SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A DOUA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A DOUA.

4.Cartea biblică numărul 3 - Leviticul:

    Scriitorul: Moise; locul scrierii: Pustiu; data încheierii scrierii: 1550-1512 î.H. (cronologia este relativă).

   Numele  cel mai cunoscut al celei de-a treia cărţi biblice este Leviticul. El provine de la grecescul Leuitikón din Septuaginta, care s-a transmis sub forma latinescului Leviticus din Vulgata. Acest nume este potrivit, chiar dacă leviţii sunt menţionaţi doar în treacăt (în 25:32, 33), deoarece cartea conţine în principal dispoziţiile privitoare la preoţii levitici, aleşi din tribul lui Levi, precum şi legile pe care aceştia le predau poporului: „Căci buzele preotului trebuie să păstreze cunoştinţa şi din gura lui poporul aşteaptă legea” (Mal. 2:7). În textul ebraic, cartea este numită după primul ei cuvânt, Wayyiqrá, care înseamnă literalmente „Şi el a chemat”. Mai târziu, unii iudei au mai numit această carte Legea preoţilor şi Legea ofrandelor (Lev. 1:1).

   Nu există nicio îndoială că Leviticul a fost scris de Moise. Colofonul, sau încheierea, spune: „Acestea sunt poruncile pe care Domnul i le-a dat lui Moise” (27:34). O afirmaţie asemănătoare se găseşte în Leviticul 26:46. Dovezile menţionate anterior, care atestă că Moise a scris Geneza şi Exodul, confirmă că el a scris şi Leviticul, deoarece, după cât se pare, Pentateuhul a fost la început un singur sul. Mai mult, cartea Leviticul începe cu conjuncţia „şi”, ceea ce arată că este strâns legată de cărţile precedente. Cea mai convingătoare dovadă este că Iisus Hristos şi alţi slujitori inspiraţi ai lui Dumnezeu au citat sau au făcut deseori referire la legile şi principiile din Leviticul şi i le-au atribuit lui Moise (Lev. 23:34, 40-43 - Neem. 8:14, 15; Lev. 14:1-32 - Mat. 8:2-4; Lev. 12:2 - Luca 2:22; Lev. 12:3 - Ioan 7:22; Lev. 18:5 - Rom. 10:5).

    La ce perioadă se referă Leviticul? Cartea Exodul se încheie cu relatarea despre ridicarea tabernacolului „în prima lună, în al doilea an, în prima zi a lunii”. Cartea Numerele (care urmează imediat după Leviticul) începe cu cuvintele pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Moise „în prima zi a lunii a doua, în al doilea an de la ieşirea lor din ţara Egiptului”. Înseamnă că puţinele evenimente consemnate în Leviticul trebuie să se fi petrecut în interval de o lună, cea mai mare parte a cărţii conţinând legi şi dispoziţii (Ex. 40:17; Num. 1:1; Lev. 8:1-10:7; 24:10-23). Când a scris Moise cartea Leviticul? Este logic să credem că el a înregistrat evenimentele în ordinea desfăşurării lor şi că a consemnat instrucţiunile lui Dumnezeu îndată ce le-a primit. Aceasta reiese din faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie despre condamnarea amaleciţilor imediat după ce israeliţii i-au înfrânt în luptă. De asemenea, unele evenimente menţionate în carte sugerează că scrierea lor a avut loc foarte devreme. De exemplu, israeliţilor li s-a poruncit să aducă animalele pe care voiau să le folosească drept hrană pentru a fi sacrificate la intrarea cortului întâlnirii. Această poruncă trebuie să fi fost dată şi consemnată imediat după învestirea preoţilor. Israeliţilor li s-au dat multe instrucţiuni pentru îndrumarea lor în timpul călătoriei prin pustiu. Toate acestea arată că Moise a scris Leviticul în pe la 1550 sau 1512 î.H. (Ex. 17:14; Lev. 17:3, 4; 26:46).  De ce a fost scris Leviticul? Scopul lui Dumnezeu fusese acela de a avea un popor sfânt, pus deoparte pentru serviciul său. Oamenii fideli îi aduseseră jertfe lui Dumnezeu încă de pe timpul lui Abel, dar poporului lui  Israel i-a dat Dumnezeu pentru prima dată instrucţiuni clare referitoare la ofrandele pentru păcat şi la alte jertfe. Aceste instrucţiuni, prezentate în mod amănunţit în Leviticul, îi făceau conştienţi pe israeliţi de enorma gravitate a păcatului şi de faptul că, prin practicarea lui, pierdeau favoarea lui Dumnezeu. Aceste dispoziţii, care făceau parte din Lege, le serveau iudeilor drept tutore, conducându-i la Hristos şi arătându-le că aveau nevoie de un Salvator. Totodată, ele îi ajutau să se păstreze separaţi de restul lumii. La realizarea acestui ultim scop au servit în special legile lui Dumnezeu privitoare la curăţirea ceremonială (Lev. 11:44; Gal. 3:19–25).  Israelul, un popor nou, care călătorea spre o ţară nouă, avea nevoie de o îndrumare corespunzătoare. Trecuse mai puţin de un an de la exod, iar normele de viaţă şi practicile religioase din Egipt erau încă vii în mintea israeliţilor. În Egipt, căsătoria între frate şi soră era o practică răspândită. Oamenii se închinau la mulţi dumnezei falşi, unii dintre aceştia fiind animale. Acum, această mare mulțime era în drum spre Canaan, unde modul de viaţă al oamenilor şi practicile lor religioase erau şi mai degradate. Dar să ne îndreptăm din nou atenţia spre tabăra lui Israel. Mulțimii evreilor i se alăturaseră mulţi locuitori din Egipt, care erau fie întru totul, fie parţial de origine egipteană. Ei alcătuiau o mulţime amestecată care trăia în mijlocul israeliţilor, dar erau născuţi din părinţi egipteni şi erau crescuţi şi educaţi potrivit obiceiurilor, religiei şi patriotismului egiptenilor. Fără îndoială, cu puţin timp înainte, mulţi dintre aceştia practicaseră lucrurile detestabile din ţara lor. Cât de necesar era deci ca ei să primească îndrumări amănunţite din partea Domnului! De la început până la sfârşit, cartea Leviticul poartă amprenta inspiraţiei divine. Oamenii nu ar fi putut elabora legile şi dispoziţiile drepte şi înţelepte pe care le conţine această carte. Normele referitoare la alimentaţie, la boli, la punerea în carantină şi la atingerea cadavrelor dezvăluie cunoaşterea unor lucruri pe care ştiinţa medicală nu le-a înţeles decât mii de ani mai târziu. Legea divină care interzicea consumarea animalelor necurate avea să-i ocrotească pe israeliţi în timpul călătoriei lor. Ea avea să-i ferească de boli precum trichinoza, care se putea lua de la porci, febra tifoidă şi paratifoidă, transmisă de unele specii de peşti, şi infecţiile cauzate de cadavrele animalelor. Aceste legi cu valoare practică aveau să le guverneze atât religia, cât şi viaţa, pentru ca ei să rămână un popor sfânt şi să ia în stăpânire Ţara Promisă. Istoria arată că, datorită dispoziţiilor date de Dumnezeu, iudeii erau avantajaţi în privinţa sănătăţii în comparaţie cu alte popoare.     Împlinirea profeţiilor şi a prefigurărilor din Leviticul constituie o altă dovadă că această carte este inspirată. Şi istoria laică, şi cea sacră confirmă că avertismentele din Leviticul cu privire la consecinţele neascultării s-au împlinit. Cartea a prezis de exemplu că, din cauza foametei, mamele aveau să-şi mănânce copiii. Ieremia arată că această profeţie s-a împlinit în 607 î.H. sau 585 î.H., când Ierusalimul a fost distrus, şi, potrivit lui Josephus, ea s-a împlinit şi în 70 d.H., când oraşul a fost distrus din nou. Promisiunea profetică a lui Dumnezeu că îşi va aduce aminte de ei dacă se vor căi s-a împlinit în 537 î.H., când ei s-au întors din Babilon (Lev. 26:29, 41-45; Plâng. 2:20; 4:10; Ezra 1:1-6). Citatele pe care alţi scriitori ai Bibliei le dau din Leviticul, ca scriere inspirată, constituie încă o dovadă a caracterului inspirat al acestei cărţi. Pe lângă textele menţionate anterior, care arată că Moise este scriitorul cărţii Leviticul, vedeţi şi Matei 5:38; 12:4; 2 Corinteni 6:16 şi 1 Petru 1:16.

CONŢINUTUL CĂRŢII LEVITICUL:

   Cartea Leviticul conţine în cea mai mare parte texte legislative, multe dintre ele având caracter profetic. În linii generale, cartea este construită pe subiecte şi poate fi împărţită în opt secţiuni, care se succedă în ordine logică.

    Dispoziţii cu privire la jertfe (1:1-7:38): Jertfele menţionate aici se împart în două categorii generale: jertfe cu sânge (vite, oi, capre şi păsări) şi jertfe fără sânge (cereale). Jertfele cu sânge trebuiau oferite ca: 1) ofrandă arsă, 2) jertfă de comuniune, 3) ofrandă pentru păcat sau 4) ofrandă pentru vină. Toate cele patru tipuri de jertfe cu sânge aveau în comun următoarele trei caracteristici: cel ce oferea jertfa trebuia s-o aducă la intrarea cortului întâlnirii, trebuia să-şi pună mâinile peste ea, apoi animalul trebuia înjunghiat. După stropirea cu sânge, animalul trebuia tranşat în funcţie de tipul jertfei. Să examinăm pe rând jertfele cu sânge.

     1) Ofranda arsă putea fi: un taur tânăr, un berbec, un ţap, un porumbel sau o turturea, în funcţie de posibilităţile celui ce aducea jertfa. După ce i se jupuia pielea, animalul trebuia tăiat în bucăţi şi ars în întregime pe altar. Dacă se aducea o turturea sau un porumbel, i se frângea gâtul fără să i se desprindă capul, iar guşa şi penele trebuiau îndepărtate (1:1–17; 6:8-13; 5:8).

      2) Jertfa de comuniune putea fi un mascul sau o femelă din cireadă sau din turmă. Pe altar erau arse numai bucăţile de grăsime. O porţie din jertfă îi revenea preotului, iar restul era mâncat de cel ce aducea jertfa. Ea a fost în mod potrivit numită jertfă de comuniune, pentru că cel ce o aducea participa la masă sau, figurativ vorbind, era în comuniune cu Dumnezeu şi cu preotul (3:1-17; 7:11-36).

      3) Ofranda pentru păcat se cerea pentru păcatele neintenţionate, sau comise din greşeală. Tipul de animal adus pentru această ofrandă era stabilit în funcţie de cel căruia trebuia să i se facă ispăşire pentru păcatul comis, şi anume dacă era un preot, tot poporul, o căpetenie sau un om de rând. Spre deosebire de ofranda arsă şi de jertfa de comuniune, care erau ofrande benevole, aduse de persoane individuale, ofranda pentru păcat era obligatorie (4:1-35; 6:24-30).

      4) Ofranda pentru vină trebuia adusă de cel ce se făcea vinovat de infidelitate, de înşelătorie sau de furt. În anumite cazuri, vinovatul trebuia să-şi mărturisească păcatul şi să aducă o jertfă după posibilităţi. În alte cazuri trebuia să se plătească o despăgubire echivalentă cu pierderea suferită, plus o cincime din valoarea ei, şi să se aducă jertfă un berbec. În această parte a Leviticului, care conţine instrucţiuni referitoare la ofrande, se accentuează şi se repetă interdicţia de a consuma sânge (5:1-6:7; 7:1-7, 26, 27; 3:17).

      Jertfele fără sânge constau din cereale şi trebuiau oferite fie sub formă de boabe prăjite şi mărunţite, fie sub formă de floarea făinii. Ele trebuiau pregătite în diferite moduri: în cuptor, pe plită sau prăjite într-o cratiţă adâncă. Trebuiau oferite cu sare şi ulei, iar uneori cu tămâie. Însă nu trebuiau să conţină plămădeală sau miere. O parte din unele jertfe îi revenea preotului (2:1-16).

    Învestirea preoţilor (8:1-10:20): După aceea, în Israel a avut loc un eveniment important: învestirea preoţilor. Moise s-a ocupat în mod amănunţit de toate lucrurile, aşa cum i-a poruncit Dumnezeu. „Şi Aaron şi fiii lui au făcut toate lucrurile pe care le poruncise Domnul prin Moise.” (8:36). După cele şapte zile dedicate ceremoniei de învestire a avut loc o manifestare miraculoasă, care a întărit credinţa poporului. Era prezentă toată adunarea. Preoţii oferiseră jertfa, iar Aaron şi Moise au binecuvântat poporul. Dintr-odată, „slava Domnului” s-a arătat întregului popor şi un foc a ieşit dinaintea lui Slavei lui Dumnezeu şi a mistuit ofranda arsă şi bucăţile de grăsime de pe altar. Când a văzut acest lucru, tot poporul a scos strigăte de bucurie şi a căzut cu faţa la pământ” (9:23, 24). Dumnezeu era într-adevăr demn de ascultarea şi de închinarea lor!  Au avut loc însă şi unele încălcări ale Legii. De exemplu, Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron, au adus înaintea lui Dumnezeu foc nepermis. „Atunci un foc a ieşit dinaintea Domnului şi i-a mistuit şi ei au murit în faţa Domnului.” (10:2). Pentru a-i oferi lui Dumnezeu jertfe plăcute şi pentru a se bucura de favoarea Sa, atât poporul, cât şi preotul trebuiau să urmeze instrucţiunile divine. Imediat după acest incident, Dumnezeu a poruncit ca preoţii să nu bea băuturi alcoolice când slujeau la tabernacol. De aici înţelegem că cei doi fii ai lui Aaron au comis acea nelegiuire din cauză că se aflau, după cât se pare, sub influenţa alcoolului.

    Legi cu privire la curăţenie (11:1-15:33): Această parte se referă la curăţenia ceremonială şi la igienă. Unele animale, atât domestice, cât şi sălbatice, erau considerate necurate. Toate cadavrele erau necurate, iar cei ce le atingeau deveneau şi ei necuraţi. De asemenea, naşterea unui copil producea necurăţie şi pretindea izolare şi jertfe speciale.  Unele boli de piele, precum lepra, cauzau necurăţie ceremonială. În acest caz trebuia să aibă loc atât purificarea persoanelor, cât şi curăţarea veşmintelor şi a locuinţei. Punerea în carantină era obligatorie. Menstruaţia, eliminarea de sămânţă şi scurgerile duceau la necurăţie. În aceste cazuri, persoana trebuia izolată, iar după ce se vindeca, trebuia să-şi spele corpul sau să aducă anumite jertfe sau şi una, şi alta.

  Ziua Ispăşirii (16:1-34): Acest capitol este de mare însemnătate, deoarece conţine instrucţiuni privitoare la cea mai importantă zi pentru Israel: Ziua Ispăşirii/Yom Kippur . Ea se ţinea în a zecea zi a lunii a şaptea, când poporul trebuia să-şi mâhnească sufletul (probabil, prin post) şi nu avea voie să facă nicio muncă laică. Ziua Ispăşirii începea cu jertfirea unui taur tânăr pentru păcatele lui Aaron şi ale casei lui, tribul lui Levi, după care era jertfit un ţap pentru restul poporului. După ce se ardea tămâie, Aaron trebuia să ia pe rând din sângele fiecărui animal, să-l aducă în Sfânta Sfintelor a tabernacolului şi să stropească cu el înaintea capacului Arcei. Apoi, corpurile animalelor trebuiau scoase din tabără şi arse. În această zi trebuia prezentat înaintea lui Dumnezeu şi un ţap viu, iar deasupra lui trebuiau mărturisite toate păcatele poporului. După aceea, ţapul era dus în pustiu. Apoi trebuiau aduşi ca ofrandă arsă doi berbeci, unul pentru Aaron şi casa lui, iar celălalt pentru restul poporului.

    Legi cu privire la sânge şi la alte lucruri (17:1-20:27): Această parte conţine multe legi pentru popor. Este repetată interdicţia referitoare la consumarea sângelui în una dintre cele mai explicite declaraţii din Scripturi cu privire la sânge (17:10-14). Era potrivit ca sângele să fie folosit pe altar, dar nu să fie consumat. Practicile detestabile, precum incestul, sodomia şi bestialitatea, erau interzise. Au fost date dispoziţii privitoare la ocrotirea celor năpăstuiţi, a celor săraci şi a străinilor, precum şi porunca: „Să-l iubeşti pe semenul/aproapele tău ca pe tine însuţi: Eu sunt Domnul” (19:18). Era ocrotită bunăstarea socială şi economică a poporului, iar practicile care constituiau un pericol pe plan spiritual, cum ar fi închinarea la Moloh şi spiritismul, au fost interzise, orice abatere fiind pedepsită cu moartea. Dumnezeu a subliniat din nou că poporul său trebuia să se păstreze separat de celelalte popoare: „Să fiţi sfinţi pentru mine, căci eu, Domnul, sunt sfânt şi vă separ de popoare ca să fiţi ai mei” (20:26).

   Preoţia şi sărbătorile (21:1-25:55): Următoarele trei capitole se referă, în principal, la închinarea practicată în Israel: legile după care se conduceau preoţii, cerinţele de ordin fizic pe care trebuiau să le respecte aceştia, cu cine se puteau căsători ei, cine putea mânca din lucrurile sfinte şi cerinţele privitoare la animalele sănătoase care trebuiau folosite pentru jertfe. Au fost instituite trei sărbători naţionale periodice, care erau pentru popor ocazii de „a se bucura înaintea Domnului, Dumnezeul lor” (23:40). În felul acesta, tot poporul, ca un singur om, avea să-şi îndrepte atenţia, laudele şi închinarea spre Dumnezeu, întărindu-şi relaţiile cu el. Acestea erau sărbători dedicate lui Dumnezeu, fiind anuale și sfinte. Paştile, asociat cu Sărbătoarea Turtelor Nedospite, a fost fixat la începutul primăverii. Penticosta, sau Sărbătoarea Săptămânilor, avea loc la sfârşitul primăverii, iar Ziua Ispăşirii şi Sărbătoarea Colibelor, sau a Recoltei, care dura opt zile, aveau loc toamna.  În capitolul 24 sunt date instrucţiuni privind pâinea şi uleiul ce trebuiau folosite în serviciul de la tabernacol. Urmează incidentul după care Domnul a decretat că oricine batjocorea „Numele”, adică numele Iehova/Yave, trebuia omorât cu pietre. Apoi a fost enunţată legea talionului, sau a pedepsei identice cu fapta comisă: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (24:11-16, 20). În capitolul 25 găsim dispoziţii referitoare la anul sabatic, sau anul de odihnă, care trebuia sărbătorit la fiecare al şaptelea an, şi referitoare la Jubileu, care trebuia sărbătorit la fiecare al 50-lea an. În acest al 50-lea an trebuia proclamată libertatea în toată ţara, iar bunurile moştenite care fuseseră vândute sau abandonate în cei 49 de ani precedenţi trebuiau să intre din nou în posesia proprietarului. Sunt date legi care apărau drepturile săracilor şi ale sclavilor. În această parte, numărul „şapte” apare foarte des: ziua a şaptea, anul al şaptelea, sărbători de şapte zile, o perioadă de şapte săptămâni şi Jubileul, care era sărbătorit după ce treceau de şapte ori şapte ani.

     Rezultatele ascultării şi ale neascultării (26:1-46): În acest capitol, cartea Leviticul ajunge la punctul culminant. Aici Dumnezeu enumeră recompensele pentru ascultare şi pedepsele pentru neascultare. În acelaşi timp, el le oferă israeliţilor o speranţă, cu condiţia ca ei să se umilească: „Îmi voi aduce aminte spre binele lor de legământul cu strămoşii lor, pe care i-am scos din ţara Egiptului sub ochii popoarelor, ca să dovedesc că sunt Dumnezeul lor. Eu sunt Domnul” (26:45).

   Alte legi (27:1-34): Leviticul se încheie cu instrucţiuni despre ofrandele pentru făgăduinţă, despre întâii născuţi dedicaţi lui Dumnezeu şi despre zeciuiala care a devenit ceva sfânt pentru Domnul. Urmează un scurt colofon: „Acestea sunt poruncile pe care Domnul i le-a dat lui Moise ca porunci pentru fiii lui Israel pe muntele Sinai” (27:34).

DE CE ESTE DE FOLOS?

    Întrucât face parte din Scripturile inspirate, cartea Leviticul le este de mare folos creştinilor. Ea îi ajută să-l cunoască pe Dumnezeu, calităţile sale şi modul său de a acţiona faţă de creaturile sale, aşa cum a fost ilustrat cu claritate în cazul Israelului, aflat sub legământul Legii. Leviticul conţine multe principii fundamentale general valabile, precum şi multe modele profetice şi profeţii a căror examinare ne întăreşte credinţa. Multe dintre principiile acestei cărţi sunt reluate înNoul Testament, unele dintre ele fiind citate în mod exact. În continuare vom analiza şapte puncte importante.

 1) Suveranitatea lui Dumnezeu. El este Legislatorul, iar noi, creaturile sale, trebuie să-i dăm socoteală. El ne porunceşte, pe bună dreptate, să ne temem de el. Fiind Suveranul Universului, el nu tolerează nicio rivalitate, indiferent că este vorba de idolatrie, de spiritism sau de alte forme ale demonismului (Lev. 18:4; 25:17; 26:1; Mat. 10:28; Fap. 4:24).

2) Numele lui Dumnezeu. Numele său trebuie păstrat sfânt. Nu vrem ca prin cuvinte sau fapte să dezonorăm acest nume (Lev. 22:32; 24:10–16; Mat. 6:9).

 3) Sfinţenia lui Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu este sfânt, şi poporul său trebuie să fie sfânt, adică sfinţit sau pus deoparte pentru serviciul său. Aceasta înseamnă, printre altele că, și creștinii trebuie să rămânem separaţi de lumea lipsită de devoţiune sfântă din jurul nostru (Lev. 11:44; 20:26; Iac. 1:27; 1 Pet. 1:15, 16).

 4) Enorma gravitate a păcatului. Dumnezeu stabileşte ce anume este păcat, iar noi trebuie să luptăm împotriva acestuia. Păcatul cere întotdeauna o jertfă de ispăşire. De asemenea, el atrage după sine obligaţia de a-l mărturisi, de a ne căi şi de a îndrepta lucrurile în măsura în care este posibil. Unele păcate nu pot fi iertate (Lev. 4:2; 5:5;20:2, 10; 1 Ioan 1:9; Evr. 10:26–29).

 5) Sfinţenia sângelui. Deoarece sângele este sacru, singurul mod în care poate fi folosit este ca ispăşire pentru păcat (Lev. 17:10–14; Fap. 15:29; Evr. 9:22). Astăzi noi, creștinii nu mai suntem sub Lege dar este un punct de controversă teologică dacă creștinii au voie sau nu să consume sânge.

 6) Gradul de vinovăţie şi pedeapsa. Nu toate păcatele erau considerate la fel şi nici păcătoşii nu erau priviţi toţi la fel. Cu cât slujba cuiva era mai importantă, cu atât responsabilitatea şi pedeapsa pentru păcatul comis erau mai mari. Păcatul intenţionat era pedepsit mai aspru decât păcatul neintenţionat. Amenzile erau adesea date în funcţie de posibilităţile financiare. Acest principiu se aplica nu numai când era vorba de păcat şi de pedeapsă, ci şi în alte domenii, cum ar fi necurăţia ceremonială (Lev. 4:3, 22–28; 5:7–11; 6:2–7; 12:8; 21:1–15; Luca 12:47, 48; Iac. 3:1;1 Ioan 5:16).

7) Dreptate şi iubire. Rezumând obligaţiile pe care le avem faţă de semenii noştri, Leviticul 19:18 spune: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi”. Această poruncă include totul. Ea interzice părtinirea, furtul, minciuna sau calomnia şi pretinde să arătăm consideraţie faţă de persoanele cu handicap, faţă de săraci, orbi şi surzi (Lev. 19:9–18; Mat. 22:39; Rom. 13:8–13).

      O dovadă suplimentară că Leviticul este, în mod special, „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte lucrurile, să disciplineze în dreptate“ în Biserica creştină, o constituie repetatele referiri la această carte, făcute de Iisus şi de apostolii săi, îndeosebi de Pavel şi de Petru. Ei au atras atenţia asupra multelor modele profetice şi prefigurări ale lucrurilor viitoare. Aşa cum a menţionat Pavel, „legea este . . . o umbră a lucrurilor bune viitoare”. Ea constituie o „reprezentare simbolică şi . . . o umbră a lucrurilor cereşti” (2 Tim. 3:16; Evr. 10:1; 8:5). Tabernacolul, preoţia, jertfele şi mai ales sărbătoarea anuală a Zilei Ispăşirii aveau o semnificaţie simbolică. În Epistola către evrei, autorul (Pavel?) ne ajută să înţelegem care este corespondentul spiritual al acestor lucruri în ce priveşte „adevăratul cort” al închinării la Dumnezeu (Evr. 8:2). Preotul principal Aaron îl prefigurează pe Hristos Iisus „ca mare preot al binecuvântărilor care s-au împlinit, prin intermediul cortului mai mare şi mai perfect” (Evr. 9:11; Lev. 21:10). Sângele animalelor jertfite prefigurează sângele lui Iisus, prin care se obţine „o eliberare veşnică” (Evr. 9:12). Încăperea cea mai dinăuntru a tabernacolului, Sfânta Sfintelor, în care marele preot intra numai o dată pe an, cu ocazia Zilei Ispăşirii, pentru a prezenta sângele de jertfă, este „o copie a realităţii” , „Cerul însuşi, unde s-a înălţat Iisus „ca să se înfăţişeze . . . pentru noi înaintea Tatălui” (Evr. 9:24; Lev. 16:14, 15). Animalele de jertfă, sănătoase şi fără defect, aduse ca ofrandă arsă sau ca ofrandă pentru păcat, reprezintă jertfa perfectă, fără defect, a corpului uman al lui Iisus Hristos (Evr. 9:13, 14; 10:1–10; Lev. 1:3). Este interesant că autorul Epistolei vorbeşte şi despre faptul că, în Ziua Ispăşirii, corpurile animalelor aduse ca ofrandă pentru păcat erau scoase în afara taberei şi arse (Lev. 16:27). „De aceea şi Iisus a suferit în afara porţii. Să ieşim deci la El, în afara taberei, purtând batjocura pe care a purtat-o El” (Evr. 13:12, 13). Prin intermediul acestei interpretări inspirate, procedurile ceremoniale descrise în Leviticul dobândesc o semnificaţie suplimentară. În felul acesta putem începe într-adevăr să ne dăm seama cât de minunat a conceput Dumnezeu aceste prefigurări uluitoare care anunţau realităţi din viitor ce puteau fi înţelese numai cu ajutorul Duhului Sfânt (Evr. 9:8). Această înţelegere corectă este vitală pentru cei care doresc să beneficieze de măsurile privitoare la viaţa veșnică  luate de Tatăl prin Hristos Iisus, care este „un mare preot peste casa lui Dumnezeu” (Evr. 10:19–25). După cum Aaron avea o casă preoţească, la fel şi Iisus Hristos, Marele Preot, are subpreoţi care îi sunt asociaţi. Despre aceşti subpreoţi se spune că sunt o „preoţie regală” (1 Pet. 2:9). Explicaţiile din cartea Leviticul îndreaptă atenţia spre lucrarea de ispăşire înfăptuită de Marele Preot şi Împărat numit de Tatăl, precum şi spre cerinţele impuse membrilor casei sale. Despre ei se spune că sunt „fericiţi şi sfinţi” şi că vor fi „preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor domni ca regi cu el în cei o mie de ani”. Ce fericire va fi când Împărăția milenară va restabili pacea şi dreptatea pe Pământ! Să-i mulţumim cu toţii Tatălui Ceresc, pentru că a numit un Mare Preot şi Împărat, - pe Fiul -, şi o clasă preoţească regală (Biserica format din creștinii adevărați care vor avea parte de marele har al Răpirii) ca să declare pretutindeni virtuţile sale, sfinţindu-i numele! Într-adevăr, Leviticul se armonizează perfect cu „toată Scriptura” în ce priveşte dezvăluirea scopurilor lui Dumnezeu referitoare la omenire (Apoc. 20:6).

5.Cartea biblică numărul 4 - Numerele:

    Scriitorul: Moise; locul scrierii: Pustiu şi câmpiile Moabului; data încheierii scrierii: circa 1500  sau 1473 î.H.; perioada la care se referă: 1550-1490/1473 î.H..

  Evenimentele care au avut loc în timpul călătoriei israeliţilor prin pustiu au fost consemnate în Biblie spre folosul nostru.  Aşa cum a spus apostolul Pavel: „Lucrurile acestea au devenit exemple pentru noi, ca să nu dorim lucruri rele” (1 Cor. 10:6). Relatarea plină de viaţă din cartea Numerele ne ajută să înţelegem că, pentru a supravieţui, trebuie să sfinţim numele Domnului, să ascultăm de El în orice împrejurare şi să manifestăm respect faţă de reprezentanţii săi. Dumnezeu le acordă favoare slujitorilor săi datorită îndurării şi harului său, nu pe baza bunătăţii sau a meritelor lor.

    Titlul cărţii Numerele face referire la numărătoarea poporului care a avut loc mai întâi la muntele Sinai, iar apoi în câmpiile Moabului, după cum reiese din capitolele 1 la 4 şi 26. Acest nume a fost dat după titlul latinesc Numeri care apare în Vulgata şi care este traducerea cuvântului grecesc Arithmói, folosit în Septuaginta. Iudeii au numit însă această carte Bemidhbár, care înseamnă „În pustiu”, denumire care se potriveşte mai bine cu conţinutul cărţii. Cuvântul ebraic midhbár înseamnă loc deschis, fără oraşe sau sate. Evenimentele relatate în Numerele au avut loc în pustiu, la sud şi la est de Canaan.

   Cartea Numerele făcea parte din volumul original care conţinea cele cinci cărţi, de la Geneza la Deuteronomul. Primul verset începe cu conjuncţia „şi”, care leagă această carte de cea dinaintea ei. Astfel, ea trebuie să fi fost scrisă de Moise, ca şi cărţile precedente. Lucrul acesta reiese clar şi din cuvintele „Moise înregistra”, pe care le găsim în carte, precum şi din colofonul, sau încheierea: „Acestea sunt poruncile şi hotărârile judecătoreşti pe care Domnul le-a dat . . . prin Moise” (Num. 33:2; 36:13). Trecuse mai bine de un an de când israeliţii plecaseră din Egipt. Continuând relatarea evenimentelor din luna a doua a celui de-al doilea an de la exod, cartea Numerele se referă la următorii 38 de ani şi nouă luni, din 1550/1512 până în 1473 î.H. (după o serie de teologi) (Num. 1:1; Deut. 1:3). Deşi evenimentele relatate în Numerele 7:1-88 şi 9:1-15 n-au avut loc în această perioadă, ele au fost introduse aici pentru a aminti cadrul istoric. Primele porţiuni ale cărţii au fost scrise, fără îndoială, pe măsură ce se derulau evenimentele, dar este clar că Moise nu avea cum să încheie Numerele decât spre sfârşitul celui de-al 40-lea an de şedere în pustiu, la începutul anului calendaristic 1473 î.H.(cronologia este relativă). Autenticitatea acestei relatări nu poate fi pusă la îndoială. Moise a spus despre ţinutul, în cea mai mare parte arid, prin care au călătorit israeliţii că era un „pustiu mare şi înfricoşător”. Chiar şi astăzi, puţinii locuitori ai acestei regiuni sunt într-o continuă căutare de păşuni şi apă (Deut. 1:19). În plus, instrucţiunile detaliate date poporului cu privire la aşezarea taberei, ordinea plecării şi semnalele de trompetă care reglementau activitatea în tabără confirmă faptul că relatarea a fost scrisă „în pustiu” (Num. 1:1). Chiar şi raportul înfricoşător prezentat de spioni la întoarcerea lor din expediţia în Canaan, în care se spunea că „oraşele fortificate erau foarte mari”, este confirmat de arheologie (13:28). Descoperirile din zilele noastre au arătat că locuitorii de atunci ai Canaanului îşi consolidaseră poziţia printr-o serie de forturi care fuseseră ridicate în mai multe locuri din ţară, de la nord, din valea Izreelului, până la sud, la Gherar. Pe lângă faptul că erau fortificate, aceste oraşe erau construite de obicei pe vârful dealurilor şi aveau turnuri care se ridicau deasupra zidurilor. Pentru israeliţi, popor care trăise generaţii la rând în regiunea de câmpie a Egiptului, ele erau cu adevărat impresionante. Popoarele lumii sunt înclinate să treacă sub tăcere înfrângerile şi să-şi glorifice cuceririle, dar cartea Numerele, cu o onestitate care face dovada adevărului istoric, relatează că amaleciţii şi canaaniţii au pus Israelul pe fugă (14:45). Ea mărturiseşte deschis că poporul s-a dovedit infidel şi n-a manifestat respect faţă de Dumnezeu (14:11). Cu o remarcabilă francheţe, Moise, profetul lui Dumnezeu, dezvăluie păcatele poporului, ale nepoţilor săi, ale fratelui său şi ale surorii sale. El nu se cruţă nici pe sine, menţionând că nu l-a sfinţit pe Dumnezeu când poporului i s-a dat apă la Meriba, iar din această cauză a pierdut privilegiul de a intra în Ţara Promisă (3:4; 12:1-15; 20:7-13).  Faptul că aproape toate evenimentele importante, precum şi multe alte detalii consemnate în Numerele sunt menţionate în mod direct de alţi scriitori ai Bibliei, dintre care mulţi au scos în evidenţă semnificaţia lor, arată că această relatare face într-adevăr parte din Scripturi, care sunt inspirate de Dumnezeu şi de folos. De exemplu, Iosua (Ios. 4:12; 14:2), Ieremia (2 Regi 18:4), Neemia (Neem. 9:19-22), Asaf (Ps. 78:14-41 - T.M.), David (Ps. 95:7-11 - T.M.), Isaia (Is. 48:21), Ezechiel (Ezec. 20:13-24), Osea (Os. 9:10), Amos (Am. 5:25), Mica (Mica 6:5), Luca, în relatarea care conţine cuvântarea lui Ştefan (Fap. 7:36), Pavel (1 Cor. 10:1-11), Petru (2 Pet. 2:15, 16), Iuda (Iuda 11) şi Ioan, în redarea mesajului adresat de Iisus bisericii din Pergam (Apoc. 2:14), fac cu toţii referire la relatarea din Numerele, aşa cum face şi Iisus Hristos (Ioan 3:14).

     Cărui scop serveşte deci cartea Numerele? În realitate, ea nu are doar valoare istorică. Ea scoate în evidenţă faptul că Domnul este un Dumnezeu al ordinii, care pretinde devoţiune exclusivă din partea creaturilor sale. Acest lucru se întipăreşte adânc în mintea cititorului pe măsură ce acesta află despre numărarea, punerea la încercare şi cernerea Israelului şi pe măsură ce, pornind de la atitudinea neascultătoare şi răzvrătită a poporului lui Israel, observă cum este subliniată necesitatea vitală de a asculta de Domnul.  Această relatare a fost păstrată în folosul generaţiilor care aveau să vină, aşa cum a explicat Asaf, „ca să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să nu uite lucrările lui Dumnezeu, ci să respecte poruncile sale” şi „să nu ajungă ca strămoşii lor, o generaţie încăpăţânată şi răzvrătită, o generaţie care nu şi-a pregătit inima şi al cărei spirit nu i-a fost fidel lui Dumnezeu” (Ps. 78:7, 8 - T.M.). Evenimentele din Numerele sunt amintite de multe ori în Psalmi, care erau cântări sacre pentru iudei şi, prin urmare, erau deseori repetate în folosul poporului (Psalmii 78, 95, 105, 106, 135, 136 - T.M.).

CONŢINUTUL CĂRŢII NUMERELE:

   Cartea Numerele poate fi împărţită în mod logic în trei secţiuni. Prima secţiune se încheie la capitolul 10, versetul 10, şi relatează evenimentele care au avut loc în timp ce tabăra israeliţilor se afla încă la muntele Sinai. A doua secţiune se încheie la capitolul 21 şi descrie evenimentele care au avut loc în următorii 38 de ani şi o lună sau două, în timp ce ei s-au aflat în pustiu şi până când au sosit în câmpiile Moabului. Ultima secţiune se încheie la capitolul 36 şi prezintă evenimentele din câmpiile Moabului, când israeliţii se pregăteau să intre în Ţara Promisă.

   Evenimentele de la muntele Sinai (1:1-10:10): Israeliţii se aflau de aproximativ un an în regiunea muntoasă a Sinaiului. Acolo ei au fost constituiţi ca organizaţie bine sudată. La porunca lui Dumnezeu  s-a făcut un recensământ al tuturor bărbaţilor de la 20 de ani în sus. S-a constatat că mărimea triburilor varia de la 32 200 de bărbaţi în Manase, la 74 600 în Iuda, toate triburile având la un loc 603 550 de bărbaţi apţi să slujească în armata Israelului, fără a socoti leviţii, femeile şi copiii, o tabără al cărei număr se ridica, după cât se pare, la trei milioane de persoane sau chiar mai mult. Cortul întâlnirii şi leviţii se aflau în mijlocul taberei. Ceilalţi israeliţi şi-au aşezat corturile în locurile repartizate, pe fiecare latură a taberei, în grupuri de câte trei triburi, fiecare trib având instrucţiuni cu privire la ordinea plecării, când tabăra pornea la drum. Domnul a dat aceste instrucţiuni, iar relatarea spune: „Fiii lui Israel au făcut potrivit cu tot ce-i poruncise Domnul lui Moise” (2:34). Ei au ascultat de Domnul şi au arătat respect faţă de Moise, reprezentantul vizibil al lui Dumnezeu. Apoi, leviţii au fost puşi deoparte ca să-i slujească Domnului, ca preţ de răscumpărare pentru întâii născuţi ai Israelului. Ei au fost împărţiţi în trei grupuri, potrivit apartenenţei lor la familiile celor trei fii ai lui Levi: Gherşon, Chehat şi Merari. Pe baza acestei împărţiri au fost stabilite locurile lor în tabără şi responsabilităţile de serviciu. Bărbaţii de la 30 de ani în sus trebuiau să îndeplinească dificila sarcină de a transporta tabernacolul. Muncile mai uşoare le-au fost încredinţate celorlalţi leviţi, care aveau vârsta de la 25 de ani în sus. (În timpul lui David, limita de vârstă a fost coborâtă la 20 de ani.) (1 Cron. 23:24-32; Ezra 3:8).  Pentru ca tabăra să fie păstrată curată, au fost date instrucţiuni referitoare la punerea în carantină a bolnavilor, la ispăşirea care trebuia făcută pentru faptele de infidelitate, la rezolvarea cazurilor în care un bărbat avea îndoieli cu privire la conduita soţiei sale şi la asigurarea conduitei corecte a celor ce se separau prin făgăduinţă ca nazirei pentru Domnul. Întrucât poporul urma să poarte numele Dumnezeului său, el trebuia să trăiască potrivit poruncilor divine. Moise a prezentat apoi unele detalii referitoare la luna precedentă (Num. 7:1, 10;Ex. 40:17), după care a vorbit despre contribuţiile celor 12 căpetenii ale poporului. Nu existase spirit de competiţie şi nimeni nu-şi căutase propria glorie, ci fiecare adusese exact aceeaşi contribuţie. Toţi trebuiau să păstreze în minte că mai presus de aceste căpetenii şi de Moise era Domnul Dumnezeu, care îi dădea instrucţiuni lui Moise. Ei nu trebuiau să uite niciodată care erau relaţiile lor cu Dumnezeu. Paştile trebuia să le amintească faptul că Domnul îi eliberase din Egipt în mod miraculos. Ei l-au sărbătorit în pustiu, la timpul fixat, la un an după plecarea din Egipt. Aşa cum condusese poporul la ieşirea din Egipt, Dumnezeu a condus în continuare pe israeliți în călătoriile lor, ziua printr-un nor care acoperea tabernacolul, sau cortul Mărturiei, iar noaptea prin ceva ce părea a fi un foc. Când norul se deplasa, se deplasa şi poporul. Când norul rămânea deasupra tabernacolului, poporul rămânea pe loc câteva zile, o lună sau mai mult timp, după cum spune relatarea: „La porunca Domnului îşi aşezau tabăra şi la porunca Domnului plecau. Ei îşi îndeplineau îndatoririle faţă de Domnul, ascultând de porunca Domnului dată prin Moise” (Num. 9:23). Când s-a apropiat momentul plecării de la Sinai, au fost stabilite anumite semnale de trompetă atât pentru a aduna poporul, cât şi pentru a conduce prin pustiu grupurile ce alcătuiau tabăra.

    Evenimentele din pustiu (10:11-21:35): În cele din urmă, în a 20-a zi a lunii a doua, Domnul a ridicat norul de deasupra tabernacolului, dând astfel Israelului semnalul de plecare din regiunea Sinai. Având arca legământului în mijlocul lor, israeliţii s-au îndreptat spre Cades-Barnea, care se afla la aproximativ 240 de kilometri spre nord. Ziua, în timp ce se deplasau, norul Domnului era deasupra lor. Ori de câte ori pornea arca, Moise îl ruga pe Dumnezeu să se ridice şi să-i risipească pe duşmanii săi şi, ori de câte ori se oprea arca, el se ruga ca Dumnezeu să se întoarcă la „miile nenumărate ale lui Israel” (10:36). În tabără au apărut însă probleme. În timpul călătoriei spre Cades-Barnea, care se afla la nord, poporul s-a plâns, de cel puţin trei ori. Pentru a pune capăt primei revolte, Dumnezeu a trimis un foc ca să-i mistuie pe unii din popor. Apoi, „mulţimea amestecată” i-a provocat pe israeliţi să murmure pentru că nu mai aveau ca în Egipt peşte, castraveţi, pepeni, praz, ceapă şi usturoi, ci numai mană (11:4). Moise a fost atât de descurajat, încât l-a rugat pe Dumnezeu mai degrabă să-l omoare decât să-l lase în continuare să poarte ca o doică acest popor. Din consideraţie faţă de el, Dumnezeu a luat din Duhul care era peste Moise şi l-a pus peste 70 de bătrâni, iar aceştia au început să-l ajute pe Moise ca profeţi în tabără. După aceea, poporul a primit carne din belşug. Aşa cum se întâmplase şi mai înainte, un vânt de la Dumnezeu a suflat dinspre mare şi a adus prepeliţe, iar poporul, dând dovadă de egoism, a strâns cu lăcomie mari cantităţi, pe care le-au stocat. Mânia Domnului a izbucnit împotriva poporului şi El i-a doborât pe mulţi din cauza poftei lor egoiste (Ex. 16:2, 3, 13).  Problemele au continuat. Miriam/Maria şi Aaron nu l-au mai considerat pe fratele lor mai tânăr, Moise, reprezentantul lui Dumnezeu, cum era de fapt, şi l-au criticat în legătură cu soţia sa, care venise de puţin timp în tabără. Ei au cerut să aibă o autoritate mai mare, comparabilă cu a lui Moise, cu toate că „bărbatul Moise era, fără îndoială, cel mai smerit dintre toţi oamenii de pe faţa Pământului” (Num. 12:3). Dumnezeu însuşi a corectat lucrurile şi a făcut cunoscut faptul că Moise ocupa o poziţie specială, lovind-o cu lepră pe Miriam, care, din câte se pare, fusese instigatoarea. Mai târziu, ea a fost vindecată doar la intervenţia lui Moise. Când a sosit la Cades, Israelul şi-a aşezat tabăra la hotarul Ţării Promise. Dumnezeu i-a dat atunci instrucţiuni lui Moise, spunându-i să trimită nişte spioni care să cerceteze ţara. Aceştia au intrat pe la sud şi au mers spre nord până la „intrarea în Hamat”, parcurgând sute de kilometri în 40 de zile (13:21). Când spionii s-au întors, aducând cu ei câteva din roadele bogate ale Canaanului, zece dintre aceştia, dovedind lipsă de credinţă, au susţinut că ar fi o nebunie să urce împotriva unui popor atât de puternic şi a unor oraşe atât de fortificate. Caleb a prezentat un raport favorabil, încercând să liniştească mulțimea, dar fără succes. Spionii răzvrătiţi au umplut de frică inimile israeliţilor, spunând că ţara îşi „mânca locuitorii” şi că „toţi oamenii pe care i-au văzut acolo erau bărbaţi cu o statură neobişnuit de mare.” În timp ce murmurele răzvrătiţilor cuprindeau tabăra, Iosua şi Caleb au implorat poporul: „Domnul este cu noi. Nu vă temeţi de ei!” (13:32; 14:9). Însă mulțimea cerea ca aceştia să fie omorâţi cu pietre.  Dumnezeu a intervenit atunci în mod direct, spunându-i lui Moise: „Până când mă va dispreţui poporul acesta? Până când nu vor crede în Mine, în pofida tuturor semnelor pe care Le-am făcut în mijlocul lor?” (14:11). Moise l-a implorat pe Dumnezeu să nu distrugă poporul, deoarece erau în joc numele şi faima Sa. De aceea, Domnul a decretat că Israelul trebuia să pribegească în continuare prin pustiu până când aveau să moară toţi cei din popor de la 20 de ani în sus, care fuseseră înregistraţi. Dintre bărbaţii înregistraţi, numai lui Iosua şi lui Caleb avea să li se permită să intre în Ţara Promisă. Zadarnic a încercat poporul să urce din proprie iniţiativă împotriva amaleciţilor şi a canaaniţilor, fiindcă a suferit o înfrângere cumplită. Cât de scump au plătit israeliţii pentru că n-au avut respect faţă de Dumnezeu şi faţă de reprezentanţii săi loiali!  Israeliţii mai aveau multe de învăţat în ce priveşte ascultarea. De aceea, Dumnezeu le-a dat şi alte legi care subliniau această necesitate. El le-a făcut cunoscut că, la intrarea în Ţara Promisă, trebuiau să facă ispăşire pentru greşelile comise, dar cel care în mod intenţionat nu avea să asculte trebuia să fie nimicit negreşit. Astfel, când a fost găsit un bărbat care aduna lemne în sabat, încălcând astfel Legea, Domnul a poruncit: „Bărbatul acela să fie omorât negreşit” (15:35). Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să poarte franjuri la poalele veşmintelor, pentru ca astfel să-şi aducă aminte de poruncile sale şi de importanţa faptului de a asculta de ele. Cu toate acestea, a izbucnit din nou o răzvrătire. Core, Datan, Abiram şi alţi 250 de bărbaţi de seamă ai poporului s-au unit, contestând autoritatea lui Moise şi a lui Aaron. Moise a prezentat cazul înaintea lui Dumnezeu, spunându-le răzvrătiţilor: „Luaţi făraşe şi tămâie şi puneţi-le înaintea Domnului. Şi el să aleagă.” (16:6, 7). Slava Domnului s-a arătat atunci întregii mulțimi. El şi-a executat prompt judecata, făcând pământul să se despice şi să înghită familiile lui Core, Datan şi Abiram şi trimiţând un foc să-i mistuie pe cei 250 de bărbaţi care ofereau tămâie, inclusiv pe Core. A doua zi, poporul a început să-i condamne pe Moise şi pe Aaron pentru acţiunea Domnului, iar El i-a lovit din nou cu o plagă, nimicind 14 700 de răzvrătiţi. Din cauza celor întâmplate, Dumnezeu a poruncit ca fiecare trib să aducă înaintea sa un toiag, inclusiv un toiag cu numele lui Aaron pentru tribul lui Levi. În ziua următoare, Dumnezeu a arătat clar că l-a ales pe Aaron pentru serviciul preoţesc, deoarece numai toiagul său a fost găsit plin de flori şi de migdale coapte. Acesta trebuia păstrat în arca legământului „ca semn . . . pentru fiii cu spirit de răzvrătire” (Num. 17:10; Evr. 9:4). După aceea, au fost date şi alte instrucţiuni cu privire la susţinerea preoţiei prin intermediul zeciuielilor şi cu privire la folosirea apei de curăţire împreună cu cenuşa unei vaci roşii. Apoi relatarea ne readuce la Cades. Acolo a murit şi a fost îngropată Miriam.

     Aflat iarăşi la hotarul Ţării Promise, poporul s-a certat cu Moise din cauza lipsei de apă. Dumnezeu a considerat că poporul se certa, de fapt, cu El. De aceea, s-a arătat în Slava Sa, poruncindu-i lui Moise să ia toiagul şi să scoată apă din stâncă. L-au sfinţit atunci Moise şi Aaron pe Dumnezeu? În loc să facă lucrul acesta, Moise a lovit de două ori stânca plin de mânie. Poporul şi vitele au primit apă de băut, dar Moise şi Aaron nu i-au atribuit lui Dumnezeu meritul pentru miracolul care avusese loc. Extenuanta călătorie prin pustiu se apropia de sfârşit, însă cei doi şi-au atras dezaprobarea lui Domnului şi li s-a spus că nu aveau să intre în Ţara Promisă. Mai târziu, Aaron a murit pe muntele Hor, iar fiul său Eleazar a preluat funcţia de mare preot. Israelul s-a îndreptat spre est, a încercat să treacă prin ţara Edomului, dar nu i s-a permis. În timp ce făcea un mare ocol, înconjurând Edomul, poporul a avut din nou probleme, fiindcă a murmurat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Israeliţii se săturaseră de mană şi erau însetaţi. Din cauza spiritului lor de răzvrătire, Dumnezeu a trimis printre ei şerpi veninoşi, astfel că mulţi au murit. În cele din urmă, când Moise a intervenit în favoarea lor, Domnul i-a spus să facă un şarpe înfocat din aramă şi să-l pună pe un stâlp. Cei care erau muşcaţi de şerpi şi priveau la şarpele de aramă rămâneau în viaţă. Israeliţii s-au îndreptat apoi spre nord, dar au fost împiedicaţi de Sihon, regele amoriţilor, şi apoi de Og, regele Basanului, care au purtat război cu ei. Israelul i-a înfrânt pe aceşti doi regi şi le-a ocupat teritoriile aflate la est de Valea Riftului.

   Evenimentele din câmpiile Moabului (22:1-36:13): Aşteptând cu nerăbdare să intre în Canaan, israeliţii s-au adunat în câmpiile aride ale Moabului, la nord de Marea Moartă şi la est de Iordan, faţă în faţă cu Ierihonul. Văzând acea tabără uriaşă care se întindea înaintea lor, moabiţii au fost cuprinşi de o spaimă cumplită. După ce s-au consultat cu madianiţii, Balac, regele lor, a trimis după Balaam, cerându-i să blesteme Israelul prin ghicitorie. Deşi Dumnezeu i-a spus lui Balaam în mod direct: „Să nu te duci cu ei”, el a vrut să meargă (22:12). El dorea recompensa. În cele din urmă, a plecat, dar a fost oprit de un înger, iar măgăriţa sa i-a vorbit în mod miraculos, mustrându-l. Când, în sfârşit, a început să profeţească despre Israel, Balaam a fost îmboldit de Duhul Sfânt, astfel că cele patru declaraţii profetice, care au rămas proverbiale, au fost în realitate binecuvântări pentru poporul lui Dumnezeu. Acestea preziceau chiar că o stea urma să iasă din Iacob şi un sceptru avea să se ridice din Israel pentru a supune şi a distruge! Balac s-a înfuriat pentru că Balaam n-a blestemat Israelul. Însă Balaam a căutat să obţină favoarea regelui, sugerându-i o stratagemă: moabiţii să se folosească de femeile lor pentru a-i ademeni pe bărbaţii Israelului să participe la ritualurile obscene, caracteristice închinării la Baal (31:15, 16). Acolo, chiar la hotarul Ţării Promise, israeliţii au comis acte de imoralitate crasă şi s-au închinat la dumnezei falşi. Dumnezeu s-a aprins de mânie şi i-a lovit cu o plagă. Atunci Moise a cerut ca nelegiuiţii să fie aspru pedepsiţi. Când Fineas, fiul marelui preot, a văzut o căpetenie aducând o femeie madianită în tabără, chiar în cortul său, s-a dus după ei şi i-a omorât, străpungând-o pe femeie prin părţile genitale. Cu aceasta, plaga a luat sfârşit, numărul morţilor fiind de 24 000 de israeliţi. Dumnezeu le-a poruncit apoi lui Moise şi lui Eleazar să facă din nou un recensământ al poporului, aşa cum fusese făcut cu aproape 39 de ani în urmă la muntele Sinai. La final, numărătoarea nu arăta să fi avut loc vreo creştere. Dimpotrivă, erau cu 1 820 de bărbaţi mai puţin. Niciunul dintre cei înregistraţi pentru armată la Sinai nu mai rămăsese în viaţă, cu excepţia lui Iosua şi a lui Caleb. Aşa cum spusese Domnul, toţi muriseră în pustiu. Dumnezeu a dat apoi instrucţiuni cu privire la împărţirea ţării ca moştenire. El a repetat că Moise nu avea să intre în Ţara Promisă, pentru că nu-l sfinţise la apele de la Meriba (20:13; 27:14). Iosua a fost împuternicit ca succesor al lui Moise. Prin intermediul lui Moise, Domnul i-a reamintit Israelului importanţa legilor sale privitoare la jertfe şi la sărbători, precum şi seriozitatea făgăduinţelor. De asemenea, El l-a însărcinat pe Moise să-i pedepsească pe madianiţi pentru că ademeniseră Israelul să se închine la Baal Peor. Toţi bărbaţii madianiţi au fost ucişi în bătălie şi, împreună cu ei, şi Balaam. Au fost cruţate numai fetele fecioare, 32 000 dintre ele fiind luate captive. A fost luată multă pradă, inclusiv 808 000 de animale. Niciun israelit nu şi-a pierdut viaţa în luptă. Fiii lui Ruben şi ai lui Gad, care erau crescători de vite, au cerut să se stabilească în teritoriul de la est de Iordan. După ce au promis că vor ajuta la cucerirea Ţării Promise, cererea le-a fost aprobată, astfel că aceste două triburi, împreună cu jumătate din tribul lui Manase au primit în stăpânire acel podiş bogat. După o trecere în revistă a popasurilor făcute în timpul acestei călătorii de 40 de ani, relatarea îndreaptă din nou atenţia spre necesitatea de a asculta de Domnul. Dumnezeu avea să le dea israeliţilor ţara, dar ei trebuiau să execute sentinţele sale, să-i alunge pe locuitorii ei depravaţi, care se închinau la demoni, şi să distrugă orice urmă a religiei lor idolatre. Au fost stabilite în mod amănunţit graniţele ţării pe care le-o dădea Dumnezeu. Ea trebuia să le fie împărţită prin tragere la sorţi. Leviţii, cărora nu li se dădea moştenire ca trib, trebuiau să primească 48 de oraşe cu păşunile lor, şase dintre ele urmând să fie oraşe de refugiu pentru ucigaşul neintenţionat. Un teritoriu nu putea fi transferat prin căsătorie altui trib, ci trebuia să rămână al tribului respectiv. Dacă nu exista niciun moştenitor de sex bărbătesc, fiicele care primeau o moştenire, cum au fost, de exemplu, fiicele lui Ţelofhad, trebuiau să se căsătorească în tribul lor (27:1-11; 36:1-11). Cartea Numerele se încheie cu aceste porunci date de Dumnezeu prin Moise. Israeliţii erau, în sfârşit, pregătiţi să intre în Ţara Promisă.

DE CE ESTE DE FOLOS?

    Iisus a făcut de mai multe ori referire la cartea Numerele, iar apostolii săi şi alţi scriitori ai Bibliei demonstrează clar cât de importantă şi de folositoare este ea. Autorul Epitolei  către Evrei (Pavel?) a făcut o comparaţie între fidelitatea lui Iisus şi cel al lui Moise, despre care se vorbeşte pe larg în cartea Numerele (Evr. 3:1-6). Înţelegem din nou că jertfele de animale şi presărarea cenuşii unei vaci roşii tinere, despre care citim în Numerele 19:2-9, sunt prefigurări ale jertfei lui Hristos, a cărei valoare de curăţire este cu mult superioară (Evr. 9:13, 14). Pavel a argumentat, de asemenea, că apa care a ţâşnit din stâncă în pustiu are o semnificaţie profundă pentru noi. El spune că israeliţii „au băut din stânca spirituală care-i urma, iar stânca aceea era Hristos.” (1 Cor. 10:4; Num. 20:7-11). În mod potrivit, Hristos însuşi a zis: „Celui ce bea din apa pe care i-o voi da eu nu-i va mai fi sete niciodată, ci apa pe care i-o voi da va deveni în el un izvor de apă care ţâşneşte ca să dea viaţă veşnică” (Ioan 4:14).  Iisus s-a referit, de asemenea, la un incident consemnat în Numerele, care a prefigurat minunata îngrijire acordată de Dumnezeu prin intermediul lui. „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu”, a zis el, „tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:14, 15; Num. 21:8, 9).

    De ce au fost condamnaţi israeliţii să pribegească 40 de ani prin pustiu? Din cauza lipsei de credinţă. În această privinţă, apostolul Pavel a dat un puternic avertisment: „Aveţi grijă, fraţilor, ca nu cumva să se dezvolte în vreunul dintre voi o inimă rea, lipsită de credinţă, prin îndepărtarea de Dumnezeul cel viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi”. Acei israeliţi au murit în pustiu din cauza neascultării şi a lipsei de credinţă. „Să facem deci tot posibilul să intrăm în această odihnă (a lui Dumnezeu), ca nu cumva cineva să cadă şi să urmeze acelaşi exemplu de neascultare.” (Evr. 3:7-4:11; Num. 13:25-14:38) Avertizându-i pe creştini cu privire la oamenii lipsiţi de pietate care vorbesc de rău despre lucrurile sfinte, Iuda s-a referit la lăcomia lui Balaam şi la vorbirea răzvrătită a lui Core împotriva lui Moise, slujitorul Domnului (Iuda 11; Num. 22:7, 8, 22; 26:9, 10). Şi Petru a spus despre Balaam că „a iubit răsplata pentru nelegiuire”, iar glorificatul Iisus, în revelaţia pe care a dat-o prin Ioan, a zis despre Balaam că „a pus o piatră de poticnire înaintea lui Israel, ca să comită idolatrie şi fornicaţie”. Cu siguranţă, Biserica  creştină de astăzi trebuie avertizată cu privire la astfel de oameni lipsiţi de pietate (2 Pet. 2:12-16; Apoc. 2:14).  Când a apărut un caz de imoralitate în biserica din Corint, Pavel le-a scris discipolilor să nu „dorească lucruri rele”, referindu-se în mod concret la cartea Numerele. El a îndemnat: „Nici să nu comitem fornicaţie, cum au comis fornicaţie unii dintre ei, şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii.” (1 Cor. 10:6, 8; Num. 25:1-9; 31:16). Dar ce putem spune despre episodul în care israeliţii s-au plâns că ascultarea de poruncile lui Dumnezeu le aducea necazuri şi s-au arătat nemulţumiţi de mana dată de Dumnezeu? Pavel spune: „Să nu-l punem la încercare pe Domnul, cum l-au pus la încercare unii dintre ei, şi au pierit prin şerpi” (1 Cor. 10:9; Num. 21:5, 6). Apoi, Pavel continuă: „Să nu murmurăm, cum au murmurat unii dintre ei, şi au pierit prin nimicitorul”. Prin ce experienţe amare a trecut Israelul fiindcă a murmurat împotriva Domnului, a reprezentanţilor săi şi a îngrijirilor sale! Aceste lucruri care „s-au întâmplat cu ei ca exemple” ar trebui să ne servească astăzi tuturor drept avertisment, ca să-i slujim în continuare lui Dumnezeu cu încredere deplină (1 Cor. 10:10, 11; Num. 14:2, 36, 37; 16:1-3, 41; 17:5, 10). Numerele ne oferă totodată informaţii care ne ajută să înţelegem mai bine multe alte pasaje biblice (Num. 28:9, 10 - Mat. 12:5; Num. 15:38 - Mat. 23:5; Num. 6:2-4 - Luca 1:15; Num. 4:3 - Luca 3:23; Num. 18:31 - 1 Cor. 9:13, 14; Num. 18:26 - Evr. 7:5-9; Num. 17:8–10 - Evr. 9:4).

  Prin exemplele pe care le conţine, cartea Numerii condamnă nelegiuirea, iar prin întâmplările cu semnificaţie profetică ne îndreaptă atenţia spre Cel pe care Tatăl l-a desemnat ca Salvator şi Cap al Bisericii. De asemenea, Numerele constituie un element de legătură important şi instructiv în relatarea evenimentelor ce culminează cu instaurarea Împărăției ce va fi condusă de către Iisus Hristos, Mijlocitorul şi Marele Preot numit de Tatăl Ceresc pentru noi!

*va urma.