CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA ÎNTÂI.
1 - Instruirea celor doisprezece:
Pentru a duce mai departe lucrarea Sa, Hristos nu i-a ales pe învățații și
elocvenții membri ai Sinedriului iudaic și nici puterea romană. Trecând pe
lângă învățătorii iudei, care aveau o mare doză de îndreptățire de sine,
Maestrul a ales oameni umili și neînvățați, care să vestească adevărurile ce aveau
să miște lumea. Pe acești oameni Și-a propus El să-i instruiască și să-i educe
spre a fi conducătorii Bisericii Sale. La rândul lor, ei aveau să-i învețe pe
alții și să-i trimită cu mesajul Evangheliei. Pentru a avea succes în lucrarea
lor, urma să le fie dată puterea Duhului
Sfânt. Nu prin putere sau înțelepciune omenească avea să fie vestită
Evanghelia, ci prin puterea lui Dumnezeu. Timp de trei ani și jumătate,
ucenicii au fost sub îndrumarea celui mai mare Învățător pe care L-a cunoscut
lumea vreodată. Printr-o legătură personală și trăire laolaltă, Hristos i-a
instruit pentru lucrarea Sa. Zi de zi, au umblat și au vorbit cu El, ascultând
cuvintele Lui de îmbărbătare, rostite către cei trudiți și împovărați și văzând
manifestarea puterii Lui asupra celor bolnavi și nenorociți. Câteodată, El
îi învăța, stând între ei pe coasta muntelui; alteori, la marginea mării sau
mergând pe cale. El le descoperea tainele Împărăției lui Dumnezeu.
Pretutindeni, unde inimile se deschideau pentru a primi învățătura divină, El
le dezvăluia adevărurile căii mântuirii. El nu poruncea ucenicilor să facă
aceasta sau aceea, ci le spunea: „Urmați-Mă!” În călătoriile Sale prin diferite
ținuturi și cetăți, îi lua cu Sine pentru ca să vadă cum îi învață El pe
oameni. Călătoreau cu El din loc în loc; se împărtășeau de traiul lor simplu
și, asemenea Lui, erau adesea flămânzi și obosiți. În îmbulzeala străzilor, pe
malul lacului, în singurătatea pustiului, ei erau cu El. L-au văzut în fiecare
fază a vieții. Cu ocazia binecuvântării celor doisprezece, s-a făcut
primul pas pentru organizarea Bisericii, care, după înălțarea lui Hristos, avea
să ducă mai departe lucrarea Sa pe Pământ. Despre această întărire a lor prin
binecuvântare, raportul spune: „În urmă, Iisus S-a suit pe munte; a chemat la
El pe cine a vrut și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i
aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască”. (Marcu 3, 13.14.). Priviți
această scenă mișcătoare. Priviți maiestatea Cerului înconjurată de cei
doisprezece pe care i-a ales. Este gata să-i pună deoparte pentru lucrarea lor.
Prin aceste unelte slabe, prin Cuvântul și Duhul Său, El plănuia să așeze
mântuirea la îndemâna tuturor. Cu bucurie și fericire, Dumnezeu și îngerii
priveau această scenă. Tatăl știa că de la acești oameni lumina Cerului va
străluci în lume, că acele cuvinte rostite de ei, în timp ce dădeau
mărturie despre Fiul Său, aveau să răsune din generație în generație, până la
încheierea timpului. Ucenicii trebuia să meargă ca martori ai lui Hristos,
spre a vesti lumii ceea ce au văzut și au auzit de la El. Slujba lor era cea
mai importantă slujbă ce a fost încredințată vreodată ființelor omenești, după
aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie lucrători împreună cu Dumnezeu pentru
mântuirea oamenilor. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au
stat ca reprezentanți ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece apostoli stau
ca reprezentanți ai Bisericii Evangheliei.
În acești primi ucenici era înfățișată o vădită
diversitate. Ei aveau să fie învățătorii lumii și au reprezentat o foarte mare
varietate de tipuri de caracter. Pentru a duce mai departe cu succes lucrarea
la care fuseseră chemați, bărbații aceștia, deosebindu-se prin trăsăturile
naturale ale caracterului, cum și prin obiceiurile vieții, aveau nevoie să
ajungă la o unitate în simțire, gândire și faptă. Era ținta Domnului Hristos să
înfăptuiască această unitate. În vederea acestui scop, El a căutat să-i aducă
în unire cu El Însuși. Povara lucrării Lui pentru ei este exprimată în
rugăciunea Sa către Tatăl Său, „ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine,
și Eu sunt în Tine; ca și ei să fie una în Noi; ca să cunoască lumea că Tu M-ai
trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. (Ioan 17, 21-23.). Deoarece
lucrarea Sa pământească se apropia de încheiere și El înțelegea că, în curând,
trebuia să-i părăsească pe ucenici, lăsându-i să ducă mai departe lucrarea,
fără prezența și supravegherea Sa personală, Domnul Hristos a căutat să-i
încurajeze și să-i pregătească pentru viitor. El nu i-a amăgit cu speranțe
deșarte. Ca într-o carte deschisă, le-a citit ceea ce avea să se întâmple. El
știa că era aproape timpul când avea să Se despartă de ei, lăsându-i ca pe
niște oi în mijlocul lupilor. Știa că ei aveau să sufere prigoană, că aveau să
fie alungați din sinagogi și că aveau să fie aruncați în închisoare. Știa, de
asemenea că, din pricină că aveau să mărturisească despre El ca fiind Mesia,
unii dintre ei aveau să sufere moartea. Și le-a spus unele dintre aceste
lucruri. Vorbind despre viitorul lor, El era deschis și precis, pentru ca, în
încercările care aveau să vină peste ei, să-și poată aminti cuvintele Sale și
să fie întăriți ca să creadă în El ca Mântuitor. El le-a spus, de
asemenea, cuvinte de nădejde și curaj. „Să nu vi se tulbure inima”, a zis El,
„aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt
multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un
loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi
lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și știți
și calea într-acolo”. (Ioan 14, 1-4.). „Adevărat, adevărat vă spun că cine
crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele
și mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl”. (Ioan 14, 12.). Prin
aceasta, Hristos nu dorea să spună că ucenicii aveau să facă fapte mult mai
însemnate decât a făcut El, ci că lucrarea lor avea să fie de o întindere mai
mare. El nu Se referea numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ce avea să se
întâmple sub lucrarea Duhului Sfânt. „Când va veni Mângâietorul”, a zis El, „pe
care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la
Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Și voi, de asemenea, veți mărturisi, pentru
că ați fost cu Mine de la început. (Ioan 15, 26.27.). Cât de minunat s-au
împlinit aceste cuvinte! După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au fost așa de
plini de iubire față de El și față de aceia pentru care El a murit, încât
inimile se înduioșau de cuvintele pe care ei le rosteau și de rugăciunile pe
care le înălțau. Ei vorbeau în puterea Duhului Sfânt și, sub influența acestei
puteri, mii au fost convertiți. Ca reprezentanți ai lui Hristos, apostolii
aveau să aibă o influență puternică asupra lumii. Faptul că erau bărbați simpli
nu avea să scadă influența lor, ci mai degrabă să le-o crească; căci mintea
ascultătorilor lor avea să fie îndreptată de la ei la Mântuitorul care, deși
nevăzut, încă lucra cu ei. Învățăturile cele minunate ale
apostolilor, cuvintele lor de curaj și încredere aveau să-i asigure pe
toți că ei nu lucrau în virtutea propriei lor puteri, ci în puterea lui Hristos.
Umilindu-se pe ei, apostolii aveau să declare că Acela pe care iudeii L-au
răstignit era Prințul vieții, Fiul viului Dumnezeu, și că în Numele Lui
săvârșeau lucrările pe care le făceau.
Hristos n-a
dat greș în lucrarea Sa și nici nu a fost descurajat; iar ucenicii trebuiau să
dea pe față o credință tot atât de puternică. Ei trebuiau să lucreze așa cum a
lucrat El, depinzând de El în ce privește tăria. Deși calea lor avea să fie
blocată cu piedici în aparență de neînvins, totuși, prin harul Său, ei trebuiau
să meargă înainte, fără să dispere vreodată și sperând oricând. Hristos
Și-a terminat lucrarea ce I-a fost dată să o facă. El strânsese pe aceia care
aveau să continue lucrarea Sa printre oameni. Și El a spus: „Eu sunt proslăvit
în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte
Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie
una, cum suntem și Noi. Mă rog ca toți să fie una. Eu în ei, și Tu în Mine;
pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai
trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. (Ioan 17, 10.11.20-23.).
2 - Marea însărcinare:
După moartea Domnului Hristos, ucenicii erau
aproape biruiți de descurajare. Învățătorul lor fusese respins, osândit și răstignit.
Preoții și conducătorii declaraseră în mod batjocoritor: „Pe alții i-a mântuit,
iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se
pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El”. (Matei 27, 42.). Soarele
nădejdii ucenicilor apusese, și asupra inimilor lor se lăsase noaptea. Deseori,
ei repetau cuvintele: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe
Israel”. (Luca 24, 21.). Singuri și adânc mâhniți, ei își aminteau cuvintele
Lui: „Dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca
23, 31.). Iisus a încercat în mai multe rânduri să dezvăluie ucenicilor
Săi viitorul, însă ei au fost nepăsători și astfel n-au cugetat la ceea ce
spusese El. Din pricina aceasta, moartea Lui a venit peste ei ca o surpriză;
și, mai târziu, revizuindu-și trecutul și văzând rezultatul necredinței lor,
s-au umplut de întristare. Când Hristos a fost răstignit, ei nu credeau că
El va învia. El spusese lămurit că avea să învieze a treia zi, însă ei erau
nedumeriți, neștiind ce voia să spună. Această lipsă de înțelegere i-a făcut
ca, la moartea Lui, ei să ajungă într-o totală deznădejde. Ei erau într-o stare
de amară dezamăgire. Credința lor nu trecea dincolo de umbra pe care Satana o
aruncase în fața privirii lor. Totul li se părea neclar și tainic. Dacă ar fi
crezut cuvintele Mântuitorului, de câtă întristare n-ar fi fost ei
cruțați! Copleșiți de disperare, durere și deznădejde, ucenicii s-au
întâlnit cu toții în camera de sus și au încuiat și zăvorât ușile, temându-se
ca nu cumva soarta iubitului lor Învățător să fie și soarta lor. Aici li S-a
arătat Mântuitorul după învierea Sa. Timp de patruzeci de zile, Domnul
Hristos a rămas pe Pământ, pregătindu-i pe ucenici pentru lucrarea ce o aveau
de făcut și lămurindu-le ceea ce până atunci nu fuseseră în stare să înțeleagă.
El le-a vorbit despre profețiile cu privire la venirea Sa, lepădarea Lui de
către iudei și moartea Sa, arătându-le că fiecare parte a acestor profeții se
împlinise. Le-a spus că ei trebuia să privească această împlinire a profeției
ca o asigurare a puterii ce avea să-i însoțească în lucrările lor în viitor.
„Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: „Așa
este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze a treia zi dintre
cei morți. Și să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăința
și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Și a mai adăugat: Voi sunteți
martori ai acestor lucruri”. (Luca 24, 45-48.). În timpul acestor zile, pe
care Iisus le-a petrecut împreună cu ucenicii Săi, ei au câștigat o nouă
experiență. Auzind pe iubitul lor Învățător explicând Scripturile în lumina
tuturor celor împlinite, credința lor în El s-a fixat pe deplin. Ei au ajuns
acolo, încât să poată spune: „Știu în cine am crezut”. (2 Timotei 1, 12.). Ei
au început să înțeleagă natura și întinderea lucrării lor, să vadă că aveau de
vestit lumii adevărurile încredințate lor. Întâmplările din viața lui Hristos,
moartea și învierea Sa, profețiile care arătau spre aceste evenimente, tainele
planului de mântuire, puterea lui Iisus pentru iertarea păcatelor - la toate
aceste lucruri ei fuseseră martori și trebuia să le facă cunoscute lumii. Ei trebuia
să vestească Evanghelia păcii și mântuirii prin pocăință și puterea
Mântuitorului. Însărcinarea Evangheliei este marele hrisov misionar al
Împărăției lui Hristos. Ucenicii urmau să lucreze cu sârguință pentru suflete,
adresând invitația harului. Nu trebuiau să aștepte ca oamenii să vină la ei, ci
ei trebuiau să meargă la oameni cu mesajul lor. Ucenicii aveau să ducă mai
departe lucrarea lor în Numele lui Hristos. Fiecare cuvânt și faptă a lor
trebuia să îndrepte atenția asupra Numelui Său, care are acea putere vitală
prin care păcătoșii pot fi mântuiți. Credința lor trebuia să se concentreze în
El, care este izvorul îndurării și al puterii. În Numele Său, ei trebuia să
prezinte cererile lor Tatălui și să primească răspuns. Ei trebuia să boteze în
Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Numele lui Hristos trebuia să
constituie parola, cuvântul lor de ordine, semnul prin care să fie deosebiți,
legătura unirii lor, autoritatea activității lor, cum și izvorul succesului
lor. Nimic nu avea să fie recunoscut în Împărăția Sa, dacă nu purta Numele Său
și semnătura Sa.
Hristos nu a spus ucenicilor Săi că lucrarea lor
avea să fie ușoară. El le-a prezentat vasta alianță a răului, desfășurată împotriva
lor. Ei aveau să lupte „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care
sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.). Însă ei nu aveau să fie lăsați să
lupte singuri. El i-a asigurat că avea să fie cu ei; și că, dacă vor merge înainte
în credință, se vor mișca sub pavăza Celui Atotputernic.
Sacrificiul lui Hristos în favoarea omului a fost
deplin și complet. Condiția ispășirii a fost împlinită. Lucrarea pentru care El
a venit în lume a fost îndeplinită. El a câștigat Împărăția. El a smuls-o de la
Satana și a devenit moștenitor al tuturor lucrurilor. El era în drum spre
tronul lui Dumnezeu, ca să fie onorat de oștile cerești. Investit cu autoritate
nețărmurită, El a dat ucenicilor Săi însărcinarea: „Duceți-vă și faceți ucenici
din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 19.20.). Chiar
înainte de a-i părăsi pe ucenici, Hristos le-a arătat din nou, lămurit, natura
Împărăției Sale. Le-a reamintit lucruri pe care mai înainte El le spusese cu
privire la ea. El a declarat că nu era planul Său să stabilească în lumea
aceasta o împărăție pământească. El nu era trimis ca să domnească ca un monarh
pământesc pe tronul lui David. Când ucenicii L-au întrebat: „Doamne, în vremea
aceasta ai de gând să așezi din nou împărăția lui Israel? El le-a răspuns: Nu
este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a
păstrat sub stăpânirea Sa.” (Faptele Apostolilor 1, 6.7.). Nu era nevoie ca ei
să vadă mai departe în viitor decât numai atâta cât descoperirile făcute de El
îi făceau în stare să vadă. Lucrarea lor era aceea de a vesti mesajul Evangheliei.
Prezența vizibilă a lui Hristos era pe cale să fie
retrasă din mijlocul ucenicilor, dar ei aveau să aibă parte de o nouă
înzestrare cu putere. Duhul Sfânt avea să le fie dat în toată plinătatea lui,
sigilându-i pentru lucrarea lor. „Iată, a zis Mântuitorul, voi trimite peste
voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu
putere de sus.” (Luca 24, 49.). „Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu
după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt. Voi veți primi o putere, când
se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în
toată Iudea, în Samaria și până la marginile Pământului”. (Faptele Apostolilor
1, 5.8.). Mântuitorul știa că niciun argument, oricât de logic, nu ar fi
înmuiat inimile învârtoșate și nu ar fi putut străpunge crusta egoismului și a
spiritului lumesc. El știa că ucenicii Săi trebuia să fie înzestrați cu putere
cerească; că Evanghelia își va împlini lucrarea ei numai atunci când va fi
vestită din inimi încălzite și buze elocvente, printr-o cunoaștere vie a
Aceluia care este Calea, Adevărul și Viața. Lucrarea încredințată ucenicilor
cerea multă destoinicie, căci curentul adânc al răutății urma să se prăvălească
cu putere asupra lor. La comanda forțelor întunericului era un conducător
foarte ager și hotărât, iar urmașii lui Hristos puteau lupta pentru dreptate
numai prin ajutorul pe care Dumnezeu avea să li-l dea prin Duhul Sfânt.
Hristos le-a spus ucenicilor Săi că ei trebuia
să-și înceapă lucrarea la Ierusalim. Cetatea aceasta fusese scena uimitorului
Său sacrificiu pentru neamul omenesc. Acolo, îmbrăcat în haina naturii umane,
El a umblat și a vorbit cu oamenii și puțini au văzut cât de aproape se
coborâse Cerul de Pământ. Acolo fusese El osândit și răstignit. În Ierusalim,
erau mulți care, în taină, credeau că Iisus din Nazaret este Mesia și care
fuseseră amăgiți de preoți și conducători. Acestora trebuia să le fie vestită
Evanghelia. Ei trebuia să fie chemați la pocăință. Adevărul minunat,
că numai prin Hristos putea fi dobândită iertarea păcatelor, trebuia
lămurit. Și, în timp ce întreg Ierusalimul era frământat de zguduitoarele
evenimente din ultimele săptămâni, predicarea ucenicilor avea să facă cea mai
profundă impresie. În timpul lucrării Sale, Iisus a prezentat continuu
înaintea ucenicilor faptul că ei trebuia să fie una cu El în lucrarea Sa de
răscumpărare a lumii din sclavia păcatului. Când i-a trimis pe cei doisprezece
și, mai târziu, pe cei șaptezeci să vestească Împărăția lui Dumnezeu, El i-a
învățat datoria pe care o aveau - să împărtășească și altora ceea ce El le
făcuse cunoscut. În toată lucrarea Sa, El îi instruia pentru o lucrare
individuală și aceasta urma să se întindă pe măsură ce numărul membrilor
creștea, ajungând până la cele mai îndepărtate colțuri ale Pământului. Ultima
lecție pe care a dat-o urmașilor Săi a fost aceea că ei aveau în păstrare, spre
a fi dusă lumii, vestea cea bună a mântuirii.
Când a sosit timpul ca Hristos să Se înalțe la
Tatăl, El i-a condus pe ucenici afară din oraș, până în Betania. Aici, El S-a oprit, iar ei s-au adunat în jurul Său. Cu
mâinile întinse spre binecuvântare, ca o asigurare a grijii Lui ocrotitoare, El
S-a înălțat încet din mijlocul lor. „Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de
ei și a fost înălțat la Cer”. (Luca 24, 51.). Ucenicii încă mai priveau cu
ardoare spre Cer când, „iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și
au zis: Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre Cer? Acest Iisus, care
S-a înălțat la Cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut
mergând la Cer.” (Faptele Apostolilor 1, 10.11.). Făgăduința celei de a
doua veniri a lui Hristos trebuia să fie păstrată mereu proaspătă în mintea
ucenicilor Săi. Același Iisus, pe care ei Îl văzuseră înălțându-Se la Cer, urma
să vină iarăși spre a-i lua la Sine pe aceia care pe acest Pământ s-au
consacrat servirii Lui. Același glas care le-a spus: „Iată că Eu sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârșitul veacului”, le va ura în curând bun venit
înaintea feței Sale, în Împărăția Cerească. În felul acesta, va fi împlinită
făgăduința dată de Hristos ucenicilor Săi: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu
Mine.” (Ioan 14, 3.). Pe cei care L-au iubit și L-au așteptat, El îi va
încununa cu slavă, cinste și nemurire. Morții cei drepți vor ieși din
mormintele lor și aceia care vor fi în viață vor fi răpiți împreună cu ei spre
a întâmpina pe Domnul în văzduh. Ei vor auzi glasul lui Iisus, mai dulce decât
orice muzică ce a ajuns vreodată la vreo ureche muritoare, zicându-le: „Veniți
binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii.” (Matei 25, 34.). Pe bună dreptate, ucenicii se puteau
bucura în nădejdea revenirii Domnului lor.
3 - Ziua cincizecimii:
.
Când ucenicii s-au întors de pe Muntele Măslinilor
la Ierusalim, oamenii au privit la ei, sperând să vadă pe fețele lor expresii
de întristare, tulburare și înfrângere; însă, în loc de acestea, au văzut
fericire și biruință. Ucenicii nu se tânguiau acum pentru dezamăgirea
nădejdilor lor. Ei au văzut pe Mântuitorul lor înviat și cuvintele făgăduinței
Sale date la despărțire răsunau continuu în urechile lor. Ascultători de
porunca lui Hristos, ei au zăbovit în Ierusalim în așteptarea făgăduinței
Tatălui - revărsarea Duhului Sfânt. Dar nu au așteptat în trândăveală. Raportul
biblic ne spune că „tot timpul stăteau în templu și lăudau și binecuvântau pe
Dumnezeu.” (Luca 24, 53.). De asemenea, ei s-au adunat laolaltă pentru a
prezenta cererile lor Tatălui, în numele lui Iisus. Ei știau că au un reprezentant
în Ceruri, un Apărător la tronul lui Dumnezeu. Cu un respect solemn, ei se
plecau în rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veți cere de la Tatăl, în
Numele Meu, vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: Cereți și veți
căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 16, 23.24.). În timp
ce așteptau împlinirea făgăduinței, ucenicii își umileau inimile în sinceră
pocăință și-și mărturiseau necredința lor. În timp ce-și aminteau cuvintele pe
care Hristos li le-a adresat înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai
bine înțelesul lor. Adevărurile care le dispăruseră din memorie le erau acum
aduse din nou în minte, și ei le repetau unul după altul. Ei își reproșau unii
altora faptul că nu-L înțeleseseră pe Mântuitorul. Ca o procesiune, scenă după
scenă din minunata Sa viață trecea pe dinaintea lor. Meditând la viața Lui
curată și sfântă, ei au simțit că nicio strădanie nu va fi prea grea, niciun
sacrificiu prea mare, ca să poată da mărturie în viața lor despre caracterul
plin de iubire al lui Hristos. O, gândeau ei, dacă le-ar fi fost cu putință să
mai trăiască din nou cei trei ani petrecuți cu Învățătorul, cu cât zel s-ar fi
străduit să-I dovedească cât de mult Îl iubeau și cât de sinceri erau în
mâhnirea lor că L-au întristat cândva, prin vreun cuvânt sau printr-o faptă de
necredință! Dar se mângâiau la gândul că fuseseră iertați. Și s-au hotărât ca,
pe cât le era cu putință, să-și ispășească necredința printr-o curajoasă
mărturie despre El înaintea lumii. Ucenicii se rugau cu un zel nepotolit
ca să fie făcuți destoinici să-i întâmpine pe oameni și ca, în convorbirile lor
zilnice, să fie în stare să rostească cuvinte care să-i conducă pe păcătoși la
Hristos. Înlăturând orice neînțelegeri, orice dorință de întâietate, ei s-au adunat
laolaltă, într-o strânsă comuniune creștină. Ei se apropiau mai mult și tot mai
mult de Dumnezeu și, făcând acest lucru, au înțeles ce privilegiu avuseseră de
a li se fi îngăduit să aibă o atât de strânsă legătură cu Iisus. Dar, când se
gândeau de câte ori L-au întristat prin lipsa lor de înțelegere cu privire la
ceea ce El Se străduia să-i învețe spre binele lor, inimile le erau pline de
întristare. Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a
inimii. Ucenicii și-au dat seama de nevoia lor spirituală și au strigat către
Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de
câștigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai
lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înțeles că Evanghelia
trebuia să fie dusă lumii și, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care
Domnul Hristos le-a făgăduit-o. În timpul perioadei patriarhale, influența
Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea
ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălțat rugăciuni
fierbinți pentru acest dar și, în Cer, Domnul Hristos a adăugat și mijlocirea
Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său.
„În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același
loc. Deodată, a venit din Cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, și a umplut
toată casa unde ședeau ei.” Duhul Sfânt a venit cu o așa plinătate asupra
ucenicilor care așteptau și se rugau, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit
S-a manifestat cu putere în Biserica Sa. Era ca și cum de veacuri această putere
fusese zăvorâtă și acum Cerul se bucura, putând să reverse asupra Bisericii
bogățiile harului Duhului Sfânt. Și, sub influența Duhului Sfânt, cuvintele de
căință și mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate.
Se auzeau cuvinte de mulțumire și se profetiza. Cerul întreg s-a coborât să
privească și să adore înțelepciunea fără de egal și de necuprins a iubirii.
Cuprinși de uimire, apostolii au devenit conștienți de darul ce le-a fost dat.
Și care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascuțită cu putere și scăldată
în fulgerele Cerului, și-a croit drum prin necredință. Mii au fost convertiți
într-o zi. „Vă este de folos să Mă duc”, spusese Hristos ucenicilor Săi; „căci
dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi
trimite”. „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească
în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit,
și vă va descoperi lucrurile viitoare.” (Ioan 16, 7.13.). Mântuitorului,
potrivit făgăduinței Sale, a trimis din Ceruri Duhul Sfânt asupra urmașilor
Săi, ca un semn că El a primit, ca preot și împărat, toată puterea în Cer și pe
Pământ și că El era Cel Uns peste poporul Său. „Niște limbi de foc au fost
văzute împărțindu-se printre ei, și s-au așezat câte una pe fiecare dintre ei.
Și toți s-au umplut de Duh Sfânt, și au început să vorbească în alte limbi, după
cum le da Duhul să vorbească.” Duhul Sfânt, luând forma limbilor de foc, a
venit asupra celor adunați. Acesta era un simbol al darului revărsat atunci
asupra ucenicilor, care i-a făcut în stare să vorbească cu ușurință în limbi
care mai înainte le fuseseră necunoscute. Înfățișarea de foc preînchipuia ardoarea
zelului cu care aveau să lucreze apostolii, cum și puterea ce avea să
însoțească lucrarea lor. „Se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni
cucernici din toate neamurile care sunt sub Cer.” După împrăștierea lor printre
neamuri, iudeii s-au răspândit în toate părțile locuite ale lumii și, în exilul
lor, au învățat să vorbească diferite limbi. Mulți din acești iudei se găseau
cu ocazia aceasta la Ierusalim, luând parte la sărbătorile religioase ce aveau
loc atunci. Printre cei adunați era reprezentată fiecare limbă cunoscută.
Această deosebire de limbi ar fi constituit o mare piedică în calea vestirii
Evangheliei; de aceea Dumnezeu, într-un mod minunat, a împlinit lipsa
apostolilor. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei nu ar fi fost în
stare să realizeze într-o viață. Ei au putut acum să vestească adevărurile
Evangheliei departe de patria lor, vorbind corect și pe înțeles limba acelora
pentru care lucrau. Acest dar uimitor era o puternică dovadă pentru lume că însărcinarea
lor purta pecetea Cerului. De aici înainte, vorbirea ucenicilor era curată,
simplă și corectă, fie că vorbeau în limba lor maternă, fie într-o limbă
străină. „Când s-a auzit sunetul acela, mulțimea s-a adunat și a rămas
încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se
minunau, și ziceau unii către alții: Toți aceștia care vorbesc, nu sunt
Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care
ne-am născut?” Preoții și mai marii s-au mâniat foarte tare văzând această
minunată manifestare, însă nu au îndrăznit să dea pe față răutatea lor, de
teamă să nu cadă pradă furiei poporului. Ei duseseră la moarte pe Nazarinean;
însă aici erau slujitorii Lui, oameni neînvățați din Galilea, care vesteau în
toate limbile cunoscute pe atunci istoria vieții și lucrării Lui. Preoții,
hotărâți să explice pe o cale naturală puterea uimitoare a ucenicilor, au
declarat că ei erau beți de vinul cel nou pregătit pentru sărbătoare și din
care băuseră prea mult. Unii dintre cei mai ignoranți oameni prezenți acolo, cu
acea ocazie, au luat ca fiind adevărată această presupunere, însă cei mai
inteligenți știau că ea nu este adevărată, iar cei care înțelegeau diferitele
limbi ce se vorbeau dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau
aceste limbi. Ca răspuns la învinuirea preoților, Petru a arătat că această demonstrație era o directă împlinire a
profeției lui Ioel, prin care el
profetiza că asupra oamenilor avea să vină o asemenea putere spre a-i pregăti
pentru o lucrare deosebită. „Bărbați iudei și voi toți cei care locuiți în
Ierusalim, să știți lucrul acesta, și ascultați cuvintele mele! Oamenii aceștia
nu sunt beți, cum vă închipuiți voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi.
Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: În zilele de pe urmă, zice
Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și
fetele voastre vor prooroci, tinerii voștri vor avea vedenii, și bătrânii
voștri vor visa visuri. Da, chiar și peste robii Mei și peste roabele Mele voi
turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, și vor prooroci.” Cu claritate și
putere, Petru dădea mărturie despre moartea și învierea lui Hristos: „Bărbați
Israeliți, ascultați cuvintele acestea: Pe Iisus din Nazaret, om adeverit de
Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere,
pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe
Omul acesta voi L-ați răstignit, și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege.
Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu
putință să fie ținut de ea.” Petru nu s-a referit la învățăturile lui
Hristos pentru a-și susține poziția, pentru că știa că prejudecățile
ascultătorilor lui erau așa de mari, încât cuvintele lui cu privire la acest
subiect nu ar fi avut niciun efect. În loc de aceasta, el le-a vorbit despre David, care era socotit de iudei ca
unul din patriarhii neamului lor. „David zice despre El”, spunea Petru: „Eu am
totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să
nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima și mi se veselește limba; chiar și
trupul mi se va odihni în nădejde; căci nu-mi vei lăsa sufletul în locuința
morților, și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.” „Cât despre
patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraților, să vă spun fără sfială că a
murit și a fost îngropat; și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua
de azi.” „Despre învierea lui Hristos a proorocit și a vorbit el, când a zis că
sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuința morților, și trupul Lui nu va vedea
putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, și noi toți suntem martori ai
Lui.” Scena aceasta era de un mare interes. Iată-i pe oameni venind din
toate părțile să-i audă pe ucenici dând mărturie despre adevăr așa cum este el
în Iisus. Ei se înghesuie, se îmbulzesc în templu. Preoții și mai marii sunt
acolo, având încă pe fețele lor încruntarea neagră a răutății, cu inimile încă
pline de neîmpuținata ură împotriva lui Hristos, cu mâinile lor mânjite încă de
sângele vărsat când L-au răstignit pe Mântuitorul lumii. Ei gândiseră că îi vor
găsi pe apostoli copleșiți de teamă sub mâna cea tare a prigoanei și uciderii,
însă i-au găsit mai presus de orice teamă și plini de Duh Sfânt, vestind cu
putere dumnezeirea lui Iisus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj
că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase și
răstignit, este Prințul vieții, înălțat acum la dreapta lui Dumnezeu. Unii
dintre aceia care îi ascultau pe apostoli luaseră parte activă în osândirea și
moartea lui Hristos. Glasurile lor se amestecaseră cu acelea ale gloatei,
cerând răstignirea Lui. Când Iisus și Baraba au stat în fața lor în sala
de judecată, iar Pilat i-a întrebat: „Pe care să vi-l slobozesc?”, ei
strigaseră: „Nu pe El, ci pe Baraba!” (Matei 27, 17; Ioan 18, 40.). Când
Pilat le-a dat în mâini pe Hristos, zicând: „Luați-L voi și răstigniți-L, căci
eu nu găsesc nicio vină în El”; „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului
acestuia”, ei au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor
noștri”. (Ioan 19, 16; Matei 27, 24.25.). Acum, ei îi auzeau pe
ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preoții
și mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar și de un chin
sufletesc. „Ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți
apostoli: „Fraților, ce să facem?” Printre aceia care ascultau cuvintele
ucenicilor erau iudei devotați, sinceri în credința lor. Puterea care însoțea
cuvintele vorbitorului i-a convins că Iisus era în adevăr
Mesia. „Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în
Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi
darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii
voștri, și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va
chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Petru i-a făcut pe oameni să înțeleagă că erau
vinovați de lepădarea lui Hristos, pentru că fuseseră înșelați de preoți și
conducători; și că, dacă vor continua să caute sfat de la acești oameni și vor
aștepta ca ei să-L recunoască pe Hristos, mai înainte ca ei să aibă curajul să
facă aceasta, atunci nu-L vor primi niciodată pe Hristos. Acești oameni
puternici, deși făceau paradă de evlavie, alergau după bogății și glorie
pământească. Ei nu erau dispuși să vină la Hristos pentru a primi
lumină. Sub influența acestei iluminări cerești, Scripturile pe care
Hristos le-a lămurit ucenicilor se înfățișau acum înaintea lor cu strălucirea
adevărului desăvârșit. Vălul care îi împiedicase să vadă până la capăt ceea ce
fusese desființat era acum îndepărtat și ei înțelegeau cu deplină claritate
scopul misiunii lui Hristos și natura Împărăției Sale. Ei puteau vorbi cu
putere despre Mântuitorul; și, pe când desfășurau înaintea ascultătorilor lor
planul mântuirii, mulți își recunoșteau vinovăția și se convingeau. Tradițiile
și superstițiile băgate în capul lor de preoți erau îndepărtate din mintea lor
și erau acceptate învățăturile Mântuitorului. „Cei ce au primit propovăduirea
lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat
aproape trei mii de suflete.”
Mai marii iudeilor își închipuiseră că lucrarea lui
Hristos va lua sfârșit odată cu moartea Lui; dar, în loc de aceasta, ei au fost
martori la uimitoarele scene ale Zilei Cincizecimii. Ei îi auzeau pe ucenici,
care erau înzestrați cu o putere și o vigoare necunoscute până atunci,
predicând pe Hristos, cuvintele lor fiind întărite prin semne și minuni. În
Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe față credința lor
în Iisus din Nazaret ca fiind Mesia. Ucenicii erau uimiți și nespus de
fericiți, văzând numărul mare al secerișului de suflete. Ei nu socoteau această
minunată recoltă ca fiind rezultatul propriilor lor eforturi; ei își dădeau
seama că sunt continuatorii lucrării altor oameni. Chiar de la căderea lui
Adam, Hristos a încredințat slujitorilor Săi aleși sămânța Cuvântului Său spre
a fi semănată în inimile oamenilor. În cursul vieții Sale pe Pământ, El a
semănat sămânța adevărului și a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au
avut loc în Ziua Cincizecimii erau rezultatul acestei semănări, secerișul
lucrării lui Hristos, dând pe față puterea învățăturii lor. Numai
argumentele apostolilor, deși clare și convingătoare, nu ar fi înlăturat
prejudecățile care se împotriviseră unor dovezi așa de mari. Însă Duhul Sfânt a
lucrat astfel, încât argumentele să ajungă la inimă, însoțite de putere divină.
Cuvintele apostolilor erau ca săgețile ascuțite ale Celui Atotputernic,
convingându-i pe oameni de teribila lor vină, aceea că L-au lepădat și
răstignit pe Domnul slavei. Sub instruirea lui Hristos, ucenicii fuseseră
aduși să simtă nevoia lor după Duhul Sfânt. Instruiți fiind de Duhul Sfânt, ei
au primit deplina și finala lor calificare și au pornit la lucrarea vieții lor.
Ei nu mai erau neștiutori și neînvățați. Ei nu mai erau o grupă de elemente
independente sau dezbinate, potrivnice. Nădejdea lor nu mai era investită în
măreția lumească. Ei erau toți „o inimă și un suflet”. (Faptele Apostolilor 2,
46; 4, 32.). Hristos le umplea cugetele; ținta lor era înaintarea
Împărăției Sale. În minte și în caracter, ei au devenit asemenea Învățătorului
lor, și oamenii „au priceput că fuseseră cu Iisus”. (Faptele Apostolilor 4,
13.). Ziua Cincizecimii le-a adus iluminarea Cerului. Adevărurile pe care
nu le-au putut înțelege în timpul când Iisus fusese cu ei le erau dezvăluite
acum. Cu o credință și o siguranță cum nu cunoscuseră niciodată mai
înainte, ei au primit învățăturile Cuvântului Sfânt. Pentru ei nu mai era o
problemă de credință faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Ei știau că, deși
îmbrăcat în trup omenesc, El era în adevăr Mesia și de aceea ei spuneau lumii
experiența lor, cu o încredere care aducea cu ea convingerea că Dumnezeu era cu
ei. Întăriți prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, ei au pășit înainte plini de
zel, pentru a duce mai departe biruința crucii. Duhul Sfânt îi însuflețea și
vorbea prin ei. Pacea lui Hristos strălucea pe fețele lor. Ei și-au consacrat
viața în slujba Lui și trăsăturile feței lor mărturiseau despre consacrarea
lor.
4 - Darul Duhului:
Când Hristos le-a dat ucenicilor Săi făgăduința
Duhului Sfânt, El Se apropia de încheierea lucrării Sale de pe Pământ. El
stătea în umbra crucii, dându-și pe deplin seama de povara vinovăției ce avea
să apese asupra Sa, ca Purtător al păcatului. Mai înainte de a Se oferi pe Sine
ca jertfă, El le-a dat ucenicilor îndrumări cu privire la darul esențial și
desăvârșit pe care avea să-l reverse asupra urmașilor Săi - dar care avea să-i
pună în legătură cu resursele nelimitate ale harului Său. „Eu voi ruga pe
Tatăl”, a zis El, „și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în
veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L
vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în
voi”. (Ioan 14, 16.17.). Mântuitorul arăta înainte spre timpul când Duhul Sfânt
trebuia să vină pentru a săvârși o puternică lucrare în calitate de
Reprezentant al Său. Răul care se adunase timp de veacuri avea să fie
înfrânt de puterea divină a Duhului Sfânt. Care a fost rezultatul
revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii? Vestea cea bună a unui Mântuitor
înviat a fost dusă până la cele mai îndepărtate locuri ale lumii. În timp ce
ucenicii vesteau solia harului mântuitor, inimi se predau puterii acestei
solii. Biserica a văzut cum convertiții veneau la ea în număr nespus de mare,
din toate direcțiile. Cei care apostaziaseră erau reconvertiți. Păcătoșii se
uneau cu cei credincioși în căutarea mărgăritarului de mare preț. Unii dintre
cei care fuseseră cei mai aprigi împotrivitori ai Evangheliei au devenit
campionii ei. Profeția se împlinise: „Cel mai slab dintre ei va fi ... ca
David; și casa lui David va fi ca ... îngerul Domnului”. (Zaharia 12, 8.).
Fiecare creștin vedea în fratele său o descoperire a iubirii și bunăvoinței
divine. Un singur interes îi stăpânea pe toți; un singur subiect însuflețitor
le absorbise pe toate celelalte. Năzuința credincioșilor era să dea pe față
asemănarea cu caracterul lui Hristos și să lucreze pentru întinderea Împărăției
Sale.
„Apostolii mărturiseau cu multă putere despre
învierea Domnului Iisus. Și un mare har era peste toți.” (Faptele Apostolilor
4, 33.). Prin munca lor au fost adăugați Bisericii bărbați aleși, care, primind
cuvântul adevărului, și-au consacrat viața lucrării de a duce și altora
nădejdea ce umplea inimile lor cu pace și bucurie. Ei nu puteau fi împiedicați
sau intimidați prin amenințări. Domnul vorbea prin ei și, mergând din loc în
loc, săracilor li se vestea Evanghelia și se săvârșeau minuni ale harului
divin.
Făgăduința Duhului Sfânt nu este mărginită la vreun
anume veac sau la vreo rasă de oameni. Hristos a declarat că influența divină a
Duhului Său avea să fie cu urmașii Săi până la sfârșit. Din Ziua Cincizecimii
și până acum, Mângâietorul a fost trimis la toți aceia care s-au predat pe ei
înșiși în totul lui Hristos și slujirii Lui. La toți aceia care L-au primit pe
Hristos ca Mântuitor și Domn personal, Duhul Sfânt a venit ca un sfătuitor, ca
unul care-i sfințește, îi călăuzește și mărturisește. Cu cât credincioșii au
umblat mai strâns cu Dumnezeu, cu atât mai clar și mai puternic au dat ei
mărturie despre iubirea Mântuitorului lor și despre harul Său mântuitor.
Bărbații și femeile care, în decursul lungilor secole de prigoană și încercări,
s-au bucurat de o mare măsură a prezenței Duhului Sfânt în viața lor au fost ca
niște semne și minuni în lume. Înaintea îngerilor și a oamenilor, ei au
prezentat puterea transformatoare a iubirii mântuitoare.
Deoarece acesta este mijlocul prin care noi trebuie
să primim putere, de ce nu flămânzim și nu însetăm după darul Duhului? De ce nu
vorbim despre el, de ce nu ne rugăm pentru el și nu predicăm despre el? Domnul
este mult mai binevoitor să dea Duhul Sfânt celor care Îl slujesc decât sunt
părinții să dea daruri bune copiilor lor. Pentru botezul zilnic cu Duhul Sfânt,
fiecare lucrător ar trebui să înalțe rugăciunile lui către Dumnezeu! În orice
loc ar fi lucrătorul consacrat lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va fi acolo cu el.
Cuvintele spuse ucenicilor ne sunt adresate și nouă. Mângâietorul este al
nostru așa cum a fost și al lor. Duhul dă tăria care susține sufletele ce
trudesc și se luptă în orice situație critică, în mijlocul urii acestei lumi,
și-i face să-și vadă propriile lor lipsuri și greșeli. În întristare și durere,
când totul apare întunecos și viitorul tulbure, iar noi ne simțim fără ajutor
și singuri, acesta este timpul când, drept răspuns la rugăciunea credinței,
Duhul Sfânt aduce mângâiere inimii.
Pentru noi, nu este absolut esențial să fim în
stare să definim exact ce este Duhul Sfânt. Hristos ne spune că Duhul Sfânt
este Mângâietorul, „Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl.” Cu privire la
Duhul Sfânt, este arătat în mod lămurit că în lucrarea Sa de călăuzire a
oamenilor în tot adevărul „El nu va vorbi de la El.” (Ioan 15, 26; 16, 13.).
Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice, fiindcă Domnul
nu le-a descoperit-o. Oameni, având păreri fanteziste, pot grupa laolaltă
anumite pasaje din Scriptură și din ele să clădească o susținere omenească; dar
primirea acestor vederi nu va întări Biserica. Cu privire la asemenea taine,
care sunt prea adânci pentru priceperea omenească, tăcerea este de
aur. Duhul Sfânt este dat ca un mijloc de regenerare, spre a face ca
mântuirea săvârșită prin moartea Răscumpărătorului nostru să fie reală și
eficientă. Duhul caută mereu să atragă atenția oamenilor la marea jertfă ce a
fost făcută pe crucea de pe Golgota, să descopere lumii iubirea lui Dumnezeu și
să înfățișeze sufletului convins de vinovăția lui lucrurile prețioase ale
Scripturilor. Aducând convingere de păcat și prezentând înaintea minții
standardul neprihănirii, Duhul Sfânt face pe cel în cauză să renunțe la
interesul și plăcerea față de lucrurile acestei lumi și umple sufletul cu o
dorință după sfințenie. „Are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16, 13),
a spus Mântuitorul. Dacă oamenii sunt dispuși să fie modelați, El va lucra o
sfințire a întregii ființe. Duhul va lua lucrurile lui Dumnezeu și le va
întipări în suflet. Prin puterea Sa, calea vieții va fi făcută atât de clară,
încât nimeni nu va avea cum să rătăcească mergând pe ea!
5 - La poarta templului:
La scurtă vreme după coborârea Duhului Sfânt și
îndată după un timp de rugăciune stăruitoare, Petru și Ioan, suindu-se
la templu să se închine, au văzut la poarta numită Frumoasă un olog de
patruzeci de ani, a cărui viață, de la nașterea sa, fusese numai o viață de
durere și chin. Acest om nefericit dorise de multă vreme să vadă pe Iisus spre
a putea fi vindecat; dar era aproape neputincios și prea departe de locurile
unde lucra marele Medic. În cele din urmă, el a înduplecat câțiva prieteni să-l
ducă la poarta Templului, dar, când a ajuns acolo, a aflat că Acela în
care își pusese toată nădejdea fusese dat unei morți crude. Dezamăgirea sa
a trezit simpatia acelora care știau câtă vreme sperase el cu înfocare să fie vindecat
de Iisus și zilnic îl aduceau la Templu pentru ca trecătorilor să li se facă
milă de el și să-l ajute cu vreun ban, spre a-și ușura lipsurile. Petru și
Ioan, trecând pe acolo, acesta le-a cerut și lor de pomană. Ucenicii au privit
la el cu compătimire și Petru a spus: „Uită-te la noi! Și el se uita la ei cu
luare aminte, și aștepta să capete ceva de la ei. Atunci, Petru i-a zis: Argint
și aur n-am”. Când Petru vorbi despre sărăcia lor, fața slăbănogului s-a
întristat; dar ea a strălucit de nădejde atunci când apostolul a continuat:
„Dar ce am îți dau: În Numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te și
umblă!” „L-a apucat de mâna dreaptă și l-a ridicat în sus. Îndată i s-au
întărit tălpile și gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare și a început
să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind și lăudând pe Dumnezeu. Tot
norodul l-a văzut umblând și lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoșteau că era cel ce
ședea la poarta „Frumoasă” a Templului, ca să ceară de pomană, și s-au umplut
de uimire și de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră. „Fiindcă ologul
care fusese vindecat se ținea de Petru și Ioan, tot norodul, mirat, a alergat
la ei în pridvorul zis al lui Solomon.” Ei erau uimiți văzând că ucenicii
puteau săvârși minuni asemănătoare celor săvârșite de Iisus. Totuși, aici era
bărbatul acesta care, timp de patruzeci de ani, fusese un olog
neputincios, dar care acum se bucura, putându-și folosi pe deplin picioarele
sale, fără dureri și fericit, crezând în Iisus. Când ucenicii au văzut
uimirea oamenilor, Petru a întrebat: „Pentru ce vă mirați de lucrul acesta? De
ce vă uitați cu ochii țintă la noi, ca și cum prin puterea noastră sau prin
cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?” El îi asigură că
vindecarea fusese săvârșită în Numele și prin meritele lui Iisus din Nazaret,
pe care Dumnezeu Îl înviase din morți. „Prin credința în Numele lui Iisus”,
declară apostolul, „a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeți și-l
cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum
vedeți cu toții.” Apostolii au vorbit lămurit despre marele păcat al
iudeilor, acela că au lepădat și au dat morții pe Prințul vieții; dar ei au
fost atenți să nu-i ducă pe ascultători la disperare. „Voi v-ați lepădat de Cel
Sfânt și Neprihănit, și ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș”, a zis Petru.
„Ați omorât pe Domnul Vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți; noi suntem
martori ai Lui.” „Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa, ca și
mai marii voștri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin
gura tuturor proorocilor Lui; că, adică, Hristosul Său va pătimi.” El a spus că
Duhul Sfânt îi cheamă să se pocăiască, să se convertească și-i asigură că nu
există altă nădejde de mântuire decât prin îndurarea Celui pe care ei L-au
răstignit. Numai prin credința în El păcatele lor puteau fi
iertate. „Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu”, le-a spus el cu
tărie, „pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul
vremile de înviorare.”„Voi sunteți fiii proorocilor și ai legământului, pe care
l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile Pământului
vor fi binecuvântate în sămânța ta. Dumnezeu, după ce a ridicat pe robul Său Iisus,
L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi
de la fărădelegile sale.” În felul acesta, ucenicii au predicat despre
învierea lui Hristos. Mulți dintre cei care ascultau așteptau această mărturie
și, când au auzit-o, au crezut. El le-a amintit cuvintele rostite de Domnul
Hristos, și ei au intrat în rândurile celor care primiseră Evanghelia. Sămânța
semănată de Mântuitorul a răsărit și a adus roade. Pe când ucenicii
vorbeau oamenilor, „au venit la ei pe neașteptate preoții, căpitanul Templului
și Saducheii, foarte necăjiți că învățau pe norod și vesteau în Iisus învierea
din morți.” După învierea lui Iisus, preoții au răspândit pretutindeni
știrea mincinoasă că trupul Lui fusese furat de ucenici în timp ce garda romană
adormise. Nu este deci de mirare că nu le-a plăcut atunci când au auzit pe
Petru și pe Ioan predicând despre învierea Aceluia pe care ei Îl omorâseră. În
mod deosebit, Saducheii erau foarte mânioși. Ei simțeau că însăși învățătura la
care țineau foarte mult era în primejdie și că era în joc însăși reputația
lor. Numărul celor care se convertiseră la noua credință creștea cu
repeziciune și atât Fariseii, cât și Saducheii erau de acord că, dacă acești
noi învățători nu vor fi opriți, atunci influența lor va fi o mai mare
primejdie decât atunci când Iisus a fost pe Pământ. De aceea, căpitanul
Templului, cu ajutorul mai multor Saduchei, i-au arestat pe Petru și pe Ioan și
i-au băgat la închisoare, deoarece în ziua aceea era prea târziu să mai fie
cercetați. Vrăjmașii ucenicilor nu puteau decât să fie convinși că Hristos
înviase din morți. Dovada era prea clară spre a mai fi pusă la îndoială. Cu
toate acestea, ei și-au împietrit inimile și au refuzat să se căiască de fapta
lor îngrozitoare pe care o săvârșiseră dând la moarte pe Iisus. Mai marilor
iudeilor li se dăduse o dovadă categorică a faptului că apostolii vorbeau și
lucrau sub inspirație divină, însă s-au împotrivit categoric adevărului.
Hristos nu a venit în felul în care ei se așteptaseră. Cu toate că uneori
fuseseră convinși că El era Fiul lui Dumnezeu, au înăbușit totuși această
convingere și L-au răstignit. În îndurarea Sa, Dumnezeu le-a dat și alte dovezi
și acum le era oferită o nouă ocazie de a se întoarce la El. El i-a trimis pe
ucenici să le spună că ei L-au omorât pe Prințul vieții și, prin însăși această
groaznică învinuire, El le-a făcut o nouă chemare la pocăință. Dar, simțindu-se
în siguranță în propria lor îndreptățire, învățătorii iudei au refuzat să
admită că bărbații care îi învinuiau de răstignirea lui Hristos vorbeau prin
îndrumarea Duhului Sfânt. Angajându-se pe calea de împotriviri față de
Hristos, orice act de rezistență devenea pentru preoți un nou imbold de a urma
pe aceeași cale. Împotrivirea lor devenea din ce în ce mai hotărâtă. Aceasta nu
însemna că ei nu ar fi putut ceda; puteau, dar n-au cedat. Ei
erau îndepărtați de la mântuire nu numai pentru că erau vinovați și
meritau moartea, nu numai fiindcă omorâseră pe Fiul lui Dumnezeu, ci și fiindcă
se ridicaseră cu îndârjire împotriva lui Dumnezeu.
În ziua următoare vindecării ologului, Ana și Caiafa împreună cu alți demnitari ai templului s-au strâns pentru
judecată, și arestații au fost aduși înaintea lor. Chiar în aceeași încăpere și
aproape înaintea acelorași oameni, Petru tăgăduise rușinos pe Domnul său.
Lucrul acesta i-a venit în mod clar în minte atunci când a apărut spre a fi
judecat. Acum avea ocazia să spele lașitatea sa de atunci. Cei de față,
care își aminteau de atitudinea pe care Petru o avusese la judecata
Învățătorului său, se mângâiau cu gândul că și acum el va putea fi intimidat
prin amenințarea cu închisoarea și moartea. Dar Petru cel impulsiv și încrezut
în sine, care tăgăduise pe Hristos în cel mai greu moment al Lui, se deosebea
nespus de mult de Petru care era adus acum înaintea Sinedriului pentru cercetare.
De la căderea sa, el fusese convertit. El nu mai era mândru și încrezut, ci
modest și neîncrezător în sine. El era plin cu Duhul Sfânt și, prin puterea
aceasta, era hotărât să înlăture pata apostaziei sale, cinstind Numele pe care
odată Îl tăgăduise. Până aici, preoții au evitat să amintească ceva despre
răstignirea sau învierea lui Iisus. Însă acum, pentru realizarea scopului lor,
au fost nevoiți să întrebe pe cei învinuiți cum s-a săvârșit tămăduirea celui
neputincios. „Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?” au
întrebat ei. Plini de curaj sfânt și în puterea Duhului Sfânt, Petru a
declarat fără teamă: „Să știți toți, și s-o știe tot norodul lui Israel: Omul
acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Iisus
Hristos din Nazaret pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a
înviat din morți. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie
pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub Cer
niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.” Această
curajoasă apărare a înspăimântat pe mai marii iudeilor. Ei își închipuiseră că
ucenicii vor fi copleșiți de teamă și neliniște atunci când vor fi aduși
înaintea Sinedriului. Dar, în loc de aceasta, martorii au vorbit așa cum
ar fi vorbit Hristos, cu o putere convingătoare, ce a adus la tăcere pe
potrivnicii lor. În glasul lui Petru nu era nicio urmă de teamă atunci când a
declarat despre Hristos: „El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns
să fie pusă în capul unghiului”. Petru a folosit aici o figură de stil
obișnuită preoților. Profeții vorbiseră despre piatra lepădată; și chiar Domnul
Hristos, vorbind cu o ocazie preoților și mai marilor, a spus: „N-ați citit
niciodată în Scripturi că: Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie
pusă în capul unghiului? Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii
noștri. De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va
fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra
aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va
spulbera.” (Matei 21, 42-44.). Când preoții au auzit cuvintele de apărare,
rostite fără teamă de apostoli, „au priceput că fuseseră cu Iisus.” Hristos
a pus aprobarea Lui pe cuvintele rostite de Petru în apărarea Sa. Stând strâns
alături de ucenic, ca un martor convingător, se afla bărbatul care fusese
vindecat într-un mod atât de minunat. Prezența acestui bărbat, cu câteva ore
mai înainte un olog neputincios, dar acuma cu o sănătate complet restabilită,
adăuga greutate la mărturia cuvintelor lui Petru. Preoții și mai marii au
tăcut. Ei nu erau în stare să respingă afirmațiile lui Petru, însă ei nu erau
mai puțin hotărâți să pună stavilă învățăturii ucenicilor. Pentru a-și
ascunde tulburarea, preoții și conducătorii au poruncit ca apostolii să fie
scoși afară, ca ei să se poată sfătui împreună. Cu toții au recunoscut că n-ar
folosi la nimic să tăgăduiască faptul că omul fusese vindecat. Bucuroși ar fi
ascuns minunea prin minciuni; dar lucrul acesta era cu neputință, pentru că ea
fusese săvârșită în plină lumină a zilei, înaintea unei mari mulțimi de oameni
și ajunsese deja la cunoștința a mii de persoane. Ei socoteau că lucrarea
ucenicilor trebuie oprită sau, de nu, Iisus va câștiga mulți urmași. Urmarea ar
fi apoi desconsiderarea lor; căci ar fi fost făcuți vinovați de omorârea Fiului
lui Dumnezeu. Dar, cu toată dorința lor de a nimici pe ucenici, preoții
n-au îndrăznit să facă mai mult decât să-i amenințe cu cea mai aspră pedeapsă
dacă mai continuau să vorbească sau să lucreze în Numele lui Iisus. Chemându-i
din nou înaintea Sinedriului, le-au poruncit să nu vorbească sau să învețe în
Numele lui Iisus. Dar Petru și Ioan au răspuns: „Judecați voi singuri dacă este
drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci
noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit.” Bucuros ar fi
pedepsit preoții pe oamenii aceștia pentru neclintita lor credință față de
chemarea lor sfântă, însă se temeau de popor; „fiindcă toți slăveau pe Dumnezeu
pentru cele întâmplate”. Astfel, cu repetate amenințări și mustrări, apostolii
au fost puși în libertate. În timp ce Petru și Ioan erau arestați,
ceilalți, cunoscând răutatea iudeilor, s-au rugat neîncetat pentru frații lor,
temându-se ca nu cumva cruzimea manifestată față de Iisus să se repete. De
îndată ce apostolii au fost eliberați, ei i-au căutat pe ceilalți ucenici și
le-au făcut cunoscut rezultatul cercetării. Mare a fost bucuria credincioșilor.
„Și-au ridicat glasul toți împreună către Dumnezeu și au zis: „Stăpâne, Doamne,
care ai făcut Cerul, Pământul, marea și tot ce este în ele! Tu ai zis prin
Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se
întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă noroadele lucruri deșarte? Împărații Pământului
s-au răsculat și domnitorii s-au unit împotriva Domnului și împotriva unsului
Său.” „În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Iisus, pe care L-ai uns
Tu, s-au însoțit în cetatea aceasta Irod și Pilat din Pont cu Neamurile și cu
noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul
Tău. Și acum, Doamne, uită-Te la amenințările lor, dă putere robilor Tăi
să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala și întinde-Ți mâna, ca să se
facă tămăduiri, minuni și semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Iisus.” Ucenicii
s-au rugat ca să le fie dată o mai mare putere în lucrarea de predicare; căci
ei au văzut că vor avea de întâmpinat aceeași hotărâtă împotrivire pe care
Domnul Hristos a întâmpinat-o cât a fost pe Pământ. În timp ce rugăciunile lor
unite se înălțau în credință spre Cer, a venit și răspunsul. Locul unde erau
adunați s-a cutremurat și din nou au fost înzestrați cu Duhul Sfânt. Cu inimile
pline de curaj, ei au pornit din nou să vestească Cuvântul lui Dumnezeu în
Ierusalim. „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus”,
și Dumnezeu binecuvânta în chip minunat eforturile lor.
*va urma.
Notă: s-au
folosit și unele informații din cărți apocrife, cum ar fi „Faptele lui Petru”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu