CARTEA BIBLICĂ DANIEL - COMENTARIU PERSONAL!

CARTEA BIBLICĂ DANIEL - COMENTARIU PERSONAL!

1.Aspecte generale: 

    Daniel a avut una din cele mai incredibile cariere. Luat ca rob în adolescență a ajuns omul de încredere al conducătorului de la Babilon. Când Babilonia a fost cucerită de Medo-Persani, Daniel a ajuns omul doi sau trei din Imperiu. Au fost doar doi oameni ai Bibliei, în afara lui Iisus Hristos, despre care nu s-a scris nimic rău: Iosif și acest Daniel. Faptul este cu atât mai uimitor cu cât amândoi au fost administratori imperiali și mari oameni de stat! În Babilon, Daniel a fost așezat mai mare peste toți magii de la curte! De la numele lor ne-a rămas nu numai termenii „magic” și „magie”, ci și aceia de „magistral”, „magistrate” și „magistratură”.  Mărturia religioasă a lui Daniel în casta magilor a lăsat un mesaj rezidual de profeție din care s-a născut peste sute de ani incursiunea magilor din răsărit la Ierusalim ca să se închine „împăratului de curând născut al iudeilor”. Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de niciun folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii. Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei. Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbântaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.H. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor. Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rândul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3). Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea când ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă. Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Iisus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicându-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că este timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” - cine citeşte să înţeleagă! -…”). În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citând din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii până acum şi nici nu va mai fi”. Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…” Mai mult decât atât, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Iisus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sunt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).

   Domnul Iisus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmând ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Iisus a proclamat începutul acestei „vremi a sfârşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15). Acestei înţelegeri îi dedicăm rândurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul”.

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar. (1). Ca tânăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărât să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzând să „se spurce mâncând din bucatele aduse de la masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curând dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. În Babilon, pentru declanșarea procesului de asimilare, ,,căpetenia famenilor dregători” i-a schimbat numele în ,,Beltșațar” (Cel cu viața păzită de Bel). Procesul de îndoctrinare și de asimilare n-a reușit în cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi. Pe vremea aceea, cei care serveau la curtea imperială erau făcuți „fameni”, mai ales pentru a nu prezenta un pericol pentru cadânele din haremul împăratului. Ni se spune că Daniel și cei trei tineri au fost sub autoritatea lui Așpenaz ,,căpeteniei famenilor. Nu ni se dau amânunte însă este lesne de înțels că Daniel a ajuns famen prin cea de a doua metodă menționată mai târziu de Domnul Iisus: „Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor, sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia Cerurilor” (Mat. 19:12). Ori de câte ori apare în textul cărții, numele Beltșațar este însoțit de numele real al lui Daniel (Dan. 1:7; 2:26; 4:8; 4:9, 18, 19; 5:12; 10:1). Chiar și cartea stă de mărturie, fiind numită cartea lui Daniel, nu a lui Beltșațar! Profetul s-a numit întotdeauna pe sine ,,Daniel” (,,eu, Daniel” - 7:15; 8:1; 9:2; 10:2 ,,pe mine, Daniel” - 7:28; 8:15, 27, ). Îngerul Gabriel îl numește ,,Daniel”: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea” (9:22; 10:11-12; 12:4, 9). Și tot Daniel l-a numit, la bătrânețe, și împăratul Darius: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Dan. 6:20). (2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vârsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frământate ale istoriei. S-a bucurat toată viața de o mare cinste din partea contemporanilor din poporul evreu pentru integritatea, cucernicia și consacrarea lui. Profetul Ezechiel, profețind în mijlocul poporului de rând când Daniel profețea la curtea imperială, îl așează alături de eroii veacurilor, acei „oameni de excepție” din istoria biblică: „Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.  … Sau, dacă aş trimite ciuma în ţara aceasta, dacă Mi-aş vărsa urgia împotriva ei prin molimă, ca să-i nimicesc cu desăvârşire oamenii şi vitele, şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezec 14:13-20 vezi și 28:3). Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpânirea lui Darius, medul şi a lui Cirus, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lângă curţile imperiale ale Pământului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”. A murit la Susa, probabil de bătrâneţe, nimeni nu știe precis la ce vârstă. Unii cred că a depășit 100 de ani.

Contextul scrierii: Atunci când Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi i l-a dăruit lumii lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic; încetând să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvânt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci când i-a scos din ţara Egiptului. Cartea lui Daniel este plină de întâmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea când poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei. Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu. Dacă în cuptorul robiei egiptene, Dumnezeu i-a transformat pe evrei dintr-o familie într-un popor, în cuptorul robiei babiloniene, El i-a curățat de idolatrie și de naiva idee că unul dintre ei ar putea rezista la presiunile extraordinare de a sta pe tronul națiunii. Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decât granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mâniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu doar dezgustul cu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci mai ales acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel. De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întâmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia” - cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cirus persanul (Isaia 45 şi 46).

Conţinutul cărţii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sunt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat. De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atât de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul - ultima speranţă a evreilor - fusese ras de pe faţa pământului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decât dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgânul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?! Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gânduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă. Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzându-le prinzând viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.

    Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sunt istorice, iar ultimele 6 capitole sunt profetice. Daniel activează în paralel cu Ezechiel, profetul exilaților. Ezechiel este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă. Așezat la ,,talpa țării”, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea”. Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul”. Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deasupra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește. Există o progresie în procesul prin care Dumnezeu se descoperă celor din Babilon: (1) de la înțelepciunea excepțională pe care le-o dăruiește tinerilor evrei ridicați deasupra celorlalți ,,studenți” din celelalte neamuri (Dan. 1:20); (2) la decretul lui Nebucadnețar care recunoaște că ,,Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților”; (3) la interdiciția dată de Nebucadnețar ca ,,niciun om, din orice popor, neam sau limbă“ să nu-L vorbească de rău pe Dumnezeul evreilor (Dan. 3:29; (4) la edictul dat de Nebucadnețar care proclamă măreția lui Dumnezeu și subordonarea lui personală înaintea Dumnezeului evreilor (Dan. 4:34-37); (5) la zdrobirea lui Belșațar pentru hulă (Dan. 5:24-30); (6) la porunca dată de Darius ca toți oamenii din Imperiu să accepte autoritatea Dumnezeului evreilor. Sunt exact ,,șase” trepte de revelație destinate omenirii, simbolizată de cifra care-l identifică pe om în simbolistica biblică. Pentru evrei, Daniel consemnează o „septadă” divină de revelații.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintâi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”. O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 până la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da. Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amândouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sunt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrând doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative. În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amândouă limbile amintite. Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Iisus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sunt într-atât de exacte şi de clare încât mai marii iudeilor au interzis cu desăvârşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Iisus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”. Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţânare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai târziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Iisus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.

2.Comentarii la text:

Daniel 1:1-2 - Necesitatea robiei:

    Vremea amenințărilor și a avertizărilor s-a încheiat. Evreii n-au ascultat de glasul profeților Isaia, Ieremia și Osea. Venise vremea pedepsei, iar instrumentul acestei pedepse a fost Imperiul Babilonului. „Cuvântul care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda în al patruleaan al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda - acesta era cel dintâi an al lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului -, cuvânt pe care l-a rostit Ieremia înaintea întregului popor al lui Iuda şi înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicând: „De la al treisprezecelea an al lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda, sunt douăzeci şi trei de ani de când mi-a vorbit Cuvântul Domnului; v-am vorbit de dimineaţă, şi n-aţi ascultat.  Domnul v-a trimis pe toţi slujitorii Săi prorocii, i-a trimis dis-de-dimineaţă, şi n-aţi ascultat, n-aţi plecat urechea să ascultaţi. Ei au zis: Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea şi de la răutatea faptelor voastre, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie; nu vă duceţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă mâniaţi prin lucrarea mâinilor voastre, şi nu vă voi face niciun rău!
Dar nu M-aţi ascultat, zice Domnul, ci M-aţi mâniat prin lucrarea mâinilor voastre, spre nenorocirea voastră. De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele,  iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul, şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărâmături veşnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, uruitul morii şi lumina lămpii. Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. Dar, când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeenilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice.  Voi aduce peste ţara aceea toate lucrurile pe care le-am vestit despre ea, tot ce este scris în cartea aceasta, tot ce a prorocit Ieremia despre toate neamurile. Căci neamuri puternice şi împăraţi mari le vor supune şi pe ele, şi le voi răsplăti după faptele şi lucrarea mâinilor lor” (Ieremia 25:1-14; vezi și 2 Regi 24:1-7). Un tânăr general, Nebucadnețar, a avut un mare succes împotriva Ninivei, iar cel mai mare biruință a lui a fost la Carchemiș, unde a zdrobit armata Egiptului, venită în ajutoul Asiriei. Victoria de acolo a propulsat Babilonul  ca cel mai mare Imperiu mondial. În calea de întoarcere spre casă, Nebucadnețar a asediat Ierusalimul: „În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său” (Daniel 1:1-2).

 Necesitatea sfințirii - Daniel 1:3-21:

    Poporul lui Israel a fost pus deoparte de Dumnezeu și a trebuit să-și păstreze identitatea specifică atât în granițele țării, cât și în afara ei. Acesta este mesajul desprins din gestul tinerilor care au decis ,,să nu se spurce” cu bucatele oferite de la masa împăratului pe durata pregătirii și examinării noilor dregători ridicați dintre tinerii robi. Refuzul lui Daniel de a se lăsa identificat cu un idol păgân este o conformare la strictețea citată în psalmi: ,,Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele” (Ps. 16:4 - T:M.). Părerea că Daniel a ținut toată viața sa dieta vegetariană ca să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului din Babilon nu are însă suport biblic. Iată ce citim în text: „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3). Este clar că în afara celor trei săptămâni de jale, Daniel le-a făcut pe toate cele citate, adică ,,a mâncat carne, a mâncat bucate alese și a băut vin”. Râvna unor predicatori ne-a obișnuit însă să credem altfel. Refuzul lui Daniel de „a se spurca” s-a petrecut pe perioada testului la care erau supuși tineri educați de babilonieni. Rezultatul excelent pe care l-a avut Daniel și cei trei tineri a demonstrat că adevărata înțelepciune nu se obține nici prin școală și nici prin alimentație sofisticaată, ci doar prin atârnarea totală de Dumnezeu, ,,părintele luminilor, de la care se coboară tot darul bun și desăvârșit” (Iacov 1:17). „În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.“ (Dan. 1:20). Un om al lui Dumnezeu este destoinic pentru orice lucrare bună, așa că nu ne mirăm de rapida ascensiune a tinerilor evrei la curtea împărătească: „Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului” (Dan. 2:49). Pasajul care urmează este scris în limba aramaică, semn că Daniel a vrut ca acest conținut să fie accesibil tuturor oamenilor. Prezența copiilor lui Dumnezeu în imperiile păgâne idolatre a produs inevitabil conflicte, situații extreme, circumstanțe limită. Ca și în cazul lui Iosif și a evreilor din Egipt, ca și în cazul Esterei de la curtea lui Ahașveroș, prezența lui Daniel în Babilon a iscat controverse. Pasajele din capitolele 2 la 6 din cartea Daniel conțin câteva episoade din războiul religios dintre zeii păgâni și Dumnezeul cel viu, încheiate de fiecare dată cu proclamații ale biruinței Celui veșnic și Atotputernic.

Daniel 2 - Visul lui Nebucadnețar:

   În timp ce asedia Ierusalimul, Nebucadnețar a primit vestea că tatăl său, Nabopalazar, a murit. Când s-a întors în Babilon să preia tronul, Nebucadnețar a preluat și ceata sfătuitorilor de la curte. Ca om al armelor, neîncrederea lui în ei avea să-și găsească foarte curând justificarea. Niște visuri care l-au tulburat teribil trebuiau tălmăcite de urgență, iar ei s-au dovedit că „mănâncă la masa împărătească” (stau pe banii împăratului) degeaba! „În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte vise. Duhul îi era tulburat şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe haldeeni ca să-i spună visele. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului” (Dan. 2:1-2). Ca să-i pună la încercare, Nebucadnețar le-a cerut nici mai mult nici mai puțin să-i spună și visele avute și interpretarea lor. Așa ceva nu se mai văzuse pe fața pământului. „Nu este nimeni pe pământ care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau haldeean! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!” (Dan. 2:10-11). Mâniat, Nebucadnețar a poruncit ca toți sfătuitorii de la curte să fie omorâți și așa ar fi fost dacă Daniel nu s-ar fi oferit el însuși să împlinească porunca împăratului (Dan. 2:12-30). După un timp de rugăciune cu cei trei prieteni ai săi, Daniel a primit de la Dumnezeu și visul și tălmăcirea, iar apoi s-a dus înaintea împăratului și a curtenilor pentru scena marei revelații. Iată visul: „Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul“ (Dan. 2:31-35). Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărât să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă „Vremea neamurilor”, pomenită de Domnul Iisus în Luca 21:24. Ea a debutat cu domnia lui Nebucadnețar și se va încheia cu ultimul lider al lumii pe care-l va strivi Iisus hristos la cea de a doua Sa venire. Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu i-a descoperit în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând cu Imperiul lui şi până la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va acoperi întreg pământul (Dan. 2:34, 35, 45). Cei dintâi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 d.H. şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale: „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe Romani, care sunt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Hristos”. Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de stăpânire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Hristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor”, instaurând chiar aici pe pământ împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunând: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10). Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începând cu anul 604 î.H., prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nabopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu. Ca simbol profetic întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Darius-medul, un unchi bătrân al lui Cirus. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Isaia 13:19-22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.H.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întâmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31. Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cântărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formând un sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sunt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar câteva:

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32); (2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor; (3) Mândria merge înaintea căderii; (4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului; (5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în cântarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.

Imperiul Medo-Persan - a luat fiinţă în 538 î.H. şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.H.. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile mezilor și perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (ân special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la graniţele Greciei. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cirus. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe când slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtând în mâini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cirus s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărârea luată de el (Ezra 1: 1-11). După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.H.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiântâlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la marginile pământului” (Daniel 8:5).

Imperiul Grec - este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe. Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.H.. Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adâncă şi de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu. Împăratul grec Antioh Epifanius a atins culmea represaliilor atunci când a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Iisus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobândit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfârşit însă repede. Din cauza frământăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.

Imperiul Roman - În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nicio asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimântătoare şi puternică” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâmă, şi călca în picioare ce mai rămânea” Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.H., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului. În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de 1.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.H., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.H.. De departe, Imperiul Roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii. Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte: (1) el va fi cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra pământului şi (2) el va fi imperiul în care va lovi Hristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei: a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim acum în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de Uniunea Europeană cu un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.). În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernământ simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:1). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Iisus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mâinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2); b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pământului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspământătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari de fier şi mânca, sfărâmă şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7). Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic; c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mâine; d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întâmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”, va îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată… Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15; e) este primul şi singurul imperiu care, crezând în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpânul Universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul). Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4). „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Daniel 7:25). „Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37) Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ al oamenilor, mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Hristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti”-Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punând capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27). „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14).

    Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:

(1) Sfârşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mâini” (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45). Toate visele moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Hristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Hristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformându-le în pleavă purtată de vânt.”;

(2) Sfârşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După câte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.H.. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului Roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curând o monedă comună unică, etc.. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar, pacea adevărată nu va fi aşezată decât de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

Daniel 3 - Cei patru din cuptorul aprins:

    S-ar prea putea ca Nebucadnețar să fi fost așa de mândru de visul pe care il dăruise Dumnezeu că s-a gândit să-și facă un ,,chip de aur, înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți” (Dan. 3:1). La urma urmei, de ce n-ar fi făcut el publică părerea lui Dumnezeu despre el și de ce nu le-ar fi cerut tuturor oamenilor să i se închine? Orgoliul conducătorilor din ,,vremea Neamurilor” au făcut, fac și vor mai face numeroase victime. ,,Cultul personalității” este boala celor cărora mărirea li s-a suit la cap și care se cred mai mari decât sunt în realitate. De aici și faptul că toate statuile ,,conducătorilor iubiți” sunt mult mai mari decât dimensiunile normale ale unui om. Nu întâmplător, cea de a doua poruncă din cele zece date pe Sinai interzicea evreilor să se închine la altceva sau altcineva decât Dumnezeu. Toate predicile rostite din acest capitol scot în relief că Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ci vine să stea alături de cei care duc o viață de ascultare. Închinarea la Dumnezeu înalță. Închinarea la altceva dezonorează și dezumanizează: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Dan. 3:17-18). În cuptorul de foc au fost patru făpturi, dar afară din cuptor au ieșit numai trei. Fiul lui Dumnezeu, în teofania manifestată atunci, nu l-a cinstit pe Nebucadnețar cu prezența Sa minunată. Frumusețea ei este rezervată doar pentru copiii preaiubiți ai Domnului. Aduceți-vă aminte că nici Iisus Hristos n-a vrut să facă vreo minune în fața lui Irod (Luca 23:8-9).

Capitolul 4 - Nebunia și mărturia lui Nebucadnețar:

   Nebucadnețar a avut un alt vis ciudat, iar experiența aceasta a fost așa de mare că a trebuit împărtășită cu toată lumea din Imperiul Babilonian: „Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscute semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam! Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.  …Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt.  Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el.  În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el.Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!” Iată și tălmăcrea pe care i-a dat-o Daniel: „Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi şi tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi! Copacul pe care l-ai văzut, …eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului. … Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea. Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (Dan. 4:19-27). Exact un an după acest vis, Nebucadnețar a fost lovit de o boală mentală foarte grea și a avut toate simptomele care-i fuseseră descrise în vis. Anul de răgaz n-a adus în viața împăratului schimbările dorite de Dumnezeu, așa că a venit pedeapsa. De ce i-a păsat lui Dumnezeu de viața imorală a unui păgân? Pentru că El a vrut să-și publice sfințenia și neprihănirea în fața tuturor oamenilor și, poate, pentru că acest Nebucadnețar era în planul Său de mântuire. Nebucadnețar n-a fost „lăsat în voia minții lui blestemate„, ci a fost ,,pedepsit (disciplinat) ca pe un fiu pe care Dumnezeu îl primește”. Tradiția iudaică spune că Daniel ar fi fost asistentul lui Nebucadnețar pe durata boli lui. Procmamația răspândită de împărat cu ocazia însănătoșiri lui arată rezultatul extraordinar al acestei experiențe. Toți conducătorii lumii ar trebui să țină seama de ea. De fapt, toți oamenii ar trebui să țină seama de ceea ce i s-a întâmplat lui Nebucadnețar. Metaforic vorbind, Dumnezeu ne-a spus tuturor că cei care se îngâmfă și se cred mari se sălbăticesc, își pierd umanitatea și trăiesc la nivelul animalelor. Trebuie să recunoaștem că așa este!

Daniel 5 - Căderea Babilonului:

    Am putea numi acest capitol: ,,Un darnic pe Titanic!” sau ,,Un fiu de departe”. Primul titlu potențial rezultă din faptul că, îndată dce a aflat de căderea iminentă a imperiului său, Belșațar, năuc și confuz, s-a grăbit să-l facă pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției” (Daniel 5:29). Al doilea titlu posibil este dedus din cuvintele rostite de mama lui Belșațar, care sunt foarte clar un reproș la adresa fiului ei: „În împărăţia ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi, şi, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai-mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldeeni, ghicitori, şi anume pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” (Dan. 5:11-12). Nu a fost pentru prima dată când un fiu n-a călcat pe urmele tatălui său! Istoria este plină de astfel de cazuri. Belșațar a fost de fapt un nepot de-al lui Nebucadnețar, un fiu de a doua spiță, un urmaș, în limbajul nostru de astăzi. ,,Împărăteasa” amintită în text este nevasta lui Nebucadnețar, coregentă la tron, o femeie aparent credincioasă și cu care avem toate șansele să ne întâlnim în cer. Când Belșațar îl face pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției”, el pare că ține seama de autoritatea acestei femei. Nu știm ce fel de om a fost acest Belșațar, dar la beția și orgiile degradante de la curte a adăugat un gest care i-a atras mânia și pedeapsa divină: „Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din Casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris. Atunci, împăratul a îngălbenit şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul” (Dan. 5:2-7). Expresia „i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul” este echivalentul expresiei populare ,,a făcut pe el”. Există limite peste care Dumnezeu nu mai trece cu vederea, iar Belșațar a trecut o astfel de linie nevăzută care a declanșat pedeapsa. Dumnezeu a știut ce  se va întâmpla, de aceea îi adusese pe medo-persani să asedieze Babilonul. Invincibilitatea Babilonului, care avea ziduri imposibil de cucerit, a fost zdrobită printr-un fleac. Mezii și perșii au deviat apele Eufratului în amonte și au pătruns în cetate prin albia rămasă goală. Babilonul cel mare și puternic a căzut astfel fără luptă. Dumnezeu și-a bătut joc de fala și lăudăroșenia lor! Încă o dată, verdictul lui Dumnezeu împotriva celor îngâmfați este disprețul și pedeapsa. Orgoliul nu înalță, ci coboară! ,,Mene, mene, techel, upfarsim” (numărat, numărat, cântărit și găsit ușor) scris pe peretele sălii de ospăț de capul mâini cerești s-a împlinit imediat și întocmai. Marele imperiu a fost divizat între mezi și perși.

Daniel 6 - Revolta magilor:

   Daniel este acum în apusul vieții, dar încă plin de înțelepciune și putere. El a ajusn să fie așezat într-o poziție proeminentă în imperiul mezilor și perșilor. La aceste neamuri exista un fel de preoție ereditară a magilor, un grup privilegiat obișnuit să fie aproape de împărat. Promovarea lui Daniel, un străin de castă, n-a fost privită cu ochi buni de acești „magistrați” locali. „Atunci, căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce priveau treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău” (Dan. 6:4). Au căutat deci ceva din ,,religia lui exclusivistă”. Foarte vicleni, ei s-au dus la împărat și au propus o perioadă de cinstire exclusivă a conducătorului suprem de stat, o „găselniță” folosită de atunci de multe ori și în multe locuri: „Să trăieşti veşnic, împărate Darius! Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei” (Dan. 6:6). Prins în capcana lor, Darius a fost silit să-l arunce pe Daniel în groapa cu lei, dar a oftat ușurat când l-a găsit dimineața viu și nevătămat. „Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei? Şi Daniel a zis împăratului: Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:20-22). Împăratul s-a răzbunat pcă a fost manipulat de magi și i-a azvârlit pe ei să fie mâncați de lei: „Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia care pârâseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor, şi, până să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele” (Dan 6:24). Providențial, atacul magilor i-a dat posibilitateâ lui Dumnezeu să fie proslăvit încă o dată printr-o proclamație imperială: „După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăţia:Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamăşi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuie veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (Dan. 6:25-27). Răscoala magilor a produs un război între două religii și Dumnezeul cel viu a biruit și de data aceasta.

Capitolele 7 - 10  - Vremea profețiilor:

    Ne întoarcem la unul din pasajele scrise în limba ebraică, înțelegând că ele conțin informații pe care Daniel a vrut să le ferească de ochi străini și să le împărtășească doar cu privilegiații din poporul ales.

Capitolul 7 - defilarea fiarelor: Dintre toate lucrurile pe care le-a văzut în vedeniile din mintea lui, „pe când era în pat” , omul lui Dumnezeu ni le dă doar pe cele mai importante sau „de căpetenie”, cum zice el (Dan. 7:1). Ori câte ori vânturile cel mari ale cerurilor izbesc în marea cea mare și din ea ies ,,fiare mari” este vorba despre mișcări istorice din care se cristalizează mari imperii ale lumii. Și de data aceasta este vorba tot despre un număr de patru, ca și în secțiunile trupului din visul lui Nebucadnețar. Cele patru fiare mari sunt cele patru imperii mondiale rânduite de Dumnezeu în perioada numită „vremea Neamurilor” care va preceda revenirea Domnului Iisus și instaurarea împărăției veșnice. De data aceasta, cele patru imperi sunt numite „fiare”, nu componente ale trupului uman. Daniel este mai clar pentru evrei, identificând imperiile ca forțe animalice, dezumanizate de conflictul lor împotriva lui Dumnezeu. Ele nu sunt „animale” pur și simplu, ci „fiare”, adică sălbăticiuni imposibil de domesticit și teribil de crude. Prima fiară este un leu. A doua este un urs. A treia este un pardos (leopard), iar cea de a patra este așa de teribilă că nu s-a găsit nici un corespondent în fauna terestră, ci a fost descrisă ca „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică”. Aceleași patru fiare apar și în vedeniile apostolului Ioan din cartea Apocalipsa, cu observația că acolo ele apar în ordinea inversă, ca și cum Daniel le privea spre viitor, iar Ioan spre trecut (Apoc. 13:1-2).

Călăuza cerească îi lămurește lui Daniel vedenia astfel: „Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie“ (Dan. 7:17-18). Daniel a vrut să afle mai multe amânunte despre cea de a patra fiară. Nici nu este de mirare! Cea ce a aflat l-a impresionat așa de tare că „l-au tulburat nespus de mult” și „i s-a schimbat culoarea feței” (Dan. 7?28). Este vorba despre amănunte despre vremea sfârșitului la care am face bine să luăm și noi aminte, căci vremea celei de a doua faze a celui de al patrulea imperiu mondial (Roma) se apropie sub forma Europei unite!

Capitolul 8 - Berbecul și țapul: Vedenia aceasta a fost la doi ani de zile după cea din capitolul 7, dar doisprezece ani înainte de cea din capitolul 5. Țineți minte că cele șase capitole de la finalul cărții lui Daniel sunt asemenea unui apendix, o adăugire lămuritoare. Capitolul 8 s-a petrecut ca timp între capitolele 4 și 5 ale cărții. În vedenia, Daniel a văzut un berbec și un țap. Berbecele era foarte puternic, „împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte li spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă” (Dan. 8:4). El a fost însă atacat și bituit de un țap care venea de la apus. Grecii au atacat Imperiul Medopersan și l-au cucerit. Cornul cel mare al țapului s-a frânt și în locul lui au crescut alte patru coarne. Unul din ele a făcut loc unui alt corn mai mic care a făcut isprăvi nemaipomenite. Îngerul Gabriel, trimis de Dumnezeu să-i explice lui Daniel vedenia a identificat berbecele cu Imperiul mezilor și perșilor și pe țap cu Împărăția grecilor (Dan. 8:19-26). Totul este scris acolo clar și limpede. Cred că această vedenie i-a fost dată lui Daniel pentru ca să poată fi o protecție pentru Ierusalim. Istoricul Iosif Flavius scrie că atunci când Alexandru Macedon a atacat Ierusalimul, Marele Preot Iaddua i-a ieșit în întâmpinare cu textul acestei profeții. Alexandru a fost așa de impresionat să-l citească și să își vadă rolul său istoric într-o carte a evreilor că a cruțat cetatea (1 Macabei i. 1-8, vi. 2). Când cornul cel mare s-a frânt, adică la moartea lui Alexandru cel Mare, s-a pus problema unui succesor, pentru el n-a avut copii. Aflat pe patul de moarte, Alexandru a fost de acord să se facă o împărțire între cei patru generali ai săi: Cassander a luat Macedonia și Grecia, Lysimacus a luat Tracia, Bitinia și mare parte din Asia mică; Ptolomeu a luat Egiptul, Cirene și Arabia Petraea; Seleucos a luat Siria și toate ținuturile dinspre India. Pentru istoria biblică, cei care ne interesează au fost Ptolemeu și Seleucos. Israelul s-a aflat la intersecția dintre ținuturile stăpânite de cei doi. Unul din urmașii lor, Antiohus Epifanus, arătat în viziune ca fiind ,,cornul cel mic” a intrat în Ierusalim, a spurcat Templul, ceea ce a dus la răscoala Macabeilor care este sărbătorită în fiecare an sub numele de Hanuka (în Biblie este numită „praznicul Înoirii Templului” - Ioan 10:22).

Capitolul 9 - CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI: Ne îndreptăm atenția asupra celui mai fertil, mai folositor li mai uimitor pasaj profetic din întreaga Biblie - ultimele patru versete din Daniel 9: 24. „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. 25. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. 26. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nuva avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.  27. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” (Daniel 9:24-28). Dumnezeu nu este doar un foarte bun matematician, El a inventat matematica! Așa că nu se încurcă atunci când este vorba despre numere și socoteli. Când era pe Pământ, Fiul lui Dumnezeu le-a predat un scurt curs despre sfârșitul veacului, citând chiar acest pasaj și menționând clar că ne-a fost transmis prin profetul Daniel. Asta ar trebui să astupe gura tuturor celor ce au dubii în ceea ce privește autorul și autoritatea acestei cărți profetice: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - …”(Mat. 24:15-35). Primele nouăsprezece versete din capitolul 9 conțin o rugăciune a lui Daniel. Studiind cărțile profetului Ieremia, el înțelesese că trebuie să treacă șaptezeci de ani și spre finalul acestei perioade s-a îndreptat spre Dumnezeu în rugăciune. Chiar și în traducere, rugăciunea este așa de intensă că îl simți pe Daniel cum tremură și se înfioară. Cineva însă îl întrerupe și rugăciunea aceasta a intrat în istorie ca ,,rugăciunea întreruptă”. Cel care-l întrerupe este îngerul Gabriel și-i dă ca răspuns din partea lui Dumnezeu aceste patru versete fără egal în tot restul Scripturii. Este supranumită și mesajul despre cele „șaptezeci de săptămâni” de ani sau „septade”, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămână. Profeţia este privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). În esență, Dumnezeu îi spune lui Daniel, că robia n-a produs în evrei pocăința și schimbarea dorită, așa că în loc de 70 de ani, cât a promis Ieremia, vor trebui să treacă de șaptezeci de ori șapte ani până când va fi instaurată împărăția pregătită de Dumnezeu poporului Israel! În loc de șapte ani vor trebui să aștepte 490 de ani! Primul dintre cele patru versete ne dă perspectiva de ansamblu: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte …” În versetul al doilea ne întâlnim cu primele șaizeci și nouă de săptămâni de ani. Versetul al treilea ne prezintă o pauză în șirul săptămânilor  și evenimentele care se vor petrece în ea. Asta este foarte important să înțelegem. Ultimul verset ne prezintă ultima săptămâna din cele șaptezeci. Primele șaizeci și nouă de săptămâni se încheie în versetul 25. Versetul 26, între 25 și 27, descrie evenimente care se petrec după primele șaizeci și nouă, dar înainte să înceapă săptămâna a șapte zecea. Așa cum am spus, versetul 24 ne dă perspectiva completă a evenimentelor. Noi suntem pe undeva prin desfășurarea ei. Nu toate evenimentele descrise acolo s-au petrecut deja. Nu s-a petrecut „încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii, aducerea neprihănirii veşnice și nici ungerea Sfântului sfinţilor”. Notați și că aceasta este o profeție care-l privește direct pe Israel: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim)”. Versetul 25 ne face părtași matematicii divine. Din cele șaptezeci de săptămâni, vor fi mai întâi un număr de șaizeci și nouă, care vor debuta odată cu darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Când Gabriel i-a spus aceste cuvinte, Daniel se afla la Babilon. La câteva sute de kilometrii spre vest Ierusalimul era în ruină. Daniel știa însă din profeția lui Ieremia că cetatea va fi rezidită (Ier. 25:11-12). Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou.” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.H.. După obiceiul evreiesc, atunci când nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintâi zi a ei. Din Geneza și până în Apocalipsa, Biblia socotește vremea în ani luni-solari care au 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei). Aprobarea reconstruirii Ierusalimului a fost dată de Artaxerxes Longimanus. Făcând transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.H.. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de câte 360 de zile şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Iisus în Ierusalim, adică 173.880 de zile. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberius Cezar” (Luca 3:1). Ştiind că Tiberius şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.H. ajungem cu socoteala la anul 29 d.H. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului! Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Iisus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptând ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotărât. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20). „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27). Într-adevăr în repetate rânduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua aceasta a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Nu numai că a primit slava poporului, dar El a fost cel care a pregătit toată scena. El i-a trimis pe doi ucenici să aducă măgărușul și, în mod intenționat, n-a intrat în cetate pe jos, ci a coborât de dincolo de muntele Măslinilor călare, așa cum prevedea profeția: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9). Văzându-L, mulțimile au început să cânte psalmul 118-T.M., care este un hilel, adică psalm de laudă pentru Mesia: „Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” (Luca 19:37-38). Fariseii au înțeles și au protestat pentru că ucenicii Îl proclamau pe „Meshach Nagid”, pe împăratul Mesia și au invocat blasfemia şi teama de represaliile romanilor. Conștient de valoarea zilei, Domnul Iisus le-a spus clar: „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40). Venise ziua anunțată de profetul Daniel. Trecuseră cele 173.880 de zile exact în ziua de 6 Aprilie, anul 32 d.H.. Luca ne spune că Domnul Iisus a știut ce se întâmplă și a plans! De ce a plâns? El a privit de departe Ierusalimul şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19:42). Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călarepe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul când avea să fie „stârpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul călătorea înspre înviere! Refuzarea lui Iisus Hristos avea să atragă pedeapsa asupra Ierusalimului. Istoria profetică a intrat în pauza descrisă în versetul 25 din Daniel 9: „Vor veni peste tine zile când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19:43-44). Treizeci și opt de ani mai târziu,Titus Vespasian împreună cu legiunile Cinci, Zece, doisprezece și cinsprezece au atacat Ierusalimul. Asediul a durat aproximativ nouă luni, iar în anul 70 d.H. romanii au măcelărit peste un milion de locuitori ai cetății. Titus a intenționat să cruțe Templul și să-l păstreze ca pe un trofeu de război, dar cineva a aruncat o făclie înăuntru. Incendiul a ars lemnăria din Templu și a topit ceea ce era din aur. Crezând că este aur și în zidire, romanii au dărâmat clădirea piatră cu piatră, după preștiința arătată de Domnul Iisus înaintea ucenicilor: „și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră”. Ajungem astfel la versetul 26 din profeția făcută de îngerul Gabriel: „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” (Dan. 9:26). Unul din versetele cele mai triste din Biblie este acest anunț al unei decizii care a fost luată în forul ceresc: „ … este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile”. Doamne, ai milă de noi! Am văzut ce s-a întâmplat în primele șaizeci și nouă de săptămâni și vom vedea ce este profețit pentru săptămâna a șaptezecea, care este încă în viitor. În intervalul dintre aceste două versete sunt descrise cel puțin două evenimente: „Unsul va fi stârpit (karat, executat), şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş”. Dacă îl căutați în istorie pe acest ,,Mesia-Unsul”, trebuie să-l identificați cu cineva care a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruș mai înainte ca cetatea să fie nimicită (noi ne-am gândit la cineva foarte special!).  Ce se întâmplă însă cu săptămâna a-70-a? Ea rămâne încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de a 69 săptămâni şi începutul celei de a 70-a săptămâni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămâna, legământul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei. Săptămâna șaptezeci va una foarte dificilă. Cea de a doua jumătate a ei (trei ani și jumătate sau 42 de luni sau 1260 de zile, este descrisă în foarte multe alte locuri din Biblie și poartă numele de Necazul cel Mare. Dumnezeu ne dă toate aceste numere pentru că ele se termină cu cel mai glorios eveniment al viitorului: reîntoarcerea lui Iisus Hristos pe Pământ. Într-un sens, cronometrul profetic al Israelului a fost oprit. Va trebui repornit ca să măsoare ultima săptămână din șirul celor șaptezeci. Semnele pe care le vedem în jur ne fac să credem că repornirea cronometrului profetic este foarte aproape. Aşteptăm sunetul trâmbiţei divine, vocea arhanghelului, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul Împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea. Ar mai fi ceva de spus despre aceste „șaptezeci de septade”.  Este cea de a patra oară când ne întâlnim cu acest număr, 490, în istoria lui Israel. Dacă străbați calendarul istoric al acestui popor ajungi la concluzia că necazurile lui a ținut mereu cam 490 de ani. De la vremea lui Avraam la exodul din Egipt au fost cam 505 ani. Dacă scazi din ei, 15 ani, perioada uzurpatorului Ismael, dai exact de 490 de ani. Dacă numeri de la Exodul din Egipt până la zidirea templului ies 601 ani. Dacă scazi din acest număr cei 111 ani petrecuți sub robiile din cartea Judecători ajungi iar la cifra 490. De la zidirea Templului până la decretul lui Artaxerxe s-au scurs 560 de ani, dar dacă scazi din ei cei 70 de ani petrecuți în robie ajungi din nou la cifra 490! Ultima săptămână adăugată la cele 69 de dinainte dau, ați ghicit, un total de șaptezeci, adică exact 490 de ani. Este un filigram ascuns în istoria lui Israel. Când Iisus Hristos i-a recomandat lui Petru să-și ierte aproapele „de șapte zeci de ori câte șapte” se poate să fi avut în minte mult mai mult decât o figură de stil. Poate că s-a gândit la întreaga istorie a relațiilor lui Dumnezeu cu Israelul!

Daniel 10 - O vedenie înfricoșătoare: În mod ciudat, capitolul 10 începe la persoana a treia, de parcă este scris de altcineva și îl numește pe Daniel cu numele lui oficial babilonian „Beltșațar”: „În anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia” (Dan. 10:1). S-ar prea putea ca acesta pasaj să fi fost adăugat la colecția de vedenii pe care le-a avut profetul Daniel. În orice caz, de la versetul 2 narațiunea reîncepe de la persoana întâi. Datarea „în anul al treilea al lui Cirus” ne duce la anul 536 î.H.. Daniel, la o vârstă, deja, înaintată, a ajuns să vadă cu ochii lui împlinirea profeției lui Ieremia și i-a condus cu privirea pe cei din primul grup de evrei care s-au repatriat ca să reconstruiască Templul. Ținând cont că Daniel ar fi ajuns în Babilon cam pe la cincisprezece ani, data de mai sus îl plasează pe la vârsta de optzeci și patru sau optzeci și cinci de ani. Așa cum am spus deja, Daniel a mâncat verdețuri numai pe durata testului la care i-a supus Nebucadnețar pe tinerii aduși la Babilon. Capitolul 10 ni-l prezintă pe Daniel ca pe unul care normal mânca și bea de la masa împăratului. A început însă un post din cauza jalei care-i cuprinsese inima: „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni.”(Dan. 10:3). Probabil că auzise că lucrările celor plecați să reconstruiască Templul se sistaseră și mijlocea la Dumnezeu ca orice obstacol să fie dat la o parte din cale. Poate că era îngrijorat de numărătoarea precisă a celor șaptezeci de ani și nu dorea să vadă că Dumnezeu nu-și ține cuvântul. Asta s-ar fi putut întâmpla pentru că cei șaptezeci de ani au avut o dublă împlinire, una pentru popor și a doua pentru clădirea Templului. Pentru că poporul fusese dus în robie în anul 605 î.H. a trebuit să se întoarcă în 536 î.H.. Templul însă a fost dărâmat în 586 d.H., iar rededicarea noii clădiri avea să se facă în 515 î.H., exact la 70 de ani. Lucrările de la Templu au fost sistate în 536 și reluate în 520, iar construcția a fost inaugurată în 515 d.H., adică exact la vreme. Dumnezeu nu se grăbește, dar nici nu este vreodată în criză de timp. Promisiunile Lui se împlinesc întocmai! Este imposibil să spunem cu certitudine cine a fost făptura extraordinară care i s-a arătat lui Daniel după cele trei săptămâni de post. „Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi” (Dan. 10:5-6). Unii Îl văd în descrierea făcută pe Iisus Hristos în slavă. Înfățișarea lui este asemănătoare cu cea din primul capitol din Apocalipsa. Alții îl văd aici pe arhanghelul Gabriel, care i se mai arătase lui Daniel. Nefiind atotputernic, Gabriel ar fi avut nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail: „El mi-a zis: Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail” (Dan. 10:20-21). Dacă mesajul făpturii crești este un răspuns la frământările lui Daniel și deducem că bătrânul profet era îngrijorat de viitorul poporului sfânt. „El mi-a zis: Ştii pentru ce am venit la tine? … Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.” (Dan. 10:20, 14). Descoperirile lui Dumnezeu se fac pe măsura maturizării noastre. O astfel de vedenie nu i-a fost dată lui Daniel în anii tinereții, ci dar după o viață de slujire consacrată și de ascultare deplină. Prin fereastra deschisă de cuvintele solului ceresc întrezărim ceva din ,,răzbiul teribil” care se desfășoară în lumea nevăzută între forțele lui Dumneezeu și forțele Diavolului. Iată doar câteva frânturi: „Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine! După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând.El mi-a zis: Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Dan. 10:9-13). „ …Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!” „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail” …În anul dintâi al lui Darius, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin” (Dan. 10:21; 11:1). Se vorbește despre conflicte cu o entitate care supraveghea împărăția Persiei, cu împărăția Mezilor și chiar cu cea a Greciei, măcar că până la ea mai trebuiau să treacă două sute de ani! Sunt convins că împărații care au condus aceste împărății n-au știut nimic despre forțele demonice care le dirijau din spate și îi inspirau în acțiunile lor. Înțelegem din text că există anumiți îngeri cu responsabilități în desfășurarea conflictelor dintre popoare. Teologii care au studiat ,,angeologia” îi numesc „îngeri cu domnie teritorială”.  În Noul Testament, apostolul Pavel, care știa el ce știa, ne lămurește că noi „n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Natura umană nu poate rezista la condițiile lumii spirituale. Nu-i de mirare că profetul Daniel a simțit că se desface din toate balamalele: „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ.Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele” (Dan. 10:7-10). „Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare! Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă! Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit.” (Dan. 10:15-19). Daniela fost un om al rugăciuni, dar n-a priceput nici pe departe până la această vedenie în ce angrenaj de înfruntări masive sunt încrengănate cererile lui cu planurile deja în desfășurare ale Celui Atotputernic. Nici noi nu ne dăm seama azi de ce trebuie să ne rugăm, dar binecuvântați sunt cei care-L ascultă pe Domnul și nu încetează să o facă.

    Am putea numi acest capitol „O fereastră spre lumea nevăzută” sau „Vizitatorii cerești”. Cele 21 de versete sunt pline până la refuz cu informații extraordinare. Pentru început însă trebuie să spun că înțeleg reținerile unora. Suntem captivi limitărilor noastre din timp și spațiu. Nu putem evada dincolo de ele spre realitatea unor alte lumi. Nu putem ieși afară. Ca să intrăm în contact cu lumea supranaturală divină, trebuie ca ea să vină spre noi. Noi nu putem merge spre ea. Ca să spunem așa, Dumnezeu trebuie să invadeze lumea noastră pentru a ne ajuta să ne întâlnim cu El. Revenind la textul nostru, plecăm de la premiza că în cartea lui Daniel există patru descoperiri profetice. Cea la care am ajuns acum acoperă capitolele 10, 11 și 12. Această viziune finală încununează și desăvârșește tot conținutul cărții. Capitolul 10 deschide poarta supranaturală spre descoperirea vizionară, capitolul 11 ne dă conținutul ei, iar capitolul 12 îi adaugă un epilog. Am ajuns la cea mai înaltă culme a descoperirilor care i-au fost dăruite profetului Daniel. Profeția din aceste trei capitole finale acoperă cam aceeași perioadă de timp ca și cea făcută în capitolul 8 al cărții, adică de pe vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, spre Necazul cel Mare, și spre cea de a doua venire a Domnului Isus. În aceste trei capitole găsim însă cea mai amănunțită descriere a evenimentelor legate de Necazul cel Mare.În capitolul 9, ni s-a spus că Daniel se apucase să citească și să studieze un pasaj din profeția lui Ieremia. Acolo este scris foarte clar că robia lui Israel va dura numai 70 de ani: „În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia”. (Dan. 9:1-2). Daniel se afla în Babilon cam de 70 de ani și a înțeles că eliberarea și întoarcerea poporului lui Dumnezeu acasă se va petrece foarte curând. Nu vedea însă cum avea să se întâmple, așa că s-a apucat de rugăciune și post ca să afle de la Dumnezeu ce se va petrece. Dacă citiți veți vedea în ce minunat mod i-a răspuns Domnul. Toate acestea s-au întâmplat în cel dintâi an al domniei lui Cirus, împăratul imperiului medo-persan, când a fost dat decretul care zice: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:2-4). Reiese clar că Dumnezeu i-a răspuns rugăciunilor lui Daniel în chiar anul acela. Când ajungem însă la capitolul 10, în primul verset ni se spune că este cel de al treilea an de domnie al lui Cirus și inima lui Daniel este îndurerată și confuză. Ce se întâmplase? Se întâmplase că majoritatea evreilor din Babilon aleseseră să nu plece și să nu se întoarcă acasă. Se asimilaseră, prinseseră rădăcini în Babilon, deveniseră prosperi și mult prea înșurubați în societatea de atunci ca să dorească să plece într-alt loc unde s-o ia de la capăt. Nu le era dor de Țara Promisă și nu-i mai preocupa de loc reconstruirea Ierusalimului și a Templului. Ni se spune că doar 42.000 de iudei au plecat spre casă, o picătură din mulțimea de evrei care se înmulțiseră în Imperiu. Se întorseseră mai ales cei din Iuda, seminția familiei regale, conduși de unul pe nume Zorobabel, care se trăgea din linia lui David. Ceilalți evrei, din celelalte seminții, majoritatea din ei născuți în Babilon fără să-și poată aminti ceva despre locurile străbune, au preferat să rămână. Nici știrile trimise de cei care ajunseseră între timp în Israel nu i-au încurajat să plece. Cei întorși au dat doar de ruine și, când s-au apucat să rezidească, au trezit împotrivirea celor ce locuiau atunci în țară. Nu-i de mirare că inima lui Daniel era tristă și confuză. Procesul reconstruirii Templului, Ierusalimului și al națiunii se poticnise, se oprise, iar speranțele profetului păreau acum zadarnice. Al treilea eveniment care-i schimbase viața lui Daniel a fost retragerea lui din slujba de la curtea împărătească. În capitolul unu al cărții lui ni se spune că slujirea lui pe lângă împărații lumii a durat doar până în cel dintâi an al lui Cirus. Daniel ajunsese atunci la vârsta de 85 de ani. „Aşa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cirus.” (Dan. 1:21).

Am putea întreba: Dacă s-a pensionat de ce nu s-a dus și el înapoi în Israel? Am putea  răspunde, nu așa cum alți comentatori, cum că, profetul a fost prea bătrân ca să întreprindă o asemenea călătorie. Părerea mea este că nu bătrânețea, ci tristețea l-a împiedicat să se întoarcă. Era dezamăgit și a crezut de datoria lui să stea printre evreii din Imperiu ca să caute să-i motiveze să plece acasă. Pasiunea lui era să-i vadă credincioși destinului lor mesianic, încredințați că este voia lui Dumnezeu ca după ce au plătit pentru păcatele lor prin vremea de robie trebuie să se întoarcă în vatra părinților lor Avraam, Isaac și Iacov, ca să-și reia destinul mesianic. Sigur că-i era dor de țara lui, dar el nu dorea țara fără popor și nu concepea să se întoarcă și să-i lase pe ceilalți asimilați de lumea păgână. Întrezărea că pe linia mesianică apăruse un nod și bătea la ușile Cerului ca să-l deznoade. Daniel era frământat și confuz, așa că a suspendat toate planurile personale. Când nu știi ce sa faci, cel mai bine este să nu faci nimic. Și Daniel s-a apucat să facă ceea ce făcuse în toate vremurile lui de criză: s-a pus pe post și rugăciune. Așa îl găsim în debutul capitolului: „În anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia. În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni” (Dan. 10:1-3). Repet, viziunea pe care o va primi în capitolul 11 este ca răspuns la această rugăciune a lui. Precizarea din text „Daniel, numit Beltșațar” își are rost în contextul în care unii caută să argumenteze că această carte profetică, uluitoare prin precizia cronologiilor ei, n-ar fi fost scrisă de o singură persoană, ci reprezintă o colecție de profeții începută de Daniel și completată peste câteva sute de ani de alții. Cealaltă precizare, „Cuvântul acesta, care este adevărat, vestește o mare nenorocire” subliniază imensitatea cataclismului prevestit. El va cuprinde de la demonii din spațiul celestial la oamenii de pe pământ și tot ce există între aceste extreme, pe toată durata istoriei, de la vremea lui Daniel prin vremea noastră și până la finalul istoriei. Viziunea precedentă, descrisă în capitolul 8, l-a afectat teribil pe Daniel l-a lăsat aproape mort: „Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. … Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia” (Dan. 8:18, 27). De data asta însă, în capitolul 10, ni se spune că Daniel a înțeles vedenia. Sper ca s-o înțelegem și noi, care față de Daniel avem avantajul să fim călăuziți de Duhul Sfânt.

Analiza textului: Pentru simplificare vom împărți capitolul în câteva părți componente: (1) marea tristețe a profetului; (2) mesagerul ceresc; (3) mișcări de trupe în realul nevăzut al îngerilor și (4) mesajul ceresc.

I. Marea tristețe a profetului: Primul lucru pe care-l vedem sunt cele trei săptămâni de post și rugăciune în care Daniel a bătut la porțile cerului ca să primească un răspuns: „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni” (Dan. 10:2-3). Dacă ținem seama de data arătată în text, „cea de a douăzeci și patra zi a lunii întâi” și știm că Paștile cădea întotdeauna în cea de a patrusprezecea zi a acestei luni, ne dăm seama că Daniel a postit pe toată durata Praznicului și până după sărbătoarea azimilor. Erau zile în care evreii și aduceau aminte că Îl au pe Dumnezeu aproape. Cu toate acestea, rugăciunile lui Daniel au rămas fără răspuns. Cerul era închis, de nepătruns, ca o poartă de fier închisă. Daniel nu era obișnuit cu așa ceva. În capitolul 9 am văzut că el s-a rugat și răspunsul a venit de îndată. „Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gabriel, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis:Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea” (Dan. 9:20-22). Profetul nu era obișnuit să aștepte pentru un răspuns de la Domnul, în niciun caz pentru … 21 de zile. Zilele de post au însemnat că Daniel n-a mâncat „bucate alese … de la masa împăratului”. Iar asta înseamnă că Daniel abandonase între timp dieta evreiască menționată la începutul cărții și mânca de obicei împreună cu ceilalți la masa imperială. Dacă ținem, seama că Daniel era atunci la vârsta de 85 de ani, cele 21 de zile de post au fost un adevărat sacrificiu. Daniel nu a făcut acest sacrificiu pentru a obține un anumit favor din partea Domnului, ci pentru a-și exprima o stare lăuntrică. Inima sa era plină de tristețea pe care trebuia să o fi simțit și Dumnezeu în acele zile: în ciuda decretului dat de Cir poporul evreu a refuzat să se mai întoarcă în Israel!

II. Mesagerul ceresc: „În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru)” (Dan.10:4). Nu știm de ce s-a întâmplat acolo și de ce Dumnezeu n-a așteptat ca Daniel să ajungă acasă, în camera lui de rugăciune, dar „arătarea angelică” l-a luat prin surprindere: „Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi” (Dan. 10:5-6). Totul în înfățișarea angelică descrie putere și luptă. Daniel a primit vizita unei ființe de pe tărâmul celălalt, din lumea nevăzută, dar foarte influentă în realitățile pe care le trăim noi pe pământ. Unii cred că a fost îngerul Gabriel, alții cred că a fost arhanghelul Mihail, dar eu cred că a fost una din aparițiile dumnezeirii, o teofanie de dinaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cred că a fost o „christofanie”! Este suficient să compari descrierea lui Daniel cu descrierea făcută de apostolul Ioan în primul capitol al Apocalipsei, ca să-ți dai seama că avem de a face cu una și aceeași persoană: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari” (Apoc. 1:12-15). Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de după înviere, iar Daniel a văzut aceeași persoană înainte de întrupare!! Iisus Hristos n-a fost „făcut” la nașterea din fecioară, ci a preexistat dintotdeauna alături de Tatăl și de Duhul Sfânt. În alte instanțe de „christofanii” descrise în Vechiul Testament, Iisus Hristos a fost numit în text „Îngerul Domnului” (cu majusculă - Exod 3, Iosua 5, Judecători 6 și 13, Zaharia 1 și 3, precum și în alte locuri). Într-o paralelă imposibil de ignorat, Îngerul Domnului din Vechiul Testament a apărut ca protector suprem al lui Israel, tot așa cum în Noul Testament Iisus Hristos este protectorul suprem al Bisericii. El a apărut ca să descopere adevărul, ca să-l trimită pe Moise la faraon, ca să-l încurajeze pe Ghedeon să pornească la luptă, ca să-l ordineze pe Samson ca judecător în Israel. De fiecare dată a fost implicat în păstrarea și propășirea poporului lui Dumnezeu. Psalmul 34-T.M. rezumă aparițiile Lui prin această afirmație: „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El
şi-i scapă din primejdie” (Ps. 34:7). Acest „Înger” i s-a arătat lui Avraam ca să confirme legământul, a venit ca s-o salveze pe Hagar și pe Ismael și s-a manifestat ca avocat pentru apărarea lui Zaharia (Zah. 3:1, 3-4, 6). Cred că profetul Daniel L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de dinaintea întrupării. Întâlnirea capătă dintr-o dată dimensiuni infinite și o importanță de cel mai înalt grad. Hristos este „Căpetenia oștilor cerești” și, având în vedere descoperirile pe care avea să i le dea lui Daniel, apariția Lui în acel loc și timp este cum nu se poate mai potrivită. Profeția descoperită avea să-i descrie lui Daniel conflictul extraordinar din lumea nevăzută, dintre îngerii lui Dumnezeu și îngerii întunerecului. El se desfășoară pe toată durata istoriei, acoperind perioada din vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, în care arhanghelul Mihail va avea ultima biruință asupra forțelor demonice. Profetul Daniel și prin el și noi, va afla ce încleștare extraordinară se petrece în lumea nevăzută pentru ca evenimentele istoriei umane să capete conturul planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea. Forțe demonice extraordinar de puternice caută din răsputeri să-l zădărnicească. Descrierea făcută de Daniel subliniază și ilustrează atributele dumnezeirii. Haina albă ilustrează sfințenia divină. Centura de aur ilustrează demnitate regală și bogăția de neegalat. Trupul ca o piatră de hrisolit este mânia divină în acțiune. Fața care strălucea ca fulgerul ilustrează atotputernicia, iar ochii ca niște flăcări de foc ilustrează omniștiința divină. Picioarele ca arama lustruită ilustrează judecata, iar glasul ca tunetul unei mari mulțimi ilustrează autoritatea Lui asupra istoriei. La râul Tigru, profetul Daniel n-a văzut un înger dintre cei mulți, ci pe însuși Fiul lui Dumnezeu pornit să lupte și să-Și impună planul în istorie. Nu era pentru prima dată, ci pentru a treia oară că Daniel se întâlnea cu El. Prima dată L-a văzut în cuptorul aprins, unde a venit ca să-i protejeze pe cei care au refuzat să se închine chipului înălțat de Nebucadnețar de focul pedepsei. Cea de a doua a fost în vedenia descrisă în capitolul 7, unde acest „Fiul al omului” a primit puterea absolută din partea Suveranului universului: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). O întreită vedenie a Fiului lui Dumnezeu va avea și apostolul Pavel în Noul Testament. Și tot ca Pavel mai târziu, în această întâlnire de la râul Tigru numai preaiubitul lui Dumnezeu a avut descoperirea. Cei din jur n-au văzut nimic, dar au fost îngroziți de influența ei nevăzută: „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele.” (Dan. 10:7-10). Este evident că Pământul nu este pregătit să se întâlnească cu sfințenia divină. Carnea și sângele nu sunt compatibile cu apropeierea divină. Intensitatea influenței divine asupra ființelor pământești dă pe față extraordinara dimensiune a atotputerniciei lui Dumnezeu și presiunea nemaipomenită pe care o exercită ea asupra tuturor lucrurilor create. Vă aduceți amite de reacția lui Iisaia când a văzut ceva asemănător în templu (Isaia 6) sau de reacția patriahului Iov când a auzit vocea Celui Atotputernic: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine
şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6). Țineți minte reacția lui Petru în fața unei revelații asemănătoare: „Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Iisus şi I-a zis: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8). Profetul Daniel n-a avut un vis, ci s-a întâlnit pentru o scurtă secvență de timp cu ceva coborât din dimensiunile lumii spirituale. Altfel spus, lui Daniel i s-a îngăduit pentru câteva clipe să pătrunde în realitatea înfruntării nemaipomenite care există în războiul ființelor cerești. Oriunde sfințenia confruntă nesfințenia, cea din urmă este pusă pe fugă. Aduceți-vă aminte că în Apocalipsa 6, până și cei ce nu vor să i se supună lui Dumnezeu sunt îngroziți de prezența Lui: „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:15-17). În fața Fiului lui Dumnezeu, profetul Daniel are aceeași reacție ca apostolul Ioan în Apocalipsa: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.” (Apoc. 1:17). Dacă n-ar fi fost bunăvoința mesagerului ceresc, Daniel ar fi rămas leșinat la pământ. Nu este exclus ca teofania Fiului lui Dumnezeu să fi fost acompaniată de alți doi îngeri, așa cum s-a întâmplat cu cei trei îngeri care l-au vizitat pe Avraam în drum spre Sodoma (Gen. 18). Unul din îngerii însoțitori s-a atins de buzele profetului: „Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis:Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine! După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând” (Dan. 10:10-11). Întâlnirea cu Cel atotputernic l-a copleșit total pe bătrânul profet de 85 de ani. Fără puteri și cu gura plină de pământ, palid la față și abia în stare să îngâime câteva cuvinte, Daniel este portretul unuia copleșit de sfințenia și măreția divină. Niciunul din noi n-am fi fost altfel. Niciunul din noi nu vom fi altfel atunci când vom sta față în față cu Fiul lui Dumnezeu.

III. Mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor: Preocupat de viitorul imediat al Israelului, Daniel a avut privilegiul de a afla mult mai mult decât aceasta: o perspectivă panoramică a istoriei poporului ales până la vremea sfârșitului și o revelația despre clopotele angelice sub care își duc activitatea națiunile lumii. Să începem cu cel din urmă: „El mi-a zis:Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Dan. 10:12-13). Fără nicio îndoială, Daniel s-a întrebat: „Dacă mi-au fost ascultate cuvintele rugăciunilor încă din cea dintâi zi unde ai fost până acuma, timp de 21 de zile?” Motivarea pe care a primit-o „l-a umplut de groază și a pierdut orice putere” (Dan. 10:16). A fost nevoie de o nouă atingere din partea emisarilor cerești. „Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea:Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare! Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă! Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit” (Dan. 10:15-19). Care a fost revelația care l-a înspăimântat pe Daniel? Iat-o: „ … căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei”. „Căpetenia împărăției Persiei” despre care vorbea îngerul nu era un om, ci o teribilă entitate angelică, un dregător de rang înalt din stăpânirile demonice care domină lumea, devenită acum „împărăția lui Satan”. A fost nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail, ocrotitorul copiilor lui Israel, pentru ca mesagerul divin să străbată clopotul demonic așezat asupra împărăției Persiei. Lista nu s-a încheiat deplin, așa cum aflăm din versetul 20: „Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!” (Dan. 10:20). Pricepem că împărăția Satanei este foarte bine organizată teritorial, cu entități de rang înalt căutând să stăpânească și să influențeze conducătorii diferitelor popoare ale lumii. Îngerii lui Dumnezeu se luptă cu aceste entități care caută să blocheze împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea și urmăresc să deraieze planurile Lui cu poporul ales. Remarcați că între imperiul perșilor și cel al grecilor aveau să treacă peste două sute de ani, dar în sferele angelice se știa deja despre ceea ce avea să urmeze!Dumnezeu înalță și coboară împărății, dar Satan își trimite imediat emisarii la curțile acestor împărății ca să încurce lucrurile. Sociologia vorbește astăzi despre „ființa națională” și „caracterul” fiecărui neam în parte. Se prea poate ca aceste caracteristici să fie date de opresiunile demonice din lumea nevăzută. În anumite teritorii sau zone geografice se schimbă rânduirile și conducătorii, dar lucrurile se permanentizează într-un anumit fel, de parcă o putere nevăzută, ca un clopot uriaș, este așezat deasupra și-i face pe cei de dedesupt să se comporte și să gândească într-un anumit fel. Ca și în cazul lui Daniel, opresiunea acestor forțe poate fi înfrântă doar printr-un climat intens de post și rugăciune. Cam așa ceva ne-a spus și apostolul Pavel în epistolele sale: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efes. 6:11-13). Demonii au fost activi în toată istoria omenirii și, fără îndoială, mai sunt și astăzi. Nu avem de a face simplu doar cu Grecia, Italia, Rusia, Iran, Libia sau America, ci cu activitatea unor mari căpetenii demonice. Dumnezeu trimite împotriva lor îngeri obișnuiți sau, când este cazul, căpetenii angelice de mare putere, cum este acest arhanghel Mihail, amintit în text. El este amintit de trei ori în Vechiul Testament și de două ori în Noul Testament (Daniel 10:13,21; 12:1; Iuda 1:9; Apoc. 12:7). Într-o măiastră bătălie finală, Mihail îl va învinge pe Diavol și-l trimite în adânc: „Şi în Cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe Pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, Ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:9-12).

IV. Mesajul despre istoria lumii: Conflictul angelic este între forțele care urmăresc să blocheze realizarea planului lui Dumnezeu cu lumea și armata de îngeri care-l slujesc pe Dumnezeu. Profetul Daniel era trist pentru că nu înțelegea istorie imediată legată de reîntoarcerea evreilor în țara promisă, dar Dumnezeu răspunde acestei curiozități cu o panoramă a viitorului. Scopul revelației este ca Daniel, și prin el și noi, să aibă încredere în puterea și providența divină. Oricât s-ar zvârcoli Satan și oricât de tumultoasă este istoria popoarelor, Dumnezeu este pe tron și supraveghează de acolo totul. El poate vesti evenimentele viitoare și ne poate asigura că ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor chemați după planul Său” (Rom. 8:28). După descoperirile despre clopotele stăpânirilor demonice asupra popoarelor, profetul Daniel primește informații despre vremurile viitoare: „Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate” (Dan. 10:14). Este clar că Daniel era preocupat de Israel, așa că Dumnezeu îi vestește ce va fi cu „poporul tău”. Ca să-l asigure că totul este sub controlul divin, Dumnezeu îi dă o panoramă istorică din vremea lui Daniel până în vremea lui Antichrist. Acesta este cuprinsul capitolului 11. Iar în capitolul 12 îi vestește ce se va întâmpla în vremea Necazului cel Mare până la învierea din morți, judecata de la urmă și intrarea în eternitate: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:1-3). Dumnezeu îi spune profetului Daniel că totul se va termina cu bine. Voievodul Mihail este suficient pentru biruința finală.

Daniel 11-12 - Promisiuni mărețe cu înțelegeri limitate:

     Capitolele 11 și 12 din cartea profetului Daniel sunt într-o oarecare măsură complexe și complicate. Nici Daniel atunci și nici noi acum nu putem spune că pricepem totul și toate. Evenimentele descrise lui Daniel în viitorul imediat cuprind o descriere atât de amănunțită și clară a conflictelor dintre dinastia Seleucidă și cea Ptolomeică încât i-a făcut pe criticii Bibliei să spună că Daniel le-a scris „after the facts”, după desfășurarea lor. Pretenția este ridicolă atâta vreme cât știe toată lumea că traducerea Vechiului testament și implicit a cărții lui Daniel s-a făcut în limba greacă în secolul III î.H.. Cei patru împărați despre care ne spune textul din Daniel 11:2 că trebuie să mai fie în Persia au fost: Cambises (529-522), Pseudo-Smerdis (522-521), Darius I Histapes (521-486), și Xerxes (496-465), numit Ahașveroș în cartea Estera. Cel mai important dintre cei patru și cel mai bogat a fost Xerxes. El a domnit peste un imperiu care se întindea de la Etiopia în Africa până la India în Asia și a râvnit să cucerească și Grecia europeană. În 480 și-a adunat o armată copleșitoare și a plecat. A fost însă înfrânt la Salamina și Samos, iar armata lui a pierdut bătălia decisivă de la Plataea. Toate acestea s-au petrecut ca încadrare în istoria biblică între capitolele 2 și 3 din cartea Estera. Xerxes s-a întors acasă umilit și a vrut să salveze aparențele printr-un banchet dat mai marilor peste ținuturi, abandonându-se în beții și în plăcerile produse de harem. Acest Xerxes acesta a fost asasinat August 465. Împăratul viteaz pomenit în Daniel 11:3 este Alexandru cel Mare. Daniel știa deja despre ridicarea Greciei. Ca și în vedenia cu cele patru fiare, Daniel află iar soarta Imperiului Grec: „Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi. Şi, cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia” (Dan. 11:3-4). Cele două împărății despre care este vorba apoi sunt două din sferturile împărțite după Alexandru cel Mare, Ptolomeii care au stăpânit în Egipt și Seleucizi care au stăpânit în Siria. Evreii s-au aflat la mijloc și au fost sfârtecați în aceste lupte. Cel mai mare rău l-a produs Antiohus Epifanes (223-187 î.H.). Numit și Antiochus III cel Mare, a pus la punct o armată foarte bună în Siria, a recucerit multe teritorii de la Egipt, dar a fost oprit din înaintarea sa în  217, când forțele lui au fost înfrânte. Asta nu i-a înfrânt și ambițiile sale politice, pentru că s-a redirecționat spre est și a cucerit teritorii până spre India. În 201, Antiochus a asamblat iar o armată imensă, s-a aliat cu Filip al V-lea al Macedoniei și au pornit iar împotriva Egiptului (eveniment descris în Daniel 10:13-16) și au repurtat o mare victorie împotriva lui Ptolomeu V Epifanes. Deși le era interzis de Lege, unii dintre evrei s-au raliat cu dușmanii Egiptului sperând să nu mai plătească bir Egiptului, dar n-au reușit: „În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia, dar vor cădea” (Daniel 11:14). Stopat în Egipt, Antiochus a cucerit cetate cu cetate teritoriile din Tir și Sidon și din Israel, numit în text „țara cea minunată”: „Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână” (Dan. 11:15-16). A intrat apoi în scenă căsătoria ca unealtă de alianță politică. Antiohus s-a oferit să negocieze cu Egiptul și să i-a dea lui Ptolomeu al V-lea pe fata lui, Cleopatra, care avea pe atunci doar cinci ani.  După nuntă, Antiohus a sperat că fata lui va manevra din interior în favoarea lui, dar fata a fost credincioasă soțului ei și stratagema n-a reușit: „Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiică-sa de nevastă cu gând să-l piardă, dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi” (Dan. 11:17). Mereu nemulțumit și neastâmpărat, Antiohus s-a hotărât să-și atace fostul aliat și a plecat împotriva grecilor. A fost însă învins crunt la Termopile (191 î.H.) și Magnesia (189 î.H). Căpetenia pomenită în versetul 15 și care l-a învins pe Antiohus a fost consului și generalul roman Lucius Cornelius Scipio Asiaticus. El a coordonat răspunsul grecilor și romanilor și a biruit. „Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui.”(Dan. 11:18). Antiochus a murit în 187 î.H. și în locul lui a domnit Seleucus IV Philopator. Acesta a apăsat și mai mult asupra evreilor cerându-le mai mulți bani ca să poată plăti tributul datorat Romei. La puțină vreme după ce l-a trimis pe Heliodorus să jefuiască bani Templului din Ierusalim, Seleucus a murit subit, probabil otrăvit și împlinind astfel versetul 20: „Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei, dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război” (Dan. 11:20). Asta a deschis calea spre tron unui alt Antiochus Epiphanes, cel mai teribil dintre toți (Daniel 11:21-35). Expresia „Epiphanes” înseamnă ,,cel slăvit” și a fost însușită de mai mulți împărați ai vremii. Despre acest om teribil am mai citit în cartea profetului Daniel în pasajul din cap. 8:9-11, unde ne este descris co o înfățișare care-l prevestește pe viitorul Antichrist: „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt”(Daniel 8:9-11). El și-a atribuit termenul de „cel slăvit” dar îngerul Gabriel îl numește „un om disprețuit”: „În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire.” (Dan. 11:21). Istoria ne spune că Antiochus nu era moștenitorul de drept la tron, dar l-a obținut prin viclenie. Adevăratul moștenitor, Demetrius Soter, era foarte tânăr și Antiohus s-a oferit să-i fie mentor pentru  o vreme. A pornit repede la război și, îmbinând forța brută cu abilitatea tactică. A biruit pe câmpul de luptă, dar n-a reușit să cucerească Egiptul. La masa tratativelor a promis marea cu sarea, știind că n-avea de gând să-și țină cuvântul. La fel au făcut și ceilalți, dar minciuna nu le-a folosit nici unora, nici celorlalți, pentru că Dumnezeu hotărâse altfel: „Apoi va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică, dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu şi morţii vor cădea în mare număr.  Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă” (Dan. 11:25-28).  În drumul de întoarcere spre casă, Antiochus și-a ațintit privirile în 170 î.H. spre Ierusalim, jinduind la tezaurul de la Templu: „Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui” (Daniel 11:28). Ca un turbat, Antiochus a luat tot ce se putea lua, a oprit jertfele zilnice, a omorât o mulțime de evrei și a lăsat o mică armată să țină lucrurile sub control. Doi ani mai târziu a plecat iar împotriva Egiptului, l-a invadat, dar avertismentele primite de la flota romană din regiune l-a pus pe fugă înapoi în țara lui: „La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi, dar, de data aceasta, lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui, iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt.” (Dan. 11:29-30). Umilit, dar turbat de mânie, Antiohus s-a răzbunat iar pe evrei. Cu ajutorul unor evrei apostați, Antiochus a făcut prăpăd: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul” (Dan. 11:31). În 14 Decembrie 168 î.H., Antiochus Epiphanes a păngărit Templu, a ridicat în el o statuie a lui Zeus și i-a adus jertfă un porc. Îngerul Gabriel numește ce a făcut el „urâciunea pustiitorului”.  Antichristul care va veni va urma și el aceeași cale, își va pune chipul său în Templu când, la jumătatea săptămânii a șaptezecea pomenită de Daniel, va rupe legământul făcut cu evreii și se va proclama pe sine drept adevăratul dumnezeu: „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”(Dan. 9:27). „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul” (Dan. 11:31). „De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile” (Dan. 12:11) „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - … ” (Mat. 24:15; Marcu 13:14). Antiochus a urmărit nici mai mult nici mai puțin decât grecizarea forțată a evreilor și scoaterea închinării la Iehova din viața lor națională. Prin forță sau prin mituire, el a reușit în mare măsură. Fiecare evreu a avut de ales între închinarea la Dumnezeul străbunilor sau supunerea față de noii conducători păgâni. Pedeapsa pentru nesupunere a fost moartea. Conducătorii evrei s-au dat de partea lui Antiochus Ephifanes, dar poporul gemea în țară și o familie de preoți, ceata Macabeilor, era gata de acțiune: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. ”(Dan. 11:32-35). Mattathias Macabeul (barosul sau ciocanul) împreună cu cei cinci fii ai săi, s-au răsculat, au strâns în jurul lor o armată și au început lupta. Eoismul lor a fost răsplătit de Dumnezeu și mica oaste a evreilor a biruit. La exact doi ani, pe data de 14 Decembrie 165 î.H., Templul a fost curățit și rededicat Domnului. Ca prin minune, uleiul pus în sfeșnic, care era suficient doar pentru o singură zi, a ținut opt zile. Israelul lui Dumnezeu comemorează această minune în fiecare an, până astăzi. În Evanghelie, ea este amintită drept, „praznicul înoirii Templului” (Ioan 10:22).

    Antiochus a murit în anul 163 î.H. pe când se afla în Persia. Ajunsese să fie considerat nebun, iar numele i-a fost schimbat din laudă în poreclă, în loc de „Antiochus Epiphanes” i-au spus „Antiochus Epimanes”, care înseamnă „Antiochus cel nebun”.

Aceste ultime două capitole din cartea profetului Daniel pot fi schițate astfel:

1. Profeții deja împlinite (Dan. 11:1-35);

a. Despre Persia - 11:1-2;

b. Despre Grecia - 11:3-4;

c. Despre Egipt și Siria - 11:5-20;

d. Despre Antiochus Epiphanes și Siria - 11:21-35.

2. Profeții neîmplinite încă (Dan. 11:36 - 12:13):

a. Despre Necazul cel Mare și Antichrist - 11:36 - 12:1;

b. Despre Împărăția viitoare - 12:2-3;

c. Sfaturi finale pentru Daniel (12:4-13).

     Dincolo de viitorul apropiat, descoperirile fac aluzie la vremea sfârșitului îndepărtat, când un lider mondial nesățios și nebun va face prăpăd în lume, iar aventurilor lui le va pune capăt numai Domnul la cea de a doua Sa venire.

Daniel 11:36-12:13 - Lucrurile din urmă:

    Cu Daniel 11:36, profeția dată lui Daniel trece de la Antiochus la Antichrist, ultimul dictator al lumii.

Secvențele se succed astfel:

• Apariția lui Antichrist - 11:36-39;

• Necazul cel Mare-12:1;

• Răzoaie și invazii - 11:40-43;

• Bătălia de la Armaghedon - 11:44-45a;

• Revenirea lui Hristos și nimicirea lui Antichrist  - 11:45b;

• Învierea celor morți - 12:2;

• Împărăția slavei - 12:3.

     Apariția lui Antichrist (Dan. 11:36-39):  Omul acesta nu va apare dintr-o dată ca un dictator de temut, ci va fi liderul unei confederații de zece state europene care va semna un tratat de pace și protecție cu Israelul, pe perioada când poporul lui Dumnzeu își va reclădi Templul. Este „cornul cel mic” care apare dintre celelalte coarne menționate în Dan7:8, 19-25). La jumătatea săptămânii, el va rupe legământul cu evreii, va intra în Templu și se va declara drept dumnezeu (2 Tes. 2; Apoc. 13). Iată cum îl descrie Gabriel pe Antichrist: „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Dan. 11:36-37). Va fi un om fără religie și, după toate aparențele, homosexual. Va fi un om al războiului și al puterii. El va aduce haos pe pământ și vâltoarea luptelor va cuprinde toate națiunile. „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate„ (Matei 24:21-22; Apocalipsa 13-19).

    Nu toată lumea va privi cu simpatie întronarea Antichristului în Ierusalim. „La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţişi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.  Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui” (Dan. 11:40-41). În profețiile anterioare, împăratul din nord a fost Siria , iar împăratul din sud a fost Egiptul. Aceste identificări nu mai sunt valabile aici. Majoritatea comentatorilor sunt de acord că împăratul de la miază-noapte este Gog, iar conflictele descrise de Gabriel aici sunt aceleași cu cele descrise în luptele lui Gog și Magog din Ezechiel 38 și 39. Epicentrul confruntărilor finale va fi în valea lui Meghido, în răboiul numit Armaghedon (Apoc. 9:13-21; 16:12-16; Ioel 3:1-2, 12-14; Zah. 14:1-3). „Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor” (Dan. 11:42-45). Înfruntarea de pe Pământ nu va fi decât o reflectare a teribilei înfruntări din Cosmosul supranatural. În capitolul 12, Gabriel îi explică lui Daniel despre aceasta: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.  Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:1-3). În Apocalipsa 20:1-7 este menționat de șase ori intervalul de ,,o mie de ani”. De la acest număr se trage termenul de „împărăție milenară”, în care mulți dintre cei morți vor învia și vor domni împreună cu Hristos pe Pământ (vezi și Isa. 2:1-5; 4:1-6; 11:1-9; 12:1-6; 30:18-26; 35:1-10.). Gabriel îi dă lui Daniel câteva sfaturi finale, printre care și acela de a ,,pecetlui cartea până la vremea sfârșitului” (Dan. 12:4). Aceasta garantează că cei care vor avea privilejul de a fi în viață în zilele din urmă vor avea o pricepere mai clară despre sensul profeției cuprinsă în carte. „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte.”(Dan. 12:4). Pentru datarea împlinirilor profetice, pe lângă arhanghelui Gabriel mai apar înaintea lui Daniel încă două făpturi cerești, una fiind cea îmbrăcată în haine de in amintită anterior: „Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” „Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege” (Dan. 12:5-10). La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă: De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” (Dan. 12:9-13). Există o vreme în care întrebările rămân fără răspuns chiar dacă cel care le pune este Daniel, „omul care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți” (Dan. 5:11). „Iar tu, du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor”. Răspunsul făpturii cerești nu este un răspuns, dar este un mesaj. El ne spune câteva lucruri importante. În primul rând ne spune că este o vreme a slujiri și a ostenelii pentru Dumnezeu. La Daniel, vremea aceasta a început din tinerețe și a durat toată viața. Dacă a fost dus captiv pe la șaptesprezece ani și a trăit până în jurul vârstei de o sută, înseamnă că Daniel a cunoscut din plin ce înseamnă să-i slujești Domnului. Nu știm totul și nu știm toate faptele făcute de Daniel pentru Dumnezeu, dar știm care a fost scopul lor suprem. Prin Daniel, Dumnezeu a făcut lumii întregi foarte clar că nu El trăiește în lumea noastră, ci noi trăim în lumea Lui, chiar și atunci când ni se pare, asemenea lui Nebucadnețar, că noi conducem totul! Avem nevoie de această răsturnare de atitudine. Unora ni se pare că-i facem o favoare lui Dumnezeu atunci când recunoaștem că de fapt, și noi „credem în El”. Este un fel de a-i spune indirect că Îi îngăduim să existe și El în lumea noastră. Prin Daniel, înțelegem toți că Dumnezeu nu se mulțumește niciodată cu această situație, cu aceste „fărâmituri” pe care i le aruncăm din când în când de la masa noastră. Trebuie să fim scuturați până când vom pricepe că lumea este a Lui, iar existența noastră în ea este doar un favor divin de care avem parte. Dumnezeu este totul, iar noi suntem nimic. Cei care-L cunosc pe Dumnezeu știu că El poate totul. Cei trei tineri au declarat în fața cuptorului arzând: „Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna Ta, împărate” (Dan. 3:17).  În al doilea rând, mesajul făpturii cerești ne spune că după vremea slujirii urmează o vreme a odihnei. „Tu te vei odihni” îi spune făptura cerească lui Daniel. Moartea celor iubiți de Dumnezeu este ca o eliberare din trudă și o intrare în odihna cerească, de aceea este comparată și cu un somn. Dumnezeu știe că suntem obosiți de viață și ne-a pregătit la Sine un loc de odihnă. În al treilea rând, mesajul făpturii cerești îi vorbește lui Daniel despre o vreme a răsplătirii: „ … şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Cine a îndrăznit să spună că Vechiul Testament nu vorbește despre înviere? Probabil că n-a  citit niciodată cu atenție cartea lui Daniel! „La sfârșitul zilelor”, adică în zorii eternității, Daniel va învia din morți și va primi în sfârșit ceva care va fi al lui, numai al lui, întru totul al lui. Babilonienii l-au luat rob de tânăr și l-au făcut famen. Dintr-o lovitură i-au curmat astfel orice speranță să mai aibă vreodată o nevastă și niște urmași. A trăit toată viața pentru alții și a murit printre străini. Dumnezeu îl mângâie însă spunându-i că i-a pregătit deja o moștenire dincolo de înviere. Metaforic vorbind, Dumnezeu spune că ,,cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea Cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:3). Daniel va fi probabil numele unei constelații din cerul slavei. Răsplata lui Daniel, cât putem noi să vedem deocamdată din ea, a început deja să se arate. Eternitatea ne va ajuta să o vedem în întregime. Cum rămâne cu acele „o mie două sute nouăzeci de zile” ? De ce atâta precizie în lucrurile pe care nici nu le putem pricepe? Fizicienii de astăzi ne spun că toată materia poate fi considerată o cantitate de informații posibil de pus în ecuații numerice. Părerea lor intră în armonie cu mesajul ființelor cerești. Vorbind despre Antichrist într-un mesaj anterior, Dumnezeu a spus că activitatea lui se va desfășura „în timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Dan. 7:25), Cea de a doua parte a Necazul cel Mare este descrisă în aceiași termeni: „vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme” (Dan. 12:11). Sunt aceleași cifre care apar și în Apocalipsa 12:14 și pot fi socotite și ca patruzeci și două de luni (Apoc. 11:2) sau 1260 de zile (Apoc. 11:3).  Din momentul semnării tratatului dintre Antichrist și Israel, ceasul împlinirii celei de a șaptezecea săptămâni profetice reîncepe să ticăie. Făptura cerească s-a jurat cu amândouă mâini îndreptate spre Cer că așa va fi!

   Cartea lui Daniel este una dintre cărțile profetice ale Biblie. Citindu-le ne putem da seama de două lucruri: de omniștiința divină care le cunoaște pe toate și de neștiința noastră care deocamdată cunoaștem în parte. Putem încheia acest studiu cu ceea ce a spus, proorocind și el, apostolul Pavel: „Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (1 Corinteni 13:9-12).