IISUS - LUMINA LUMII! - PRIMA PARTE.

IISUS - LUMINA LUMII! - Prima Parte

1 - „Dumnezeu cu noi”:

„Îi vor pune numele Emanuel ... Dumnezeu cu noi.” Lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu se vede „pe fața lui Iisus Hristos. Din zilele veșniciei, Domnul Iisus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu, chipul măreției și maiestății Sale, „strălucirea slavei Lui”. Și tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest Pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.  Venind să locuiască aici, cu noi, Iisus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu - gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” - „plin de îndurare și milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate și adevăr”, - „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe Pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a Universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârșite. Atât cei răscumpărați, cât și ființele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos știința și cântecul lor. Se va vedea că slava ce strălucește pe fața lui Iisus este slava iubirii ce se jertfește pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunță la sine este legea vieții pentru Pământ și pentru Cer; că iubirea care „nu caută folosul său” își are izvorul în inima lui Dumnezeu și că în Cel blând și smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuiește în lumina de care niciun om nu se poate apropia. 

La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creațiunii. Hristos a fost Acela care a întins Cerurile și a pus temeliile Pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în spațiu și a modelat florile câmpului. „El întărește munții prin tăria Lui.” „A Lui este marea, El a făcut-o.” (Psalmii 65, 6; 95, 5. - T.M.). El a fost cel care a umplut Pământul cu frumusețe și văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile de pe Pământ, din văzduh și Cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui. Cu toate că păcatul a mânjit opera desăvârșită a lui Dumnezeu, inscripția încă rămâne. Chiar și acum toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, afară de sufletul egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre care spintecă văzduhul, niciun animal care se mișcă pe Pământ nu slujește decât pentru binele altuia. Nu este nici o frunză a pădurii ori firicel firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust și frunză pulsează acel element al vieții fără de care nici omul, nici animalele n-ar putea trăi; iar omul și animalele, la rândul lor, slujesc viețuirii copacului, arbustului și frunzei. Florile își răspândesc parfumul și își expun frumusețea pentru fericirea omenirii. Soarele își revarsă lumina spre a înveseli lumea. Oceanul, el însuși sursa tuturor izvoarelor și fântânilor noastre, primește torentele de apă de pe întregul Pământ, dar primește ca să dea. Aburii care se ridică din adâncul său se transformă și cad în ploi pentru a uda Pământul, făcându-l să încolțească și să odrăslească. 

Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea și grija lor neobosită ființelor căzute și nesfinte. Ființele cerești apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate lumină din curțile de sus și, printr-o slujire stăruitoare și plină de iubire, mișcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai intimă decât cea pe care ele însele o pot cunoaște. Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârșite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în Iisus. Privind la Iisus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la Mine Însumi”, zice Hristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine și Eu trăiesc prin Tatăl.” „Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis. (Ioan 8, 28; 6, 57; 8, 50; 7, 18.) În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieții pentru Univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot așa procedează El și în curțile cerești, în slujirea Sa pentru toate ființele create: prin Fiul iubit, viața Tatălui se revarsă peste toți și tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă și de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Și astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieții. 

Chiar în Cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naștere prin înălțarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din Cer. El a căutat să câștige controlul asupra ființelor cerești, să le despartă de Creatorul lor și să le câștige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorința de înălțare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înșelat el pe îngeri. Tot așa i-a înșelat și pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu și să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și de o extraordinară măreție, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever și neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, și bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii. Pământul s-a întunecat din cauza înțelegerii greșite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înșelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forță. Exercitarea forței este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El dorește numai o slujire din iubire, și iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câștigată prin forță sau autoritate. Numai prin iubire se trezește iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Ființă din tot Universul. Numai Acela care cunoștea înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.). Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri.” (Romani 16, 25.) A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia ființă, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situație. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât Se hotărî să dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 16.). Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14, 13.14.). Dar Hristos, deși „avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filipeni 2, 6.7.). Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Iisus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească și închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui și să coboare de pe tronul Universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinși de întuneric și viață celor ce pier. 

Acum mai bine de două mii de ani, o voce cu o semnificație tainică s-a auzit în Cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin”. „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.... Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10, 5-7.). În aceste cuvinte, se anunță împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veșnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră și să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenței Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciți, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc - slava invizibilă în chip omenesc, vizibil. 

Această țintă măreață fusese prefigurată prin tipuri și simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiș neînsemnat, ce aparent n-avea nicio atracție. Acesta însă cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător și-a ascuns slava într-o înfățișare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi și să trăiască. Tot așa, în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voința Sa și le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită și maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiți s-o poată privi. În același mod Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3, 21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nici o frumusețe ca ei să-L dorească; și totuși El era Dumnezeu întrupat, Lumina Cerului și a Pământului. Slava Sa era învăluită, măreția și maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristați și ispitiți. 

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.). De când Iisus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece în fiecare învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe Pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”. 

Satana înfățișează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susține că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noștri părinți, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinței și al morții. Iisus a trebuit să demaște această înșelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră și a trecut prin experiențele noastre. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile.” (Evrei 2, 17.). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Iisus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4, 15.). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuși. Și El n-a exercitat în folosul Său nicio putere care să nu ne fie și nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita și a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8. - T.M.). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine și vindecând pe toți cei chinuiți de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu și natura slujirii Sale. Viața Sa dovedește că este cu putință ca și noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.  Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpânește pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „EU SUNT CEL CE SUNT”.... „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numește EU SUNT m-a trimis la voi.” (Exod 3, 14.).  Aceasta a fost garanția eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuși a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul și umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup.” (1 Timotei 3, 16.). Și nouă ne zice: „EU SUNT Păstorul cel bun”. „EU SUNT Pâinea vie”. „EU SUNT calea, adevărul și viața”. „Toată puterea Mi-a fost dată în Cer și pe Pământ.” (Ioan 10, 11; 6, 51; 14, 6; Matei 28, 18.). EU SUNT chezășia fiecărei făgăduințe. „Dumnezeu cu noi” este garanția eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea Cerului.  Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe față un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă și mai jos pe cărarea umilinței. „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 8.). După cum marele preot punea la o parte strălucitoarele sale veșminte preoțești și slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obișnuit, tot așa și Hristos a luat înfățișarea de serv și a adus sacrificiul, El Însuși fiind preotul și tot El fiind și jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El.” (Isaia 53, 5.). Hristos a fost tratat așa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi tratați așa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptățiți prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viața care era a Lui. „Prin rănile Lui suntem tămăduiți.”  Prin viața și moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om; însă în Hristos ajungem mult mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veșnicie. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu.” (Ioan 3, 16.). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre și să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său imutabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omenești și să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanția că Dumnezeu Își va împlini Cuvântul. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său și a dus-o în Cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are parte la tronul Universului. „Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9, 6.).  EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu și neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”, nu Se rușinează să ne numească frați. (Evrei 7, 26; 2, 11.). În Hristos, familia pământească și familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc și neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite. Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în țara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoși!” (Zaharia 9, 16.17.). Măreția celor răscumpărați va fi o mărturie veșnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Iisus”, „pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Efeseni, 2, 7; 3, 10.11.). Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaște justețea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzațiile lui Satana sunt respinse și caracterul său demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate declanșa. Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăși în Univers. Pentru veacurile veșnice, toți sunt asigurați împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii Pământului și ai Cerului sunt legați de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.  Lucrarea de mântuire va fi desăvârșită. În locul unde păcatul s-a înmulțit, harul lui Dumnezeu se înmulțește și mai mult. Pământul însuși, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci și făcut să strălucească de slavă. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a sălășluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit și a murit - aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii și „El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apocalipsa 21, 3.) Iar prin veacurile nesfârșite, când cei răscumpărați vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare. 

2 - Poporul ales:

Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului. De acest eveniment iudeii își legaseră speranțele lor cele mai strălucite. În cântec și profeție, în slujba templului și în rugăciunea de acasă, ei așezaseră Numele Lui. Și cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul Cerului era pentru ei „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire” și n-au văzut în El frumusețea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” (Isaia 53, 2 Ioan 1, 11.). Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între oameni cunoașterea Legii Sale și a simbolurilor și profețiilor ce arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt și Daniel la curțile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate națiunile. El trebuia să descopere oamenilor pe Dumnezeu. În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: „Te voi binecuvânta ... și vei fi o binecuvântare ... și toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12, 2.3.). Aceeași învățătură a fost redată prin profeți. Chiar după ce fusese decimat de război și captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduința aceasta: „Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor.” (Mica 5, 7.).  Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56, 7.). Dar israeliții și-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la intrarea lor în țara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu și au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeții Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice reformă era urmată de o și mai profundă apostazie.  Dacă israeliții ar fi fost credincioși față de Dumnezeu, El ar fi împlinit planul Său de a le acorda onoare și mărire. Dacă ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat „asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă și în măreție”. „Toate popoarele vor vedea”, zicea Moise, „că tu porți Numele Domnului și se vor teme de tine”. „Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: Acest neam mare e un popor cu totul înțelept și priceput.” (Deuteronom 26, 19; 28, 10; 4, 6.). Dar, din cauza necredinței lor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai prin necontenite situații de restriște și de umilire.  Ei au fost duși ca robi în Babilon și împrăștiați prin țările păgânilor. În suferințe, mulți și-au reînnoit credincioșia față de legământul Său. Atunci când ei își agățau harpele în sălcii și plângeau pentru templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei și cunoștința de Dumnezeu se răspândea printre neamuri. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu; și mulți păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învățau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu și, prin credință, se prindeau de făgăduința unui Mântuitor. Mulți dintre cei exilați au fost persecutați. Nu puțini și-au pierdut viața din cauza refuzului lor de a călca Sabatul și de a ține sărbătorile păgânești. Cum cei idolatri erau porniți să distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi față în față cu împărații și cârmuitorii, pentru ca ei și poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, monarhii cei mari au fost determinați să proclame supremația Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei. În timpul captivității babiloniene, israeliții au fost vindecați pe deplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmașilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la foarte mulți dintre ei, ascultarea nu era pornită din dragoste. Motivul era egoismul. Ei aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a ajunge la măreție națională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricții în ce privește legătura lor cu cei idolatri, dar învățătura aceasta fusese greșit interpretată. Ea avea ca scop să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid de despărțire între Israel și toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind Cerul lor și erau cu adevărat geloși ca nu cumva Domnul să arate milă față de neamuri. După întoarcerea din Babilon, s-a acordat mare atenție învățământului religios. Pretutindeni în țară s-au clădit sinagogi, unde Legea era explicată de preoți și cărturari. S-au întemeiat și școli care, pe lângă meserii și științe, se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii. Dar aceste instituții s-au schimbat în rău. În timpul captivității, mulți primiseră idei și obiceiuri păgânești, și acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-a conformat practicilor idolatrilor. Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învățătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuși Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, și acest serviciu fusese plin de vitalitate și frumusețe spirituală. Dar iudeii au pierdut viața spirituală din ceremoniile lor și s-au agățat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii și practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoții și rabinii au înmulțit cu de la sine putere cerințele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puțin se manifesta iubirea față de Dumnezeu. Ei își măsurau sfințenia după mulțimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare și ipocrizie. Cu toată minuțiozitatea și povara prescripțiilor formale, era cu neputință să respecte Legea. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu și care încercau să țină învățăturile rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei conștiințe frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să diminueze înțelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu și să atragă disprețul asupra credinței lui Israel. El spera să-și dovedească afirmațiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în Ceruri - că cerințele lui Dumnezeu erau nedrepte și nu puteau fi ascultate. Chiar Israel, zicea el, nu respectă legea. În timp ce doreau venirea lui Mesia, iudeii nu înțelegeau cu adevărat misiunea Sa. Ei nu căutau izbăvirea din robia păcatului, ci eliberarea de sub romani. Ei Îl așteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului, să înalțe pe Israel în poziția de autoritate universală. În felul acesta, se pregătea calea ca ei să-L lepede pe Mântuitorul. 

În timpul când S-a născut Hristos, națiunea era iritată din cauza dominației asupritorilor străini și se măcina în lupte interne. Iudeilor li se îngăduise să mențină forma unei guvernări separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să-i facă să fie mulțumiți cu limitarea puterii lor. Romanii pretindeau dreptul de a numi și a schimba pe marele preot, iar acest post era deseori obținut prin fraudă, prin mită și chiar prin crimă. În felul acesta, preoțimea devenea din ce în ce mai coruptă. Preoții încă aveau mare putere, dar o foloseau în scopuri egoiste și pentru profit material. Trebuia ca oamenii să asculte de cerințele lor nemiloase și li se impuneau și biruri mari de către romani. Această stare de lucruri a generat o nemulțumire generală. Izbucnirile de revoltă ale gloatelor erau frecvente. Lăcomia și violența, neîncrederea și apatia spirituală rodeau însăși inima națiunii. Ura față de romani și îngâmfarea națională și spirituală îi determinau pe iudei să se țină cu strășnicie de formele lor de închinare. Preoții căutau să-și mențină numele de oameni sfinți, prin aceea că acordau o scrupuloasă atenție ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul și asuprirea în care se găseau și având cârmuitori setoși de putere, tânjeau după venirea Aceluia care avea să-i înfrângă pe vrăjmașii lor și să refacă împărăția lui Israel. Ei studiaseră profețiile, dar fără pătrundere spirituală. În felul acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care arătau umilința lui Hristos la prima Sa venire și au aplicat greșit pe cele care vorbeau despre slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înțelegerea. Ei au interpretat profeția potrivit cu dorințele lor egoiste. 

3 - „Împlinirea vremii”:

„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ... ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Galateni 4, 4.5.). Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduința, Adam și Eva așteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinței a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduința a fost repetată prin patriarhi și profeți, păstrând vie nădejdea arătării Sale; și, cu toate acestea, El nu a venit. Profeția lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toți au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul; glasurile proorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel și mulți erau gata să zică: „Zilele se lungesc și toate vedeniile rămân neîmplinite.” (Ezechiel 12, 22.). Dar, ca și stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă și nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi și ale cuptorului fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt și declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă”, zise El, „va ieși de acolo cu mari bogății.” (Geneza 15, 14.). Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al lui Faraon. „Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduința lui Dumnezeu, „toate oștirile Domnului au ieșit din țara Egiptului.” (Exod 12, 41.). Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Iisus S-a născut în Betleem. „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providența divină îndrumase mișcările națiunilor, precum și torentul pasiunilor și influenței omenești, până când lumea era gata pentru venirea Mântuitorului. Neamurile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii, împrăștiați în toate țările, se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului. În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului își pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui de mituri și de ceremonii fastuoase, dar deșarte. Ei tânjeau după o religie care să le mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oameni, existau totuși suflete care căutau lumină și care erau pline de griji și întristare. Ele însetau după o cunoaștere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce privește viața de dincolo de mormânt. Deoarece iudeii se despărțiseră de Dumnezeu, credința se întunecase și speranța aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînțelese. Pentru mulțimi de oameni, moartea era o taină îngrozitoare; dincolo de ea - nesiguranță și întuneric. Nu numai plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prin veacuri, ci și strigătul din inima imensă a omenirii - glasul auzit în Rama, „plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” (Matei 2, 18.). În „ținutul umbrelor și al morții”, oamenii ședeau nemângâiați. Cu ochii plini de dor așteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat și taina viitorului să fie limpezită. 

În afara neamului iudaic, au existat bărbați care au prevestit ivirea unui învățător dumnezeiesc. Oamenii aceștia cercetau adevărul și lor le-a fost împărtășit Spiritul Inspirației divine. Unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat, s-au ridicat asemenea învățători. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri. De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toți în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiți pretutindeni și așteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtășită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau și oameni care înțelegeau mai bine profețiile biblice cu privire la Mesia decât învățătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranța în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învățătura și ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menținerea separării dintre ei și celelalte neamuri, ei nu erau dispuși să împărtășească și altora cunoștința pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela, pe care toate aceste reprezentări Îl simbolizau, trebuia să explice însemnătatea lor. 

Prin natură, prin tipuri și simboluri, prin patriarhi și profeți, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învățăturile să fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină și să exprime cuvinte care să fie înțelese cât se poate de limpede și pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învățăturilor omenești, care îl făceau fără nici un efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu și planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învățăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în fața oamenilor. 

Printre iudei, se aflau totuși suflete statornice, urmași ai aceluiași neam sfânt prin care fusese păstrată cunoașterea de Dumnezeu. Aceștia așteptau încă nădejdea făgăduinței făcute strămoșilor. Ei își întăreau credința, cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune.” (Faptele Apostolilor 3, 22.). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care avea „să aducă vești bune celor nenorociți”, „să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia” și să vestească „un an de îndurare al Domnului.” (Isaia 61, 1.2.). Ei citeau cum El „va așeza dreptatea pe Pământ”, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum „neamuri vor umbla în lumina ta, și împărați în strălucirea razelor tale.” (Isaia 42, 4; 60, 3.). Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nădejde: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo”. (Geneza 49, 10.). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeția lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăție care trebuia să urmeze după toate împărățiile pământești; și profetul spunea: „Ea însăși va dăinui veșnic.” (Daniel 2, 44.). În timp ce puțini înțelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinț puternic, care avea să-și stabilească împărăția în Israel și să fie eliberatorul neamurilor. Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească și să facă de netrecut prăpastia dintre Pământ și Cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la păcat. Intenția lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu și de a stinge iubirea Sa față de om, așa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicția satanică. Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoașterea despre Dumnezeu, să le abată atenția de la templul lui Dumnezeu și astfel să-și statornicească propria împărăție. Lupta lui pentru supremație păruse a fi aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecare generație Dumnezeu a avut reprezentanții Săi. Chiar și între păgâni erau persoane prin care Hristos lucra pentru ridicarea oamenilor din mocirla păcatului, din starea lor decăzută. Dar oamenii aceștia erau disprețuiți și urâți. Mulți dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă și tot mai adâncă. Prin păgânism, Satana, timp de veacuri, îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar biruința lui cea mare o câștigă prin pervertirea credinței lui Israel. Contemplându-și propriile idei și închinându-se la ele, păgânii pierduseră cunoașterea de Dumnezeu și deveniseră tot mai corupți. Tot astfel s-au petrecut lucrurile și cu Israel. Principiul că omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne; principiul acesta devenise acum și principiul religiei iudaice. Satana inspirase acest principiu. Oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai au nicio piedică în fața păcatului. Solia mântuirii se vestește oamenilor prin ființe omenești. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viața veșnică. Ei îngrămădiseră mana vie, și aceasta se stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa și au înșelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii și au devenit agenți ai lui Satana pentru distrugerea ei. Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul și temelia adevărului deveniseră reprezentanții lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greșit caracterul lui Dumnezeu și să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar și preoții care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca niște actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuși Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea și de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desființat. Înșelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferință și mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupți, uciși și pierduți. Ei își aleseseră un conducător care i-a pus în lanțuri la carul lui. Deznădăjduiți și înșelați, ei își continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veșnică - spre o moarte în care nu mai este speranță de viață, spre o noapte în care nu mai apare dimineața. Agenții satanici intraseră în oameni. Trupul ființelor omenești, făcut pentru a fi un locaș al lui Dumnezeu, devenise un locaș al demonilor. Simțurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influențate de agenți supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Fețele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedați. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce priveliște pentru Infinita Puritate! Păcatul devenise o știință, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea își înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmășia omului era foarte puternică împotriva Cerului. S-a demonstrat în fața Universului că, despărțită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălțată. Un nou element de viață și putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea. 

Cu mare interes, lumile necăzute așteptau să vadă cum Domnul Se ridică și-i nimicește pe locuitorii Pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-și pună în aplicare planul de a-și asigura supunerea ființelor cerești. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu făceau imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzațiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu și să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deși corupția și provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acest Pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice generație și în orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc decăzut. În pofida răutății oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Și când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când Planul de Mântuire nu avea să fie împlinit. Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit Iisus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voința omului. El a venit să ne ridice din țărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat și să-l înfrumusețeze cu propria Sa glorie. 

4 - „Vi s-a născut un Mântuitor”:

Împăratul slavei s-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic și respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfățișării Sale să nu devină un punct de atracție. El a evitat orice strălucire exterioară. Bogățiile, onoarea lumească și mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte; Iisus a avut grijă ca nicio atracție de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul Său. Numai frumusețea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în profeție și El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu. Îngerii se minunară de mărețul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omenești. Îngeri cerești au coborât în țara poporului ales. Alte popoare se țineau de legende și se închinau la dumnezei falși. În țara unde se descoperise slava lui Dumnezeu și unde strălucise lumina profeției au venit îngerii. Ei au mers nevăzuți la Ierusalim, la cei rânduiți să explice Oracolele sfinte și la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni și profeție. Vestea despre nașterea lui și despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se pregătea să-și primească Mântuitorul. Solii cerești priveau cu uimire la nepăsarea acelui popor, pe care Dumnezeu îl chemase să transmită lumii lumina adevărului sfânt. Neamul iudaic fusese păstrat ca martor că Hristos trebuia să Se nască din seminția lui Avraam și din neamul lui David; cu toate acestea, oamenii nu știau că venirea Lui era acum apropiată. În templu, sacrificiul de dimineață și de seară arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu; dar nici aici nu se făcea nici o pregătire pentru primirea Sa. Preoții și învățătorii poporului nu știau că cel mai mare eveniment al veacurilor era gata să aibă loc. Ei își repetau rugăciunile fără înțeles și îndeplineau ritualurile închinării pentru a fi văzuți de oameni, dar, în goana lor după bogății și onoruri lumești, nu erau pregătiți pentru arătarea lui Mesia. Aceeași indiferență stăpânea tot pământul lui Israel. Inimile egoiste și lumești nu erau mișcate de bucuria care făcea să tresalte tot Cerul. Doar câțiva doreau cu ardoare să-L vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia cerească. 

Îngerii i-au însoțit pe Iosif și pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei cuprins se extindea până la locuitorii de printre dealurile Galileii. După cum, pe vremuri, Cirus fusese chemat la tronul imperiului universal, ca să poată pune în libertate pe captivii Domnului, tot astfel Cezar August a fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu de a o aduce pe mama lui Iisus la Betleem. Ea era din neamul lui David, și Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5, 2.). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif și Maria nu au fost recunoscuți sau onorați. Obosiți și fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta cetății până la extremitatea de răsărit a orașului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nici o cameră la hanul aglomerat. Într-un adăpost rudimentar pentru animale, ei au găsit în cele din urmă refugiu și aici S-a născut Mântuitorul lumii.  Oamenii nu știau lucrul acesta, dar vestea a umplut Cerul de bucurie. Cu un interes tot mai profund și mai călduros, ființele sfinte din lumea luminii erau atrase spre Pământ. Lumea întreagă era mai strălucitoare datorită prezenței Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a adunat o mulțime imensă de îngeri. Ei așteptau semnalul de a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioși în răspunderea încredințată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria de a vesti nașterea lui Iisus. Dar acum ei au fost lăsați la o parte. Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat.” (Isaia 44, 3.). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric.” (Psalmii 112, 4. - T.M.). Acelora care caută lumina și care o acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu. Pe câmpiile unde tânărul David își condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopții. În orele acelea de liniște, ei vorbeau împreună despre Mântuitorul făgăduit și se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor, și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” La cuvintele acestea, priveliști de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Liberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a-L recunoaște pe Mântuitorul lor în sărăcie și umilință. „Iată semnul după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle.” Solul ceresc le liniștise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Iisus. Cu delicată considerație față de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi bucuria și slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de puternica strălucire a oștirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut și Cerul plecat să asculte imnul:  „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe Pământ între oamenii plăcuți Lui”. După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins și umbrele nopții au căzut din nou pe dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilor a rămas cel mai strălucitor tablou văzut vreodată de ochi omenești. „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în Cer, păstorii au zis unii către alții: Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul. S-au dus în grabă și au găsit pe Maria, pe Iosif și pe pruncul culcat în iesle.” Plecând de acolo cuprinși de mare bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le-au văzut și le-au auzit. „Toți cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea și se gândea la ele în inima ei. Și păstorii s-au întors, slăvind și lăudând pe Dumnezeu.” Cerul și Pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot așa de mult obiectul grijii Cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupații obișnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei și au vorbit cu solii cerești prin vii și pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obișnuite ale vieții. Îngeri din locuri cerești vor sprijini pașii acelora care vin și merg la porunca lui Dumnezeu.  Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu.” (Romani 11, 33.). Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul Cerului cu staulul și tovărășia îngerilor sfinți cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească și mulțumirea de sine se simt mustrate în prezența Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini ca să ia natura omului chiar și atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Iisus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile și ispitele și să ne dea o pildă de o viață fără păcat. 

În Cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziția Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât și mai mult atunci când el însuși a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoși. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omenești. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieții la fel ca oricare om, să ducă lupta vieții așa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greș și a pierde veșnicia. Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El privește fața copilașului său și tremură la gândul primejdiei pentru viața acestuia. El dorește din toată inima să ferească scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l țină departe de ispite și luptă. Pentru a înfrunta o luptă și mai înverșunată și un risc mult mai înfricoșător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, ca în felul acesta cărarea vieții să poată fi făcută sigură pentru copilașii noștri. Aici este iubirea! Minunează-te, Cerule, și rămâi încremenit, Pământule! 

5 - Consacrarea:

     La aproximativ patruzeci de zile după nașterea lui Hristos, Iosif și Maria L-au dus la Ierusalim, să-L înfățișeze înaintea Domnului și să aducă jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legea iudaică și, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze în totul Legii; El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca o asigurare că Se va supune Legii. Ca jertfă din partea mamei, Legea cerea un miel de un an ca ardere de tot și un porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar Legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să aducă un miel, părinții puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat. Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Iisus Însuși nu avea niciun defect fizic. El era „Mielul fără cusur și fără prihană.” (1 Petru 1, 19.). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect; corpul Său era puternic și sănătos. Și în tot timpul vieții Sale a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic, cât și spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu ca toți oamenii să fie prin ascultare de legile Sale. Consacrarea primului născut își avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al Cerului pentru a-i salva pe păcătoși. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni. În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, și să-i spună: „Așa vorbește Domnul: Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.” (Exod 4, 22.23.). Moise a transmis solia încredințată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să-l las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece.” (Exod 5, 2.). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne și minuni, trimițând judecăți grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuți ai egiptenilor și ai vitelor lor. Ca să fie cruțați, israeliților li s-au dat instrucțiuni să ungă ușorii ușilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să-și îndeplinească misiunea de nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliților. După trimiterea acestei judecăți asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut ... atât dintre oameni, cât și dintre dobitoace: este al Meu.” „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toți întâii născuți din Israel, atât din oameni, cât și din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul.” (Exod 13, 2; Numeri 3, 13.). După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminția lui Levi în locul întâilor născuți din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuți urmau totuși să fie priviți ca fiind ai Domnului și trebuiau să fie răscumpărați. În felul acesta, legea pentru înfățișarea întâilor născuți a căpătat o însemnătate deosebită. Deși era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe ușori i-a salvat pe întâii născuți ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea. Așadar, ce profundă însemnătate avea actul înfățișării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfățișarea copiilor era un act obișnuit. Zi de zi, preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfățișați Domnului. Zi după zi, el își aducea la îndeplinire îndatoririle obișnuite, dând prea puțină atenție părinților sau copiilor, afară de cazul că vedea vreun semn al bogăției sau rangului înalt al părinților. Iosif și Maria erau săraci; când au venit cu copilul lor, preoții au văzut doar un bărbat și o femeie îmbrăcați ca galileenii, în veșminte umile. În înfățișarea lor nu era nimic care să atragă atenția și nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau cei foarte săraci. Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în brațe și l-a ridicat în fața altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele „Iisus” în registrul întâilor născuți. Atunci când pruncul se afla în brațele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era Maiestatea Cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-și închipuia că Acest prunc era Acela despre care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune.” (Faptele Apostolilor 3, 22.). El nu s-a gândit că acest prunc era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în brațele preotului se afla Unul mai mare decât Moise; și când înregistră numele copilului, el scrise numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. Acel nume avea să fie garanția desființării acestui sistem; deoarece sistemul jertfelor și al darurilor se învechise, tipul aproape își ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea ei. Șechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în fața căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neștiutor era sămânța făgăduită, către care arăta primul altar de la poarta Edenului. Acesta era Șilo, Pacificatorul. Era Acela care Se numise în fața lui Moise EU SUNT. Era Acela care în stâlpul de nor și de foc fusese conducătorul lui Israel. Era Acela despre care văzătorii proorociseră cu mult înainte. El era Dorința tuturor neamurilor, Rădăcina și Vlăstarul lui David și Luceafărul strălucitor de dimineață. Numele acelui plăpând pruncușor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind fratele nostru, era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era Acela care trebuia să plătească prețul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era adevăratul „Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul „preoției care nu poate trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte.” (Evrei 10, 21; 7, 24; 1, 3.). Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Fiul lui Dumnezeu era consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut și n-a simțit nimic neobișnuit, s-a recunoscut totuși faptul că Dumnezeu dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost recunoscut. „Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viață sfântă și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.” Când intră în templu, Simeon văzu o familie înfățișând preotului pe primul lor născut. După înfățișare se cunoștea că sunt săraci; dar Simeon a înțeles îndemnurile Duhului Sfânt și a fost profund convins că pruncul înfățișat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care din toată inima dorea să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el Îl luă în brațe și Îl înfățișă lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui pătrunse o bucurie pe care nu o mai simțise niciodată. Ridicând copilul Mântuitor spre Cer, a spus: „Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel”. Duhul profeției era asupra acestui om al lui Dumnezeu și, în timp ce Iosif și Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să descopere gândurile multor inimi”. Ana, o proorociță, de asemenea a intrat și a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, fața ei se luminase de slava lui Dumnezeu și din adâncul inimii își exprima mulțumirea pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul. Acești umili închinători nu studiaseră profețiile în zadar. Dar cei care dețineau poziții de conducători și preoți în Israel, deși aveau în fața lor prețioasele cuvinte ale profeției, nu umblau în căile Domnului și ochii lor nu erau deschiși să vadă Lumina vieții. Maria medita asupra proorociei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din brațele ei și își amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei se umplu de bucurie și speranță minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale lui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul.... Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale și credincioșia brâul mijlocului Său”. „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină.... Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 11, 1-5; 9, 2-6.).Cu toate acestea, Maria nu înțelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca fiind o lumină care să lumineze Neamurile și o glorie pentru Israel. Tot așa și îngerii vestiseră nașterea Mântuitorului ca o veste de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepția îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca eliberator al lui Israel, ci și ca Mântuitor al lumii. Trebuia să treacă însă mulți ani până când chiar mama lui Iisus să înțeleagă misiunea Lui.  Maria aștepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinței prin care trebuia să-l câștige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu era lipsită de greutăți. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înștiințat-o pe mama lui Iisus despre suferința pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă. „Iată”, spusese Simeon, „Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire.” Cei care urmează să fie înălțați trebuie ca mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă și să fim zdrobiți înainte de a putea fi înălțați în Hristos. Eul personal trebuie să fie detronat și îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem slava împărăției spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câștigă prin umilință. De aceea ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire. „Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieții Mântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind egoist și asupritor, că pretinde totul și nu dă nimic, cere de la toate creaturile Sale să-L slujească pentru gloria Sa și nu face niciun sacrificiu pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedește că gândurile lui Dumnezeu față de noi sunt „gânduri de pace și nu de nenorocire.” (Ieremia 29, 11.). Demonstrează că, în timp ce ura lui Dumnezeu față de păcat este tot așa de tare ca moartea, iubirea Sa față de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-și lucrarea răscumpărării noastre, El nu va cruța nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârșirea operei Sale. Nu se reține niciun adevăr esențial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nicio minune a harului, nu rămâne nefolosită niciuna din puterile divine. La crucea Golgotei, iubirea și egoismul au stat față în față. Acolo s-au descoperit în toată plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia și a binecuvânta, iar Satana, punând la cale omorârea Sa, a dat pe față răutatea urii sale împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta, dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a-L detrona pe Dumnezeu și de a-L nimici pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu. Prin viața și moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt și ele scoase la iveală. De la staul până la cruce, viața lui Iisus a fost o chemare la înfrângerea eului și la părtășie în suferință. Aceasta a dezvăluit intențiile oamenilor. Iisus a venit cu adevărul Cerului și toți cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atrași de El. Adoratorii eului aparțin împărăției lui Satana. Prin atitudinea lor față de Hristos, toți vor dovedi de ce parte sunt. Și în felul acesta fiecare își hotărăște soarta. În ziua Judecății de Apoi, fiecare ființă pierdută va înțelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată și adevărata ei însemnătate va fi înțeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În fața priveliștii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoșii vor sta condamnați. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfățișare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr și rătăcire, ce a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul Univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existența sau dăinuirea răului. Se va demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun defect în cârmuirea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulțumire. Atunci când vor fi date pe față gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioși, cât și cei răzvrătiți vor afirma împreună: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? ... pentru că judecățile Tale au fost arătate.” (Apocalipsa 15, 3.4.).

*va urma.

Notă: acest comentariu despre Iisus va fi unul mult mai amplu decât cel intitulat „Iisus - Calea, Adevărul și Viața”. Însă și acel comentariu va fi continuat!