ÎNTREBĂRI DESPRE ... IISUS HRISTOS!

ÎNTREBĂRI DESPRE … IISUS HRISTOS!

1. Cine este Iisus Hristos?

  Spre deosebire de întrebarea „Există Dumnezeu?”, foarte puţine persoane au pus întrebarea dacă Iisus Hristos a existat cu adevărat. În general este acceptată ideea că Iisus a fost un om care a trăit în Israel în urmă cu aproape 2000 de ani. Discuţia începe însă când vine vorba despre a analiza identitatea lui Iisus. Aproape fiecare religie importantă arată că Iisus a fost un profet, sau un învăţător bun sau un om foarte credincios. Problema este că Biblia ne învaţă că Iisus a fost infinit mai mult decât un profet, un învăţător bun sau un om foarte credincios. În cartea sa „Mere Christianity” (Creştinismul redus la esenţă), C.S. Lewis a scris: „Încerc prin aceasta să previn pe oricine ar putea să spună lucrul acesta absolut ridicol pe care oamenii îl spun adesea despre El (Iisus Hristos): „Sunt gata să accept că Iisus a fost un mare învăţător moral, dar nu accept faptul că El a pretins a fi Dumnezeu.” Acesta este un lucru pe care nici nu trebuie să îl spunem. Un simplu om şi numai atât care ar fi spus ceea ce a spus Iisus nu ar putea sa fie un învăţător moral indiferent cât de mare. Dacă ar fi numai om, atunci nu ar putea fi decât fie un lunatic - pe acelaşi nivel cu un om aiurit - fie Satan în persoană. Trebuie să faci alegerea ta în acest caz. Fie acest om a fost - şi chiar este - Fiul lui Dumnezeu, fie a fost un nebun sau chiar mai rău de-atât! Tu ai putea să nu îl asculţi considerând că este un nebun, ai putea să îl scuipi şi să îl omori ca pe un demonizat; altfel, nu ai putea decât să cazi la picioarele Sale şi să Îi spui ca îţi este Domn şi Dumnezeu. Dar haideţi să nu mai venim cu niciun fel de nonsensuri cum că ar fi fost un mare învăţător, dar numai om. El nu ne-a lăsat această opţiune deschisă. El nu a intenţionat asta.” Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: „Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia „Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu? Ioan 1:1 spune: „Cuvântul era Dumnezeu”. Ioan 1:14 spune: „Cuvântul S-a făcut trup.” Aceasta indică foarte clar aceea că Iisus este Dumnezeu întrupat. Toma, ucenicul lui Iisus, I S-a adresat astfel: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28), iar Iisus nu l-a corectat pe Toma în niciun fel. Apostolul Pavel Îl descrie ca „...Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos” (Tit 2:13). În 2 Petru 1:1, se repetă expresia „...Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”. Însuşi Dumnezeu Tatăl mărturiseşte despre identitatea completă a lui Iisus: „pe când Fiului I-a zis: Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate”. Profeţiile cu privire la Hristos din Vechiului Testament au anunţat de asemenea dumnezeirea Lui: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al Păcii.” Astfel, după cum a argumentat şi C.S. Lewis, a crede în Iisus doar ca într-un învăţător bun nu este o opţiune de luat în considerare. Iisus a pretins în mod clar şi fără echivoc că este Dumnezeu. Dacă El nu este Dumnezeu, atunci ar fi un mincinos, şi în felul acesta nu ar mai putea fi considerat niciun profet, niciun bun învăţător şi niciun om credincios. În dorinţa lor de a oferi explicaţii suplimentare cu privire la cuvintele pe care Iisus le-a spus, „savanţii” moderni au pretins că „adevăratul Iisus din istorie” nu a spus multe dintre lucrurile pe care Biblia I le atribuie. Cine suntem noi să discutăm Cuvântul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte cuvintele pe care Iisus le-a spus ori nu? Cum ar putea un „savant”, la 2000 de ani după Iisus să ştie mai bine ceea ce a spus ori nu Iisus decât cei care au trăit în preajma Lui, care L-au slujit şi care au fost învăţaţi chiar de Iisus Însuşi (Ioan 14:26)? De ce este atât de importantă întrebarea cu privire la adevărata identitate a lui Iisus? De ce contează atât de mult dacă Iisus a fost sau nu Dumnezeu? Cel mai important motiv pentru care Iisus trebuie să fie Dumnezeu este că dacă nu ar fi Dumnezeu, atunci moartea Sa nu ar fi fost suficientă pentru plata păcatelor întregii lumi (1 Ioan 2:2). Numai Dumnezeu putea plăti o astfel de pedeapsă infinită (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). Iisus a trebuit să fie Dumnezeu pentru a putea plăti pentru pedeapsa noastră. Iisus a trebuit însă să fie şi om pentru a putea muri pentru noi. Mântuirea este posibilă numai prin credinţa în Iisus Hristos! Dumnezeirea lui Iisus este motivul pentru care El este singura cale de mântuire. Dumnezeirea lui Iisus este motivul pentru care El a proclamat: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

2. Este dumnezeirea lui Hristos biblică?

   În plus faţă de afirmaţiile specifice ale lui Iisus legate de propria Sa identitate, ucenicii Săi au recunoscut dumnezeirea lui Hristos. Ei au afirmat că Iisus avea dreptul de a ierta păcatele - ceva ce numai Dumnezeu poate face, întrucât păcatul este împotriva lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:31; Coloseni 3:13; cf. Psalmul 130:4 – T.M.; Ieremia 31:34). În strânsă legătură cu această ultimă afirmaţie, s-a spus de asemenea despre Iisus că El este Cel care va „judeca viii şi morţii” (2 Timotei 4:1). Toma a strigat către Iisus: „Domnul meu, şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28). Pavel Îl numeşte pe Iisus „marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor” (Tit 2:13), şi arată că înainte de întruparea Sa, Iisus a existat ca parte a lui Dumnezeu (Filipeni 2:5-8). Epistola către Evrei spune cu privire la Iisus că: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” (Evrei 1:8). Ioan a spus de asemenea că: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul (Iisus) era Dumnezeu” (Ioan 1:1). Alte exemple din Scriptură care ne învaţă despre dumnezeirea lui Hristos pot fi găsite în Apocalipsa 1:17; 2:8; 22:13; 1 Corinteni 10:4; 1 Petru 2:6–8; Psalmul 18:2; 95:1 - T.M.; 1 Petru 5:4; Evrei 13:20, însă chiar şi numai unul dintre acestea ar fi suficient pentru a arăta că Hristos a fost considerat ca Dumnezeu de către cei care L-au urmat. Lui Iisus I-au fost atribuite de asemenea titluri şi caracteristici care în Vechiul Testament erau în mod unic ale lui Iehova/Yahve (numele formal al lui Dumnezeu). Titlul de „Răscumpărător” din Vechiul Testament (Psalmul 130:7 - T.M.; Osea 13:14) este utilizat deseori în Noul Testament când se vorbeşte despre Iisus (Tit 2:13; Apocalipsa 5:9). Iisus este de asemenea numit Emanuel („Dumnezeu este cu noi" în Matei 1). În Zaharia 12:10, Iehova spune: „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns.” Noul Testament aplică această profeţie la crucificarea lui Iisus (Ioan 19:37; Apocalipsa 1:7). Dacă Iehova este Cel care a fost străpuns şi la care au privit, iar Iisus a fost Cel străpuns şi la care au privit, atunci Iisus este Iehova. Apostolul Pavel interpretează Isaia 45:22-23 aplicând aceste la Iisus în Filipeni 2:10-11. Mai mult, numele lui Iisus este utilizat alături de cel al lui Iehova în rugăciune: „Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos!” (Galateni 1:3; Efeseni 1:2). Dacă Iisus nu ar fi Dumnezeu, atunci aceasta ar fi o blasfemie. Numele lui Iisus apare alături de cel al lui Iehova în porunca lui Iisus de a boteza „în numele (singular) al Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19; vezi de asemenea 2 Corinteni 13:14). În Apocalipsa, Ioan spune că toată creaţia Îl laudă pe Hristos (Mielul) - deci Iisus nu este parte a creaţiei (Apocalipsa 5:13). Lucruri care pot fi împlinite numai de către Dumnezeu sunt atribuite în mod egal lui Iisus. Iisus nu numai că a înviat morţi (Ioan 5:21; 11:38-44), şi a iertat păcate (Faptele Apostolilor 5:31; 13:38), dar El a creat şi susţine Universul (Ioan 1:2; Coloseni 1:16-17)! Acest lucru este întărit şi mai mult atunci când cineva vrea să ia în considerare faptul că Iehova a spus că El a fost singur de-a lungul procesului de creaţie (Isaia 44:24). Mai mult, Hristos are toate atributele pe care numai Dumnezeu le poate avea: veşnicia (Ioan 8:58), omniprezenţa (Matei 18:20, 28:20), omniscienţa (Matei 16:21), omnipotenţa (Ioan 11:38-44). Acum, este una să pretinzi a fi Dumnezeu sau să convingi pe cineva să creadă asta, şi alta să poţi şi demonstra că este adevărat. Ca demonstraţie a pretenţiei Sale de a fi Dumnezeu, Hristos a făcut o mulţime de miracole şi chiar a înviat dintre morţi. Iată numai câteva din minunile lui Iisus: a transformat apa în vin (Ioan 2:7), a mers pe ape (Matei 14:25), a înmulţit hrana (Ioan 6:11), a vindecat orbi (Ioan 9:7), ologi (Marcu 2:3), şi alţi bolnavi (Matei 9:35; Marcu 1:40-42), şi chiar a înviat oameni dintre cei morţi (Ioan 11:43-44; Luca 7:11-15; Marcu 5:35). Mai mult, Hristos Însuşi a înviat dintre cei morţi. Fată de mitologia păgână cu aşa-zişi zei care mor şi învie, nimic asemănător învierii lui Hristos nu este revendicat cu asemenea seriozitate de către alte religii - şi nicio altă revendicare nu are atâtea confirmări extra-scripturale. Conform Dr. Gary Habermas, există cel puţin 12 evenimente istorice pe care chiar şi criticii necreştini de specialitate le admit că adevărate:

1. Iisus a murit prin crucificare;

2. El a fost îngropat;

3. Moartea Sa a determinat pierderea speranţei şi despărţirea temporară a ucenicilor Săi;
4. Mormântul lui Iisus a fost descoperit (sau se pretinde că ar fost descoperit) gol după numai câteva zile;

5. Ucenicii au crezut că au văzut pe Hristos înviat;

6. După aceasta, ucenicii au fost transformaţi din a fi plini de îndoială în credincioşi îndrăzneţi;

7. Acest mesaj a constituit centrul predicării în Biserica primară;

8. Acest mesaj a fost predicat în Ierusalim;

9. Biserica s-a născut şi a crescut ca rezultat al predicării acestui mesaj;

10. Ziua învierii, Duminica, a înlocuit Sabatul (Sâmbăta) ca zi principală de închinare,

11. Iacov, un sceptic, a fost convertit atunci când la rândul lui L-a văzut pe Iisus înviat,

12. Pavel, un duşman al creştinismului, a fost convertit ca urmare a unei experienţe în care s-a întâlnit cu Iisus cel înviat.

   Chiar dacă au existat persoane care au avut obiecţii cu privire la această listă specifică, numai o mică parte a lor sunt suficiente pentru a proba învierea şi formarea mesajului Evangheliei: moartea, îngroparea, învierea şi apariţiile lui Iisus de după înviere (1 Corinteni 15:1-5). Chiar dacă pot exista teorii care să explice unul sau mai multe dintre evenimentele menţionate mai sus, învierea lui Hristos este suficientă şi acoperitoare. Criticii admit că ucenicii au pretins că L-au văzut pe Iisus înviat. Nici minciunile şi nici halucinaţiile nu ar putea să transforme oamenii la fel cum învierea lui Iisus a făcut-o. În primul rând, ce ar fi putut câştiga din asta? Creştinismul nu era popular în acea vreme şi cu siguranţă că nu le putea aduce niciun fel de avantaje materiale. În al doilea rând, mincinoşii nu sunt cele mai potrivite persoane pentru a fi martiri. Nu există nicio explicaţie mai bună pentru disponibilitatea ucenicilor de a muri în feluri cu adevărat oribile pentru credinţa lor decât învierea lui Hristos. Da, este adevărat că o mulţime de oameni mor pentru minciuni despre care ei cred că sunt adevăruri, însă nimeni nu este dispus să moară pentru ceva ce crede că este o minciună! În concluzie: Hristos a pretins că este Iehova, El este Dumnezeu (nu doar „un dumnezeu" - ci Dumnezeu cel adevărat) , iar cei care L-au urmat (evrei care ar fi trebuit altfel să fie pedepsiţi de idolatrie) au crezut în El şi s-au raportat la El ca la Dumnezeu. Hristos a demonstrat dumnezeirea Sa prin minuni, inclusiv prin învierea din morţi. Nici o altă ipoteză nu poate explica aceste fapte.

3. Ce înseamnă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?

   Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu în felul în care noi vedem o relaţie obişnuită dintre un tată şi fiul său ca oameni. Dumnezeu nu S-a căsătorit şi astfel a avut un Fiu. Iisus este Fiul lui Dumnezeu în sensul că El este Dumnezeu întrupat pe Pământ (Ioan 1:1,14). Iisus este Fiul lui Dumnezeu prin aceea că El a fost arătat oamenilor întrupat prin intermediul Duhului Sfânt. Luca 1:35 arată „Îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”. În timpurile biblice, expresia „fiul omului” a fost utilizată pentru a descrie o fiinţă umană. Fiul omului făcea întotdeauna referire la oameni. În decursul chestionării Sale de către liderii evrei, marele preot L-a intrebat pe Iisus: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26:63). Domnul Iisus a răspuns: „Da. Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii Cerului” (Matei 26:64). Liderii evrei L-au acuzat atunci pe Iisus de blasfemie (Matei 26:65-66). Ceva mai târziu, înaintea lui Pontiu Pilat, „Iudeii i-au răspuns: ,,Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 19:7). De ce pretenţia de a fi „Fiul lui Dumnezeu” ar fi fost considerată blasfemie şi deci demnă de pedeapsa cu moartea ? Liderii evrei înţeleseseră exact ceea ce Domnul Iisus a spus când a folosit expresia „Fiul lui Dumnezeu”. A fi „Fiul lui Dumnezeu” însemna că avea aceeaşi natură cu a lui Dumnezeu. „Fiul lui Dumnezeu” este „al lui Dumnezeu”. Pretenţia de a avea aceeaşi natură cu a lui Dumnezeu, de fapt a fi Dumnezeu, a reprezentat pentru liderii evrei o blasfemie şi de aceea ei au cerut moartea lui Iisus. Evrei 1:3 exprimă aceasta foarte clar: „El (Fiul), care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui…” Un alt exemplu poate fi găsit în Ioan 17:12, unde Iuda este descris ca „fiul pierzării”. Ioan 6:71 ne spune că Iuda era fiul lui Simon. Ce vrea să spună însă Ioan 17:12 prin a-l descrie pe Iuda ca „fiu al pierzării”? Cuvântul „pierzare” are sensul de „distrugere, ruinare, pierdere”. Iuda nu a fost în sens literal fiul „distrugerii, ruinării, pierzării”, ci aceste lucruri au reprezentat identitatea vieţii lui Iuda. Iuda a fost manifestarea pierzării. În mod asemănător, Iisus este Fiul lui Dumnezeu, prin aceea că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu. Iisus este Dumnezeu întrupat (Ioan 1:1,14).

4. Dacă Iisus era Dumnezeu, cum putea El să se roage lui Dumnezeu? Se ruga Iisus Lui Însuşi?

   Pentru a înțelege pe Iisus ca Dumnezeu pe Pământ rugându-se Tătălui Său din Cer, trebuie să realizăm că Tatăl etern şi Fiul etern au avut o relație eternă înainte ca Iisus să se fi întrupat ca om. Vă rog să citiți Ioan 5:19-27, în special versetul 23 unde Iisus spune că Tatăl la trimis pe Fiul (vezi de asemenea Ioan 15:10). Iisus nu a devenit Fiul lui Dumnezeu atunci când S-a născut în Betleem. El a fost dintotdeauna Fiul lui Dumnezeu, din eternitate, El a rămas şi va fi întotdeauna Fiul lui Dumnezeu. Isaia 9:6 ne spune că un Fiu ni s-a dat şi un Copil ni s-a născut. Iisus a fost dintotdeauna parte a Trinității, alături de Duhul Sfânt. Trinitatea a existat dintotdeauna, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, nu trei dumnezei, ci un Dumnezeu existând în trei persoane. Iisus învăța pe oameni că El şi Tatăl Său sunt una (Ioan 10:30), acest lucru însemnând că El şi Tatăl Său au aceeaşi esență. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei personae co-egale existând ca Dumnezeu. Aceste trei persoane au avut şi au o relație vesnică. Când Iisus, Fiul etern al lui Dumnezeu, a luat asupra Lui natura umană dar fără păcat, El de asemenea a luat chipul uni servitor, renunțând la Gloria Sa cerească (Filipeni 2:5-11). Ca Dumnezeu-om, a învățat supunerea (Evrei 5:8) față de Tatăl Său atunci când a fost ispitit de Satan, acuzat pe nedrept de către oameni, respins de poporul Său şi în final crucificat. Rugăciunea Lui către Tatăl Său Ceresc era de a-I cere putere (Ioan 11:41-42) şi înțelepciune (Marcu 1:35, 6:46). Rugăciunea Lui arăta dependența pe care o avea, în forma Sa umană, de Tatăl Său, pentru a putea să ducă la îndeplinire planul de răscumpărare al Tatălui Său, aşa cum reiese din rugăciunea lui Iisus din Ioan 17. Rugăciunea Lui a arătat că El S-a supus total voinței Tatălui Său, aceea de a merge la cruce şi de a plăti pedeapsa (moartea) pentru încălcarea, de către noi, a Legii lui Dumnezeu (Matei 26:31-46). Bine înțeles, El a înviat din mormânt, câştigând iertarea şi viața veşnică pentru aceia care se pocăiesc de păcat şi care cred în El ca Mântuitor. Nu este nicio problemă cu faptul că Dumnezeu se ruga sau vorbea cu Dumnezeu Tatăl. Aşa cum am menționat, ei aveau o relație din veşnicie, înainte ca Hristos să devină Om. Această relație este descrisă în Evanghelii, ca noi să vedem modul în care Fiul lui Dumnezeu a purtat în umanitatea Sa voia Tatălui Său şi, făcând astfel, a obținut răscumpărarea pentru copii Săi (Ioan 6:38). Puterea lui Hristos de a se supune în mod continuu Tatălui Său Ceresc s-a datorat vieții Lui de rugăciune. Iar noi trebuie să urmăm modelul lui Hristos de rugăciune. Iisus Hristos nu era mai puțin Dumnezeu atunci când se ruga pe Pământ Tatălui Său Ceresc. El a vrut să arate că şi în neprihănire este nevoie de o viaţă de rugăciune cu scopul de a face voia Tatălui Său. Rugăciunea lui Iisus către Tatăl a fost o demonstrație a relației Sale în cadrul Trinității şi un exemplu pentru noi, de a ne încrede în Dumnezeu prin rugăciune, pentru puterea şi înțelepciunea de care avem nevoie. Odată ce Hristos, ca Dumnezeu-om, a avut nevoie de o viață de rugăciune intensă, şi noi, ca urmaşi ai lui Hristos, ar trebui să avem.

5. Ce a vrut să spună Iisus când a zis „Eu sunt”?

   Răspunzând la întrebarea fariseilor „Cine Te crezi Tu că ești?”, Iisus a spus: Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat. N-ai nici cincizeci de ani, I-au zis iudeii, și l-ai văzut pe Avraam?! Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu. La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Iisus S-a ascuns și a ieșit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Și așa a plecat din Templu.” Răspunsul violent al evreilor vizavi de afirmația „Eu sunt” a lui Iisus indică faptul că I-au înțeles limpede declarația - Se făcea pe Sine egal cu titlul „Eu sunt” pe care Și-l dă Dumnezeu Lui Însuși în Exodul 3.14. Dacă Iisus ar fi vrut să spună pur și simplu că a existat înainte de timpul în care a trăit Avraam, ar fi spus: „Înainte de Avraam am fost Eu.” Nu este nicio îndoială că evreii au înțeles ce zicea El, pentru că au luat pietre să-L ucidă fiindcă S-a făcut pe Sine egal cu Dumnezeu. (Ioan 5.18). O astfel de afirmație, dacă nu era adevărată, era blasfemie, și pedeapsa prescrisă de Legea mozaică era moartea. (Leviticul 24.11-14). Dar Iisus nu a comis blasfemie; El a fost și este Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Trinității, egal cu Tatăl în orice aspect. Iisus a folosit sintagma „Eu sunt” în șapte declarații cu privire la Sine. În toate cele șapte, combină „Eu sunt” cu metafore extraordinare care exprimă relația Lui mântuitoare cu lumea. Toate apar în Evanghelia după Ioan. Ele sunt: Eu sunt Pâinea vieții (Ioan 6.35, 1, 48, 51); Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8.12); Eu sunt Ușa oilor (Ioan 10.7, 9); Eu sunt Păstorul cel bun (Ioan 10.11, 14); Eu sunt Învierea și Viața (Ioan 11.25) Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6); Eu sunt adevărata Viță (Ioan 15.1, 5). 

6. Ce este kenosisul?

   Termenul „kenosis” vine de la cuvântul grecesc pentru doctrina golirii de Sine a lui Hristos în întruparea Sa. Kenosisul a fost o renunțare de Sine, nu o golire a Sa de dumnezeire, nici nu a dat dumnezeirea Sa în schimbul umanității. Filipeni 2.7 ne spune că Iisus „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” În timpul lucrării Sale pe Pământ, Iisus nu a încetat să fie Dumnezeu. Însă a lăsat la o parte gloria Lui cerească a unei relații față către față cu Dumnezeu. De asemenea a lăsat la o parte autoritatea Lui independentă. În timpul lucrării pamântești, Hristos S-a supus în întregime voii Tatălui. Ca parte din kenosis, Iisus a acționat uneori în cadrul limitărilor omenești (Ioan 4.6, 19.28). Dumnezeu nu obosește și Lui nu Îi este sete. Matei 24.36 ne spune că „Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Ne putem întreba, dacă Iisus era Dumnezeu, cum putea El să nu știe totul, așa cum știe Dumnezeu (Psalmul 139.1-6 - T.M.)? Se pare că, cât timp Iisus a fost pe Pământ, a renunțat la folosirea unora dintre atributele Sale divine. Cu toate acestea, Iisus a continuat să fie într-un mod perfect sfânt, drept, milostiv, îndurător, neprihănit, și plin de dragoste, însă într-o măsură sau alta, Iisus nu a fost omniscient sau omnipotent. Totuși, când este vorba despre kenosis, adesea ne concentrăm prea mult asupra lucrurilor la care a renunțat Iisus. Kenosisul are de a face de asemenea cu ce a luat Hristos. Iisus Și-a adăugat la Sine o natură umană și S-a smerit. Iisus a trecut de la a fi gloria gloriilor la a fi o ființă umană care a fost dată la moarte pe cruce. Filipeni 2.7-8 declară: „... S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” În cel mai înalt act de umilire, Dumnezeul Universului a devenit ființă umană și a murit pentru creația Sa. Așadar, kenosisul înseamnă faptul că Hriostos a luat o natură umană, cu toate limitările sale, exceptând păcatul. 

7. Ce înseamnă că Iisus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu?

   Sintagma „singurul Fiu născut” apare în Ioan 3.16, care spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu (născut), pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Sintagma „singurul născut” este traducerea cuvântului grecesc monogenes. Acest cuvânt poate fi tradus cu „singurul”, „singurul de acest fel” și „singurul născut”. Tocmai această ultimă sintagmă „singurul născut” provoacă probleme. Învățătorii falși se țin de această frază ca să încerce să-și dovedească învățătura lor falsă că Iisus Hristos nu este Dumnezeu; de exemplu că Iisus nu este egal în esență cu Dumnezeu, ca a doua Persoană din Trinitate. Ei văd cuvântul „născut” și spun că Iisus este o ființă creată, pentru că numai cineva care are un început în timp poate fi „născut”. Ce nu este observat aici este că „născut” este traducerea unui cuvânt grecesc. Astfel, trebuie să ne uităm la înțelesul original al cuvântului grecesc. Așadar, ce înseamnă monogenes? Potrivit lucrării „Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (BAGD, 3rd Edition)”, monogenes are două definiții primare. Prima definiție este „care ține de a fi singurul de felul lui în cadrul unei relații specifice”. Acesta este înțelesul cu care este folosit în Evrei 11.17, când scriitorul face referire la Isaac ca fiind „singurul fiu (născut)” al lui Avraam. Avraam nu a avut un singur fiu, însă Isaac a fost singurul fiu pe care l-a avut de la Sara și singurul fiu al legământului. Cea de-a doua definiție este „care ține de a fi singurul de felul sau de categoria lui, unic de felul lui”. Acesta este înțelesul din Ioan 3.16. De fapt, Ioan este singurul scriitor al Noului Testament care folosește acest cuvânt cu referire la Isus (vezi Ioan 1.14, 18, 3.16, 18, 1 Ioan 4.9). Ioan a fost preocupat în primul rând să demonstreze că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20.31) și folosește acest cuvânt ca să-L pună în evidență pe Iisus ca fiind în mod unic Fiul lui Dumnezeu - împărtășind aceeași natură divină ca a lui Dumnezeu - spre deosebire de credincioșii care sunt fiii și fiicele lui Dumnezeu prin credință. Lucrul esențial este că termeni precum „Tată” și „Fiu”, care Îi descriu pe Dumnezeu și pe Iisus, sunt termeni omenești folosiți ca să ne ajute să înțelegem relația dintre diferitele persoane ale Trinității. Dacă poți înțelege relația dintre un tată omenesc și un fiu omenesc, atunci poți înțelege, în parte, relația dintre Prima și cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi. Analogia se strică dacă încerci să o duci prea departe și să înveți, asemenea unor culte creștine (cum sunt martorii lui Iehova), că Iisus a fost „născut” în mod literal, însemnând „produs” sau „creat” de Dumnezeu Tatăl.

8. Cine a fost Iisus Cel adevărat, istoric?

   Fără nicio îndoială, una dintre cele mai frecvente întrebări este „Cine a fost Iisus?” Este cert că Numele lui Iisus este cel mai recunoscut în toată lumea. Nu mai puțin de o treime din populația lumii - aproximativ 2,5 miliarde - se numesc creștini. Islamul, care cuprinde aproximativ 1,5 miliarde de oameni, chiar îl recunoaște pe Iisus ca fiind al doilea mare profet, după Mahomed. Din celelalte 3,2 miliarde de oameni (în mare jumătate din populația lumii), majoritatea fie au auzit Numele Iisus, fie știu despre El. Dacă ar fi să pui laolaltă un rezumat al vieții lui Iisus de la nașterea Sa până la moartea Sa, ar fi oarecum subțire în conținut. S-a născut din părinți evrei în Betleem, un orășel aflat în sudul Ierusalimului, în timp ce teritoriul se afla sub ocupație romană. Părinții Săi s-au mutat la nord, la Nazaret, unde a crescut; de aici a fost în mod obișnuit cunoscut ca „Iisus din Nazaret”. Tatăl Lui a fost tâmplar, astfel că cel mai probabil că Iisus a învățat acel meșteșug în anii Săi timpurii. În jurul vârstei de treizeci de ani, a început o lucrare publică. A ales o duzină de oameni cu reputație îndoielnică să-I fie ucenici și a lucrat în afara Capernaumului, un sat pescăresc extins și centru comercial pe malul Mării Galileei. De acolo a călătorit și a predicat în toată regiunea Galileei, deplasându-Se adesea printre neamurile din vecinătate și printre samariteni, făcând călătorii sporadice la Ierusalim. Metodologia și învățăturile neobișnuite ale lui Iisus i-au surprins și i-au deranjat pe mulți. Mesajul Său revoluționar, asociat cu minuni uimitoare și vindecări a câștigat un număr imens de adepți. Popularitatea Lui în rândul publicului a crescut rapid și, ca rezultat, acest lucru a fost observat de către conducătorii bine înrădăcinați ai credinței iudaice. Curând, acești lideri evrei vor deveni geloși și indignați de succesul Lui. Mulți dintre acești lideri au găsit învățăturile Lui ca fiind ofensatoare și au simțit că tradițiile și ceremoniile lor religioase stabilite erau puse în pericol. În curând, ei au complotat cu conducătorii romani ca să-L omoare. A fost că tocmai în acest timp unul dintre ucenicii lui Iisus L-a trădat liderilor evrei pentru o sumă neînsemnată de bani. La scurt timp după aceea, L-au arestat, au instrumentat o serie de parodii de judecăți aranjate în grabă și L-au executat fără întârziere prin crucificare. Dar, spre deosebire de oricare altă moarte din cursul istoriei, moartea lui Iisus nu a fost sfârșitul poveștii Sale, ci a fost, de fapt, începutul. Creștinismul există numai datorită a ceea ce s-a întâmplat după ce Iisus a murit. La trei zile de la moartea Sa, ucenicii Săi și mulți alții au început să susțină că El S-a întors din morți la viață. Mormântul Lui a fost găsit gol, trupul nu mai era acolo și diferite grupuri de oameni din diferite locuri, aflați în circumstanțe diferite au fost martori ai unor numeroase arătări. Ca urmare a acestor lucruri, oamenii au început să proclame că Iisus era Hristosul, Mesia. Ei au afirmat că învierea Sa a validat mesajul iertării de păcat prin jertfa Sa. La început, ei au proclamat această Veste bună, cunoscută ca fiind Evanghelia, în Ierusalim, tocmai orașul unde a fost omorât. Această nouă grupare de urmași a ajuns cunoscută în curând ca fiind Calea (vezi Fapte 9.2, 19.9, 23, 24.22) și s-a extins cu repeziciune. Într-un timp scurt, mesajul credinței proclamat de Evanghelie s-a întins chiar dincolo de această regiune, extinzându-se până la Roma, precum și până la extremitățile acestui vast imperiu. Este fără îndoială că Iisus a avut un impact colosal asupra istoriei lumii. Întrebarea cu privire la „realitatea istorică a lui Iisus” poate primi răspuns prin studierea impactului pe care L-a avut Iisus în istoria lumii. Singura explicație pentru impactul incomparabil pe care L-a avut Iisus este că El a fost mult mai mult decât un simplu om. Iisus a fost și este exact cine spune Biblia că este - Dumnezeul devenit Om. Numai Dumnezeul care a creat lumea și care controlează cursul istoriei poate avea un impact atât de drastic asupra lumii.

9. Care au fost ultimele șapte rostiri ale lui Iisus de pe cruce și ce înseamnă ele?

   Acestea sunt cele șapte afirmații pe care le-a făcut Iisus pe cruce (nu într-o ordine anume):

(1) Matei 27.46 ne spune că, pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare, spunând: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici Iisus Își exprima sentimentul de abandonare, întrucât Dumnezeu a pus păcatele lumii asupra Sa - și, de aceea, Dumnezeu a trebuit să „Își întoarcă fața” de la Iisus. În timp ce Iisus simțea acea povară a păcatului, totodată experimenta o separare de Dumnezeu, singura dată în toată veșnicia. Aceasta a fost, de asemenea, împlinirea afirmației profetice din Psalmul 22.1 - T.M..
 

 (2) „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23.34). Aceia care L-au răstignit pe Iisus nu au fost conștienți de întreaga amploare a ceea ce fac, pentru că nu L-au recunoscut ca Mesia. Faptul că au ignorat adevărul divin nu a însemnat că au meritat iertare și rugăciunea lui Hristos rostită în mijlocul batjocurilor lor este o expresie a compasiunii fără margini a harului divin.

(3) „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” (Luca 23.43).  În această afirmație, Iisus îl asigură pe unul dintre tâlharii de pe cruce că, atunci când va muri, va fi cu Iisus în Cer. Lucrul acesta a fost acordat pentru că, chiar în ceasul morții, tâlharul și-a exprimat credința în Iisus, recunoscându-L ca cine este. (Luca 23.42).

(4) „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul.” (Luca 23.46). Aici, Iisus de bunăvoie Își dă sufletul în mâinile Tatălui, indicând că urmează să moară și că Tatăl I-a acceptat jertfa. El „S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu.” (Evrei 9.14)

(5) „Femeie, iată fiul tău!” și „Iată mama ta!” Când Iisus a văzut-o pe mama Lui stând lângă cruce împreună cu apostolul Ioan, pe care-l iubea, a încredințat îngrijirea mamei Sale în mâinile lui Ioan. Și, din acel ceas, Ioan a luat-o în casa lui. (Ioan 19.26-27). În acest verset, Iisus, Fiul care este mereu plin de compasiune, Se asigură că mama Lui pământească are parte de îngrijire după moartea Sa.

(6) „Mi-e sete.” (Ioan 19.28). Aici Iisus împlinește profeția mesianică din Psalmul 69.21 – T.M.: „Ei îmi pun fiere în mâncare și, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet.” Spunând că Îi este sete, i-a determinat pe romani să-I dea oțet, o procedură obișnuită în timpul crucificării, împlinind prin aceasta profeția.

(7) „S-a isprăvit!” (Ioan 19.30). Ultimele cuvinte ale lui Iisus au însemnat că suferința Lui se încheia și întreaga lucrare pe care I-a dat-o Tatăl să o facă, însemnând să propovăduiască Evanghelia, să înfăptuiască minuni și să obțină mântuire veșnică pentru poporul Lui, era terminată, realizată, îndeplinită. Datoria păcatului a fost plătită.

10. Unde a fost Iisus în timpul celor trei zile dintre moartea şi învierea Sa?

    1 Petru 3:18-19 afirmă: „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovaduiască duhurilor din închisoare.” Expersia „în duh”, în versetul 18, are exact aceeaşi construcţie ca expresia „în trup”. Ca urmare, este cel mai corect să relaţionăm cuvântul „duh” cu acelaşi subiect ca şi cuvântul „trup”. Trupul şi duhul sunt trupul şi duhul lui Hristos. Afirmaţia „a fost înviat în duh”, arată faptul că purtarea păcatelor de către Hristos ca şi moartea Lui au marcat o separare a duhului Său uman de Tatăl (Matei 27:46). Contrastul este între trup şi duh, ca în Matei 27:41 şi Romani 1:3-4, şi nu între trupul lui Hristos şi Duhul Sfânt. Când s-a îndeplinit ispăşirea păcatelor, duhul Lui a reluat comuniunea care fusese ruptă.

    1 Petru 3:18-22 descrie o relaţie necesară între suferinţa lui Hristos (versetul 18) şi glorificarea Lui (versetul 22). Numai Petru oferă informaţii specifice despre ce s-a întâmplat între aceste două evenimente. Cuvântul „să propovăduiască” din verestul 19 nu este termenul folosit curent în Noul Testament pentru predicarea Evangheliei. Literal, înseamnă a vesti un mesaj. Iisus a suferit şi a murit pe Cruce, trupul Său fiind omorât, iar duhul Său a murit când El a fost făcut păcat. Dar duhul Său a fost adus la viaţă şi Iisus l-a încredinţat Tatălui. Aşa cum afirmă Petru, la un moment dat între moarte şi înviere, Iisus a făcut o proclamare specială „duhurilor din închisoare.” Când se referă la oameni, Petru foloseşte „suflete”, nu „duhuri” (3:20). În Noul Testament, cuvântul „duhuri” este folosit pentru a descrie îngeri sau demoni, nu fiinţe umane; versetul 22 pare să scoată în evidenţă acelaşi înţeles. De asemenea, nicăieri în Biblie nu ni se spune că Iisus ar fi vizitat iadul. Fapte 2:31 afirmă că El a mers în „Hades”, dar „Hades” nu este iadul. Cuvântul „Hades” se referă la locuinţa morţilor, un loc temporar de aşteptare până la înviere. Apocalipsa 20:11-15 face o distincţie clară între cele două. Iadul este locul permanent şi final de judecată pentru cei pierduţi. Hades este un loc temporar. Domnul nostru Şi-a încredinţat duhul Tatălui, a murit şi, la un anumit moment între moartea şi învierea Sa, a mers în locuinţa morţilor unde a transmis un mesaj fiinţelor spirituale (probabil îngeri căzuţi; vezi Iuda 6) care erau cumva relaţionate cu perioada dinainte de potopul din vremea lui Noe. Versetul 20 clarifică aceste lucruri. Petru nu ne spune ce a proclamat Iisus acelor duhuri captive, dar nu putea fi un mesaj de răscumpărare din moment ce îngerii nu pot fi salvaţi (Evrei 2:16). A fost probabil o declaraţie de victorie asupra lui Satan şi a domniilor lui (1 Petru 3:22; Coloseni 2:15). De asemenea. Efeseni 4:8-10 pare să indice faptul că Hristos a mers în „sânul lui Avraam” (Luca 16:22; 23:43) şi a luat în Cer pe toţi aceia care au crezut în El înainte de moartea Sa. Pasajul nu dă multe detalii despre ce s-a întâmplat, dar majoritatea cercetătorilor consideră că acesta este înţelesul expresiei „a luat robia roabă.” Acestea fiind spuse, Biblia nu expune cu precizie ce a făcut Hristos în timpul celor trei zile dintre moartea şi învierea Sa. Totuşi, se pare că El a proclamat victoria asupra îngerilor căzuţi şi/sau necredincioşilor. Ceea ce putem şti cu siguranţă este că Iisus nu a dat oamenilor o a doua şansă pentru mântuire. Biblia ne spune că după moarte urmează judecata (Evrei 9:27), nu a doua şansă. Nu există un răspuns în totalitate clar cu privire la ce a făcut Iisus în timpul dintre moarte şi înviere. Probabil aceasta este una dintre tainele pe care le vom înţelege atunci când vom ajunge în Cer, în glorie.

 11. Ce înseamnă că Iisus este Marele nostru Preot?

    Mare Preot este numai unul dintre multele titluri folosite cu referire la Iisus, pe lângă altele: Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului, Prietenul păcătoșilor, etc.. Fiecare dintre ele se concentrează asupra unui aspect din cine este El și ce înseamnă acel lucru pentru noi. În cartea Evrei, Iisus este numit Mare Preot (Evrei 2.17, 4.14). Cuvântul „preot” transmite câteva înțelesuri elementare. Mai întâi, înseamnă cineva care mediază în serviciile religioase. În al doilea rând, înseamnă cineva care este sfânt, pus deoparte ca să îndeplinească acele slujbe. Primul loc în care îl găsim folosit în Biblie este în Genesa 14. Avraam, prietenul lui Dumnezeu, merge la bătălie ca să-și salveze nepotul, pe Lot, care a fost capturat de armata Elamului. La întoarcere, Avram este întâlnit de Melhisedec, împăratul Salemului și preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Acest om, al cărui nume înseamnă „împăratul neprihănirii”, l-a binecuvântat pe Avraam și pe Dumnezeul Cel Preaînalt, care i-a dat biruință lui Avraam. Ca răspuns la această binecuvântare, Avraam îi dă lui Melhisedec o zeciuială (10 procente) din toată prada de război. Prin aceasta, Avraam recunoaște poziția înaltă a lui Melhisedec ca preot al lui Dumnezeu. Peste ani, strănepotul lui Avraam - Levi a fost pus de o parte de Dumnezeu ca să fie tatăl seminției de preoți. Când s-a dat Legea pe muntele Sinai, leviții au fost identificați ca slujitori ai cortului întâlnirii, iar cei din familia lui Aaron au ajuns preoți. Preoții erau responsabili să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru popor, aducând numeroasele jertfe pe care le cerea Legea. Dintre preoți, unul era ales ca mare preot, și el intra în Locul Preasfânt o dată pe an, în Ziua Ispășirii, ca să stropească cu sânge legământului chivotul (Evrei 9.7). Prin aceste jerfe zilnice și anuale, păcatele oamenilor erau acoperite temporar, până când a venit Mesia să le ia păcatul. Când Iisus este numit Marele nostru Preot, este cu referire la aceste două preoții anterioare. La fel ca Melhisedec, El este ordinat ca preot aparte de Legea dată pe muntele Sinai (Evrei 5.6). La fel ca preoții levitici, Iisus a adus o jertfă care să satisfacă Legea lui Dumnezeu atunci când S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre (Evrei 7.26-27). Spre deosebire de preoții levitici, care trebuiau să aducă jertfe în mod continuu, Iisus Și-a adus jertfa o singură dată, obținând răscumpărarea veșnică pentru toți aceia care vin la Dumnezeu prin El (Evrei 9.12). Un alt detaliu important privitor la preoția lui Iisus - fiecare preot este desemnat dintre oameni. Iisus, cu toate că era Dumnezeu din veșnicie, a devenit Om, ca să sufere moartea și să slujească ca Marele nostru Preot. (Evrei 2.9). Ca Om, a fost supus tuturor slăbiciunilor și ispitelor la care suntem supuși noi, ca să Se identifice cu noi în luptele noastre (Evrei 4.15). Iisus este mai mare decât oricare alt preot, astfel că, în Evrei 4.14, este numit „Marele nostru Preot” și ne dă îndrăzneala să venim la „scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4.16).

12. Este Isaia 53 - „Robul care suferă” - o profeție despre Iisus?

   Probabil că cea mai măreață profeție din Tanah (Scripturile evreiești / Vechiul Testament) privind venirea lui Mesia al evreilor se găsește în capitolul 53 al Cărții profetului Isaia. Această secțiune din Profeți cunoscută ca „Robul care suferă” a fost multă vreme înțeleasă de către rabinii istorici ai iudaismului ca vorbind despre Răscumpărătorul care va veni într-o zi în Sion. Iată un exemplu din ceea ce a crezut în mod tradițional iudaismul despre identitatea „Robului care suferă” din Isaia 53: Talmudul babilonian spune: „Mesia, care este numele Lui? Rabinii spun „Învățatul lepros” (expresie care este, de fapt, o metaoforă ce explică de ce oamenii doreau să-și întoarcă fața de la el și de ce îl priveau cu dezgust), și, astfel, autorii Talmudului explică de ce se afirmă în profeție următoarele: „Totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit...” (Sanhedrin 98b); Midraș Rut Raba spune: „O altă explicație (a versetului din Rut 2.14): El vorbește de Împăratul Mesia; „Vino aici”, apropie-Te de tron; „și mănâncă pâine”, care este pâinea Împărăției; „și înmoaie-Ţi bucata în oțet”, aceasta referindu-se la pedepsele Sale, după cum este spus: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.””; Targum Jonathan spune: „Iată Robul Meu Mesia va propăși; va fi înălțat, Se va ridica, și va fi extrem de puternic.”; Zoharul spune: „El a fost rănit pentru fărădelegile noastre, etc. ... În Grădina Eden există un palat numit Palatul fiilor bolilor; în acest palat intră Mesia și convoacă toate bolile, toate durerile şi toate pedepsele Israelului; ele toate vin și se așează asupra Lui. Și dacă nu le-ar fi ușurat astfel de deasupra Israelului, luându-le asupra Sa, nu ar fi existat niciun om care să poată purta pedepsele Israelului pentru încălcările Legii: şi aceasta concord cu ceea ce este scris: „Într-adevăr, El a luat asupra Lui bolile noastre.”; Marele rabin Moise Maimonide spune: „Care este modul în care va apărea Mesia... se va ridica unul despre care nimeni nu a știut mai dinainte și semnele și minunile pe care vor vedea că le face vor fi dovezi ale originii Sale adevărate; pentru că Cel Atotputernic, acolo unde ne spune părerea Lui cu privire la această chestiune, zice: Iată că un om al cărui nume este Odrasla va odrăsli din locul lui... (Zaharia 6.12). Și Isaia vorbește în mod similar despre timpul în care va apărea: fără tată sau mamă sau familie cunoscută, a venit ca un lăstar înaintea Lui, ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat etc. ... în cuvintele lui Isaia, când descrie felul în care împărații Îl vor asculta. În fața Lui împărații își vor închide gura; pentru că vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” Din nefericire, rabinii moderni ai iudaismului cred că „Robul care suferă” din Isaia 53 se referă probabil la Israel sau la Isaia însuși sau chiar la Moise sau vreun altul dintre profeții iudei. Dar Isaia este clar - vorbește despre Mesia, așa cum au concluzionat mulți dintre rabinii de demult. Cel de-al doilea verset din Isaia 53 confirmă acest lucru clar. Personajul crește ca „o plantă tânără și ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat”. Mlădița care răsare este fără îndoială o referire la Mesia și, de fapt, este o referire obișnuită la Mesia în Isaia și în alte locuri. Dinastia davidică avea să fie tăiată prin judecată ca un copac doborât la pământ, dar lui Israel i-a fost promis că un lăstar nou va răsări din butuc. Regele Mesia avea să fie acel lăstar. Este fără îndoială că „Robul care suferă” din Isaia 53 se referă la Mesia. El este Cel mai înălțat, în fața căruia împărații își vor închide gura. Mesia este lăstarul care S-a ridicat din dinastia căzută a lui David. El a devenit Împăratul împăraților. El a făcut ispășirea definitivă.

      Capitolul 53 din Isaia trebuie înțeles ca făcând referire la Împăratul davidic care urma să vină, Mesia. Despre Împăratul Mesia s-a profețit că va suferi și va muri ca să plătească pentru păcatele noastre și apoi va învia. El urma să slujească ca un preot pentru popoarele lumii și să administreze sângele ispășirii ca să-i curețe pe aceia care vor crede. Este unul singur la care se pot referi aceste lucruri - Iisus Hristos! Aceia care Îl recunosc sunt copiii Lui, sămânța Lui de urmași promisă și prada victoriei Sale. Potrivit mărturiei apostolilor iudei, Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat, s-a înălțat la dreapta Tatălui și acum slujește ca Marele Nostru Preot care ne curăță de păcat (Evrei 2.17, 8.1). Iisus, Mesia al evreilor, este Cel pe care L-a prevestit Isaia. Rabinul Moshe Kohen Ibn Crispin a spus: „Acest rabin i-a descris pe aceia care interpretează Isaia 53 ca făcând referire la Israel ca fiind aceia care au uitat cunoașterea învățătorilor noștri și s-au dus după încăpățânarea inimii lor și după părerea lor proprie. Îmi face plăcere să-l interpretez, în acord cu învățătura rabinilor noștri, ca făcând referire la Împăratul Mesia. Această profeție a fost rostită de Isaia, la poruncă divină, cu scopul de a ne face cunoscut ceva despre natura viitorului Mesia, care va veni să elibereze Israelul, și despre viața Lui, la discreție, din ziua în care va veni, până la apariția Lui ca salvator, pentru ca, dacă se va ridica cineva pretinzând că este Mesia, să putem cugeta și căuta să vedem dacă observăm în el vreo asemănare cu trăsăturile descrise aici; dacă există vreo astfel se trăsătură, atunci putem crede că El este Mesia, neprihănirea noastră; dar dacă nu, nu putem crede acest lucru.”