GRUPĂRI RELIGIOASE DIN VREMEA DOMNULUI IISUS.

GRUPĂRI RELIGIOASE IUDAICE ÎN VREMEA DOMNULUI IISUS

    Cuvinte precum „fariseu” sau „zelot” au intrat de multă vreme în limbajul comun pentru a desemna mai degrabă calități decât realități istorice. Dicționarul explicativ al limbii române definește termenul de „fariseu” ca însemnând fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean. „Zelot”, pe de altă parte, este folosit uneori cu sensul de fanatic. În spatele acestor semnificații se află însă o lungă istorie.

Istorie: primul și al doilea Templu:

    În vechiul Israel, ca și în ale societăți din acele vremuri, instituția preoției era strâns legată de cea politică și regală. Conform textelor sacre (Tanakh - Biblia evreiască), după o perioadă de autoritate politică descentralizată si neinstituționalizată, consemnată și descrisă în Cartea Judecătorilor, copiii lui Israel i-au cerut lui Dumnezeu să le dea un rege. Samuel (ultimul Judecător) l-a uns atunci rege pe Saul; acestuia i-a urmat David, primul din ceea ce a devenit apoi linia regală a Israelului - Casa lui David.

  Autoritatea religioasă a preoților a fost centralizată și instituționalizată odată cu construirea primului templu din Ierusalim în jurul anului 950 î.H.. În timpul „perioadei primului Templu” (950-586 î.H.) preoții slujeau în Templu și citeau textele sacre. Puterea politică aparținea regelui, dar acesta trebuia să fie uns de Marele Preot, ca semn al dreptului divin - acordat unei ființe umane - de a guverna. Autoritatea preoților se baza pe textele sacre, care conțineau povestiri morale, învățături, legi, norme de comportament pentru viața de zi cu zi și reguli privind modul de închinare la Dumnezeu. Existau încă din acea vreme, în afară de preoții din Templu, profeți si învățați, care vorbeau mulțimii despre aspectele spirituale, interpretând textele sacre; aceștia - nu de puține ori - îi criticau pe regi.

   În anul 586 î.H., Templul și monarhia au fost distruse odată cu cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, iar locuitorii au fost trimiși în exil. În anul 539 î.H., când perșii au cucerit Babilonul, Ierusalimul a intrat sub ocupația acestora. Regele persan Cirus cel Mare a permis evreilor în anul 537 î.H. să se întoarcă în Iudeea si să-și reconstruiască Templul. Odată cu terminarea construcției, în anul 515 î.H., a început „perioada celui de-al doilea Templu”. Perșii nu au permis însă si reinstaurarea monarhiei, ceea ce a dus automat la creșterea puterii preoților și a Templului, care au devenit singura autoritate în rândul populației. Cum Templul fusese reconstruit sub auspiciile unei puteri străine, existau mai multe grupuri care îi contestau autoritatea și legitimitatea. Istoricul Iosif Flavius menționează că, la acea vreme în Iudeea au început să se constituie patru mari curente: saducheii, esenienii, zeloții si fariseii.

    Saducheii reprezentau clasa preoțimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele Marelui Preot din vremea lui David si Solomon - Sadoc. Conservatori, pentru ei singurele cărți canonice erau cele care formează Pentateuhul. Nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor și nici în îngeri (Mat. 22:23; Fapte 23:8). Saducheii au reprezentat multă vreme autoritatea religioasă și au deținut puterea politică și juridică, alături de farisei. Ei promovau o interpretare literală a Legii. Compromisurile lor cu stăpânitorii, perși, egipteni, greci și romani, i-au ajutat să-și mențină pozițiile si puterea.

    Saducheii au adoptat la început o atitudine de indiferență fată de Iisus și de controversele pe care le stârnea El. Au intervenit atunci când mulțimile au început să creadă tot mai mult că Iisus este Mesia cel promis. Sub conducerea arhiereului Anna al II-lea, ei l-au ucis pe Iacov, ruda Domnului (circa 62 d.H). După izbucnirea războiului iudaic, saducheii au pierdut controlul evenimentelor, Ierusalimul cazând sub stăpânirea zeloților condusi de Ioan din Giscala și Simon ben Giora. Arhiereii Anna al II-lea și Iosua au fost uciși de zeloți și de aliații lor idumei. Istoria saducheilor ia sfârșit în anul 70, odată cu căderea Ierusalimului.

  Celelalte trei facțiuni: esenienii, zeloții și fariseii s-au constituit prin opoziție față de saduchei. Dintre aceste trei secte religioase, fariseii au avut și un important rol politic. Membrii acestor secte constituiau grupuri sociale separate, existând interdicții cu privire la interacțiunile sociale sau la căsătoriile cu membrii aparținând celorlalte grupări, considerate impure.

    Fariseii s-au constituit din grupul scribilor și întelepților de pe lângă Templu, numiți și cărturari la acea vreme. După cum le arată și numele (etimologic, fariseu provine din rădăcina paras = a separa) aceștia căutau să se separe de tot ceea ce era impur sau rău. Spre deosebire de saduchei, fariseii erau foarte deschiși către interpretări și dezbateri pe seama Legii. Ei considerau că pe lângă Scripturi (forma scrisă a învățăturilor divine), Dumnezeu îi transmisese lui Moise și o tradiție orală în care îl învăța semnificația și modul de aplicare a Legii. De aceea, dincolo de textul scris, ei aveau o serie întreagă de reguli și rânduieli pentru viața de zi cu zi, care vizau mai ales purificarea. Prăpastia dintre saduchei și farisei s-a adâncit tot mai mult în epocile care au urmat construirii celui de-al doilea Templu. Saducheii erau conservatori, monarhiști, aristocrați. Fariseii erau eclectici, populari și mult mai democratici.

   După cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare, Iudeea a intrat sub dominație grecească. A început astfel să se constituie o societate cosmopolită, în care limba greacă, științele, arhitectura, cultura, obiceiurile din viata de zi cu zi, chiar si vestimentația, au început să capete influențe grecesti. Evenimentele au atins un punct maxim în anul 165 î.H., când Antioh al III-lea, conducătorul grec al Imperiului Seleucid, a invadat Iudeea, a jefuit Templul și a instaurat un program de elenizare forțată. Evreii s-au revoltat, avându-l în frunte pe Iuda Macabeul, care a reușit să elibereze Ierusalimul și să refacă Templul. El a stabilit o nouă monarhie, însă de data aceasta era vorba de regi-preoti saduchei, cunoscută sub numele de Dinastia Hasmoneană. Fariseii au protestat împotriva faptului că regele hasmonean Alexandru Iannaeus era în acelașii timp și rege și Mare Preot și i-au cerut acestuia să aleagă între cele două funcții. Acesta s-a aliat cu saducheii si astfel a izbucnit un război civil. La moartea sa, conflictul s-a adâncit, unul din fiii săi - Hircan - fiind de partea saducheilor, celălalt – Aristobul - de partea fariseilor. Conflictul dintre cei doi a durat până la cucerirea Ierusalimului de către generalul roman Pompei în anul 63 î.H., moment care a marcat începutul dominației romane asupra Iudeii. Conform istoricului Iosif Flavius, fariseii s-au dus la generalul roman Pompei și i-au cerut să intervină în favoarea lor, restabilind vechea preoțime în Templu și abolind puterea dinastiei hasmoneene. Pompei le-a îndeplinit cererea și l-a numit Mare Preot și conducător pe Hircan. Acesta nu a guvernat însă decât șase ani pentru că a fost înlocuit de guvernatorii romani. Dintre aceștia, cel mai cunoscut nouă a fost Irod, care a reușit să obțină de la Senatul roman statutul de rege al Iudeei și astfel a pus capăt dinastiei hasmoneene.

    Fariseii voiau să fie recunoscuți și văzuți de către popor ca un model de trăire a credinței. În timp, ei dezvoltaseră o foarte elaborată interpretare a Legii, interpretare care devenise la fel de oficială ca și Scriptura. Încălcarea acestor învățături-interpretări era în ochii lor la fel de gravă ca și încălcarea poruncilor date de Dumnezeu lui Moise.

    În timpul lui Iisus, Israelul era condus de Irod, însă autoritatea religioasă era reprezentată de saduchei ca preoți la Templu și de farisei, care formau împreună cele două părți ale Sinedriului, tribunalul suprem evreiesc. Aceștia au continuat să aștepte venirea lui Mesia chiar și după răstignirea și învierea lui Iisus, ignorând toate semnele și evidențele care dovedeau că El era Mesia pe care îl așteptau.

    În numeroase episoade din Noul Testament, fariseii se arată indignați de faptul că Iisus încalcă prevederile Legii, mai ales în ceea ce privește munca în ziua de Sabat sau contactul cu persoane considerate impure. Iisus le atrage însă atenția asupra pericolului lipsei de profunzime spirituală și trăirii exclusive a aspectelor formale, destinate a masca în multe cazuri goliciunea interioară. Atât marii preoți, cât și fariseii, aveau o auto-suficiență în cele spirituale și tocmai de aceea ei s-au debarasat de Iisus în modul în care îl știm și au făcut tot ceea ce le-a stat în putință ca să fie chinuit și răstignit. Trebuie remarcat că nu toți fariseii erau „farisei”. Nu toți erau oameni cu două chipuri, fățarnici. Nicodim, cel care a venit noaptea la Iisus pentru a sta de vorbă cu El, sau Iosif din Arimateea, cel care a obținut de la romani coborârea lui Iisus de pe cruce și s-a îngrijit de punerea în mormânt, erau farisei.

   Cărturarii care apar menționați în Evanghelie alături de farisei reprezentau grupul celor a căror ocupație zilnică era studierea Legii, fiind întrebați de către ceilalți și de către popor în probleme de natură religioasă. Ei erau juriști și teologi, adevărații îndrumători ai comunității iudaice. Mântuitorul zice: „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceți-le si păziți-le.” (Mt. 23:2). Oamenii li se adresau folosind apelativul rabbi (învățătorule). Unii dintre ei au devenit celebri ca fondatori de școli. Istoria a reținut numele rabinilor Hillel și Sammai, care au trăit la începutul primului veac al erei creștine. Alții, de asemenea, s-au bucurat de o autoritate deosebita, precum Gamaliel, dascălul lui Pavel (Fapte 5:34-39; 22:3). Majoritatea cărturarilor erau farisei sau simpatizanți ai acestora. După anul 70 d.H., importanța cărturarilor a crescut. Ei au adunat tradițiile orale în colecția numită Mișna. În Faptele Apostolilor sunt menționați alături de farisei și căpetenii, încercând să împiedice propovăduirea Apostolilor (Fapte 4, 5). Au fost părtași la osândirea lui Ștefan (Fapte 6:12).

  Esenienii erau preoti „dizidenti”, care contestau legitimitatea Templului si a cultului săvârșit acolo. Ei susțineau că Templul este însăși comunitatea eseniană, iar respectarea Legii este noua formă de sacrificiu și de adorare a lui Dumnezeu, și nu ritualurile exterioare. Iosif Flavius îi descrie pe esenieni ca formând a treia școală filozofică din cadrul Iudaismului, după farisei și saduchei. El atestă începutul existenței lor din timpul domniei lui Ionatan (160-142 î.H.). Nimeni nu avea casa lui; fiecare membru era integrat unei comunități în care toate bunurile erau folosite in comun, astfel încât fiecare avea toate cele de trebuință. Majoritatea esenienilor trăiau în castitate; totuși, Iosif Flavius menționează o grupa de esenieni care permitea căsătoria membrilor săi.

   Cei care voiau să devină membri ai comunității trebuiau să treacă printr-o perioadă de încercare de un an; după aceasta, erau admiși la ritualurile de purificare, apoi, după un noviciat de doi ani, puteau participa la mesele servite în comun. Intrarea în comunitate era marcată prin depunerea unui jurământ solemn prin care candidatul se angaja să practice virtuțile, să ducă o viață evlavioasă, să urască nedreptatea și pe cei nedrepți, să se arate credincios tuturor și, în special, conductorilor comunității, să se ferească de minciună și de furt, să nu dezvăluie nimănui învățăturile primite, conținutul cărților sfinte și numele îngerilor. Cei care călcau acest jurământ erau pedepsiți în funcție de gravitatea faptelor; pedeapsa supremă era excluderea definitivă din comunitate.

    Esenienii aveau un mare respect pentru Lege, pe care o păzeau mai mult decât toți ceilalți iudei. Trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, deși ei înșiși nu participau la cultul care se săvârșea acolo. Această separare de Templu venea din convingerea că arhiereul Ionatan și urmașii lui au profanat locașul sfânt.

  Anumite elemente din organizarea comunității eseniene qumraniene și din învățaturile grupării oferă analogii interesante cu creștinismul primar, astfel încât mulți s-au întrebat dacă nu a existat o legătura între Biserica primară și esenieni. Unii, pe baza textului de la Lc. 1, 80, au crezut că Ioan Botezătorul a fost esenian. Evanghelistul nu ne spune însă decât că Ioan „a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel”. Datele evanghelice contrazic, de asemenea, aceasta ipoteză cum că Ioan Botezătorul ar fi fost esenian. Botezul său era total diferit de băile rituale ale esenienilor; iar chemarea sa universală la pocăință contrastează cu spiritul exclusivist al acestei grupări.

  Există o asemănare între organizarea Bisericii din Ierusalim și cea a comunității esenienilor. Potrivit Faptelor Apostolilor, primii creștini aveau toate bunurile în comun, în fiecare zi (Fapte 2, 46) luând masa împreună. De asemenea, cele trei etape poruncite de Mântuitorul pentru îndreptarea celor căzuți în vreo greseală se regăsesc și în disciplina de la Qumran. Deosebirile sunt însă mai profunde decât asemănările. Ceea ce-i caracterizează înainte de toate pe esenieni este exclusivismul lor extrem. Doar ei sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu, rămășița credincioasă, Israelul eshatologic. Ei refuzau orice contact cu păcătoșii, adică cu orice persoană care nu făcea parte din sectă.

    Zelotii aveau să se facă remarcați cu precădere în perioada ocupației romane, fiind un fel de fundamentaliști fanatici ai acelor vremuri. Întemeietorul acestei grupări a fost Iuda din Gamala, care în timpul recensământului din anul 6 d.H., stârnise o răscoală împotriva stăpânirii romane. Ei reprezentau o tendință politică diametral opusă celei reprezentate de saduchei sau farisei. Ei nu puteau concepe niciun fel de conviețuire cu puterea ocupantă și considerau că, este datoria oricărui bun iudeu să se opună prin orice mijloace Romei si reprezentanților ei. Zeloții au fost în mare măsură responsabili de izbucnirea revoltei din anul 66 și de războiul civil care a urmat. Puținii zeloți care au scăpat asediului Ierusalimului s-au regrupat în vecinătatea Mării Moarte și au continuat lupta până în anul 73. Unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus a provenit din rândul lor - Simon Zelotul.