterizate prin triumfurile sale demonice.
Poftele și patimile, războaiele, beția și crimele se răspândesc pe Pământ pe
măsură ce locuitorii se înmulțesc. Dumnezeu nimici pe oameni printr-un potop
mare de apă, și a făcut să plouă foc și pucioasă peste orașele nelegiuite;
totuși împotrivitorului i-a fost încă mereu îngăduit, să-și urmărească
planurile sale de nimicire. Satan este un cercetător sârguincios al
Bibliei și este mult mai bine familiarizat cu profețiile decât mulți învățători
religioși. El a căutat întotdeauna să facă cunoștință cu intențiile descoperite
ale lui Dumnezeu, spre a putea zădărnici planurile Celui Prea-Înalt. Satan
recunoștea, că darurile de jertfă preînchipuiau pe un Salvator viitor, care
avea să elibereze pe om din stăpânirea întunericului, și că acest Răscumpărător
va fi Fiul lui Dumnezeu. De aceea el a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a
aduce inimile oamenilor din toate timpurile sub puterea sa și în același timp
să întunece înțelegerea profețiilor, pentru ca la timpul când Hristos avea să
apară, poporul să nu-L primească ca Salvator al său. Încă de la timpul
când Hristos a fost născut în Betleem, Satan nu L-a pierdut niciodată din
vedere. El a căutat să-L nimicească pe toate căile, totuși fără succes,
deoarece Fiul lui Dumnezeu a fost ocrotit de brațul cel puternic al Tatălui
Său. Satan cunoscând foarte bine poziția înaltă a lui Hristos în Cer, a fost
cuprins de îngrijorare, când acest Prinț puternic al luminii părăsi curțile
cerești, spre a veni pe Pământ în chip de om. Cel rău se temea acum, nu numai
că planul său favorit, de a stăpâni cu o putere suverană pe Pământ, va fi
zădărnicit, ci că i se va smulge din mână chiar puterea, pe care a posedat-o
până acum. Când a mers în pustie pentru a ispiti pe Hristos, el a pus în
mișcare, pentru ajungerea intenției sale, toată puterea și viclenia care-i sta
la îndemână, spre a-L face să-și calce legământul. Marea lucrare de
răscumpărare nu putea fi adusă la îndeplinire, decât dacă Salvatorul avea să ia
locul omului căzut. Încărcat de păcatele lumii, El trebui să umble pe aceeași
cale, pe care căzuse Adam. El a trebuit să reia lucrarea de acolo de unde
căzuse Adam, și să treacă printr-o încercare de același caracter, totuși
nemărginit mai mare decât încercarea lui Adam. Pentru om este imposibil a
pricepe pe deplin puterea ispitelor, la care a fost expus Hristos. Orice
tentație spre păcat, căreia omului îi vine atât de greu să i se împotrivească,
Fiul lui Dumnezeu a trebuit s-o sufere, și aceasta într-o măsură cu atât mai
mare, cu cât caracterul Său era mai presus de al omului căzut.
Înainte de a fi ispitit de către vrăjmaș, Adam era
fără de păcat. El sta înaintea lui Dumnezeu într-o putere de bărbat desăvârșit,
având toate organele și mintea sa dezvoltate pe deplin și în mod proporțional
egal; anturajul său era în totul măreț, și el putea comunica zilnic cu îngerii
cei sfinți. Ce contrast găsim noi însă la această ființă desăvârșită, în al
doilea Adam, când a mers în pustie spre a duce singur lupta cu Satan! Timp de
4000 de ani, neamul omenesc a scăzut mereu în mărimea și puterea sa corporală,
întocmai după cum și starea morală s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Spre a
ridica iarăși pe omul căzut, Hristos trebui să Se coboare în totul la dânsul.
De aceea El luă chip de rob și purtă slăbiciunile și degenerarea acestui neam.
El se coborî pe Sine la aceste adâncuri ale mizeriei omenești, spre a se pune
în totul pe aceeași treaptă cu oamenii, și a-i putea salva din înjosirea, în
care îi trântise păcatul. „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și
prin care sunt toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să
desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.” Evrei 2, 10.
„Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultau,
urzitorul unei mântuiri veșnice.” Evrei 5, 9. „Prin urmare, a trebuit să
se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește
legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă
ispășire pentru păcatele norodului. Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit
în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.” Evrei
2, 17. „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre;
ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără
păcat.” Evrei 4, 15.
Când Hristos a mers în pustie, fața Sa a fost
schimbată, și seninătatea Sa a dispărut; greutatea păcatelor lumii apăsau
asupra sufletului Său și trăsăturile feței Sale exprimau o tristețe nespusă, un
chin sufletesc, pe care niciun om nu-l simțise vreodată. Poftele senzuale au
sporit de la căderea lui Adam cu fiecare generație, până ce puterea morală a
oamenilor a fost atât de slăbită, încât ei nu le puteau birui în propria lor
putere. Hristos trebuia să biruie foamea pentru neamul păcătos, fiind Însuși
supus la cea mai grea încercare în această privință. În acest scop El trebuia
să stea singur pe cărarea ispitei, fără să aibă pe cineva, care să-L poată
ajuta sau să-L întărească. El trebui să lupte singur cu puterile întunericului,
și să dea pe față o astfel de stăpânire de sine, care era mai tare decât foamea
și moartea. Durata acestui post este dovada cea mai puternică despre marea
păcătoșenie a unui apetit degenerat, și despre marea putere, pe care acesta o
exercită asupra omenirii. Prin ațâțarea apetitului, Satan duse la căderea
lui Adam și Eva, și prin toate generațiile de mai târziu, aceasta a fost arma
cea mai puternică, pe care el a folosit-o pentru coruperea neamului omenesc.
Deoarece Hristos luase chip de rob și era astfel supus slăbiciunilor omenești,
Satan nădăjduia că va putea să-L biruiască prin acest mijloc puternic și începu
astfel să-și pună planurile în aplicare. Îndată ce Hristos începu să postească,
el a fost imediat prezent cu ispitirile sale. El veni la Domnul îmbrăcat ca
înger de lumină, pretinzând că ar fi trimis de la tronul lui Dumnezeu, spre
a-și arăta compătimirea sa pentru Hristos și a-L elibera din starea Sa de
suferință. El invoca obiecțiunea că Dumnezeu n-ar cere, ca Hristos să treacă
prin toate suferințele și lipsurile, ci că ar voi să pună numai la încercare
dorința Fiului Său de a fi ascultător. Satan îi zise că este îndeajuns
pentru El a călca pe calea însângerată, dar că n-ar avea nevoie să umble pe ea,
ci că va fi pus numai la încercare, ca și Avraam, spre a dovedi ascultarea Sa
desăvârșită. El susținea, a fi îngerul care a oprit mâna lui Avraam, când
acesta era gata să înjunghie pe Isaac, și că acum ar fi venit, ca să salveze
viața Fiului lui Dumnezeu, să-L păzească de moartea dureroasă prin foame și
să-I dea ajutor la lucrarea mântuirii.Satan amăgește astăzi pe mulți, întocmai
după cum căuta și atunci să înșele pe Hristos, pretinzând a fi trimis din Cer,
ca să facă o lucrare bună pentru omenire. Și masele poporului sunt atât de
orbite prin vicleșugurile sale, încât ei nu pot recunoaște adevăratul său
caracter, și îl adoră ca pe un sol dumnezeiesc, pe când el nu urmărește decât
ruina lor veșnică. Totuși Hristos se întoarse de la toate aceste ispitiri
viclene, și rămase credincios intenției Sale de a executa planul dumnezeiesc.
Satan caută acum pe altă cale ca să-și ajungă scopul său. Crezând că simulând
caracterul îngerilor, va sfida orice demascare, se prefăcu că ar pune la
îndoială Dumnezeirea lui Hristos din cauza feței Sale slăbite și a mediului Său
nepotrivit. Îmbrăcat cu natura omenească, Hristos se deosebea în
înfățișarea Sa de îngerii Cerului; totuși aceasta era o coborâre necesară,
căreia El se supuse cu plăcere, când deveni Salvatorul omului. Satan pretindea
de la El o dovadă despre caracterul Său divin și pretexta, că Dumnezeu n-ar
lăsa desigur pe Fiul Său într-o asemenea stare vrednică de plâns. El mai
declară că unul dintre îngerii cerești ar fi fost aruncat pe Pământ, și că
Hristos ar semăna la înfățișare mai mult cu acest înger căzut decât cu Regele
Cerului. Indicând în același timp la chipul Său strălucit, plin de lumină și
putere, compară în batjocură mizeria lui Hristos cu propria sa
strălucire. El susținea că ar fi trimis de Dumnezeu, ca să ceară de la
Hristos o dovadă, dacă este Fiul lui Dumnezeu. El Îl batjocorea că ar fi un
reprezentant amărât al îngerilor, iar nicidecum înălțatul lor Suveran, Regele
recunoscut al Cerului. El căuta să-l facă să creadă, că înfățișarea Sa exterioară
ar dovedi, că ar fi părăsit de Dumnezeu și de oameni. El declară că dacă El
este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl, atunci trebuie să
dovedească aceasta, satisfăcându-și foamea printr-o minune. El stărui apoi pe
lângă El ca să schimbe în pâine piatra de la picioarele lui, și dacă avea să
facă aceasta, el făgădui că va renunța la pretențiile sale de întâietate și cu
aceasta se va încheia pentru totdeauna lupta dintre dânșii. Satan
nădăjduia să zdruncine încrederea lui Hristos în Tatăl Său, care a
îngăduit ca El să fie adus în această stare de suferință extraordinară în
pustie, pe unde niciun om n-a călcat vreodată. Prin puterea descurajării și a
foamei îngrozitoare arhivrăjmașul nădăjduia să poată mișca pe Hristos, ca să
folosească puterea Sa de a face minuni pentru avantajul Său propriu, și cu
chipul acesta să Se smulgă din mâinile Tatălui Său. Împrejurările și
situația în care Se afla Hristos erau de așa natură, că îngreunau foarte mult o
ispitire în acest punct. Postirea îndelungată Îl slăbise corporal, chinurile
foamei mistuiseră puterea Sa de viață și corpul Său slăbit pretindea hrană. El
ar fi putut săvârși o minune, spre a-Și satisface foamea Sa chinuitoare, dar
aceasta n-ar fi fost conform cu planul lui Dumnezeu. Nu era în misiunea Sa de a
folosi puterea dumnezeiască pentru avantajul Său propriu. El nu a făcut aceasta
niciodată în timpul viețuirii Sale pământești; toate minunile Sale au fost
săvârșite pentru binele altora. Deși coborârea lui Iisus, L-a făcut să
sufere foame și dispreț, totuși El respinse pe Satan cu aceleași cuvinte, pe
care le-a rostit prin Moise către poporul Israel răsculat: „Omul nu trăiește
numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Atât prin
această declarație, cât și prin exemplul Său, Hristos a arătat că lipsa de
hrană pământească este de o însemnătate mult mai mică, decât retragerea grației
divine. Astfel Hristos devenind reprezentantul omului spre a birui acolo
unde omul a cedat, nu trebuia să-Și arate puterea Sa dumnezeiască în alinarea
propriei Sale suferinți, căci omul cel căzut nu putea săvârși nicio minune,
spre a se libera de dureri, și Hristos ca reprezentant al său trebuia să
suporte suferințele Sale tocmai ca un om, spre a da astfel, un model desăvârșit
de credință și de încredere în Tatăl Său Ceresc. Hristos recunoscu pe
Satan imediat, și era nevoie de o mare stăpânire de sine, pentru a asculta
propunerile acestui amăgitor insultător și a-l mustra pentru încumetarea sa
îndrăzneață. Totuși Salvatorul lumii nu putea fi amăgit, ca să-i dea o dovadă
despre puterea Sa dumnezeiască, nici a se lăsa într-o ceartă cu unul, care a
fost izgonit din Cer din cauza unei răsculări contra Suveranului cel mai înalt
al lumii, și a cărui crimă consta tocmai în aceea, că nu a vrut să recunoască
poziția înaltă a lui Hristos în Cer. Încrezându-Se în Tatăl Său Ceresc și
păstrând în amintire cuvintele rostite din Cer la botezul Său, Iisus a stat
neclintit în pustiul singuratic în fața uriașului vrăjmaș al
sufletelor. Nu era potrivit pentru Fiul lui Dumnezeu, de a se coborî din
înalta Sa misiune, pentru a dovedi lui Satan dumnezeirea Sa și cu atât mai
puțin a vrut El ca să explice motivele coborârii Sale din prezent, sau chipul
și modul, cum El avea să procedeze ca Salvator al omului.Totuși Satan avea prea
mult pus în joc, și nu voia să renunțe așa de ușor la luptă; el știa, că în
cazul în care Hristos va ieși biruitor, influența sa proprie va fi micșorată.
Spre a insufla lui Hristos respect prin puterea sa mai mare, el Îl duse în
acest scop la Ierusalim și Îl puse pe aripa templului. Ajunși aici el pretinse
de la El, că dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, să Se arunce jos de la
acea înălțime amețitoare, spre a da astfel pe față încrederea Sa desăvârșită în
purtarea de grijă a Tatălui Său. Păcatul încumetării este înrudit de
aproape cu virtutea credinței desăvârșite și a încrederii în Dumnezeu; de aceea
Satana căuta să tragă foloase din omenescul ce se afla în Hristos, și să-L
treacă peste linia încrederii până la încumetare. El admise acum, că Hristos a
avut dreptate în pustie ca să se încreadă în Tatăl, și Îl mâna acum să mai dea
încă o dovadă despre încrederea Sa desăvârșită în Dumnezeu, aruncându-Se jos de
pe templu. El Îl asigură, că dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, nu
trebuie să se teamă de nimic, căci îngerii Îl vor purta pe brațe. Satan își da
bine seama că dacă Hristos ar putea fi mișcat, să se arunce jos de pe templu,
spre a-și dovedi încrederea Sa în scutul Tatălui Său Ceresc, prin această faptă
El ar fi arătat tocmai slăbiciunea naturii omenești. Totuși Iisus ieși
biruitor și din a doua ispită, respingând păcatul încumetării. Deși El avea o
încredere desăvârșită în Tatăl Său, totuși El nu voia să Se aducă de bunăvoie
într-o situație, care să facă necesară intervenția puterii dumnezeiești a
Tatălui, ca să scape pe Fiul Său din moarte. Prin aceasta providența ar fi fost
constrânsă să vină să-L salveze, iar Iisus nu ar mai fi fost în stare să dea un
exemplu desăvârșit de credință și de încredere în Dumnezeu.
Văzând Satana, că nici în a doua ispitire mare nu
putu să câștige nimica, începu să se tulbure cu privire la succesul sforțărilor
sale. Statornicia Fiului lui Dumnezeu îl făcu să se îngrijoreze, căci nu se
așteptase la o rezistență atât de puternică. De aceea el recurse la tot felul
de mijloace pentru ultima sa încercare mare, de a seduce și amăgi pe
Mântuitorul. În primele două ispitiri, el își ascunsese adevăratul său
caracter, pretinzând a fi un trimis din curțile cerești. Dar acum el dă la o
parte toate prefăcătoriile, mărturisește că este stăpânitorul întunericului, și
pretinde Pământul ca proprietate a sa. El a dus pe Iisus pe un munte înalt
și îi arătă împărățiile lumii și mărirea lor. Lumina Soarelui lumină orașele
mărețe, palatele de marmură, câmpurile și viile încărcate de fructe, aruncau o
aureolă peste cedrii cei întunecați ai munților și ai apei albastre a mărilor.
Iisus, care cu puțin timp mai înainte fusese înconjurat de întunecime și de
pustietate privea cu admirație la o scenă de o grațiozitate neîntrecută. Apoi
el auzi vocea ispititorului: „Ție îți voi da toată stăpânirea și slava acestor
împărății; căci mie îmi este dată, și o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei
închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” Luca 4, 6-7. Pentru ultimul
său efort, Satana își concentră toate puterile sale, căci de succesul acestei
încercări depindea soarta sa. El susținea a fi stăpânitorul lumii și oferi lui
Hristos toate împărățiile fără altă suferință sau primejdie, cu singura
condiție, ca El să-l recunoască de superior și să-i aducă omagii. Această
ultimă ispitire era destinată să fie cea mai atrăgătoare dintre toate. Înaintea
lui Hristos nu sta numai o viață plină de întristare și de necazuri, care avea
să se încheie cu o moarte de ocară, ci povara păcatelor întregii lumi - mânia
Tatălui pentru abaterile omului apăsau asupra Lui. Toate acestea trebuiau
suportate pentru a recâștiga Împărăția cea pierdută prin căderea în păcat. Acum
ispititorul se oferă să renunțe la puterea câștigată prin înșelăciune, puterea
asupra Pământului, și să elibereze prin aceasta pe Hristos de viitorul
îngrozitor, și aceasta în schimbul unei simple recunoașteri a supremației lui
Satan. Hristos se întoarse în mod hotărât înapoi și nu vru să aibă mai
departe de a face cu ispititorul; când Satan îndrăzni în cele din urmă să ceară
închinare de la El, mânia Sa dumnezeiască a fost aprinsă, și nu a mai putut
îngădui semețiile sale hulitoare de Dumnezeu. El întrebuință acum autoritatea
Sa dumnezeiască, și porunci lui Satan să-L părăsească, zicându-i: Pleacă,
Satano, i-a răspuns Iisus. Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te
închini și numai Lui să-I slujești.” Matei 4, 10. Satan ceruse de la
Hristos o dovadă, dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, și cu chipul acesta
o și primi. El nu avea puterea să se împotrivească poruncii hotărâte a Fiului
lui Dumnezeu. Aprins de furie și de ură, capul răsculătorilor se îndepărtă de
prezența Salvatorului lumii. Lupta se terminase. Biruința lui Hristos a fost
tot atât de deplină, după cum și înfrângerea lui Adam a fost
deplină. Totuși din cauza luptei Sale îndelungate Hristos era istovit și
căzu la pământ fără putere și cu fața palidă de moarte. În acel moment îngerii
Cerului, care altădată I se închinaseră la curtea împărătească din Ceruri, și
care acum au fost martori ai luptei Sale cu un interes dureros, au apărut pe
lângă El. Aceștia Îl serviră și Îl întăriră cu hrană. Cu admirație și uimire
priviră ei cum Suveranul lor ceresc a suportat suferințe nespuse, spre a aduce
la îndeplinire răscumpărarea omenirii. El rezistase la o probă mult mai grea,
decât se poate cere de la oameni ca să suporte vreodată. Dar când El zăcea la
pământ istovit și suferind de foame, îngerii I-au adus solii de iubire și de
mângâiere de la Tatăl și o asigurare, că întreg Cerul a triumfat din cauza
biruinței Sale. Astfel inima cea mare a lui Hristos a fost reînviorată și
întărită pentru viitoarea Sa lucrare.
Deși cele mai puternice ispitiri ale lui Satan au
dat greș, el nădăjduia totuși că în viitor va avea mai mult succes. El privea
înainte la timpul servirii lui Hristos ca preot, și gândea că în acel timp își
va putea pune mai departe la încercare spiritul său de viclenie. Mai întâi el
își făcea planul, să ducă în rătăcire priceperea iudeilor, a poporului ales de
Dumnezeu așa încât să nu recunoască pe Hristos ca Salvator al lumii. El se
hotărî să umple inimile lor cu invidie, gelozie și ură contra Fiului lui
Dumnezeu, așa încât să nu-L primească, ci să-i amărască cât de mult viața Sa de
pe pământ. Satan se consfătui cu îngerii săi cu privire la măsurile
necesare, ce trebuiau luate, pentru a împiedica pe popor, de a primi pe Hristos
ca pe Mesia cel așteptat atât de mult. El a fost înșelat și plin de mânie,
pentru că diferitele sale ispite contra lui isus au rămas fără succes. Acum el
se gândea să sădească necredință în inimile poporului cu privire la caracterul
Său mesianic, nădăjduind prin aceasta să descurajeze pe Hristos în misiunea Sa.
El căuta deci să folosească pe iudei ca unelte pentru aducerea la îndeplinire a
planurilor sale infernale, și printr-o cale indirectă să aducă la îndeplinire,
ceea ce nu reușise să facă prin sforțările sale personale.
Notă: am folosit anumite informații din evanghelii
apocrife și din comentariile lui Ioan Gură de Aur.
13. Mărturia lui Ioan:
După ce a terminat timpul Său lung de postire, Iisus
S-a întors iarăși pe malurile Iordanului, intrând în legătură cu ucenicii lui
Ioan, fără a-Și da pe față înalta Sa misiune prin semne exterioare. De la
autoritățile cele mai înalte de la Ierusalim au fost trimiși soli pentru a
strânge informații despre mișcarea pe care Ioan a provocat-o. Deoarece orașe și
sate întregi se adunau, ca să asculte la avertizările sale, mai marii poporului
doreau să afle, pe ce autoritate se sprijină el în lucrarea sa. Acești soli au
somat pe Ioan, să le spună, dacă este el Mesia. Ioan le-a mărturisit: Eu nu
sunt Hristosul. Iar ei l-au întrebat: „Dar cine ești? Ești Ilie? Și el le-a
zis: Nu sunt! Ești prorocul? Și el a răspuns: Nu! Atunci i-au zis: Dar cine
ești? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine
însuți? Eu, a zis el, sunt glasul celui ce strigă în pustie: Neteziți calea
Domnului, cum a zis prorocul Isaia.” Ioan 1, 21-23. Ioan a fost apoi
întrebat, cu a cui autoritate botează el și ațâță poporul, întrucât el
mărturisește că nu este nici Hristos, nici Ilie, nici Acel Profet prezis de
Moise. Când solii de la Ierusalim au cerut de la Ioan lămuriri cu privire la
misiunea și lucrarea sa, el ar fi putut pretinde cu ușurință onoarea pentru
sine, dacă ar fi dorit aceasta. Totuși el nu voia să-și însușească onoarea,
care nu-i aparținea. Vorbind însă cu acești soli, fața sa a fost luminată
deodată, și întreaga sa ființă a fost cuprinsă de o emoție puternică, când zări
pe Iisus în mijlocul mulțimii. Profetul ridică mâna sa și indicând către Iisus
a zis: „în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoașteți.” El este
Mesia. „El este Acela care vine după mine, - și care este înaintea mea; eu nu
sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui.” Ioan 1,
26-27. „A doua zi Ioan a văzut pe Iisus venind la el, și a zis: Iată,
Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela despre care
ziceam: După mine vine un Om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine.
Eu nu-L cunoșteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să
fie făcut cunoscut lui Israel. Ioan a făcut următoarea mărturisire: Am văzut
Duhul pogorându-Se din Cer ca un porumbel și oprindu-Se peste El. Eu nu-L
cunoșteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care
vei vedea Duhul pogorându-Se și oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.
Și eu am văzut lucrul acesta, și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.” Ioan
1, 29-34. „A doua zi, Ioan stătea iarăși cu doi din ucenicii lui. Și, pe
când privea pe Iisus umblând, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Cei doi ucenici
l-au auzit rostind aceste vorbe, și au mers după Iisus. Iisus S-a întors; și,
când i-a văzut că merg după El, le-a zis: Ce căutați?” Ioan 1, 35-38.
Ucenicii au mărturisit că doresc să găsească pe Hristos și să știe unde
găzduiește, spre a primi acolo instrucțiuni de la El. Ei erau uimiți de
învățăturile Sale pătrunzătoare dar simple și practice. Niciodată mai
înainte nu au fost inimile lor atât de adânc mișcate. Andrei, fratele lui Simon
Petru, era unul dintre acești ucenici. El dorea fierbinte, în interesul
amicilor și rudelor sale, ca și ei să vadă pe Hristos și să poată auzi
învățăturile Sale prețioase. De aceea Andrei căută pe fratele său Simon și-i
comunică plin de încredere, că a găsit pe Mesia, Salvatorul lumii. Apoi a dus
pe fratele său la Iisus, Care cum îl văzu zise: „Tu ești Simon. Fiul lui Iona,
tu te vei numi Chifa (care, tălmăcit, înseamnă Petru).” A doua zi Iisus
chemă pe un alt ucenic, pe Filip, ca
să-l urmeze. Filip era convins pe deplin că Iisus este Mesia, și el căută apoi
pe alții, pe care îi putea mișca, să vină și să asculte cuvintele lui Hristos.
El găsi apoi pe Natanael. Acesta a fost
în mijlocul mulțimii care a auzit declarația lui Ioan: „Acesta este Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!” Prin aceasta el a fost adânc mișcat, și
s-a retras într-o dumbravă, unde ascuns de orice ochi omenesc, el medita la
cuvintele lui Ioan și repeta studiul profețiilor care se refereau la apariția
lui Mesia. El se întrebă: Să fi fost oare acesta Mesia într-adevăr, pe care ei
îl așteptaseră atât de mult, și pe care ei doreau cu plăcere să îl vadă?
Speranța a fost trezită în inima sa că Iisus trebuie să fie într-adevăr
Salvatorul lui Israel. El se plecă în rugăciune către Dumnezeu, cerând cu
stăruință, că dacă cel declarat de Ioan ca Salvator al lumii este într-adevăr
liberatorul făgăduit, să-i facă cunoscut aceasta. Duhul Domnului lumină pe Natanael
în așa fel, încât a fost convins că Iisus este Mesia. Pe când Natanael se
ruga, a auzit glasul lui Filip, care îi striga: „Noi am găsit pe Acela, despre
care a scris Moise în Lege, și proroci: pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.
Natanael i-a zis: Poate ieși ceva bun din Nazaret? Vino și vezi! i-a răspuns
Filip. Iisus a văzut pe Natanael venind la El, și a zis despre el: Iată cu
adevărat un Israelit în care nu este vicleșug. De unde mă cunoști? i-a zis
Natanael. Drept răspuns Iisus i-a zis: Te-am văzut mai înainte ca să te cheme
Filip, când erai sub smochin.” Ioan 1, 45-48. Credința șovăitoare a
lui Natanael a fost prin aceasta întărită, și el răspunse: „Rabi, Tu ești Fiul
lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel! Drept răspuns, Iisus i-a zis: Pentru
că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea
vei vedea. Apoi i-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veți
vedea Cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste
Fiul omului.” Ioan 1, 49.51. Cu acestea Hristos vrea să spună: Pe malurile
Iordanului, Cerul se deschise înaintea Mea, și Sduhul Sfânt se coborî acolo în
chip de porumbel asupra Mea. Acea scenă era numai un semn văzut, că Eu sunt
Fiul lui Dumnezeu. Dacă voi veți crede în Mine, atunci veți vedea neîncetat Cerul
deschis și nu-l veți mai vedea niciodată închis. Eu l-am deschis pentru voi, și
îngerii lui Dumnezeu, care lucrează în unire cu Mine la împăcarea dintre Cer și
Pământ, unind pe credincioșii de jos cu Tatăl de sus, se vor urca la Cer ca să
aducă la Tatăl rugăciunile săracilor și nenorociților, și se vor coborî iarăși
ca să aducă fiilor oamenilor binecuvântare și speranță, curaj, sănătate și
viață.
14. Caracterul lui Ioan:
Numărul ucenicilor lui Iisus se înmulțea din zi în
zi, iar poporul curgea la El din orașe și sate, ca să-L asculte. Mulți veneau
ca să fie botezați; totuși Hristos personal nu boteza pe nimeni, ci
îndeplinirea acestei întocmiri era lăsată pe seama ucenicilor Săi. Pe când
aceștia botezau o mare mulțime, printre Iudei și printre ucenicii lui Ioan se
discuta chestiunea, dacă botezul curăță pe păcătos de păcatele sale. Ucenicii
lui Ioan au răspuns că Ioan botează numai spre pocăință, dar ucenicii lui
Hristos botează spre o nouă viață. Ucenicii lui Ioan au devenit geloși pentru
simpatia ce Și-a câștigat-o noul Învățător și îi ziceau lui Ioan despre
Hristos: „Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, și despre care ai mărturisit
tu, iată că botează, și toți oamenii se duc la El. Drept răspuns Ioan le-a zis:
Omul nu poate primi decât ce îi este dat din Cer.” Ioan 3, 26-27. Cu
aceste cuvinte Ioan vrea să spună: De ce să fiți voi geloși pentru mine? „Voi
înșivă îmi sunteți martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis
înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-i
ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie,
care este a mea, este deplină.” Ioan 3, 28-29. Departe de a fi gelos
pentru prosperitatea lucrării lui Hristos, Ioan din contră se bucura, când
vedea succesul pe care îl avea Iisus. El asigură pe ucenicii săi că misiunea sa
nu consta decât în aceea, de a îndrepta atenția generală la Hristos. „Trebuie
ca El să crească, iar eu să mă micșorez. Cel ce vine din Cer, este mai pe sus
de toți; cel ce este de pe Pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe
pământ. Cel ce vine din Cer este mai pe sus de toți. El mărturisește ce a văzut
și a auzit, și totuși nimeni nu primește mărturia Lui.” Ioan 3, 30-32. Cu
aceasta Ioan asigură pe ucenicii Săi, că Iisus este Mesia cel promis,
Salvatorul lumii. Lucrarea lui fiind terminată, el îndreaptă pe ucenicii săi,
să privească spre Iisus și să-I urmeze ca Marelui Învățător. Afară de
bucuria, pe care Ioan o simțea pentru succesul misiunii sale, viața sa era
plină de strâmtorări și de tăgăduire de sine. El, care vestea prima venire a
lui Hristos, nu putu asculta personal învățăturile Sale, și nici să fie martor
al minunilor Sale. Glasul lui Ioan nu era auzit decât rar în afară de pustie.
Viața sa era retrasă, și totuși oamenii curgeau cu miile în pustie, ca să
asculte la cuvintele acestui profet minunat. El a pus securea la rădăcina
pomului și a mustrat păcatul, fără a ține seama de consecințele ce-ar putea
urma, și a pregătit astfel calea pentru lucrarea lui Hristos. Irod a fost
adânc mișcat, când a ascultat la mărturia tăietoare a lui Ioan și întreba cu
mare interes, ce ar putea să facă, pentru a putea deveni ucenicul său. Adevărul
simplu al omului lui Dumnezeu a făcut o impresie adâncă asupra lui. Conștiința
sa îl osândea, căci o femeie plină de patimi josnice îi câștigase simpatia și
îi stăpânea sufletul. Această femeie lipsită de conștiință, năzuia după putere
și vază, și gândea, că devenind femeia lui Irod, va putea mai bine să-și ducă
planurile ei la îndeplinire. Dar Irod, ascultând marile adevăruri rostite de
Ioan, când auzi amenințările pedepsei viitoare a nelegiuiților, tremura și
dorea să rupă lanțurile poftei, care îl legase. El deschise predicatorului
inima sa. Acesta îi declară, că este imposibil a avea parte la împărăția lui
Mesia, până nu rupe legătura ilegală cu femeia fratelui său și nu ascultă din
toată inima de poruncile lui Dumnezeu. Irod era înclinat să urmeze sfatul
lui Ioan și a făcut cunoscut Irodiadei,
că el nu o poate lua în căsătorie împotriva legii lui Dumnezeu. O ură
înverșunată contra lui Ioan a fost ațâțată în inima ei. Irod nu avea principii
și era foarte șovăielnic, așa încât Irodiadei nu-i veni greu, să dobândească
iarăși grația sa și să exercite asupra lui influența ei de mai înainte. Irod a
preferat să cedeze păcatului, decât să se supună hotărârilor legii lui
Dumnezeu. După ce Irodiada și-a câștigat iarăși puterea, se hotărî să se
răzbune pe profet pentru îndrăzneala lui. Ea a reușit să-l influențeze pe Irod
să îl aresteze pe Ioan. Pe când predicatorul lâncezea în închisoare, a
auzit prin ucenicii săi despre faptele supranaturale ale lui Iisus. Ioan și-a
petrecut cea mai mare parte din viața sa sub cerul liber, într-o muncă activă
și sârguitoare, el suportase lipsuri și necazuri, dar niciodată mai înainte nu
a trecut prin neplăcerile unei vieți închise. De aceea el deveni foarte abătut
și chinuit chiar de îndoială, dacă Iisus este într-adevăr Mesia. Ucenicii săi îi
raportaseră despre faptele minunate ale lui Hristos, la care ei au fost martori
oculari; Ioan însă deducea că dacă Iisus ar fi într-adevăr Salvatorul așteptat,
ar trebui atunci să Se dea pe față în public ca Mântuitor al lumii. Ioan
avea idei nelămurite despre împărăția pe care Hristos venise s-o întemeieze.
Chiar și ucenicii Mântuitorului gândeau, că El va ridica un imperiu mondial și
va domni pe tronul lui David la Ierusalim. Ioan a devenit nerăbdător, că Iisus
nu se descoperi imediat și nu luă autoritatea împărătească pentru a-i supune pe
romani. El nădăjduia că atunci când Mesia avea să-Și întemeieze împărăția, el
va putea părăsi închisoarea și gândea că Iisus va face cu siguranță uz de
autoritatea Sa și îl va elibera, dacă El ar fi într-adevăr Fiul Dumnezeului Atotputernic. De
aceea Ioan a trimis pe ucenicii săi la Hristos cu întrebarea: „Tu ești acela
care are să vină sau să așteptăm pe altul?” Ucenicii căutau să se apropie de Iisus,
dar nu puteau decât cu mare greutate din cauza mulțimii, care aduceau pe
bolnavii lor la puternicul Salvator. La întrebarea lor Iisus le răspunse:
„Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți: Orbii își capătă
vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții învie, și
săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu
voi fi un prilej de poticnire.” Matei 11, 3-6. Mustrarea blândă care
se cuprindea în aceste cuvinte, nu a rămas fără efect asupra lui Ioan. El a
înțeles acum mai bine însemnătatea misiunii lui Hristos; și plin de supunere și
credință, el se încrezu de aici înainte în Dumnezeu, spre a trăi sau muri în
serviciul Său, după buna Sa plăcere. După ce ucenicii lui Ioan au plecat,
Iisus a vorbit către mulțime despre Ioan și a zis: „Ce-ați ieșit să vedeți în
pustie? O trestie clătinată de vânt?” Iisus știa că o trestie clătinată de
vânt era tocmai contrariu față de caracterul lui Ioan. Ioan nu putea fi
clătinat de nicio lingușire, și nici amăgit de rătăcirile dominante. Nici
răsplătirile și nici onorurile lumești nu erau în stare să-l abată de la
chemarea vieții sale. Profetul lui Dumnezeu sta neclintit ca o stâncă, pentru a
mustra păcatul și crimele în orice formă ar fi ele, la regi și la mai mari, cât
și la cei de jos și necunoscuți. „Dacă nu, atunci ce ați ieșit să vedeți?
Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele
împăraților. Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un prooroc? Da, vă spun, și mai
mult decât un prooroc; căci el este acela despre care s-a scris: Iată trimit
înaintea feței Tale pe solul Meu, care Îți va pregăti calea înaintea Ta.
Adevărat vă spun că dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai
mare decât Ioan Botezătorul. Totuși, cel mai mic în Împărăția Cerurilor este
mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția Cerurilor
se ia cu năvala, și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea.” Matei 11, 7-12. Poporul
către care vorbea Hristos, știa că hainele pe care le purta Ioan erau tocmai
contrariul, față de cele purtate în palatele împărătești. Hristos voia prin
urmare să întrebe: Din ce motiv alergați voi în pustie, ca să ascultați la
predicile lui Ioan? Pustiul nu este un loc unde să găsești pe aceia, care se
împodobesc cu costume prețioase și moi. Hristos voia să-i facă atenți asupra
deosebirii dintre îmbrăcămintea lui Ioan și cea a preoților iudei. Profetul
purta un veșmânt simplu și aspru, care corespundea în totul scopului, dar era
într-un contrast izbitor cu veșmintele luxoase ale preoților și mai marilor
iudei. Acești fruntași credeau că vor fi prețuiți după înfățișarea lor
exterioară și de aceea desfășurau un mare lux în veșminte scumpe și în tunici
scânteietoare. Ceva mai mult, ei urmăreau să trezească admirația oamenilor, în
loc să caute să dobândească aprobarea lui Dumnezeu printr-o curăție neprihănită
a caracterului și sfințenie a vieții. Hristos îndruma pe ucenicii Săi cum
și mulțimea, să urmeze ceea ce era bun în învățăturile cărturarilor și ale
fariseilor, dar să nu imite exemplul lor rău, sau să se lase amăgiți prin
semețiile lor ambițioase. El a zis: „Deci toate lucrurile, pe care vă spun
ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți.
Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le
pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate
faptele lor le fac pentru ca să fie văzuți de oameni. Astfel își fac
filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; umblă după
locurile dintâi la ospețe, și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le
facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: «Rabi! Rabi!” Matei 23,
3-7. Ioan vedea, că acești iudei mândri se înălțau și se lăudau pe ei
înșiși, făcând multă paradă înaintea poporului cu evlavia lor prefăcută. Ei
legau părți din lege pe frunțile și mâinile lor, așa încât toți să poată
recunoaște și admira pretinsa lor sfințenie. Într-adevăr Dumnezeu poruncise
fiilor lui Israel, să poarte o bandă albastră la poalele veșmintelor lor, pe
care să fie brodate cele zece porunci. Aceasta trebuia să le reamintească
neîncetat datoria de a iubi pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele ca
pe ei înșiși. Dar cu cât ei s-au abătut mai mult de la curăția și simplitatea
originală și cu cât umblarea vieții lor era mai mult în contrazicere cu legea
lui Dumnezeu, cu atât mai sârguitori erau ei în a purta benzi late ca amintire
(filacterii), și a adăuga la cuvintele care Dumnezeu rânduise să fie scrise pe
banda cea albastră. Pe dinafară ei dau pe față cea mai adâncă evlavie, în timp
ce faptele lor stau în cea mai mare contrazicere cu mărturisirea lor.
15. Moartea lui Ioan:
Spiritul reformațiunii lucra cu putere în Ioan.
Lumina înțelepciunii și a puterii lui Dumnezeu plana asupra lui. Un entuziasm
ceresc înflăcăra zelul său sfânt, care îl mâna, să învinuiască pe față pe
preoții iudei și să rostească blestemul lui Dumnezeu asupra lor. Ei pretindeau
a avea multă evlavie, în timp ce binefacerea, mila și iubirea lui Dumnezeu le
erau străine. Ei căutau să impună respect și să fie văzuți bine de oameni prin
înfățișarea lor falnică și prin spiritul lor îngâmfat, în timp ce acestea nu
erau decât urâciuni în fața Celui Prea Înalt. Deși inimile și umblarea lor
erau contrare voinței lui Dumnezeu, ei se amăgeau pe ei înșiși cu iluzia deșartă,
că i-ar aștepta binecuvântări veșnice, pe temeiul făgăduințelor lui Avraam,
părintele credincioșilor. Ei nu erau îmbrăcați cu umilință și le lipsea
credința și evlavia lui Avraam. Ei nu dobândiseră prin lămurirea și curățirea
vieții, valoarea morală care i-ar fi făcut într-adevăr copii ai lui Avraam, și
cu toate acestea nădăjduiau a fi părtași făgăduințelor, pe care Dumnezeu le-a
dat lui Avraam. Curajul cu care Ioan acuzase pe farisei, și le demascase
nelegiuirea și fățărnicia, a pus în uimire pe acei care au fost obișnuiți să-i
privească cu onoare și cinste. Predica sa a trezit un adânc interes
pretutindeni. Avertismentele sale serioase și învinuirile sale fără sfială au
trezit conștiința oamenilor. Poporul se aduna în cete din orașe și sate. Ei se
simțeau atrași către pustie prin astfel de îndrumări serioase și stăruitoare,
prin astfel de avertismente și reproșuri curajoase așa cum ei nu au mai auzit
niciodată. Nicio podoabă exterioară din îmbrăcămintea lui Ioan nu putea
să-i atragă sau să deștepte atenția lor. Prin îmbrăcămintea sa aspră și prin
modul său de viețuire simplu, Ioan semăna cu profetul Ilie. El se hrănea cu
lăcuste și miere sălbatică, așa cum îi oferea pustiul, și bea din apa limpede,
care curgea din stâncile veșnice. Cu toate acestea gloatele care ascultau la el
au fost atât de numeroase, încât faima sa s-a răspândit prin întreaga țară. Și
acum, când el era arestat, poporul aștepta cu încordare rezultatul tuturor
acestor lucruri, căci ei nu s-au gândit niciodată că pe unul ca acesta, a cărui
viață a fost atât de neprihănită, îl poate aștepta ceva rău. Intenția lui Irod,
de a da drumul lui Ioan, era amânată din zi în zi, de teamă să nu cadă în
dizgrația Irodiadei, care s-a hotărât în inima ei ca Ioan să fie ucis. În timp
ce el șovăia, ea era la lucru, de a făuri planuri, cum să se poată răzbuna mai
bine contra profetului, pentru că acesta cutezase să spună adevărul și să
mustre umblarea ei contrară legii. Ea știa bine, că deși Irod ținea pe Ioan în
închisoare, avea totuși intenția de a-i da drumul, pentru că el avea respect și
teamă de dânsul și credea, că el era un profet adevărat a lui Dumnezeu. Ioan
demascase secretul inimii și al vieții sale, și mustrările sale au umplut cu
spaimă conștiința vinovată a regelui. În multe privințe Irod își corijase
viața lui destrăbălată. Totuși iubea ospețele cu petreceri și băuturi
ațâțătoare care paralizau neîncetat puterile sale morale și corporale și se
lupta contra avertismentelor Duhului Sfânt, care convinseseră inima sa și-l
mâna să renunțe la păcate. Irodiada cunoștea părțile slabe din caracterul lui
Irod și știa, că în împrejurări obișnuite, cât timp Irod va avea mintea
limpede, ea nu va putea să aducă la îndeplinire moartea lui Ioan. Ea
încercase deja, deși fără succes, să câștige aprobarea lui pentru uciderea lui
Ioan. Spiritul ei răzbunător lucra acum în direcția de a-și aduce la
îndeplinire intenția ei prin viclenie. Ea știa bine, că singura cale, pentru
ajungerea scopului ei, se întemeia pe satisfacerea patimilor desfrânate ale
regelui. De aceea ea, își ascunse ura cât putu, punându-și speranța în ziua
nașterii regelui, despre care știa că va fi o ocazie de desfrânare și beție.
Dragostea regelui pentru mâncăruri și vinuri fine îi dădu o ocazie să îl facă
să uite prudența sa. Ea voia să-l facă să cedeze în totul poftelor sale,
până ce și alte patimi mai josnice aveau să fie trezite într-însul, sentimentul
cel nobil să fie înăbușit și el avea să devină nepăsător cu privire la urmările
purtării sale și incapabil, de a aprecia și hotărî bine o chestiune. Ea
cunoștea efectele, pe care aceste orgii le produceau asupra spiritului și a
purtării. Ea știa că veselia nefirească, provocată prin necumpătare, slăbește
simțurile morale în om și face cu neputință pătrunderea impresiilor sfinte în
inimă, spre a stăpâni patimile ațâțate, că serbările și petrecerile, jocurile
și beția întunecă simțurile și înăbușă temerea de Dumnezeu. De aceea, ea
pregăti totul spre a măguli mândria și vanitatea sa și a satisface patimile
sale. Ea luă măsurile cele mai grandioase pentru serbare și pentru petreceri
destrăbălate. Marea zi sosi, și regele cu mai marii curții sale erau în
culmea petrecerii și a beției în sala de mese, iar Irodiada, îmbrăcând pe fiica
ei grațios, o trimise înăuntru la rege. Salomeea
era împodobită cu cununi și flori, cu pietre scumpe strălucitoare și cu brățări
scânteietoare. Și cu puțină învelire și cu mai puțină modestie, ea dansă pentru
distrarea oaspeților regali. Asupra senzualității ațâțate a acestora ea făcu
impresia frumuseții și a grațiozității, și le răpi prin aceasta și ultimul rest
de stimă de sine și de bună-cuviință. În locul unei minți luminate, al unui
sentiment fin de bună-cuviință și al unei conștiințe simțitoare, patimile
josnice au pus în totul stăpânire asupra regelui. Virtutea și spiritul de
dreptate nu mai aveau nicio putere stăpânitoare în conștiința lui. Totul
se învârtea în creierul lui Irod. El nu-și mai dădea seama, judecata și
stăpânirea sa de sine dispăruseră. El nu mai vedea decât sala plină de oaspeți
în culmea veseliei, masa ospățului cu vinul scânteietor și cu luminile
strălucitoare și pe tânăra fată care juca înaintea lui într-o frumusețe
orbitoare. În acel moment de neglijență, el nu se mai gândea decât la o faptă
de laudă, care să-l facă și mai mare în ochii fruntașilor regatului său, și,
fără să-și dea seama, el promise și împuternici promisiunea cu un jurământ, că
va da fiicei Irodiadei, orice ar vrea să ceară. Acum scopul pentru care a
fost trimisă în fața regelui a fost atins. După ce a primit o astfel de
promisiune măreață, ea alergă la mama ei, dornică de a ști ce trebuie să
ceară. Răspunsul mamei era deja pregătit: capul lui Ioan Botezătorul pe un
disc. Salomeea a fost îngrozită. Ea nu pricepea spiritul de răzbunare ascuns în
inima mamei sale, și refuză la început să prezinte această cerere neomenoasă.
Dar hotărârea nestrămutată a mamei ei nelegiuite câștigă supremație. În afară
de aceasta, ea stărui ca cererea să fie îndeplinită imediat, înainte ca Irod să
aibă timp să se reculeagă. Ca urmare la aceasta, Salomeea se întoarse la Irod
cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui
Ioan Botezătorul. Împăratul se întristă foarte mult; dar, din pricina
jurămintelor sale și din pricina oaspeților, n-a vrut să zică nu.” Marcu
6, 25-26. Irod a fost uimit și încremenit. Veselia zgomotoasă a încetat,
căci oaspeții au fost umpluți de groază la o astfel de dorință neomenoasă. O
tăcere plină de fiori urmă scenelor de petrecere. Regele deși îmbătat și
zăpăcit, încercă să cheme mintea în ajutor. El a fost proslăvit
întotdeauna pentru calmul său și pentru judecata sa sănătoasă, și el nu dorea
să dea pe față o fire șovăielnică și necugetată. El întărise votul său prin
jurământ în onoarea oaspeților, și dacă vreunul dintre dânșii ar fi ridicat
vreo obiecție contra împlinirii promisiunii sale, Irod ar fi cruțat cu plăcere
viața lui Ioan. El le dădu ocazie ca să vorbească în favoarea prizonierului. El
a străbătut distanțe mari până la munții pustiului, ca să asculte la
cuvântările sale puternice și ei știau că Ioan era un om lipsit de vicii și un
profet al lui Dumnezeu. Irod se exprimă față de dânșii, că a făcut acest vot în
onoarea lor, și că dacă ei nu ar privi aceasta ca o nesocotire, el nu s-ar mai
considera legat prin acest vot. Dar, deși ei s-au îngrozit la început de
cerința nefirească a fetei, totuși ei se aflau încă într-o stare de beție. Ei
stau într-o consternare mută lipsiți de orice minte și judecată. Deși ei au
fost somați cu toții să dezlege pe monarh de votul său, totuși limbile lor erau
ca paralizate. Niciun glas din toată societatea nu s-a ridicat, ca să salveze
viața unui bărbat, care nu le-a făcut niciodată vreun rău. Dar Irod, care se
afla încă mereu sub mânie, și pentru a-și păstra demnitatea trebuia să-și țină
votul făcut sub influența beției, dacă nu era dezlegat formal de acesta,
așteptă în zadar să audă o voce care să-l oprească de la această faptă.
Viața profetului lui Dumnezeu se afla în mâinile unei societăți de oaspeți
beți. Acești bărbați ocupau posturi de încredere, înalte, în popor și răspunderi
serioase zăceau asupra lor, dar ei aveau stomacurile supraîncărcate cu
mâncăruri alese și cu băuturi îmbătătoare, de aceea facultățile lor spirituale
au fost îngropate în beția simțurilor, creierul lor se învârtea după muzica și
jocurile amețitoare, iar conștiința lor le era întunecată. Prin tăcerea lor, ei
au rostit sentința de moarte asupra unsului lui Dumnezeu, pentru a satisface
gustul oribil al unei femei. Irod așteptă în zadar să fie dezlegat de
votul său, ezitând dădu apoi ordinul pentru decapitarea lui Ioan Botezătorul.
Capul profetului a fost adus repede la rege și la oaspeții săi. Acele buze,
care au arătat cu credincioșie lui Irod - la întrebarea sa - de ce nu poate
deveni ucenicul său, și schimbarea pe care trebuia s-o facă în umblarea vieții
sale, au fost închise acum pentru totdeauna. Niciodată acest glas nu avea să
mai răsune ca o trâmbiță ca să îndemne pe păcătoși la pocăință. Frivolitatea
morală și destrăbălarea unei singure nopți, costară jertfirea celui mai mare
profet, care a vestit vreodată oamenilor solia lui Dumnezeu. Irodiada primi
capul însângerat cu o satisfacție diabolică. Ea triumfă asupra răzbunării ei și
își închipuia că Irod nu va mai fi neliniștit acum de nimeni. Dar socotelile ei
s-au dovedit total greșite; din această crimă nu a izvorât nicio fericire
pentru ea. Numele ei a devenit renumit și hidos pentru această faptă oribilă,
iar inima lui Irod era apăsată și mai greu de mustrări de conștiință, decât
atunci când Ioan îl osândea. Și tocmai fapta, despre care ea credea, că va
zdrobi influența profetului, îl înconjură cu o aureolă sfântă, nu numai în
inimile ucenicilor săi, ci și în ale acelora, care mai înainte nu au îndrăznit,
să se mărturisească pe față ca urmași ai săi. Mulți dintre acei care au auzit
solia sa de avertizare, și care erau convinși în inima lor de învățătura sa, au
fost mânați acum de groaza acestei crime de o cruzime barbară, să ia poziție pe
față pentru cauza sa și se declarară ca ucenici ai săi. Insuccesul Irodiadei de
a înăbuși influența învățăturilor lui Ioan a fost dovedit în totul. Acele
învățături trebuiau să treacă prin toate generațiile până la sfârșitul zilelor,
pe când viața ei păcătoasă și răzbunarea ei diabolică a adus o recoltă de ocară
pentru ea însăși.
După ce sărbătoarea lui Irod a fost terminată și
amețeala băuturii a dispărut, mintea urcă iarăși tronul ei și regele a fost
cuprins de căință. Crima pe care el a săvârșit-o îi sta mereu în față, și el
căuta neîncetat ușurare de chinul, pe care i-l aducea o conștiință vinovată.
Credința sa în Ioan, ca profet trimis de Dumnezeu a rămas nestrămutată. Când
medita la viața de tăgăduire de sine a acestuia și la cuvântările sale uriașe,
la avertismentele sale solemne și serioase, la judecata sa sănătoasă ca
sfătuitor și își aducea apoi aminte că el a fost cel care l-a condamnat la
moarte, îl cuprindeau mustrări de conștiință îngrozitoare. Aglomerat de
afacerile regatului și fiind în mare cinste înaintea oamenilor, el arăta totuși
o față zâmbitoare și o înfățișare demnă, în timp ce într-însul se ascundea o
inimă îndurerată și stăpânită de temeri, înspăimântată neîncetat de o
presimțire înfricoșată, că blestemul lui Dumnezeu zace asupra lui. Auzind Irod
despre faptele minunate ale lui Hristos, că vindecă bolnavi, scoate afară pe
demoni, și învie pe morți a fost tulburat și consternat foarte tare.
Convingerea sa era, după cum predicase și Ioan, că Dumnezeu este în realitate
de față pretutindeni și că El a fost martor la petrecerea destrăbălată și la
orgia nelegiuită de la ospățul regelui, și că urechea Sa a auzit acel ordin, pe
care el îl dăduse călăilor pentru decapitarea lui Ioan, și că ochiul Său a
văzut triumful Irodiadei și râsul și batjocurile cu care ea privea capul
despărțit de trunchi al vrăjmașului ei. Multe lucruri, pe care el le auzise
altă dată de pe buzele profetului, vorbeau acum conștiinței sale cu un glas mai
tare, decât predica sa din pustie. El aflase de asemenea de la Ioan că înaintea
lui Dumnezeu nu rămâne nimic nedescoperit, de aceea el tremura la gândul, că va
fi lovit de vreo pedeapsă îngrozitoare pentru păcatul ce-l
săvârșise. Auzind despre cuvintele lui Hristos, Irod se gândea că Dumnezeu
a înviat pe Ioan și l-ar fi îmbrăcat cu o mai mare putere de a osândi pe
păcătoși. El era stăpânit de o frică continuă, că Ioan își va răzbuna moartea
sa, rostind sentința de pedepsire asupra lui și a casei sale. „Împăratul Irod a
auzit vorbindu-se despre Iisus, al cărui nume ajunsese vestit; și a zis: Ioan Botezătorul
a înviat din morți, și de aceea lucrează aceste puteri prin el. Alții ziceau:
Este Ilie. Iar alții ziceau: Este un proroc ca unul din proroci. Dar Irod, când
a auzit lucrul acesta zicea: Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din
morți.” Marcu 6, 14-16. Domnul a urmărit pe Irod, întocmai după cum
este scris în a cincia carte a lui Moise: „Domnul îți va face inima fricoasă,
ochii lâncezi, și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei
tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În groaza care-ți va umple
inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice:
O, de ar veni seara! și seara vei zice: O de ar veni dimineața!” Deuteronom
28, 65-67. Aceste cuvinte cuprind o descriere vie a vieții criminalului.
Propriile sale cugete erau învinuitorii săi, și niciun chin nu putea să fie mai
rău, decât mustrările de conștiință, care nu-l lăsau în pace ziua și
noaptea.
Profetul Ioan era mijlocul de legătură dintre cele
douăTestamente/Legăminte. El era o lumină mai mică după care urma alta mai
mare. El trebuia să zdruncine încrederea poporului în tradițiile sale, spre a
le rechema în amintire păcatele lor, și a-i conduce la pocăință, pentru ca să
fie pregătiți să prețuiască lucrarea lui Hristos. Dumnezeu comunică cu Ioan
prin inspirația care lumină priceperea profetului, ca să îndepărteze
superstiția și întunerecul, care din cauza învățăturilor false întunecaseră din
ce în ce mai mult chiar sufletele iudeilor temători de Dumnezeu.Totuși cel mai
mic dintre urmașii lui Hristos, care era martor al faptelor Sale minunate, și
care se putea bucura de sfaturile cerești ale Acestuia, și de cuvintele de
mângâiere, care ieșeau de pe buzele Sale, era mai favorizat decât Ioan
Botezătorul. Nicio lumină n-a luminat vreodată spiritul omenirii căzute, sau îl
va lumina vreodată, ca lumina care strălucește din învățăturile și exemplele
lui Hristos. Hristos și misiunea Sa, preînchipuite prin jertfele care indicau
la aceasta, nu era înțeles decât într-un mod nelămurit. Chiar Ioan a fost câtva
timp în nedumerire și pentru că nu înțelegea pe deplin viața viitoare
nemuritoare prin Mântuitorul, gândea că Hristos va deveni un Suveran pământesc
care să domnească peste supușii drepți și sfinți. „Și lumina a răsărit în
întuneric și întunericul n-a cuprins-o.” Deși niciunul dintre profeți n-a
avut de îndeplinit vreo misiune mai înaltă sau vreo lucrare mai mare, ca aceea
a lui Ioan, totuși acestuia nu i-a fost îngăduită favoarea, să vadă însuși
succesul propriei sale lucrări. El nu a avut privilegiul de a fi cu Hristos și
de a vedea puterea dumnezeiască care însoțea acea lumină mai mare. El nu putea
fi martor ocular al minunilor lui Iisus, cum El da orbilor vedere, vindeca pe
bolnavi și învia pe morți. El nu a văzut lumina, care lumina prin acel cuvânt
al lui Hristos și își arunca razele sale glorioase pe făgăduințele profeților.
Lumea a fost luminată prin splendoarea măririi Tatălui în persoana Fiului,
totuși profetului singuratic nu i-a fost îngăduită favoarea de a vedea și
pricepe înțelepciunea și milostivirea lui Dumnezeu printr-o cunoștință
personală a slujirii lui Hristos. În acest sens mulți care au avut
favoarea de a se bucura de învățăturile lui Hristos și a vedea minunile Sale,
erau mai mari decât Ioan. Toți acei, care erau cu Hristos, când El umbla
ca om printre oameni, și acei care ascultau la învățăturile Sale în împrejurări
diferite - fie când predica în templu, sau când umbla pe străzi, și învăța
mulțimea pe cale, sau pe malul mării; sau când ședea ca oaspete invitat la masa
cuiva, având mereu cuvinte de învățătură pe buze, spre a face față la toate
trebuințele acelora, care aveau nevoie de ajutorul Său - vindecând, mângâind și
mustrând, după cum cerea împrejurarea - toți aceștia erau puși mai pe sus decât
Ioan.
*va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu