RUBOBOSTES VERSUS BUREBISTA!

RUBOBOSTES VERSUS BUREBISTA!

  Personaj cu o puternică amprentă în istoria Europei răsăritene din ultimul veac al erei precreștine, Burebista îşi datorează supravieţuirea în memoria documentară în primul rând lui Strabon - acesta consemnându-i lapidar, dar coerent şi bine integrat într-un tablou de ansamblu, deopotrivă existenţa şi semnificaţia istorică. Înainte de a fi confirmate prin câteva descoperiri epigrafice din cetăţile vest-pontice (dintre care cea mai ilustră rămâne cea dedicată lui Acornion din Dionysopolis), informaţiile lui Strabon au asigurat regelui geto-dac o notorietate semnificativ mai mare decât cea de aşteptat în legătură cu un personaj ce a interacţionat, totuşi, doar marginal cu lumea aşa-zis civilizată. Faptul s-a datorat, indiscutabil, într-o măsură covârşitoare, ecourilor din Antichitatea Târzie şi Medievalitatea Timpurie pe care le-au avut nu doar Burebista, ci şi legendarul său consilier Deceneu, laolaltă cu faptele lor şi ale adversarilor lor. Deopotrivă, transpunerile operei lui Strabon şi numeroasele manuscrise în care răzbat ecourile legendei sale istorice îl desemnează pe regele unificator al geto-dacilor printr-un antroponim prezentat într-o varietate de formule specifice epocilor anterioare stabilirii unor normative ortografice ale limbilor care au servit ca vehicul informativ. I s-a spus Burebista, Boerebist, Burobostes, Byrebistus, Buruista, ş.a.m.d.. Niciodată însă Rubobostes! Acest al doilea antroponim apare o singură dată în izvoare, într-un context documentar în raport cu care precarele informaţii despre regele Burebista pot fi considerate ca având dimensiunea unui roman: o jumătate de frază, plasată într-un context aparent neclar în preambulul unui capitol al unui rezumat de cronografie. Cu câteva excepţii (mai frecvente în istoriografia europeană şi rarisime în cea românească), acest Rubobostes a fost considerat un personaj distinct de cel menţionat în opera lui Strabon, atât sub aspectul individualităţii, cât şi al contextului geo-cronologic şi, implicit, al semnificaţiei sale istorice. Aceasta este, de altfel, norma interpretativă din istoriografia românească (şi nu doar în cea actuală) şi, întrucât nu avem a amenda cu nimic norma, am putea considera chestiunea clarificată. Dacă revenim asupra problemei, este pentru că ea a fost redeschisă relativ recent, prin relansarea ipotezei că între Rubobostes şi Burebista trebuie pus semnul egal. Deşi a rămas neconsacrată şi de această dată, ipoteza (de a cărei acceptare sau neacceptare depinde, în principal, stabilirea cronologiei majore a evenimentelor istoriei geto-dacice din veacurile II-I î.Hr.) este creditată, într-o suită de lucrări valoroase care s-au adăugat istoriografiei române în acest început de mileniu, cu gradul de încredere cuvenit demonstraţiilor produse de analiza critică a izvoarelor - aspect care obligă la reanalizarea ipotezei şi a argumentaţiei sale.

1. Sursa problemei. O ipoteză nesustenabilă:

  Fapt bine cunoscut, „cazul Rubobostes” este deschis prin menţionarea acestui nume de dinast dac în prolegomena cărţii a XXXII-a a Istoriei lui Trogus Pompeius, aşa cum a fost ea rezumată prin Epitomele lui Iustinus. Iată, în integralitatea sa, conţinutul acestui preambul: „Defectio ab Achaeis Lacedaemoniorum et Messeniorum, qua Philopoemen interiit. Romanorum in Asia duce Manlio aduersus Gallos bellum. Regis Philippi propter ablatas sibi ciuitates alienatus in Romanos animus, et ob hoc alter filiorum Demetrius occisus, concitatique ab eo Basternae transire conati in Italiam. Inde in excessu dictae res Illyricae: ut Galli, qui occuparant Illyricum, rursus redierunt in Galliam: originesque Pannoniorum et incrementa Dacorum per Rubobosten regem. In Asia bellum ab rege Eumene gestum aduersus Gallum Ortiagontem, Pharnacem Ponticum et Prusian, adiuuante Prusian Hannibale Poeno. Res gestae Hannibalis post uictum Antiochum et mors. Mortuo Seleuco filio Magni Antiochi successit regno frater Antiochus”. „În cartea XXXII sunt cuprinse următoarele: Trădarea lacedemonienilor şi a messenienilor de către ahei, în timpul căreia a pierit Philopoemem. Războiul romanilor în Asia sub conducerea lui Manlius, împotriva galilor. Din cauza faptului că i-au fost smulse cetăţile, gândul regelui Filip s-a înstrăinat împotriva romanilor, iar din pricina aceasta, Demetrius, celălalt dintre fii, a fost ucis, iar bastarnii au fost aţâţaţi de acela să încerce să treacă în Italia; de aici, apoi, într-o digresiune, întâmplările numite ilirice; cum s-au întors în Gallia galii care ocupaseră Iliria; originile pannonilor şi mărirea dacilor în timpul regelui Rubobostes; războiul purtat în Asia de către regele Eumenes împotriva galului Ortiagon, a ponticului Pharmaces şi a lui Prusias, acesta din urmă fiind ajutat de punicul Hannibal. Faptele săvârşite de Hannibal după înfrângerea lui Antiochus şi moartea lui. După moartea lui Seleucos, fiul lui Antiochus cel Mare, a urmat la domnie fratele Antiochus.” Cu excepţia personajului Rubobostes şi a „măririi dacilor” pe care acesta ar fi patronat-o, toate evenimentele şi personajele nominalizate în acest pasaj sunt bine cunoscute şi localizate în spaţiu şi timp, graţie unor alte, destul de numeroase, izvoare literare şi epigrafice, fapt ce a constituit dintru început temeiul pe care s-a bazat încadrarea eroului nostru într-un interval situat la cumpăna dintre secolele III şi II î.H.. Pentru a combate această lectură, adversarii interpretării consacrate au formulat argumente precum: suspiciunea că forma corectă a antroponimului în discuţie ar fi Burebista/Burobostes şi nu Rubobostes; prezumţia că dacii încep să fie menţionaţi doar începând cu Burebista, contemporanul lui Cezar, deci orice referinţă anterioară la aceştia n-ar fi posibilă; observaţia că, întrucât evocarea lui Rubobostes face parte din naraţiunea despre Oroles pe care Iustinus n-a mai preluat-o de la Trogus Pompeius, iar Oroles este evocat în conexiune cu bastarnii, evenimentele ar trebui datate în epoca confruntării bastarnilor cu trupele lui Octavian Augustus; că menţionarea lui Rubobostes (ca şi a lui Oroles) constituie digresiuni în corpul operei lui Trogus Pompeius şi Iustinus, care s-ar abate de la planul cronologic. La acestea se adaugă observaţia, formulată în alte abordări ale problemei, de regulă marginale, că acea „mărire a dacilor” pe care Iustinus i-o atribuie lui Rubobostes nu şi-ar găsi corespondent în plan arheologic în niciun moment anterior epocii burebistane. Să menţionăm, în acest punct, o primă observaţie: propunerea nu oferă nicio explicaţie, plauzibilă sau nu, pentru împrejurarea ciudată că autorul istoriei, fie el Trogus Pompeius sau Iustinus, optează să introducă o observaţie izolată şi singulară, despre un eveniment periferic ariei sale de interes, într-o istorisire al cărei punct terminus este situat cu o generaţie sau chiar cu două înainte de momentul identificat drept „incrementa decorum” - adică, în viziunea adepţilor ipotezei neconsacrate, făurirea unităţii statale burebistane.

 2.Analiza argumentelor. Eroarea paleografică:

  După cum lesne se poate observa, pachetul argumentativ al ipotezei în discuţie se întemeiază, de facto, pe doar trei elemente: o prezumată eroare de redactare a politonimului invocat, particularităţile de plan cronologic ale textului Epitomelor şi presupusa neconcordanţă dintre informaţia din Epitome şi datele cercetărilor arheologice. În afara acestora, eşafodajul argumentaţional pe care se sprijină ipoteza potrivit căreia Rubobostes şi Burebista ar fi una şi aceeaşi persoană, în oricare dintre variantele în care a fost expusă până în prezent această ipoteză, mai cuprinde doar o serie de propoziţii adjuvante - precum observaţia că bastarnii şi/sau intervenţiile romane în proximitatea bazinului dunărean sunt evocaţi/te în legătură cu ambele politonime.Vom examina pe rând cele trei argumente de sine stătătoare.
   Prima observaţie obligatoriu de formulat în legătură cu acest argument este că el este cu totul inutil sub aspect probaţional: indiferent ce ortografie ar fi avut, în textul original, numele regelui geto-dac menţionat de Trogus Pompeius prin Iustinus, acesta nu poate motiva niciun fel de reevaluare cronologică. Faptul că, spre exemplu, pentru aceeaşi epocă şi acelaşi areal macrogeografic sunt atestaţi mai mulţi suverani traci (şi nu numai) care poartă antroponimul Kotys nu constituie un temei pentru a presupune că aceştia au fost măcar contemporani, cu atât mai puţin compactabili într-una şi aceeaşi persoană. Nu doar criteriul utilităţii argumentative scoate din discuţie acest element, ci şi legitimitatea constructului ipotetic. Se ştie, dacă formularea unei supoziţii este liberă de orice îngrădire (cu consecinţa că nu supoziţia în sine are valoare probatorie, ci doar eventuala sa validare), formularea unei ipoteze de lucru trebuie să aibă caracter motivat. În cazul nostru, motivaţia invocată (constatarea unei diferenţe de redactare, implicit a dubletului onomastic Rubobostes/Burobostes în versiuni diferite ale aceluiaşi text), nu poate fi reţinută din mai multe considerente metodologice. Cel mai relevant dintre acestea este faptul că diferenţa incriminată nu se regăseşte în manuscrisele care transmit textul original, ci doar într-o serie de ediţii tipărite, susceptibile de a fi fost contaminate prin eroare editorial şi care se preiau unele pe altele. Acestui aspect i se adaugă, în seria erorilor metodologice, invocarea unei alte erori onomastice nesustenabile, cea potrivit căreia Oroles, contemporanul lui Rubobostes, ar trebui emendat ca Rholes: pe de o parte, şi în acest caz sunt de formulat aceleaşi obiecţii ca şi în cazul de mai sus, pe de alta, demersul introduce o distorsiune a unei cronologii susţinute de alte surse independente de textul Epitomelor, încercând să-l facă pe Rolles (adversarul lui Dapyx) contemporanul lui Burebista, deşi acesta aparţine în mod explicit generaţiei următoare. Acest argument include, arareori prezentat explicit, şi o altă prezumţie, intrinsecă problematicii onomastice: cea potrivit căreia antroponimul Rubobostes este neadmisibil (eventual, ca necaracteristic onomasticii pantracice), fond pe care s-ar impune luarea în considerare a unei „banale erori paleografice”. Şi această prezumţie este cu totul nefondată: pe de o parte, tema principală a antroponimului, „Rubo/Rhabo”, îşi găseşte corespondent atât în hidronimul „Rubon/Rhabon”, cât şi într-un antroponim sud-tracic, explicit atestat ca atare, „Rubocentum/Rabocentum”; pe de alta, sufixul „bostes” din „Robobostes", ca şi din „Burobostes/Burebista”, este inevitabil de asociat termenului de funcţie socială „tarabostes”. Dincolo de toate acestea, determinant rămâne, aşa cum am menţionat dintru început, faptul că acceptarea unei alte ortografii a politonimului în speţă nu este de natură nici să infirme, nici să confirme elementele de datare ale acestuia, nici la nivelul textului referenţial şi nici prin asociere cu celelalte izvoare literare ori epigrafice evocate - singură analiza contextului fiind, la acest palier al desfăşurării argumentative, determinant.

Rezumăm:
1. Niciunul dintre manuscrisele care au adus opera lui Iustinus în epoca modernă nu conţine decât varianta reţinută de ipoteza consacrată: Rubobostes, cu inerentele variaţiuni de redactare;

2. Introducerea versiunii „Burebista” în loc de „Rubobostes” are un autor declarat, susceptibil de a fi tributar mediului cultural în care s-a format (în care legenda „Burebista, regele goţilor/danilor” avea o oarecare notorietate) şi care-şi motivează opţiunea prin consideraţii exclusiv filologice;

3. Chiar şi dacă originalul lucrării lui Iustinus, respectiv, al istoriei lui Trogus Pompeius, ar fi consemnat forma „Burebista”, aceasta nu ar putea proba decât cel mult o coincidenţă onomastică şi nicidecum o translatare a personajului astfel numit în altă epocă istorică decât cea determinabilă prin contextul izvorului literar.

 3.Analiza argumentelor. Criteriul cronologic:

  Deşi puţin probabilă într-un discurs narativ de structura celui utilizat de Iustinus în „Epitome”, posibilitatea ca acesta să fi abandonat criteriul narării cronologice pe care, indubitabil, Trogus Pompeius l-a folosit în redactarea textului original, ar fi nu numai de neexclus, ci şi de mare utilitate argumentaţională - cu o singură, dar indispensabilă condiţie: ca această supoziţie să-şi găsească sprijin în însăşi structura „Epitomelor”. După cum vom arăta mai jos, în întreg corpul lucrării lui Iustinus nu există nici cel mai mic indiciu că sistemul referenţial cronologic ar fi fost eludat într-un fel sau altul. O analiză atentă a operei lui Iustinus relevă faptul că planul pe care aceasta este construită este riguros cronologic, la toate palierele construcţiei: cel al succesiunii capitolelor/cărţilor lucrării (a), cel al succesiunii proloagelor/prolegomenelor (b), cel al organizării narative interne din fiecare capitol/carte (c) şi, respectiv, cel al corespondenţei cronologice dintre conţinutul unui capitol şi prolegomena corespondentă (d). Să detaliem : a) Toate cele 44 de cărţi ale „Epitomelor” decupează din istoria universală, aşa cum au conceput-o autorii (Iustinus şi Trogus Pompeius) capitole unitare, care se succed unele pe altele în ordine strict cronologică. Cartea I relatează evenimentele, rezumate după criteriul de interes proclamat de epitomator, de la legendara întemeiere a regalităţii asiriene, până la cuceririle lui Darius I. Cartea a II-a continuă relatarea de la conflictul lui Darius I cu sciţii până la războaiele dintre perşi şi greci ş.a.m.d. - tabloul general al istoriei încheindu-se cu relatarea evenimentelor cunoscute de noi sub titulatura de „războaiele mithridatice” (cărţile XXXVII - XLII). Similar, cartea a XXXII-a, cea de maxim interes pentru subiectul nostru (şi care relatează evenimentele petrecute în epoca scursă de la încheierea războaielor punice şi conflictul Romei cu regele macedonean Perseus), este precedată de nararea ultimelor scene ale confruntării dintre Roma şi Cartagina (respectiv, fuga lui Hannibal şi represaliile romanilor împotriva aliaţilor acestuia din Asia Minor), pentru a fi, logic, continuată prin istorisirea etapei finale a conflictului romano-macedonean, al cărui debut formase obiectul cărţii XXXII. Ultimele două cărţi ale „Epitomelor” sunt doar excepţii aparente: cartea XLIII preia firul naraţiunii din cartea precedentă, care se încheie pe fundalul iniţierii conflictului dintre Roma şi Parthia, formulând două digresiuni menite să explice, în cheie mitologică, cauzele prime ale conflictului romano-part (prima, în istoria legendară a Italiei şi Romei, iar a doua, în istoria timpurie a galilor, a căror aşezare în Asia Minor a anticipat confruntările dintre Orient şi Occient). La rândul ei, cartea ultimă, a XLIV-a, prelungeşte naraţiunea cărţii anterioare, relatând modul în care această lume a galilor a fost integrată în lumea romană, de la preluarea primelor colonii cartagineze în Spania până la transformarea întregii aceste peninsule în provincie a imperiului. O primă observaţie (pe care am formulat-o şi la începutul acestui demers) se impune: dacă, aşa cum conchide ipoteza neconsacrată, Rubobostes s-ar identifica cu Burebista, cum se explică faptul că autorul (Trogus Pompeius sau Iustinus) fac referiri la acesta în cuprinsul unei istorii care se încheie înainte cu una–două generaţii înainte de momentul burebistan? b) Aceeaşi desăvârşită organizare pe criteriul succesiunii temporale sau a relatărilor paralele, încadrabile în „prezentul lung”, caracterizează şi lista celor 44 de proloage - singura diferenţă faţă de planul cărţilor propriu-zise fiind aceea că, datorită lapidarităţii lor, nu mai apar digresiuni care să constituie aparenţe de „dezorganizare cronologică”; c) Construcţia riguros cronologică a „Epitomelor” caracterizează nu numai ansamblul rezumatului efectuat de Iustinus, ci şi fiecare capitol în parte. Pentru a ne limita doar la aria de interes, vom trece în revistă principalele evenimente enunţate în prolegomena cărţii XXXII, cu consemnarea unor izvoare alternative care permit verificarea succesiunii lor cronologice (sau, după caz, a paralelismului):
* răscoala Lacedaemoniei şi Messenei împotriva Ligii Acheene şi moartea strategului grec Philopoemon (anul 183 î.H.); * campania consulului roman Manlius (Gnaeus Manlius Vulso) împotriva galilor strămutaţi în Asia Minor (anul 189 î.H.); * adoptarea de către regele Filip (al V-lea al Macedoniei) a unei atitudini ostile faţă de Roma şi executarea de către acesta a fiului mezin Demetrios, pentru trădare (anul 180 î.H.); * invazia bastarnilor la sudul Dunării, la îndemnul aceluiaşi rege Filip al Macedoniei (anul 179 î.H.); * tentativa galilor instalaţi în Illyria de a se reîntoarce în Gallia; * originea pannonilor; * creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes; * conflictul regelui Eumenes (al II-lea al Pergamului) cu celţii galaţi ai lui Ortiagontes; * conflictul lui Eumenes cu Pharnaces (I al Pontului) (anii 182 – 179 î.H.); * conflictul aceluiaşi Eumenes cu Prusias (al Bithyniei) (anii 184 - 183 î.H.); * implicarea generalului cartaginez Hannibal de partea lui Prusias (anul 183 î.H.); * faptele lui Hannibal, de la înfrângerea lui Antioch (cel Mare, al III-lea) până la moartea sa (anii 191 - 183 î.H.); * moartea lui Seleucus (al IV-lea, fiul lui Antioch cel Mare) şi succesiunea la tron a fratelui acestuia, Antioch (din anul 175 î.H.). Se observă, aşadar, că toate evenimentele menţionate au datarea certificată şi se încadrează într-un acelaşi orizont cronologic, în plus, ele fiind continuate în succesiune firească în cartea următoare, a XXXIII-a, care relatează războiul dus de trupele Romei împotriva regelui Perseus al Macedoniei; d) În fine, un al patrulea nivel la care se confirmă aşezarea „Epitomelor” pe un plan constructiv riguros cronologic este cel al corespondenţei dintre prologurile şi conţinutul fiecărei cărţi. De la acest criteriu nu face excepţie nici măcar una dintre cele 44 de cărţi ale operei în discuţie - dar este de reţinut că nu toate evenimentele şi procesele enunţate în prologuri mai sunt dezvoltate în corpul cărţii corespondente, aşa cum, de bună seamă, vor fi fost în originalul istoriei lui Trogus Pompeius. Fiind, aşadar, pe deplin confirmată organizarea „Epitomelor” pe criteriul relatării riguros cronologice, mai rămâne să clarificăm natura şi efectul aşa-numitelor digresiuni, prezumate, de către partizanii ipotezei neconsacrate, a fi mecanismul generator de perturbări temporale în structura narativă. Aşa cum s-a mai observat, naratorul recurge uneori, cu motivaţia transparentă a clarificării unor stări de fapt din momentul de referinţă, la o serie de „paranteze naratoriale”, cvasitotalitatea lor imposibil de evitat în orice formulă redacţională de genul istorisirii, din simplul motiv că logica limbajelor umane nu permite descrierea simultană a mai multor acţiuni reciproc independente. În cele mai multe cazuri, aceste digresiuni se încadrează în „prezentul lung” al secvenţei cronologice în care sunt inserate - aşa cum se procedează, spre exemplu, în cartea XXXI, unde, prin acest procedeu, naratorul dezvoltă de fapt două istorisiri autonome, care se intersectează frecvent: prima urmărind situaţia politică creată în Orient după moartea regelui egiptean Ptolemeu Philopator, cu implicarea în evenimente a sirienilor, grecilor şi romanilor, iar cea de-a doua relatând mişcarea lui Hanibal spre acelaşi Orient (mai exact, spre Asia Minor) şi acţiunile Romei de flancare a temutului adversar. În finalul aceleiaşi cărţi a XXXI-a, ne este oferit şi exemplul unei digresiuni care se extinde în afara „prezentului lung” al capitolului: evocarea legendarei origini troiene a Romei, prilejuit de stabilirea alianţei politice dintre romani şi regele Eumenes, protectorul Troiei din epoca ultimilor ani ai lui Hanibal. Două precizări sunt aici obligatorii, ambele având valabilitate pentru întregul text al Epitomelor. Prima este faptul că, în absolut toate cazurile în care naratorul recurge la procedeul digresiunilor, acestea reprezintă exclusiv evocări, adică întoarceri în trecut, şi nu anticipări - aşa cum, implicit, susţin în interpretarea lor partizanii ipotezei neconsacrate. Cea de a doua, nu mai puţin relevantă pentru chestiunea în analiză, este faptul că procedeul digresiunii nu poate fi identificat niciunde în registrul proloagelor, din simplul motiv că organizarea acestora ca „tablă de materii” nu-l îngăduie.

Rezumăm:
1. Organizarea redacţională a textului „Epitomelor” urmează un plan riguros cronologic, atât la nivelul ansamblului naratorial, cât şi pe palierele subsecvente, opera lui Iustinus fiind, din acest punct de vedere, cu desăvârşire unitară;

2. Digresiunile la care recurge naratorul, din raţiuni de explicitare, constituie fie cantonări în „prezentul lung” al secvenţei cronologice în care sunt inserate, fie, mai rar, evocări ale unor situaţii anterioare acesteia, dar niciodată anticipări evenimenţiale; în plus, procedeul digresiunilor nu poate fi identificat la nivelul proloagelor;

3. Nu poate fi identificat niciun motiv plauzibil pentru care autorul sau rezumatorul ar fi optat să insereze într-un palier protocronologic o referire izolată la un eveniment/proces a cărei desfăşurare are loc după momentul la care se consumă cel mai recent eveniment consemnat în „Epitome”.

 4.Analiza argumentelor. Referenţialul arheologic:

   Pe durata celor aproximativ două veacuri de investigaţii arheologice empirice sau (pentru mai puţin de jumătate din intervalul dat) de metodă ştiinţifică, cercetarea având ca obiect secolele II-I î.H. nu a depăşit stadiul incipient. În acest context, contestarea datării fenomenului incrementa Dacorum per Rubobosten regem pentru cumpăna secolelor III/II î.H., prin argumentul absenţei unor date arheologice care să o susţină, nu poate fi caracterizat decât ca fiind cu totul impropriu. Cu toate acestea, chiar şi volumul încă precar de informaţii pe care le-a furnizat până în prezent cercetarea arheologică incidentă probematicii noastre este de natură să poată oferi o susţinere suficientă faptului că, la momentul prezumat de interpretarea consacrată, în societatea geto-dacică (cu precădere în componenta dacică a acesteia) s-au produs mutaţii care dau sens expresiei incrementa Dacorum. Pentru a pune în evidenţă cu claritate elementele de natură să constituie reflectarea în plan arheologic a prezumatului proces incrementa Dacorum, în perioada contestată de ipoteza neconsacrată, este necesar să radiografiem în termeni comparativi trei nivele situaţionale, corespunzând: a - epocii imediat precedente momentului Rubobostes; b - momentului Rubobostes propriu-zis; şi c - epocii imediat succesoare momentului Rubobostes. Înainte de a proceda în consecinţă, vom face o precizare absolut indispensabilă în această fază a demonstraţiei noastre: dacă încadrarea cronologică a momentului Rubobostes constituie obiect de polemică, localizarea sa geografică este acceptată tacit şi cvasiunanim, domeniului teritorial asociat acestui moment fiindu-i asociat un areal oarecare în jumătatea occidentală a viitoarei Dacia Magna, ba chiar numai în cadranul sudic al acestei emisfere, întrucât spaţiul intracarpatic are, la epoca de referinţă, o incontestabilă marcă alogenă. Fapt bine pus în evidenţă de cercetarea arheologică de până acum, sosirea în regiune a factorului celtic a generat, în toată macroregiunea carpato-balcanică, o amplă restructurare etno-teritorială. Instalarea masivă sau pe poziţii vădit dominante a nou-veniţilor este foarte vizibilă atât în spaţiul de la sud de Dunărea cataractelor (areal în care s-a constituit noua grupare etno-politică a scordiscilor), cât şi în zonele de câmpie-deal din vestul Carpaţilor, în interiorul arcului carpatic şi, cu unele particularităţi de neignorat, în teritoriul ce formează actuala provincie Oltenia. Acest ultim areal, care se suprapune în foarte mare măsură bazinului hidrografic al râului Jiu/Rhabon, avea, se pare încă înainte de apariţia în regiune a celţilor, o densitate de locuire net superioară unităţilor geografice învecinate: importante cetăţi fortificate sunt identificate, pentru secolul III î.H., la Bâzdâna (Dolj), Bucovăţ (Dolj), Coţofenii din Dos (Dolj), Mărgăriteşti (Olt), Pelendava (Dolj), Păişani-Stoina  etc., iar aşezările deschise contemporane sunt relativ numeroase, formând uneori aglomerări semnificative sub aspect demografic. Chiar dacă nu va fi evitat impactul invaziei celtice, această comunitate regională, a cărei apartenenţă la complexul nord-tracic (geto-daco-moesic) este vădită, pare să se fi integrat în domeniul de autoritate galo-danubiană într-un alt sistem de raporturi decât cel de subordonare necondiţionată - conservându-şi totodată relaţiile privilegiate cu învecinatul şi înruditul regat getic, ca şi participarea activă la circuitul comercial dunărean, al cărui motor îl constituiau centrele de producţie elenistice din zona vest-pontică. Trei mutaţii majore, fiecare dintre ele fiind de natură să confere acoperire sintagmei incrementa Dacorum, au fost constatate pe cale arheologică pentru orizontul cronologic contestat de ipoteza neconsacrată: reconfigurarea sistemului de fortificaţii aferente centrului de putere Pelendava (proces căruia îi corespunde şi afirmarea unei noi elite războinice), expansiunea comunităţii din bazinul Rhabon/Jiu în bazinul Mureşului mijlociu (în detrimentul unei elite supralocale, prezumat celtice) şi apariţia primelor emisiuni monetare autohtone, în cel mai restrâns sens al autohtonităţii. Prima dintre aceste mutaţii este reflectată de evenimente precum dezafectarea fortificaţiilor de la Pelendava-Bucovăţ şi refacerea celor de la Bâzdâna şi Coţofenii din Dos, etape care par să fi precedat momentul Rubobostes cu una sau două generaţii, reflectând, pe de o parte, impactul pe care-l vor fi avut asupra dacilor potulatensi tulburările produse de celţi în regiune, iar pe de altă parte, faptul că în bazinul central al râului Rhabon/Jiu s-a activat sau reactivat, în acest context evenimenţial, un centru de putere cu o importantă capacitate de mobilizare. În mod cert, nu se poate vorbi despre o dislocare generală a conglomeratului habitaţional Pelendava - pentru această interpretare pledând atât faptul că locuirea din acest areal continuă să fie importantă şi în etapa imediat următoare, cât şi faptul că cetatea de refugiu de la Păişani-Stoina continuă să funcţioneze aparent neafectată de evenimentele din aval. În mod similar, la Bâzdâna se constată o refortificare spre sfârşitul secolului III î.H., dar, fapt interesant, fără a mai cuprinde întreaga aşezare, ceea ce pare a sugera că refortificarea a avut în vedere doar interesele unei elite clar delimitate de restul comunităţii - elită în care putem vedea fie o grupare aristocratică triballă, refugiată la nordul Dunării (ipoteză în favoarea căreia ar putea fi evocată şi apariţia în vecinătate a comunităţii de la Padea), fie o grupare a aristocraţiei autohtone, ale cărei prezenţă şi rafinament sunt probate prin împrejurările primei fortificări. Semnificativ este şi faptul că momentul aparentei abandonare a aşezării de la Bâzdâna este sincron cu prezumata domnie a lui Rubobostes şi apariţia în bazinul Mureşului mijlociu a unor comunităţi sud-carpatice, sugerând că această comunitate a fost una din principalele furnizoare de colonişti pentru viitorul centru Sarmizegetusa. De altfel, în paralel cu mişcarea de colonizare a bazinul Mureşului mijlociu (şi, fără îndoială, intim corelată cu aceasta), cercetările arheologice au pus în evidenţă şi o tendinţă de reamplasare a locuirii dinspre câmpia înaltă olteană spre zona de piemont, care se reflectă prin întemeierea, la începutul secolului II î.H., a fortificaţiilor de la Polovragi, Şoimăneşti-Teleşti şi Ţicleni, respectiv, prin apariţia aşezărilor deschise de la Albeni-Gorj, Slatina-Sălişte ş.a.m.d.. Capacitatea de mobilizare sub o autoritate acceptată ca legitimă, pe care o sugerează utilizarea şi reconfigurarea sistemului de fortificaţii din arealul Pelendava, este încă şi mai evident probată de implicarea nemijlocită a acestei forţe, într-o formă sau alta, în dislocarea comunităţilor celtice din bazinul Mureşului mijlociu, ori cel puţin a elitelor care le confereau identitatea, în chiar contemporaneitatea momentului Rubobostes. Faptul este limpede pus în evidenţă de cronologia aşezărilor din a doua vârstă a fierului, aflate pe valea Mureşului mijlociu, unde, pentru perioada secolelor II-I î.H., este semnalată o adevărată explozie demografică. Aceleaşi cercetări pun în evidenţă, relativ la această „explozie demografică”, trei serii de date corespunzând tot atâtor tendinţe fenomenologice sincrone: a) aşezările şi necropolele preexistente în microregiunea analizată (bazinul Mureşului mijlociu), atribuite cu mai mult sau mai puţin temei celţilor, îşi încetează existenţa brusc şi concomitent, de o manieră care sugerează „o acţiune violentă exercitată de războinicii veniţi din sud”; b) în aceeaşi perioadă, în arealul menţionat îşi fac apariţia primele complexe fortificate (la Piatra Craivii, Cugir, Ardeu, Pâclişa-Podei), care ilustrează o modificare substanţială, de structură, a societăţii şi a autorităţii politice din Transilvania, ba chiar reflectă apariţia unor elite de alt gen decât cele anterioare; c) concomitent cu sistemul de fortificaţii de origine sud-carpatică, în toată microregiunea îşi fac apariţia şi o serie tot mai amplă de aşezări civile, de asemenea net diferenţate faţă de cele anterioare, prezumat celtice. Această triplă serie de observaţii arheologice nu lasă alternativă la interpretarea că o autoritate lămurit localizată în bazinul râului Rhabon/Jiu a dispus, la începutul secolului II î.H., de o capacitate de natură militară de mobilizare a resurselor (în primul rând a celor umane), prin care a procedat la luarea în stăpânire a unui important areal din proximitatea propriului habitat, apropriindu-şi noul teritoriu printr-o viguroasă colonizare şi fortificare a sa. Este mai puţin relevant, sub aspectul constituirii/extensiei de autoritate politică, dacă locuitorii care au ocupat anterior valea Mureşului mijlociu erau celţi, autohtoni sau de altă seminţie, ori dacă războinicii care au venit din sud erau de origine celtică, preceltică, traco-getică sau eminamente dacică. Subliniem faptul că procesul de colonizare mai sus menţionat are consecinţe de o durată şi o amploare întru totul ieşită din comun: în exact arealul pe care entitatea etno-politică din bazinul râului Rhabon/Jiu şi-o însuseşte în acest moment istoric, îşi va face apariţia, ca o dezvoltare organică a noi stări de fapt, centrul de putere Sarmizegetusa, singurul conglomerat eminamente urban generat de societatea geto-dacică la nord de Dunăre. După cum au subliniat importanţi cercetători, apariţia acestui centru urban a fost posibilă datorită constituirii anterioare a unui centru de putere politică, centru care s-a manifestat inclusiv prin intervenţia directă în procesul de monetarizare a economiei interne. Chiar dacă va fi debutat cu o oarecare întârziere faţă de restul spaţiului geto-dacic, acest proces era deja iniţiat în preajma sosirii celţilor în regiune, a căror hegemonie, adânc tributară modelelor economice de prelevare/jaf şi mercenariat, nu a făcut decât să creeze premisele unei mai accentuate răspândiri a acestui instrument al schimbului. Deloc întâmplător, în acest răstimp, a cărui mediană o reprezintă tocmai orizontul cronologic atribuit domniei lui Rubobostes în interpretarea consacrată, în bazinul Rabon/Jiu şi în arealul sud-transilvan se manifestă prima fază, foarte eterogenă, a emisiunilor monetare autohtone firesc încadrabile într-o tipologie celto-dacică. Descoperirile arheologice de până acum ne permit să vorbim despre existenţa unei monetării propriu-zise a centrului de putere din acest areal doar de la jumătatea secolului II î.H. - dar, cum acest orizont se situează la numai o generaţie după prezumata domnie a lui Rubobostes, nu avem de ce să nu admitem fie că prefacerile sociale din vremea acestora au pregătit terenul pentru noua instituţie (nota bene, o instituţie prin definiţie statală!), fie că numitul suveran a fost chiar emitentul primelor tipuri monetare autohtone. Mai zăbovim, în chestiunea reflectării arheologice a procesului incrementa Dacorum, asupra încă unui fenomen consistent documentat de cercetările mai vechi şi mai noi, pe care nu l-am evocat în triada argumentativă de mai sus doar din motivul că se manifestă pe o arie mult mai largă decât cea admisibilă pentru autoritatea politică a lui Rubobostes: radicala modificare de rit funerar de la cumpăna secolelor III-II î.H.. Mutaţia nu poate fi pusă pe seama carenţelor de cercetare şi nici a unei eventuale vidări demografice a acestui vast areal, ci reflectă schimbări esenţiale în ideologia funerară, care pare să aibă nu doar o motivaţie cultică, ci şi una riguros politică - anume, înlocuirea regimului politic de „frăţie aristocratic”, deductibil pentru epoca anterioară, cu o subordonare mai strictă a neo-aristocraţiei militare faţă de un basileu autoritar.

Rezumăm:
1. Cercetările arheologice au constatat faptul că, la sfârşitul secolului al III-lea î.H. şi începutul celui următor, în arealul atribuibil autorităţii etno-politice asociate lui Rubobostes preexistau condiţiile necesare pentru manifestarea acestuia: o semnificativă concentrare demografică, situată în bazinul râului Rhabon/Jiu, care dispunea deja de un important sistem de fortificaţii (implicit şi de un aparat militar compatibil) etc., net inferior totuşi celui etalat de conglomeratul celţilor dunăreni, faţă de care poate fi presupusă o oarecare dependenţă;

2. În chiar orizontul cronologic asociabil domniei lui Rubobostes (primele decenii ale secolului II î.H.), în arealul ocupat de formaţiunea acestuia se constată o suită de mutaţii, deopotrivă consonante între ele şi cu contextul supraregional, care implică cu necesitate absolută existenţa unei autorităţi puternic centralizate: un relativ amplu proces de refacere a sistemului zonal de fortificaţii, integrarea arealului în circuitul regional al afirmării unei elite militare non- (sau neo-) aristocratice şi, mai ales, o viguroasă expansiune teritorială, dublată de o colonizare sistematică a bazinului Mureşului mijlociu, etalând importante resurse economice, demografice şi de autoritate politico-militară;

3. Acest proces de amploare revoluţionară este sincron şi, foarte probabil, legat în termeni cauzali de consistenta reformă de rit funerar constatată pentru întregul areal geto-dacic - precum şi de procesul de apropriere/autohtonizare a fenomenului de monetarizare din economia locală;

4. În imediata succesiune (cronologică, dar şi procesuală) a mutaţiilor mai sus menţionate, în chiar perimetrul de expansiune a autorităţii de pe râul Rhabon/Jiu (bazinul Mureşului mijlociu) ia naştere centrul eminamente urban al Daciei clasice, ansamblul Sarmizegetusa. Tot ca o succesiune nemijlocită a afirmării procesului incrementa Dacorum asociabil regalităţii lui Rubobostes din debutul secolului II î.H., constatăm, în generaţia imediat următoare, atât manifestări politico-militare de anvergură sub siglă dacică (solitare sau în asociere cu scordiscii, îndreptate în special împotriva expansiunii romane în regiune), cât şi existenţa unor instituţii explicit asociate regalităţii de drept statal (monetăria, centrul urban religios ş.a.m.d.).