TANCURI ȘI JAZZ PE CÂMPUL DE LUPTĂ!

TANCURI ȘI JAZZ PE CÂMPUL DE LUPTĂ!

În manualele școlare, nu de puține ori chiar și în scrierile istoricilor, Primul Război Mondial, la fel ca toate războaiele, este prezentat incomplet, selectiv și pe alocuri partinic, cu „omisiuni” cel puțin stranii și cu siguranță riguros premeditate. Ar fi totuși bine să știm că, dincolo de ororile și tragediile unei confruntări umane pe viață și pe moarte, chiar și într-un asemenea cadru apar situații și elemente insolite, într-un fel ușor amuzante. Fapte reale! O invenție întâmpinată cu „NU”!    În anul 1903, căpitanul Levasseur, ofițer de artilerie, a avut o idee genială pentru slujbașii zeului Marte. El a inventat un fel de cazemată dotată cu un tun deasupra, dar care se putea deplasa în câmpul de luptă. În loc de roți avea șenile, spre ușurarea rulării pe orice tip de teren. Era așa-numitul car de luptă, nimic altceva decât tancul din zilele noastre. Din nefericire pentru el, Levasseur a prezentat ideea unei comisii alcătuite din „specialiști” trecuți cu mult de prima tinerețe, dar care nu trecuseră și prin focul luptelor. Domnii cu barbă i-au replicat așadar, râzând, că invenția sa este ridicolă. Sub frunțile pleșuve exista convingerea fermă că un tun nu putea fi urnit decât cu ajutorul cailor, iar un vehicul blindat și având șenile ar fi existat numai în mintea inventivului ofițer! Căpitanul a recidivat în 1908, absolut convins că timpul îi poate face pe oameni (mai) înțelepți. Greșit! A fost respins din nou, de data aceasta însă dând speranțe unui australian, Lancelot de Mole, care a propus un vehicul blindat care să poată traversa zone accidentate. La care, desigur, geniile de birou cu puteri decidente au spus iarăși cu un NU, răspicat. Astfel, a fost nevoie - și atunci, ca și azi - să moară nenumărați oameni (anonimi, firește!), ca să se „descopere” ce se știa de fapt. Piedici reale, de pe terenurile înnoroite, accidentate, străine combatanților, plus multe alte detalii care nu puteau fi cunoscute răsfoind tomuri în biblioteci ori picurând în eprubete tot felul de preparate, au dovedit că, - dacă omul tot este pornit pe nimicirea propriei sale specii -, invențiile valoroase nu ar trebui să intre și în războiul orgoliilor. Pe scurt: în colaborare cu britanicii, s-a construit o nouă armă, masivă și mobilă - „land ship”, adică un gen de nava de război terestră, capabilă să execute pe uscat aceleași misiuni de lupta precum cele maritime. De ce „tanc” (în engleză,tank = „rezervor”)? Fiindcă prin această denumire s-a marcat o țintă falsă pentru inamic, acesta fiind „direcționat” spre un rezervor de apă, și nu spre o armă ofensivă de talia celei autentice. Iar pe 15 septembrie 1916, în zona Somme, britanicii au testat noile lor mașini de război, în condiții reale. Atunci, „Mark-I” s-au împotmolit în noroi, au făcut pană ori au fost distruse de artileria germană. Se știe că, ulterior, s-a progresat incredibil de mult în acest domeniu, însa azi nu prea mai vorbim despre faptul că primele tancuri erau considerate... masculi (echipate cu tunuri grele) si femele (cele vigilente, cu mitraliere usoare, care aveau grija ca nu care cumva vreun nepoftit să le atace „bărbații”)! Muzică si discriminare:    Statele Unite ale Americii au intrat în Primul Război Mondial abia pe 2 aprilie 1917, iar atunci recrutorii au avut o mare dilemă. Falsă în esență, fiind derivată dintr-o mentalitate multiseculară bolnavă: cum să procedeze cu negrii? Considerați cetățeni inferiori de majoritatea ofițerilor americani, priviți ca soldați indisciplinați și deci un potențial pericol pentru propria lor tabără, erau în schimb apeciați ca muzicieni. Într-un asemenea context, James Reese (zis Jim Europe), un tânăr de culoare, șef de orchestră, înrolat voluntar înca înainte de mobilizare, a fost repartizat pe un post de mitralior, dar i s-a cerut apoi să alcătuiască o orchestră militară care „să-i mobilizeze pe soldați pentru a lupta”. Astfel, trupa sa a fost integrată în primul regiment de negrii trimis în Europa, iar pe 27 decembrie a defilat la Brest, în fața francezilor adunați pe străzi, interpretând Marseilleza, dar... în stil de jazz! Numai că exista o mică problemă la vremea aceea: jazzul nu era cunoscut pe „bătrânul continent”, astfel că francezii nu și-au recunoscut imnul național și au crezut că trupa de muzicieni negri în uniforme doar emite niște sunete bizare cu trompetele! Totuși, primirea a fost absolut normală și plină de respect pentru regimentul de peste Ocean, localnicii neavând nicio problemă legată de culoarea pielii nou-veniților, ba chiar s-a solicitat ca aceștia să fie încadrați în armata franceză. Astfel, Jim Europe et company. au devenit oficial Regimentul 369 Infanterie. Contrar „regulilor” războiului (dacă un măcel organizat poate avea reguli!), trupa respectivă a făcut chiar mult mai mult decât să lupte cu arma în mână, cutreierând țara cu instrumentele și repertoriul ei neobișnuit, care se spune ca a răscolit, efectiv, „lumea bună” franceză, astfel că ofițerii - evident, însoțiți de „madamele” lor - s-au prins plini de pasiune în noile ritmuri sonore. Și, desigur, pentru R.369 aceasta a marcat o cotă de popularitate majoră, dar membrii săi au arătat că sunt totuși militari. În martie 1918, ei au fost trimiși în infernul de la Verdun, unde au demonstrat calități comentate ulterior astfel: a) grație jocului de baseball, combatanții americani s-au dovedit excelenți aruncători de grenade, surclasându-i pe inamici; b) cei care, destul de numeroși, practicau boxul au fost de nebiruit în luptele corp la corp; c) obișnuiți ca acasă la ei, unde erau discriminați, să nu doarmă pe roze, s-au dovedit foarte rezistenți la vitregiile războiului. În fine, este greu de spus în ce măsură anecdoticul își are loc aici, dar este clar că, de peste mări și țări, prima mare tragedie colectiva din secolul trecut a adus în Europa și un element mai mult decât agreabil, care iată că a cucerit lumea fără a face victime: jazzul. Din păcate, războinicii cu trompete din R.369, militarii americani cu cea mai lungă participare la război și primii dintre aliați care au traversat Rinul, purtau „vina” de a nu avea pielea albă. De aceea, comandanții lor le-au interzis participarea la defilarea învingătorilor de pe Champs Élysées, iar la îmbarcarea de la Brest pentru a se întoarce acasă au fost încadrați de poliția militară, care avea misiunea să le amintească „unde le este locul” și astfel ei să nu revină în patrie cu idei egalitariste! Aceasta, deși până și germanii îi numeau, cu un respect special, Harlem Hellfighters („războinicii din Harlem ai iadului”).  Hackerii din Turnul Eiffel:   În toiul războiului, spre sfârșitul anului 1917, faimoasele zeppelinuri germane s-au întors pe cerul Parisului, într-o tentativă de demoralizare a populației, paralelă cu frontul propriu-zis. Evident, francezii nu au stat cu mâinile-n sân, contramăsurile tradiționale fiind puse la treabă: tunuri, mijloace și efective de luptă antiaeriană, însă la un moment-dat s-a decis să se folosească și arma lor secretă - Turnul Eiffel! O idee aberantă? Nicidecum: uriașul monument de metal este și un emițător-receptor radio, la vremea respectivă fiind folosit în mod curent de zeppelinuri pentru orientarea în zonă. Pe 19 octombrie 1917, un astfel de dirijabil s-a apropiat de capitala franceză. Odată acesta reperat, turnul a emis semnale false, în scopul de a-l deruta: date greșite despre viteza și direcția vântului, propria lui poziție în raport cu reperele fixe de la sol, ba chiar și… informații promoționale despre ultimele noutăți culinare! Urmarea, să recunoaștem, a fost tragică. Aeronava s-a învartit o vreme în cerc, până când combustibilul s-a epuizat și aparatul s-a prăbușit în Haute-Marne. Din acea zi, germanii și-au schimbat strategia, ordonându-li-se piloților să se îndrepte cu viteza maximă către originea semnalelor; adică spre Turnul Eiffel. A avut loc atunci, foarte probabil, prima confruntare virtuală majoră, cu mult înainte de apariția Internetului. „Pirații” francezi au fixat mai întâi la maximum emițătoarele din turn, atrăgând astfel toate zeppelinurile din zonă. Apoi, când acestea au ajuns la o distanță rezonabilă, au folosit un truc dificil de anticipat la vremea respectivă: au tăiat semnalul și, în același moment, au difuzat același semnal, pe aceeași frecvență, însă din cu totul alt loc; să zicem, Limoges, oraș situat la 350 km de Paris. Prin urmare, aeronavele inamice și-au schimbat direțtia, dar s-au rătacit în văzduh, iar după consumarea combustibilului s-au prăbușit. Astfel, hărțuirea parizienilor de către germani cu dirijabilele, - altfel, apariții pitorești pe cerul păcii -, a luat sfârșit, dupa marcarea primului pirataj electronic din istorie!