CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A TREIA.

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A TREIA.

11 - Din prigonitor, ucenic:

Proeminent printre conducătorii iudei și cel care a fost pe deplin trezit, ca urmare a succesului ce însoțea vestirea Evangheliei, a fost Saul din Tars. Cetățean roman prin naștere, Saul era totuși iudeu, ca obârșie; el fusese educat la Ierusalim de cel mai înțelept dintre rabini. „Din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin”, Saul era „Evreu din Evrei; în ce privește Legea, Fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană”. (Filipeni 3, 5.6.). El era socotit de rabini ca un tânăr foarte promițător, și mari speranțe se puneau în el, ca un destoinic și zelos apărător al vechii credințe. Numirea lui ca membru al Sinedriului l-a așezat într-o poziție ce-i conferea putere. Saul avusese o parte importantă în judecarea și osândirea lui Ștefan, iar izbitoarele dovezi ale prezenței lui Dumnezeu lângă martir l-au făcut pe Saul să se îndoiască de dreptatea cauzei pe care o susținuse împotriva urmașilor lui Iisus. Mintea îi era profund frământată. În nedumerirea sa, el a cerut sfat de la aceia în a căror înțelepciune și judecată avea deplină încredere. Argumentele preoților și ale mai marilor l-au convins, în cele din urmă, că Ștefan era un hulitor de Dumnezeu și că Hristos, pe care ucenicul martir Îl predicase, era un înșelător, iar că aceia care se găseau în slujbele sfinte trebuia să aibă dreptate. Nu fără lupte sufletești grele a ajuns Saul la această concluzie. Dar, în cele din urmă, educația și prejudecățile sale, respectul pe care-l avea față de foștii lui învățători, cum și mândria și dorința de popularitate l-au determinat să se răzvrătească împotriva glasului conștiinței și a harului lui Dumnezeu. Și, hotărând în mod categoric că preoții și cărturarii aveau dreptate, Saul a devenit foarte crunt în împotrivirea sa față de învățăturile răspândite de ucenicii lui Iisus. Activitatea lui de a face ca bărbați și femei sfinte să fie târâți înaintea tribunalelor, unde unii erau osândiți la închisoare, iar alții chiar la moarte numai din cauza credinței lor în Iisus, a adus tristețe și întuneric asupra Bisericii de-abia organizate, ceea ce a făcut ca mulți să caute scăparea fugind. Cei care fugiseră din Ierusalim din pricina prigoanei „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. (Faptele Apostolilor 8, 4.). Printre cetățile în care aceștia au mers era și Damasc, unde noua credință a câștigat mulți adepți. Preoții și mai marii speraseră că, prin eforturi stăruitoare și aspră prigoană, „erezia” putea fi înăbușită. Acum ei și-au dat seama că și în alte locuri trebuia să ia aceleași măsuri hotărâte pe care le luaseră în Ierusalim împotriva noii învățături. Pentru lucrarea deosebită pe care ei doreau să o facă în Damasc, Saul și-a oferit serviciile. Suflând „amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului”, Saul „s-a dus la marele preot și i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinței, atât bărbați, cât și femei, să-i aducă legați la Ierusalim”. Astfel, „cu putere și învoire de la preoții cei mai de seamă” (Faptele Apostolilor 26, 12), Saul din Tars, în tăria și puterea omenească și arzând de un zel nesfânt, a pornit în acea memorabilă călătorie ale cărei întâmplări neobișnuite aveau să schimbe tot cursul vieții lui. În ultima zi a călătoriei, „pe la amiază”, în timp ce călătorii obosiți se apropiau de Damasc, deodată li s-au înfățișat înaintea ochilor întinse ogoare fertile, grădini frumoase și livezi roditoare, udate de ape răcoroase ce veneau din munții înconjurători. După o călătorie lungă prin pustiuri singuratice, asemenea scene erau cu adevărat înviorătoare. În timp ce Saul împreună cu însoțitorii lui priveau cu admirație asupra câmpiei roditoare și a frumoasei cetăți din vale, „deodată”, așa cum avea să declare el mai târziu, a strălucit „împrejurul meu și împrejurul tovarășilor mei o lumină din Cer, a cărei strălucire întrecea pe a Soarelui” (Faptele Apostolilor 26, 13), prea glorioasă spre a putea fi suportată de ochii muritori. Orbit și zăpăcit, Saul a căzut în genunchi la pământ. În timp ce lumina continua să strălucească în jurul lor, Saul a auzit „un glas, care-i zicea în limba evreiască:” (Faptele Apostolilor 26, 14) „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești? Cine ești Tu Doamne? a răspuns el. Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care-L prigonești. Ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuș”. Plini de teamă și aproape orbiți de intensitatea luminii, tovarășii lui Saul au auzit un glas, dar n-au văzut niciun om. Dar Saul a înțeles cuvintele ce fuseseră rostite; și lui i s-a descoperit lămurit Acela care vorbise - chiar Fiul lui Dumnezeu. În Ființa strălucitoare care stătea înaintea lui, el a văzut pe Cel răstignit. Asupra sufletului acestui iudeu înspăimântat, imaginea feței Mântuitorului s-a întipărit pentru totdeauna. Cuvintele rostite i-au răscolit inima cu o putere înspăimântătoare. În cămările întunecate ale minții sale, s-a revărsat un potop de lumină, dezvăluind neștiința și greșeala vieții sale de mai înainte, cum și nevoia pe care o avea acum de iluminarea Duhului Sfânt. Saul a văzut acum că, prigonind pe urmașii lui Iisus, el săvârșea, de fapt, lucrarea lui Satana. El a văzut că convingerile sale despre dreptate și despre obligațiile sale se întemeiau, în mare măsură, pe încrederea pe care o acordase preoților și mai marilor. El îi crezuse atunci când ei i-au spus că povestea învierii nu era decât o născocire iscusită a ucenicilor. Acum, când Iisus Însuși i Se descoperise, Saul era convins de adevărurile susținerilor ucenicilor. În acel ceas de iluminare cerească, mintea lui Saul a lucrat cu o uimitoare rapiditate. Scrierile profetice ale Sfintelor Scripturi au fost deschise înțelegerii sale. El a văzut că lepădarea lui Iisus de către iudei, răstignirea, învierea și înălțarea Sa fuseseră profetizate de către profeți și dovedeau că El este Mesia Cel făgăduit. Predica lui Ștefan, rostită de el în timpul martiriului său, a revenit cu putere în mintea lui Saul și el a înțeles că martirul văzuse într-adevăr „slava lui Dumnezeu” atunci când el a zis: „Iată, văd Cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor 7, 55.56). Preoții declaraseră aceste cuvinte ca fiind o hulire la adresa lui Dumnezeu, însă acum Saul știa că ele erau adevărate. Ce descoperire erau toate acestea pentru prigonitor! Acum Saul știa cu siguranță că Mesia Cel făgăduit venise pe acest Pământ, ca Iisus din Nazaret, și că El fusese lepădat și răstignit de aceia pe care venise să-i mântuiască. El știa, de asemenea, că Mântuitorul înviase biruitor din mormânt și că Se înălțase la Cer. În clipa aceea, de descoperire dumnezeiască, Saul și-a reamintit cu groază că Ștefan, care mărturisise despre un Mângâietor răstignit și înviat, fusese sacrificat cu consimțământul său și că, mai târziu, prin mijlocirea lui, mulți alți demni urmași ai lui Iisus fuseseră dați morții printr-o prigoană plină de cruzime. Mântuitorul îi vorbise lui Saul prin Ștefan, a cărui limpede judecată nu a putut fi răsturnată. Învățatul iudeu văzuse pe fața martirului reflectându-se lumina slavei lui Hristos; fața lui era „ca o față de înger”. (Faptele Apostolilor 6, 15.). El fusese martor al spiritului îndurător pe care Ștefan îl dovedise față de vrăjmașii lui și pe care îi iertase. El văzuse, de asemenea, puterea morală și resemnarea bucuroasă a multora pe care el îi făcuse să sufere chinuri și dureri. El văzuse pe unii dându-și cu bucurie viața pentru credința lor. Toate aceste lucruri au vorbit cu putere lui Saul și deseori au dat minții lui o convingere aproape covârșitoare că Iisus era Mesia Cel făgăduit. În asemenea situații, el se luptase nopți întregi împotriva acestei convingeri și totdeauna terminase lupta mărturisindu-și credința că Iisus nu era Mesia și că urmașii Lui erau niște fanatici amăgiți. De data aceasta, Hristos îi vorbise lui Saul direct cu glasul Său, zicând: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” Și la întrebarea: „Cine ești Tu, Doamne?” a răspuns aceeași voce: „Eu sunt Iisus, pe care-L prigonești”. Aici, Hristos Se identifică pe Sine cu credincioșii Săi. Prigonind pe urmașii lui Iisus, Saul lovise direct în Domnul Cerului. Învinuindu-i pe nedrept și mărturisind împotriva lor, el învinuise pe nedrept și mărturisise împotriva Mântuitorului lumii. În mintea lui Saul, nu mai era nicio îndoială că Acela care îi vorbea era Iisus din Nazaret, Mesia Cel mult așteptat, Mângâietorul și Răscumpărătorul lui Israel. „Tremurând și plin de frică”, el a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?” „Scoală-te”, i-a zis Domnul, „intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci.” Când slava strălucitoare s-a retras și Saul s-a ridicat de la pământ, el a constatat că era cu totul lipsit de vedere. Strălucirea slavei lui Hristos fusese prea puternică pentru ochii lui muritori; și atunci când ea a dispărut, asupra ochilor lui s-a așezat întunericul nopții. El a crezut că această orbire era o pedeapsă de la Dumnezeu pentru cruda lui prigonire a urmașilor lui Iisus. Într-un întuneric grozav, el a bâjbâit în jurul său și tovarășii lui, încremeniți și plini de teamă, „l-au luat de mâini și l-au dus în Damasc”. În dimineața acelei zile pline de întâmplări, Saul se apropiase de Damasc, având simțământul mulțumirii de sine din pricina încrederii pe care mai marii preoților o aveau în el. Lui i se încredințase răspunderi grele. El fusese însărcinat să susțină interesele religiei iudaice prin stăvilirea, dacă era cu putință, a răspândirii noii credințe în Damasc. El era hotărât ca misiunea sa să fie încununată de succes și privea cu ardoare înainte spre experiențele pe care le aștepta și care îi stăteau în față.  Dar cât de deosebită, față de așteptările sale, era intrarea lui în cetate! Lovit cu orbire, neputincios, frământat de remușcări, neștiind ce altă pedeapsă îl mai aștepta, el a căutat casa ucenicului Iuda, unde, în singurătate, a avut ocazie să cugete destul și să se roage. Timp de trei zile, Saul „n-a văzut și n-a mâncat, nici n-a băut nimic”. Aceste zile de agonie sufletească au fost pentru el ca niște ani. Din nou și din nou, el și-a amintit cu durere sufletească de partea pe care o avusese în martiriul lui Ștefan. Cu groază, el a cugetat la vina de a fi îngăduit să fie stăpânit de răutatea și prejudecata preoților și a mai marilor, chiar și atunci când fața lui Ștefan fusese luminată de strălucirea Cerului. Cu sufletul întristat și zdrobit, el și-a amintit de multele ocazii în care își închisese ochii și urechile față de cele mai izbitoare dovezi și că, neînduplecat, a continuat prigonirea credincioșilor lui Iisus din Nazaret. Aceste zile de profundă cercetare de sine și umilire a inimii au fost petrecute într-o deplină singurătate. Credincioșii, fiind avertizați despre planul cu care venise Saul în Damasc, se temeau ca nu cumva el să se prefacă pentru a-i putea înșela cu mai multă îndemânare; și de aceea se țineau deoparte de el, refuzând să-i arate simpatie. El nu dorea să apeleze la iudeii neconvertiți, cu care plănuise să se unească în prigonirea credincioșilor; căci el știa că ei nici n-ar fi vrut să audă istorisirea lui. În felul acesta, el părea să fie lipsit de orice simpatie omenească. Singura lui nădejde după un ajutor era numai într-un Dumnezeu îndurător și către El striga Saul cu inima zdrobită. În timpul lungilor ore cât Saul rămăsese singur cu Dumnezeu, el și-a amintit multe din pasajele Bibliei cu privire la prima venire a lui Hristos. A extras profețiile cu multă grijă și cu o memorie ascuțită de convingerea care pusese stăpânire pe mintea sa. Cugetând asupra înțelesului acestor profeții, Saul era uimit de orbirea și înțelegerea sa de mai înainte, cum și de orbirea iudeilor în general, care dusese la lepădarea lui Iisus, ca Mesia Cel făgăduit. Acum, toate i se păreau clare minții sale iluminate. El știa că prejudecata și necredința sa de mai înainte i-au întunecat priceperea spirituală și l-au împiedicat să vadă în Iisus din Nazaret pe Mesia Cel profetizat. Predându-se cu totul puterii convingătoare a Duhului Sfânt, Saul a văzut greșelile vieții sale și a recunoscut cât de cuprinzătoare erau cerințele Legii lui Dumnezeu. El, care fusese un Fariseu mândru, încrezător că era îndreptățit prin propriile sale fapte bune, acum se pleacă înaintea lui Dumnezeu în umilința și simplitatea unui copilaș, mărturisindu-și propria sa nevrednicie, rugându-se pentru meritele unui Mântuitor răstignit și înălțat. Saul dorea să ajungă în deplină armonie și comuniune cu Tatăl și cu Fiul; și, în dorința lui fierbinte după iertare și primire, el a înălțat la tronul milei rugăciuni arzătoare. Rugăciunile Fariseului pocăit nu au fost în zadar. Gândurile și simțămintele cele mai profunde ale inimii sale au fost transformate prin harul dumnezeiesc și însușirile lui nobile au fost aduse în armonie cu planurile veșnice ale lui Dumnezeu. Hristos și neprihănirea Lui au devenit pentru Saul de mai mare preț decât lumea întreagă. Convertirea lui Saul este o dovadă izbitoare despre puterea minunată a Duhului Sfânt de a-i convinge pe oameni de păcat. El crezuse în adevăr că Iisus din Nazaret nesocotise Legea lui Dumnezeu și că învățase pe ucenicii Lui să o socotească fără valoare. Dar, după convertirea sa, Saul a recunoscut în Iisus pe Acela care a venit în lume tocmai pentru apărarea Legii Tatălui Său. El era convins că Iisus Se afla la temelia întregului sistem iudaic al jertfelor. El a văzut că la cruce tipul s-a întâlnit cu antitipul și că Iisus împlinise profețiile Vechiului Testament cu privire la Răscumpărătorul lui Israel. În raportul cu privire la convertirea lui Saul, ne sunt date principii importante pe care trebuie să le avem mereu în minte. Saul a fost adus direct în prezența lui Hristos. El era acela pe care Hristos dorea să-l folosească pentru o lucrare foarte însemnată, acela care avea să fie pentru El „un vas ales”; totuși, Domnul nu i-a spus dintr-o dată despre lucrarea ce-i fusese hotărâtă. El l-a oprit din umblarea lui și l-a convins de păcat; dar, când Saul a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?”, Mântuitorul a pus pe nedumeritul iudeu în legătură cu Biserica Sa, pentru ca acolo să afle despre voința lui Dumnezeu față de el. 

Pe când Saul stătea singur în casa lui Iuda, continuând să înalțe rugăciuni și cereri, Domnul S-a arătat în viziune unui ucenic din Damasc, „numit Anania”, și i-a spus că Saul din Tars se ruga și avea nevoie de ajutor. „Scoală-te, du-te pe ulița care se cheamă Dreaptă”, a spus solul ceresc, „și caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci, iată, el se roagă; și a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el, și punându-și mâinile peste el, ca să-și capete iarăși vederea.” Lui Anania cu greu i-a venit să pună temei pe cuvintele îngerului; căci rapoartele despre cruda prigonire a sfinților din Ierusalim dusă de Saul se răspândise în lung și în lat. El a îndrăznit să protesteze: „Doamne, am auzit de la mulți despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinților Tăi în Ierusalim, ba și aici are puteri din partea preoților celor mai de seamă, ca să lege pe toți care cheamă Numele Tău”. Însă porunca era hotărâtă: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel”. Ascultător îndrumării îngerului, Anania a căutat pe bărbatul care până de curând suflase amenințare împotriva tuturor celor care credeau în numele lui Iisus; și, punându-și mâinile pe capul suferindului pocăit, el a zis: „Frate Saule, Domnul Iisus, care ți S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeți vederea și să te umpli de Duhul Sfânt”. „Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; și el și-a căpătat iarăși vederea. Apoi s-a sculat și a fost botezat.” În felul acesta, Iisus a consfințit autoritatea Bisericii Sale organizate și a pus pe Saul în legătură cu instrumentul numit de El pe Pământ. Hristos are acum o Biserică, ca reprezentant al Său pe Pământ, și ei îi revine lucrarea de a îndruma pe păcătosul pocăit pe calea vieții. Când în mijlocul oarbei lui rătăciri și prejudecăți Saul a primit o descoperire a lui Hristos, pe care Îl prigonea el, a fost adus în directă legătură cu Biserica, care este lumina lumii. În cazul acesta, Anania reprezenta pe Hristos și, de asemenea, reprezenta pe slujitorii lui Hristos de pe Pământ, care sunt aleși a lucra pentru El. În locul lui Hristos, Anania a atins ochii lui Saul pentru ca el să primească vederea. În locul lui Hristos, el și-a așezat mâinile asupra lui și, rugându-se în numele lui Hristos, Saul a primit Duhul Sfânt. Toate acestea sunt făcute în numele și prin autoritatea lui Hristos. Hristos este izvorul, iar Biserica este canalul de comunicare. 

12 - Zile de pregătire:

După botezul său, Pavel a încetat postul și „a rămas câteva zile cu ucenicii, care erau în Damasc. Și, îndată, el a început să propovăduiască în sinagogi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu”. Cu multă îndrăzneală el vestea pe Iisus din Nazaret ca fiind îndelung așteptatul Mesia, care „a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; a fost îngropat și a înviat a treia zi”, după cum a fost văzut de cei doisprezece și de alții. „După ei toți”, a adăugat Pavel, „ca unei stârpituri, mi S-a arătat și mie”. (1 Corinteni 15, 3.4.8.). Argumentele lui din profeție erau așa de convingătoare și străduințele lui erau așa de vădit însoțite de puterea lui Dumnezeu, încât iudeii erau dați de rușine și făcuți neînstare să-i răspundă. Veștile despre convertirea lui Pavel au ajuns la urechile iudeilor ca o mare surpriză. El, care plecase la Damasc „cu putere și învoire de la preoții cei mai de seamă” (Faptele Apostolilor 26, 12), spre a găsi și a urmări pe credincioși, predica acum Evanghelia unui Mântuitor răstignit și înălțat, întărind mâinile acelora care erau deja ucenicii ei și aducând neîncetat noi convertiți la credința căreia i se împotrivise atât de crunt. Mai înainte, Pavel fusese cunoscut ca un zelos apărător al religiei iudaice și un neobosit prigonitor al urmașilor lui Iisus. Curajos, independent și stăruitor, talentele și educația lui l-ar fi făcut destoinic să slujească aproape în orice ramură de activitate. El putea judeca cu o extraordinară limpezime și, prin sarcasmul său usturător, putea să așeze pe potrivnicul său într-o lumină de neinvidiat. Iar acum, iudeii vedeau pe acest tânăr neobișnuit de promițător, unit cu aceia pe care mai înainte el îi prigonea, predicând fără teamă în numele lui Iisus. Uciderea unui general în luptă înseamnă o pierdere pentru armata lui, însă moartea sa nu dă puteri noi dușmanului. Dar, când un bărbat de vază se alătură forțelor potrivnice, nu numai că se pierd serviciile lui, dar cei cărora se alătură dobândesc un categoric avantaj. Saul din Tars, în drumul său spre Damasc, ar fi putut să fie foarte ușor lovit de moarte de Domnul și astfel puterea prigonitoare ar fi fost foarte mult slăbită. Dar, în providența Sa, Dumnezeu nu numai că a cruțat viața lui Saul, ci l-a și convertit, în felul acesta transferând un luptător de frunte din tabăra vrăjmașului în aceea a lui Hristos. Vorbitor elocvent și critic aspru, Pavel, cu o fire hotărâtă și un curaj cutezător, avea tocmai acele însușiri de care era nevoie în prima Biserică. Când Pavel predica pe Hristos în Damasc, toți aceia care îl auzeau rămâneau încremeniți și ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Și n-a venit el aici ca să-i aducă legați înaintea preoților celor mai de seamă?” Pavel declara că schimbarea credinței sale nu fusese determinată de un impuls sau de fanatism, ci el ajunsese la aceasta printr-o dovadă covârșitoare. În felul lui de prezentare a Evangheliei, el a căutat să lămurească profețiile cu privire la prima venire a lui Hristos. El a arătat, în mod convingător, că aceste profeții se împliniseră întocmai în Iisus din Nazaret. Temelia credinței lui erau cuvântul cel sigur al profeției. În timp ce Pavel continua să îndemne pe înmărmuriții săi ascultători „să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26, 20), el „se întărea din ce în ce mai mult și făcea de rușine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Iisus este Hristosul”. Însă mulți și-au împietrit inimile, refuzând să răspundă mesajului său și în curând uimirea lor cu privire la convertirea lui s-a schimbat într-o ură neîmpăcată, asemenea aceleia pe care o arătaseră față de Iisus. Împotrivirea a devenit atât de înverșunată, încât nu i s-a mai îngăduit lui Pavel să-și continue lucrarea în Damasc. Un sol ceresc îl îndemnă să plece pentru o vreme; și el s-a dus „în Arabia” (Galateni 1, 17), unde a găsit un loc retras și în siguranță. Aici, în singurătatea deșertului, Pavel a avut din belșug ocazia să studieze și să mediteze în liniște. În tihnă, el și-a revizuit experiențele sale din trecut și a făcut o temeinică lucrare de pocăință. El L-a căutat pe Dumnezeu cu toată inima sa, neodihnindu-se până ce n-a știut cu certitudine că pocăința lui a fost primită și păcatul său iertat. El tânjea după asigurarea că Iisus avea să fie cu el în lucrarea sa viitoare. El și-a golit sufletul de prejudecățile și tradițiile care până aici îi modelaseră viața și a primit învățătură de la Izvorul adevărului. Iisus i-a vorbit și l-a întărit în credință, revărsând asupra lui o bogată măsură de înțelepciune și har. Solemna însărcinare, ce a fost dată lui Pavel cu ocazia convorbirii lui cu Anania, apăsa cu crescândă greutate asupra inimii sale, când, ca răspuns la cuvintele: „Frate Saule, capătă-ți din nou vederea!”, Pavel a privit pentru prima dată fața acestui cucernic bărbat, Anania. Sub inspirația Duhului Sfânt, el i-a zis: „Dumnezeul părinților noștri te-a ales să cunoști voia Lui, să vezi pe cel neprihănit și să auzi cuvinte din gura Lui; căci Îi vei fi martor față de toți oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai văzut și auzit. Și acum, ce zăbovești? Scoală-te, primește botezul, și fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului”. Cuvintele acestea erau în armonie cu declarația lui Iisus, care, atunci când l-a oprit pe Saul în drumul său spre Damasc, a spus: M-am arătat ție, ca să te pun slujitor și martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât și al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți. (Faptele Apostolilor 26, 16-18.). Meditând tot mai mult asupra acestor lucruri în inima sa, Pavel a înțeles din ce în ce mai clar însemnătatea chemării sale să fie apostol al lui Iisus Hristos, prin voia lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1, 1.). Chemarea sa venise nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu Tatăl. (Galateni 1, 1.). Măreția lucrării ce-i stătea înainte l-a făcut să studieze mai mult Sfintele Scripturi, spre a putea predica Evanghelia nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința tuturor acelora care aud să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1, 17; 2, 4.5.). Cercetând Scripturile, Pavel a aflat că în cursul veacurilor, dintre cei care au fost chemați „nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari, și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să mântuiască pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1, 26-29.). Și astfel, privind înțelepciunea lumii în lumina crucii, Pavel s-a hotărât să nu cunoască „altceva decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit”. (1 Corinteni 2, 2.). În tot timpul lucrării sale de mai târziu, Pavel nu a pierdut niciodată din vedere Izvorul înțelepciunii și puterii sale. Ascultați-l ce spune el cu ani mai târziu: „Pentru mine a trăi este Hristos”. (Filipeni 1, 21.). Și iarăși: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate ... ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui”. (Filipeni 3, 8-10.). 

Din Arabia, Pavel s-a întors „din nou la Damasc” „și propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului”. Neînstare să înfrunte înțelepciunea argumentelor lui, „ei căutau să-l omoare”. Porțile cetății erau păzite zi și noapte cu strășnicie ca să nu îl scape. Această vreme de strâmtorare i-a făcut pe ucenici să-L caute pe Dumnezeu cu toată seriozitatea; și, în cele din urmă, „într-o noapte, ucenicii l-au luat și l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coșniță”. (Faptele Apostolilor 9, 25.). După ce a scăpat din Damasc, Pavel s-a dus la Ierusalim, cam după trei ani de la convertirea sa. Scopul principal al acestei vizite, după cum el însuși declară mai târziu, a fost „ca să vadă pe Petru”. (Galateni 1, 18.). Ajungând în cetatea unde odinioară fusese bine cunoscut ca „Saul prigonitorul”, el „a căutat să se lipească de ucenic; dar toți se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic”. Le venea foarte greu să creadă că un Fariseu atât de bigot și unul care făcuse atât de mult spre a nimici Biserica ar fi putut ajunge un sincer urmaș al lui Iisus. „Atunci Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli și le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit și cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Iisus”. Auzind acestea, ucenicii l-au primit ca pe unul dintre ai lor. La scurt timp, ei au avut dovada sincerității experienței sale creștine. Viitorul apostol al Neamurilor era acum în cetatea unde trăiau mulți dintre prietenii lui de odinioară; și acestor conducători iudei el dorea să le lămurească profețiile cu privire la Mesia, care se împliniseră prin venirea Mântuitorului. Pavel era încredințat că acești învățători ai lui Israel, cu care fusese odată în relații așa bune, erau tot așa de sinceri și curați la inimă după cum fusese și el. Însă el socotise greșit spiritul fraților săi iudei și de aceea a avut de suferit o amară dezamăgire în privința rapidei lor convertiri. Deși „propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului” și avea discuții puternice „cu evreii care vorbeau grecește”, totuși aceia care stăteau în capul neamului iudaic nu au vrut să creadă, „ci căutau să-l omoare”. Inima i s-a umplut de întristare. Bucuros, el și-ar fi dat chiar și viața, dacă în felul acesta ar fi putut câștiga pe unii la adevăr. Cu rușine, el și-a amintit de partea activă pe care o luase cu ocazia martiriului lui Ștefan; și, acum, în strădania sa de a șterge pata ce stătea asupra unuia atât de pe nedrept învinuit, el căuta să apere adevărul pentru care Ștefan își dăduse viața. Simțind povara pentru aceia care refuzau să creadă, Pavel se ruga în templu, după cum însuși mărturisește mai târziu, când a avut o viziune; i s-a arătat un sol ceresc care i-a zis: „Grăbește-te, ieși iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine”. (Faptele Apostolilor 22, 18.).Pavel era înclinat să rămână la Ierusalim, unde putea da piept împotrivirii. Pentru el, i se părea o faptă de lașitate să fugă, dacă rămânând ar fi fost în stare să convingă pe vreunul din îndârjiții iudei despre adevărul mesajului Evangheliei, chiar dacă această rămânere l-ar fi costat viața. Și, de aceea, el a răspuns: „Doamne, ei știu că eu băgam în temniță și băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine; și că, atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față. Îmi uneam încuviințarea mea cu a celorlalți și păzeam hainele celor ce-l omorau”. Dar nu era în planul lui Dumnezeu ca servul Său să-și primejduiască, fără de trebuință, viața; și solul ceresc a răspuns: „Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri.”. (Faptele Apostolilor 22, 19-21.). Aflând de această viziune, frații au grăbit plecarea în secret a lui Pavel din Ierusalim, de teamă să nu fie omorât. „L-au dus la Cezarea, și l-au pornit la Tars”. Plecarea lui Pavel a oprit pentru o vreme prigoana înverșunată din partea iudeilor, și Biserica a avut un timp de liniște, în care mulți au fost adăugați la numărul credincioșilor. 

13 - În căutarea adevărului:

În timpul lucrării sale, apostolul Petru a vizitat pe credincioșii din Lidia. Aici a vindecat pe Enea, care timp de opt ani fusese țintuit la pat din pricina paraliziei. „Enea, Iisus Hristos te vindecă”, a spus apostolul; „scoală-te și fă-ți patul”. „Enea s-a sculat îndată. Toți locuitorii din Lidia și din Sarona l-au văzut și s-au întors la Domnul”.  La Iope, care era lângă Lidia, trăia o femeie numită Dorca, ale cărei fapte bune o făcuseră să fie foarte mult iubită. Ea era o demnă ucenică a lui Iisus și viața ei fusese plină cu fapte de bunătate. Ea știa cine avea nevoie de haine călduroase și cine ducea lipsă de simpatie și cu dragă inimă slujea celor săraci și întristați. Degetele ei iscusite erau mult mai active decât limba ei.  „În vremea aceea, s-a îmbolnăvit și a murit”. Biserica din Iope a simțit lipsa ei și, auzind că Petru se găsea la Lidia, credincioșii au trimis soli la el ca să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi”. „Petru s-a sculat și a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând și i-au arătat hainele și cămășile pe care le făcea Dorca, pe când era cu ele”. Ținând seama de viața de slujire pe care o trăise Dorca, nu este câtuși de puțin de mirare că ei plângeau și lacrimi fierbinți cădeau pe trupul ei neînsuflețit. Pe când privea la tristețea lor, inima apostolului a fost cuprinsă de milă. Apoi, după ce a cerut ca prietenii care plângeau să fie scoși din cameră, el a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să readucă la viață și sănătate pe Dorca. Întorcându-se spre trupul ei, el a spus: „Tabita, scoală-te! Ea a deschis ochii și, când a văzut pe Petru, a stătut în capul oaselor”. Dorca fusese de mare ajutor Bisericii, și Dumnezeu a socotit potrivit a o aduce înapoi din țara vrăjmașului, pentru ca priceperea și puterea ei să poată fi mai departe o binecuvântare pentru alții și, de asemenea, pentru ca, prin această manifestare a puterii sale, lucrarea lui Hristos să fie întărită. Pe când Petru era încă la Iope, el a fost chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia lui Corneliu în Cezarea. Corneliu era un sutaș/centurion roman. El era de neam bogat și nobil prin naștere și deținea o poziție de încredere și cinste. Deși prin naștere, creștere și educație era păgân, totuși, prin legătura lui cu iudeii, ajunsese să dobândească cunoștința despre Dumnezeu și I se închina cu o inimă credincioasă, dovedindu-și sinceritatea credinței prin mila pe care o avea față de cei săraci. Pentru binefacerile lui era cunoscut atât în împrejurimi, cât și în locurile depărtate și viața lui neprihănită îl făcuse să se bucure de un nume bun atât printre iudei, cât și printre Neamuri.Influența lui era o binecuvântare pentru toți aceia cu care venea în contact. Raportul inspirat îl descrie ca fiind „cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu”. Crezând în Dumnezeu ca fiind Creatorul Cerului și al Pământului, Corneliu Îi aducea închinare, recunoștea autoritatea Lui și căuta sfatul Lui în toate problemele vieții. El era credincios lui Yahwe în viața lui de familie, cum și în îndatoririle sale oficiale. În casa lui ridicase un altar lui Dumnezeu; căci el nu îndrăznea să încerce să-și aducă la îndeplinire planurile sau să-și poarte răspunderile fără ajutorul lui Dumnezeu. Deși Corneliu credea în profeții și aștepta venirea lui Mesia, el nu cunoștea Evanghelia așa cum a fost ea descoperită în viața și moartea lui Hristos. El nu era membru al neamului iudaic și rabinii îl vor fi socotit ca un păgân și un necurat. Dar același Veghetor Sfânt care a spus despre Avraam: „Îl cunosc”, îl cunoștea și pe Corneliu și i-a trimis o solie direct din Cer. Îngerul i s-a arătat lui Corneliu în timp ce el se ruga. Când sutașul a auzit că este chemat pe nume, s-a înspăimântat, totuși a înțeles că solul venise de la Dumnezeu și a zis: „Ce este, Doamne?” Îngerul a răspuns: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon, zis și Petru. El găzduiește la un om numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare”. Felul lămurit în care au fost date aceste îndrumări, prin care s-a amintit chiar și ocupația omului la care stătea Petru, dovedește faptul că Cerul cunoaște istoria și ocupația oamenilor în fiecare moment din viață. Dumnezeu cunoaște viața și ocupația lucrătorului umil, tot la fel cum cunoaște și viața împăratului pe tronul lui. „Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon”. În felul acesta, Dumnezeu a scos în evidență modul în care privește El lucrarea Evangheliei și Biserica Sa organizată. Îngerul nu a fost însărcinat să spună lui Corneliu istoria crucii. Un om, supus, ca și sutașul, slăbiciunilor și ispitelor trebuia să fie acela care să-i spună despre Mântuitorul Cel răstignit și înălțat. Ca reprezentanți ai Săi printre oameni, Dumnezeu nu alege îngeri care nu au căzut niciodată, ci ființe omenești, oameni având aceleași patimi ca și cei pe care doresc să-i salveze. Hristos a luat trup omenesc pentru a putea veni în contact cu oamenii. Era nevoie de un Mântuitor divin-omenesc pentru a aduce lumii mântuirea. Și bărbaților și femeilor le-a fost încredințată însărcinarea sacră de a face cunoscut „bogățiile nepătrunse ale lui Hristos”. (Efeseni 3, 8.). În înțelepciunea Sa, Domnul aduce pe aceia care caută adevărul și-i pune în legătură cu semeni de ai lor care cunosc adevărul. Este planul Cerului acela ca cei care au primit lumina să o împărtășească celor ce se află în întuneric. Omul, trăgându-și destoinicia din marele Izvor al înțelepciunii, este făcut instrumentul, unealta lucrătoare, prin care Evanghelia își exercită puterea ei transformatoare asupra minții și inimii. Corneliu a dat din toată inima ascultare viziunii. După plecarea îngerului, sutașul „a chemat două din slugile sale și un sutaș cucernic din aceia care-i slujeau în tot timpul; și, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iope”. Îngerul, după ce a avut convorbirea cu Corneliu, s-a dus la Petru, la Iope. În vremea aceea, Petru se ruga pe acoperișul casei sale și citim că „l-a ajuns foamea și a vrut să mănânce. Pe când îi pregăteau mâncarea, a căzut într-o răpire sufletească”. Petru flămânzise nu numai după hrana fizică. Fiind pe acoperișul casei, el putea vedea cetatea Iope și ținutul înconjurător și aceasta îl făcea să flămânzească după mântuirea semenilor lui. El avea o arzătoare dorință de a le prezenta din Scripturi profețiile cu privire la suferințele și moartea lui Hristos. În viziune, Petru „a văzut Cerul deschis și un vas ca o față de masă mare, legată cu cele patru colțuri, coborându-se și slobozindu-se în jos pe Pământ. În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare și târâtoare de pe Pământ și păsările Cerului. Și un glas i-a zis: Petre, scoală-te, taie și mănâncă. Nicidecum, Doamne, a răspuns Petru. Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat. Lucrul acesta s-a făcut de trei ori și îndată după aceea vasul a fost ridicat iarăși la Cer”. Viziunea aceasta îi aducea lui Petru atât mustrare, cât și învățătură. Ea îi descoperea planul lui Dumnezeu - că, prin moartea lui Hristos Neamurile aveau să ajungă a fi împreună moștenitoare cu iudeii la binecuvântările mântuirii. Căci până la data aceea niciunul dintre ucenici nu predicase Evanghelia la Neamuri. În mintea lor, zidul despărțitor de la mijloc, prăvălit prin moartea lui Hristos, încă mai dăinuia și toate străduințele lor se mărginiseră numai la iudei, fiindcă ei considerau Neamurile ca neavând parte de binecuvântările Evangheliei. Acum, Domnul căuta să-l învețe pe Petru că planul divin cuprindea întreaga lume. Mulți dintre Neamuri ascultaseră cu interes predicile lui Petru și ale celorlalți apostoli, și mulți dintre iudeii care vorbeau grecește au crezut în Hristos, însă convertirea lui Corneliu avea să fie de o mai mare însemnătate printre Neamuri. Sosise vremea ca Biserica lui Hristos să înceapă o fază de lucru cu totul nouă. Ușa pe care mulți dintre convertiții iudei o închiseseră în fața Neamurilor trebuia să fie acum larg deschisă. Și Neamurile care primeau Evanghelia trebuia să fie considerate egale cu credincioșii dintre iudei, fără să mai fie necesar să li se mai ceară ritul circumciziunii. Cu câtă grijă a lucrat Domnul pentru a birui prejudecata împotriva Neamurilor ce fusese întipărită cu atâta putere în mintea lui Petru de educația iudaică ce o primise el. Prin viziunea feței de masă și a celor ce erau în ea, El a căutat să scoată din mintea apostolului această prejudecată și să-l învețe adevărul important, că în Ceruri nu este cătare la față; că atât iudeii, cât și Neamurile sunt la fel de prețioși înaintea lui Dumnezeu; că prin Hristos păgânii pot ajunge părtași ai binecuvântărilor și ai privilegiilor Evangheliei. În timp ce Petru medita asupra însemnătății viziunii, bărbații trimiși de Corneliu au sosit în Iope și s-au oprit înaintea porții locuinței lui. Atunci, Duhul i-a zis: „Iată că sunt trei oameni; scoală-te, pogoară-te și du-te cu ei, fără șovăire, căci Eu i-am trimis”. Pentru Petru, aceasta era o poruncă ce-l punea la grea încercare și la fiecare pas pe care-l făcea era dezgustat de datoria ce i se dăduse de împlinit; însă el nu a cutezat să nu asculte. „Petru, deci, s-a pogorât și a zis oamenilor acelora: Eu sunt acela pe care-l căutați; ce pricină vă aduce?” Ei i-au spus despre singura lor însărcinare, zicând: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor, a fost înștiințat de Dumnezeu, printr-un înger sfânt, să te cheme în casa lui și să audă cuvintele pe care i le vei spune”. Ascultând de îndrumările primite chiar atunci de la Dumnezeu, apostolul le-a făgăduit să meargă cu ei. În dimineața următoare, el a pornit spre Cezarea, însoțit de șase dintre frații lui. Aceștia urma să fie martori a tot ce el avea să spună sau să facă în timpul vizitării Neamurilor, căci Petru știa că avea să fie tras la răspundere pentru o așa de categorică încălcare a învățăturilor iudaice. Când Petru a intrat în casa acestui bărbat dintre Neamuri, Corneliu nu l-a salutat ca pe un oricare vizitator, ci ca pe unul onorat de Cer și trimis la el de Dumnezeu. În răsărit, este obiceiul ca înaintea unui prinț sau a unui înalt demnitar să te pleci, așa cum copiii se plecau înaintea părinților lor; Și Corneliu, copleșit de respect față de cineva trimis de Dumnezeu să-l învețe, a căzut la picioarele apostolului să i se închine. Petru s-a îngrozit și, ridicându-l pe sutaș, i-a zis: „Scoală-te, și eu sunt om”. În timp ce solii lui Corneliu s-au dus cu misiunea lor, sutașul „chemase acasă la el rudeniile sale și prietenii cei mai de aproape”, ca și ei, împreună cu el, să audă predicarea Evangheliei. Când Petru a ajuns, a găsit o mare mulțime așteptând doritoare să asculte cuvintele lui. Celor adunați, Petru le-a vorbit în primul rând despre obiceiul iudeilor, spunând că era socotit ca o călcare a Legii ca iudeii să se amestece în societatea Neamurilor și că săvârșirea acestui lucru aducea după sine o pângărire ceremonială. „Știți”, le-a zis el, „că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoțească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat. De aceea am venit fără cârtire când m-ați chemat; vă întreb dar, cu ce gând ați trimis după mine?” Atunci, Corneliu a povestit experiența lui și cuvintele îngerului, spunând în încheiere: „Am trimis îndată la tine, și bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui”.  Petru a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El și lucrează în neprihănire este primit de El”. După aceea, mulțimii aceleia de ascultători atenți, apostolul le-a predicat pe Hristos - viața Sa, minunile Sale, trădarea și răstignirea Sa, învierea și înălțarea Sa, cum și lucrarea Sa din Ceruri, ca Reprezentant și Apărător al omului. Când Petru a arătat celor de față pe Iisus ca fiind singura nădejde a păcătosului, el însuși a înțeles mult mai pe deplin însemnătatea viziunii pe care o avusese și inima lui ardea de spiritul adevărului pe care-l prezenta. Deodată, vorbirea a fost întreruptă de coborârea Duhului Sfânt. „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.” Toți credincioșii tăiați împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a revărsat și peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu. „Atunci Petru a zis: Se poate opri apa ca să nu fie botezați aceștia, care au primit Duhul Sfânt ca și noi? Și a poruncit să fie botezați în Numele Domnului Iisus Hristos”. În felul acesta a fost dusă Evanghelia la aceia care fuseseră străini și venetici, făcându-i împreună părtași cu sfinții și membri ai casei lui Dumnezeu. Convertirea lui Corneliu și a casei lui alcătuia primele roade ale unui seceriș ce urma să fie adunat. Din această casă, mult cuprinzătoarea lucrare a harului s-a răspândit în această cetate păgână. Deoarece Corneliu trăise în ascultare deplină de toată învățătura primită, Dumnezeu a rânduit în așa fel lucrurile, încât i s-a făcut cunoscut mai mult adevăr. Un sol din curțile cerești a fost trimis atât la ofițerul roman, cât și la Petru, pentru ca Corneliu să poată ajunge în legătură cu cineva care putea să-l conducă la o lumină mai mare. Când frații din Iudea au auzit că Petru intrase în casa unuia dintre Neamuri și a predicat celor adunați acolo, au fost surprinși și s-au simțit jigniți. Ei se temeau ca nu cumva un asemenea curs al lucrurilor, care lor li se părea îndrăzneț, să aibă drept urmare zădărnicirea propriei lor învățături. La prima ocazie, când l-au întâlnit pe Petru, l-au întâmpinat cu aspră mustrare, zicând: „Ai intrat în casă la niște oameni netăiați împrejur și ai mâncat cu ei”. Petru le-a pus în față întreaga situație. Le-a istorisit experiența sa în legătură cu viziunea și a susținut că, prin aceasta, el a fost îndrumat să nu mai facă deosebirea ceremonială dintre circumcis și necircumcis și nici să nu mai socotească pe cei dintre Neamuri ca fiind necurați. El le-a vorbit despre porunca ce-i fusese dată de a merge la Neamuri, despre venirea solilor, despre călătoria sa la Cezarea și despre întâlnirea cu Corneliu. El le-a relatat esența convorbirii sale cu sutașul, în timpul căreia acesta din urmă îi vorbise despre vedenia prin care fusese îndrumat să trimită după Petru. „Cum am început să vorbesc”, a zis el, povestind experiența sa, „Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca și peste noi la început. Și mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar, ca și nouă, care am crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Auzind acest raport, frații n-au mai zis nimic. Convinși că umblarea lui Petru era întru totul împlinirea planului lui Dumnezeu și că prejudecățile și exclusivismul lor erau cu totul potrivnice spiritului Evangheliei, ei au preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Dumnezeu a dat deci și Neamurilor pocăință, ca să aibă viață”. În felul acesta, fără să fie discuții între ei, prejudecata a fost înfrântă, exclusivismul statornicit prin obișnuința de veacuri a fost părăsit și s-a deschis calea ca Evanghelia să fie vestită la Neamuri!

14 - Eliberat din închisoare:

„Cam pe aceeași vreme, împăratul Irod a pus mâna pe unii din Biserică, pentru ca să-i chinuiască”. Conducerea Iudeii se afla atunci în mâinile lui Irod Agripa, supus lui Claudius, împăratul roman. De asemenea, Irod deținea și poziția de tetrarh al Galileii. După propria sa mărturisire, el era un prozelit al credinței iudaice și părea foarte zelos în aducerea la îndeplinire a ceremoniilor legii iudaice. Dorind să se facă plăcut iudeilor, nădăjduia ca în felul acesta să-și asigure slujba și onorurile sale și a început să le împlinească dorințele, prigonind Biserica lui Hristos, prădând casele credincioșilor și bunurile lor și întemnițând pe membrii de vază ai Bisericii. El a aruncat în temniță pe Iacov, fratele lui Ioan, și a trimis un călău să-l ucidă cu sabia, așa cum și celălalt Irod rânduise ca profetul Ioan să fie decapitat. Văzând că iudeilor le plăceau aceste strădanii ale sale, el l-a întemnițat și pe Petru. Aceste cruzimi aveau loc în vremea Paștilor. În timp ce iudeii sărbătoreau eliberarea lor din Egipt, făcând mare caz de zelul lor pentru Legea lui Dumnezeu, ei călcau în același timp în picioare fiecare principiu al acestei Legi, prin prigonirea și omorârea celor ce credeau în Hristos. Moartea lui Iacov a pricinuit mare durere și panică printre credincioși. Când a fost întemnițat și Petru, întreaga Biserică a fost chemată la post și rugăciune. Fapta lui Irod de a-l omorî pe Iacov a fost lăudată de iudei, deși unii s-au plâns de felul în care ea a fost săvârșită, susținând că o execuție publică ar fi intimidat mai puternic atât pe credincioși, cât și pe cei care simpatizau cu ei. De aceea, Irod l-a băgat pe Petru la închisoare, urmărind să facă mai departe pe placul iudeilor, printr-un spectacol public al morții lui. Dar i s-a spus că nu ar fi bine să-l scoată pe acest bătrân apostol ca să fie executat înaintea întregului popor, adunat atunci la Ierusalim. Exista temerea ca nu cumva scoaterea lui pentru a fi dus la moarte să trezească mila mulțimii. Preoții și mai marii se temeau, de asemenea, ca nu cumva Petru să adreseze unul din acele puternice apeluri care, în dese rânduri, i-au trezit pe oameni să studieze viața și caracterul lui Iisus - apeluri pe care ei, cu toate argumentele lor, nu fuseseră în stare să le respingă. Zelul lui Petru în apărarea cauzei lui Hristos a călăuzit pe mulți să ia poziție pentru Evanghelie, iar conducătorii se temeau că, dacă i se va îngădui lui Petru să-și apere credința înaintea mulțimii care venise în cetate să se închine, această mulțime va cere regelui eliberarea lui. În timp ce, din diferite motive, execuția lui Petru a fost amânată până după Paște, membrii Bisericii au avut timp pentru o adâncă cercetare a inimii și pentru rugăciuni stăruitoare. Ei s-au rugat fără încetare pentru Petru; căci simțeau că lucrarea nu s-ar putea lipsi de el. Ei și-au dat seama că au ajuns la un punct unde, fără ajutorul deosebit al lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu ar fi fost nimicită. În timpul acesta, închinătorii din toate neamurile căutau templul care fusese dedicat închinării lui Dumnezeu. Strălucind de aur și pietre prețioase, acesta avea o înfățișare plină de frumusețe și măreție. Însă Yahwe nu mai putea fi găsit în acest palat atrăgător. Israel, ca neam, se despărțise de Dumnezeu. Când Domnul Hristos, către încheierea lucrării Sale pământești, a privit pentru ultima dată asupra interiorului templului, El a zis: „Iată că vi se lasă casa pustie”. (Matei 23, 38.). Până aici, El numise templul casa Tatălui Său; dar când Fiul lui Dumnezeu a trecut dincolo de aceste ziduri, prezența lui Dumnezeu a fost retrasă pentru totdeauna din templul zidit pentru slava Lui. Ziua executării lui Petru a fost în cele din urmă hotărâtă, dar rugăciunile credincioșilor continuau să se înalțe la Ceruri; și, în timp ce toate puterile și dragostea inimilor lor se înălțau în rugăciuni pentru ajutor, îngeri ai lui Dumnezeu vegheau asupra apostolului întemnițat. Amintindu-și de eliberarea de mai înainte a apostolilor din temniță, de data aceasta, Irod a luat măsuri îndoite de precauție. Pentru a împiedica orice posibilitate de eliberare, Petru fusese dat în seama a șaisprezece ostași, care, în schimburi diferite, îl păzeau zi și noapte. În celula sa, el era așezat între doi ostași și era legat cu două lanțuri, fiecare lanț fiind prins bine de încheietura mâinii unuia dintre ostași. Nu-i era cu putință să se miște fără ca ei să știe. Cu ușile temniței bine zăvorâte și o strajă puternică înaintea lor, orice posibilitate de eliberare sau scăpare, prin puteri omenești, era înlăturată. Însă situația disperată pentru om este ocazia lui Dumnezeu. Petru era întemnițat într-o celulă tăiată în stâncă, ale cărei uși erau zăvorâte și ferecate; și ostașii de strajă erau răspunzători de păzirea în siguranță a celui închis. Însă zăvoarele, legăturile de fier și straja romană, care de fapt înlăturau orice putință de ajutor omenesc, nu aveau decât să facă și mai deplină biruința lui Dumnezeu în eliberarea lui Petru. Irod își ridicase mâna împotriva Celui Atotputernic și el avea să fie cu totul înfrânt. Prin folosirea puterii Sale, Dumnezeu avea să scape viața prețioasă a aceluia pe care iudeii unelteau să-l nimicească. Era ultima noapte dinaintea execuției. Din Ceruri, un înger puternic este trimis pentru a-l elibera pe Petru. Porțile puternice care-l închideau pe sfântul lui Dumnezeu s-au deschis fără ajutorul mâinilor omenești. Îngerul Celui Prea Înalt a trecut prin ele și înapoia lui porțile s-au închis fără zgomot. El a intrat în celulă și acolo se afla Petru, dormind somnul liniștit al încrederii depline. Lumina care-l înconjura pe înger a umplut celula, dar ea nu l-a trezit pe apostol. Numai când a simțit atingerea mâinii îngerului și a auzit un glas spunând: „Scoală-te iute!”, numai atunci s-a trezit pe deplin pentru a vedea celula lui strălucind de lumina Cerului și un înger plin de o slavă mare stând înaintea lui. În mod automat el a ascultat cuvintele ce i-au fost adresate și, sculându-se, și-a ridicat mâinile, dându-și prea puțin seama că lanțurile căzuseră de la încheieturile mâinilor sale.  Din nou glasul îngerului îl îndeamnă: „Încinge-te și leagă-ți încălțămintele!” Și iarăși Petru a ascultat în mod automat, țintindu-și privirea înmărmurită asupra oaspetelui său și crezând despre sine că visează sau are o viziune. Încă o dată îngerul poruncește: „Îmbracă-te în haină și vino după mine!” El se mișcă spre ușă, urmat de Petru care, deși de obicei era vorbăreț, acum era mut de uimire. Ei au trecut de strajă și au ajuns la poarta cea grea și zăvorâtă, care singură s-a deschis și apoi s-a închis de îndată, în timp ce străjerii dinăuntru și dinafară stăteau nemișcați la posturile lor. Au ajuns la a doua ușă, la fel de păzită și pe dinăuntru și pe dinafară. Ea s-a deschis ca și prima, fără niciun scârțâit al balamalelor sau zgomot al zăvoarelor de fier. Ei au ieșit afară și ea s-a închis tot atât de fără zgomot. În același fel au trecut ei și prin a treia poartă și au ajuns în plină stradă. Nu este rostit niciun cuvânt; nu se aude niciun sunet al pașilor. Îngerul se strecoară înainte, înconjurat de o lumină strălucitoare, iar Petru, uimit și crezându-se încă în vis, urmează pe eliberatorul său. În felul acesta, trec pe o stradă și apoi, misiunea îngerului fiind îndeplinită, el dispare deodată. Lumina cerească s-a risipit și Petru s-a trezit într-un întuneric adânc; însă, pe măsură ce ochii i se obișnuiau cu întunericul, încet, încet, acesta părea că se micșorează, și el s-a pomenit singur pe strada liniștită, bătut în față de aerul rece al nopții. Acum și-a dat seama că era liber, într-o parte a cetății bine cunoscută lui; a recunoscut locul ca fiind unul pe unde umblase deseori și pe care aștepta să treacă în ziua următoare pentru ultima dată. S-a străduit să-și reamintească evenimentele petrecute cu câteva minute înainte. Și-a amintit cum adormise legat între cei doi ostași, având încălțămintea și hainele scoase. S-a cercetat bine și a constatat că era încălțat și îmbrăcat complet. Încheieturile mâinilor, umflate din pricina lanțurilor nemiloase, erau acum fără cătușe. Și-a dat seama că eliberarea lui nu era o amăgire, niciun vis și nicio viziune, ci o fericită realitate. A doua zi, el trebuia să fie dus la moarte; dar, iată, un înger l-a eliberat din închisoare și de la moarte. „Când și-a venit Petru în fire, a zis: Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe Îngerul Său și m-a scăpat din mâna lui Irod și de la tot ce aștepta poporul iudeu”. Îndată, apostolul s-a îndreptat către casa unde erau adunați frații săi și unde în clipa aceea ei se rugau stăruitor pentru el. „A bătut la ușa care dădea în pridvor; și o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine este. A cunoscut glasul lui Petru și, de bucurie, în loc să deschidă, a alergat înăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porții. Ești nebună! i-au zis ei. Dar ea stăruia și spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: Este îngerul lui”. „Petru însă bătea mereu. Au deschis și au rămas încremeniți când l-au văzut. Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniță”. Și apoi Petru „a ieșit și s-a dus într-alt loc”. Bucurie și laudă au umplut inimile credincioșilor, fiindcă Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, scăpându-l pe Petru din mâinile lui Irod.  Dimineața, o mare mulțime s-a strâns ca să asiste la executarea apostolului. Irod a trimis niște slujbași la închisoare după Petru, care avea să fie adus cu un mare fast, cu desfășurare de arme și gărzi, nu numai spre a se asigura că nu scapă, dar și pentru a intimida pe toți simpatizanții și pentru a arăta puterea regelui. Când păzitorii de dinaintea ușii au văzut că Petru scăpase, au fost cuprinși de groază. Li se spusese în mod categoric că aveau să răspundă cu viața lor pentru viața celui dat în grija lor; și din pricina aceasta fuseseră foarte atenți. Când ofițerii au venit după Petru, ostașii erau încă la ușa închisorii, zăvoarele și drugii de fier strânși tare, lanțurile mai erau bine prinse de încheieturile mâinilor celor doi soldați, însă întemnițatul nu mai era. Când raportul despre scăparea lui Petru a ajuns la Irod, acesta s-a mâniat la culme și s-a înfuriat. Învinuind garda de la închisoare că nu a fost loială, a poruncit să fie omorâți. Irod știa că nu o putere omenească l-a scăpat pe Petru, dar era hotărât să nu recunoască că o putere divină îi stricase planurile și astfel s-a așezat într-o poziție de cutezătoare disprețuire a lui Dumnezeu. Nu mult timp după eliberarea lui Petru din închisoare, Irod s-a dus la Cezarea. În timp ce se afla acolo, el a dat un ospăț mare, cu scopul ca să stârnească admirația și ca să culeagă aplauzele oamenilor. La ospăț luau parte iubitori de plăceri din toate locurile și era belșug de mâncăruri și băuturi. Cu mare pompă și fast Irod, a apărut înaintea poporului și li s-a adresat într-o cuvântare măiastră. Era îmbrăcat într-o mantie presărată cu argint și cu aur, care prindea razele soarelui în cutele ei strălucitoare. Această scenă măreață uimea ochii privitorilor. Măreția înfățișării sale și puterea limbajului său bine ales influența cu multă putere pe cei adunați acolo. Cu simțurile lor deja pervertite prin mâncăruri și băuturi, ei erau uimiți de podoabele lui Irod și vrăjiți de purtarea și cuvântare sa; înnebuniți de entuziasm, ei au început să-l lingușească, afirmând că niciun muritor nu putea să se înfățișeze ca el sau să posede o elocvență atât de sclipitoare. Mai departe, ei au spus că, deoarece mereu îl cinstiseră ca pe un conducător, de aici înainte i se vor închina ca unui dumnezeu. Unii dintre aceia ale căror voci se auzeau acum proslăvind un păcătos josnic înălțaseră numai cu câțiva ani mai înainte strigăte furioase: „La o parte cu Iisus! Răstignește-L, răstignește-L!” Iudeii au refuzat să-L primească pe Hristos, ale cărui veșminte, nearătoase și adesea prăfuite de drum, acopereau o inimă a iubirii divine. Ochii lor nu-L puteau întrezări, sub un exterior umil, pe Domnul vieții și al slavei, deși puterea lui Hristos se descoperise înaintea lor în fapte pe care un simplu om nu le putea face. Însă ei erau gata să adore, ca pe un dumnezeu, pe regele cel mândru, ale cărui veșminte minunate lucrate în argint și aur acopereau o inimă decăzută și nemiloasă. Irod știa că el nu merita niciuna din laudele și preamăririle ce i se aduceau, totuși el a primit idolatrizarea din partea poporului ca ceva ce i se cuvenea. Inima îi tresări de bucuria triumfului și o strălucire a unei mândrii satisfăcute se răspândi pe fața lui când a auzit înălțându-se strigătul: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Dar, deodată, o teribilă schimbare a venit asupra lui. Fața i s-a îngălbenit ca de moarte și s-a desfigurat în agonie. Din pori i-au ieșit picături de sudoare. Pentru o clipă, a rămas ca străpuns de durere și groază; apoi, întorcându-și fața albă și lividă către prietenii săi încremeniți de groază, el a strigat cu glas răgușit și disperat: „Acela pe care l-ați proslăvit ca pe un dumnezeu este lovit de moarte”.  Suferind durerile cele mai chinuitoare, el a fost luat de la locul petrecerii și fastului. Cu o clipă mai înainte, fusese obiectul îngâmfat al laudei și adorării acelei mari mulțimi; acum și-a dat seama că se afla în mâinile unui Stăpânitor mai puternic decât el. L-a cuprins remușcarea; și-a amintit de neobosita prigonire a urmașilor lui Hristos; și-a amintit de nemiloasa poruncă de a omorî pe nevinovatul Iacov, cum și de planul său de a-l omorî pe apostolul Petru; el și-a amintit cum, din pricina umilirii sale și în furia lui, el dăduse curs unei răzbunări nechibzuite asupra gărzii închisorii. El simțea că acum Dumnezeu Se ocupa de el, de neînfrânatul prigonitor. El nu a găsit nicio ușurare de durerile trupului sau tortura minții și nici nu se aștepta la vreuna. Irod era cunoscător al Legii lui Dumnezeu, care spune: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exod 20, 3); și știa că, primind adorarea mulțimii, el umpluse măsura nelegiuirii sale și atrăsese asupra-și dreapta mânie a Domnului. Același înger care coborâse din curțile împărătești spre a-l elibera pe Petru fusese solul mâniei și judecății lui Irod. Îngerul l-a lovit pe Petru spre a-l trezi din somn; dar o cu totul altă lovitură a dat acelui rege nelegiuit, dezgolindu-l de mândria sa și aducând asupra-i pedeapsa Celui Atotputernic. Irod a murit în chinurile groaznice ale minții și trupului, sub judecata răsplătitoare a lui Dumnezeu. Această demonstrare a dreptății divine a avut o puternică influență asupra poporului. Vestea că apostolul lui Hristos fusese în chip miraculos eliberat din temniță și de la moarte, în timp ce prigonitorul lui fusese lovit de blestemul lui Dumnezeu, a fost dusă pretutindeni și a devenit mijlocul de călăuzire al multora la credința în Hristos. Experiența lui Filip, îndrumat de un înger din Cer să se ducă la locul unde a întâlnit pe cineva care căuta adevărul; a lui Corneliu, vizitat de un înger cu o solie de la Dumnezeu; a lui Petru, în închisoare și osândit la moarte, condus de înger afară în siguranță - toate acestea arată strânsa legătură dintre Cer și Pământ. Pentru lucrătorul lui Dumnezeu, raportul acestor vizite îngerești ar trebui să aducă tărie și curaj. Astăzi, ca și în zilele apostolilor, soli cerești trec în lungul și-n latul Pământului, căutând să mângâie pe cel îndurerat, să apere pe cel nepocăit, să câștige inimile oamenilor la Hristos. Noi nu-i putem vedea personal și totuși ei sunt cu noi, călăuzindu-ne, îndrumându-ne și ocrotindu-ne. Cerul este apropiat de Pământ prin acea tainică scară al cărei picior este bine înfipt în Pământ, în timp ce capătul de sus atinge tronul Celui Infinit. Îngerii urcă și coboară continuu această scară sclipitor de strălucitoare, ducând sus la Tatăl rugăciunile celor în nevoie și ale celor întristați și aducând fiilor oamenilor binecuvântare, nădejde, curaj și ajutor. Acești îngeri de lumină produc o atmosferă cerească în jurul sufletului, ridicându-ne către ceea ce este nevăzut și veșnic. Cu ochii noștri firești nu le putem privi înfățișarea; numai cu o viziune spirituală putem înțelege lucrurile cerești. Numai urechea spirituală poate auzi armonia glasurilor cerești.  „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El, și-i scapă din primejdie”. (Psalmii 34, 7. - T.M.). Dumnezeu însărcinează pe îngerii Săi să scape pe aleșii Lui din nenorocire, să-i păzească „de ciume, care umblă în întuneric” și „de molime, care bântuie ziua-n amiaza mare”. (Psalmii 91, 6. - T.M.) Mereu și mereu, îngerii au vorbit cu oamenii așa cum vorbește cineva cu un prieten al său și i-a condus la locuri sigure. Iarăși și iarăși, cuvintele încurajatoare ale îngerilor au reînsuflețit sufletele doborâte ale credincioșilor, înălțându-le gândurile mai presus de lucrurile pământești, făcându-i să vadă prin credință veșmintele albe, cununile și ramurile biruitoare de finic, pe care le vor primi biruitorii când vor sta în jurul marelui tron alb. Lucrarea îngerilor este aceea de a se apropia de cel încercat, suferind și ispitit. Ei lucrează neobosit în favoarea acelora pentru care a murit Hristos. Când păcătoșii sunt aduși acolo încât să se predea Mântuitorului, îngerii duc veștile la Cer și printre oștile cerești este o mare bucurie. „Va fi mai multă bucurie în Cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni care n-au nevoie de pocăință”. (Luca 15, 7.). În Ceruri, se duce un raport despre fiecare străduință încununată cu succes, depusă de noi spre a risipi întunericul și răspândi cunoștința despre Hristos. Când fapta este raportată înaintea Tatălui, bucuria se răspândește prin toată oștirea Cerului. Avem nevoie să înțelegem misiunea îngerilor mai bine decât o facem acum. Ar fi bine să ne amintim că fiecare copil credincios al lui Dumnezeu trebuie să conlucreze cu ființele cerești. Nevăzutele oștiri ale luminii și puterii însoțesc pe cei blânzi și umili care cred și se prind de făgăduințele lui Dumnezeu. Heruvimi, serafimi și îngeri neîntrecuți în putere stau la dreapta lui Dumnezeu, „toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea”. (Evrei 1, 14.).

15 - Solia Evangheliei în Antiohia:

După ce ucenicii au fost alungați din Ierusalim în urma prigoanei, solia Evangheliei s-a răspândit cu iuțeală prin ținuturile care se găseau dincolo de hotarele Palestinei; și multe grupe mici de credincioși s-au format în centrele mai importante. Unii dintre ucenici „au ajuns până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia, și propovăduiau Cuvântul”. De obicei, lucrarea lor se mărginea la iudei sau la iudeii dintre greci, care în vremea aceea puteau fi găsiți în colonii mari în aproape toate orașele lumii. Printre locurile amintite, unde Evanghelia a fost primită cu bucurie, este și Antiohia - în vremea aceea capitala Siriei. Comerțul foarte întins, care se făcea din acest centru populat, aducea în oraș mulți oameni de diferite naționalități. Pe lângă aceasta, Antiohia era bine cunoscută ca un loc de întâlnire a iubitorilor de odihnă și distracție, din pricina așezării ei sănătoase, a împrejurimilor ei frumoase, precum și a bogăției, culturii și a rafinamentului care se puteau găsi acolo. În zilele apostolilor, ea ajunsese un oraș al luxului și al viciului.  Evanghelia a fost propovăduită public în Antiohia de către niște ucenici din Cipru și Cirene, care au venit aici și „au propovăduit Evanghelia Domnului Iisus”. „Mâna Domnului era cu ei” și străduințele lor sârguincioase au fost răsplătite cu rod. „Un mare număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul”. „Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia”. Ajungând în acest nou câmp de lucru, Barnaba a văzut lucrarea ce fusese săvârșită deja prin harul lui Dumnezeu și „s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână cu inimă hotărâtă alipiți de Domnul”. Lucrarea lui Barnaba în Antiohia a fost bogat răsplătită și mulți de acolo s-au adăugat la numărul credincioșilor. Deoarece lucrarea se dezvolta, Barnaba a simțit nevoia de ajutor potrivit, pentru a intra pe ușile deschise de providența lui Dumnezeu; deci, s-a dus la Tars să-l caute pe Pavel, care, după ce cu câtva timp mai înainte plecase din Ierusalim, lucrase în „ținuturile Siriei și Ciliciei”, vestind „credința pe care căuta s-o nimicească odinioară”. (Galateni 1, 21.23.). Barnaba a izbutit să-l găsească pe Pavel și să-l convingă să se întoarcă cu el spre a-i fi tovarăș în lucrare. În populatul oraș al Antiohiei, Pavel a găsit un minunat câmp de lucru. Învățătura, înțelepciunea și râvna lui au exercitat o puternică influență asupra locuitorilor și vizitatorilor acestui oraș de cultură; și el s-a dovedit a fi ajutorul potrivit de care avea nevoie Barnaba. Timp de un an, cei doi ucenici au lucrat laolaltă în slujire credincioasă, aducând multora cunoștința mântuitoare despre Iisus din Nazaret, Răscumpărătorul lumii. În Antiohia, ucenicii au fost numiți pentru prima dată creștini. Numele li s-a dat din pricină că subiectul principal al propovăduirii, al învățăturii și al discuțiilor lor era Hristos. Ei istoriseau mereu întâmplările care avuseseră loc în timpul lucrării Sale pământești, când ucenicii Săi au fost binecuvântați cu prezența Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învățăturilor și minunilor Sale de vindecare. Cu buze tremurânde și cu ochii scăldați în lacrimi, ei vorbeau despre chinul Său sufletesc din grădină, despre trădarea, judecata și executarea Lui, precum și despre răbdarea și umilința cu care El îndurase disprețul și chinul la care a fost supus de către vrăjmașii Săi, dar și despre mila dumnezeiască cu care S-a rugat pentru cei care Îl prigoniseră. Învierea și înălțarea Sa, precum și lucrarea Lui din ceruri, ca Mijlocitor pentru omul căzut, erau subiecte asupra cărora simțeau bucuria să se oprească. Pe drept cuvânt, păgânii îi puteau numi creștini, deoarece ei predicau pe Hristos și rugăciunile lor către Dumnezeu le adresau în Numele Lui.  Dumnezeu le dăduse numele de creștini. Acesta este un nume regal, dat tuturor acelora care se alătură lui Hristos. Despre acest nume scria Iacov mai târziu: „Oare nu bogații vă asupresc și vă târăsc înaintea judecătorilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtați?”. (Iacov 2, 6.7.). Și Petru a declarat: „Dacă suferă pentru că este creștin, să nu-i fie rușine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta”. „Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi: Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihnește peste voi”. (1 Petru 4, 16.14.). Credincioșii din Antiohia au înțeles că Dumnezeu era gata să lucreze în viața lor „după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea”. (Filipeni 2, 13.). Trăind, așa cum era situația lor, în mijlocul unor oameni care părea că se îngrijesc mai puțin de lucrurile de interes veșnic, ei au căutat să capteze atenția celor cu inima sinceră și să dea o mărturie pozitivă despre Acela pe care Îl iubeau și Căruia Îi slujeau. În lucrarea lor în umilință, ei au învățat să depindă de puterea Duhului Sfânt, care să facă rodnic cuvântul vieții. Și astfel, în diferitele căi ale vieții, ei dădeau zilnic mărturie despre credința lor în Hristos. Exemplul urmașilor lui Hristos din Antiohia ar trebui să fie o inspirație pentru fiecare credincios ce trăiește astăzi în marile orașe ale lumii. În timp ce este după rânduiala lui Dumnezeu ca lucrători aleși, consacrați și cu talente să fie stabiliți în mari centre populate, spre a conduce eforturi evanghelistice, tot la fel este scopul Său ca membrii comunității care trăiesc în aceste orașe să folosească talentele date lor de Dumnezeu în lucrarea pentru suflete. Bogate binecuvântări sunt puse deoparte pentru aceia care se predau cu totul chemării lui Dumnezeu. Când asemenea lucrători se străduiesc să câștige suflete pentru Iisus, vor vedea că mulți, la care niciodată mai înainte nu se putea ajunge în niciun alt chip, sunt gata să răspundă unei înțelepte străduințe personale. Activitatea lui Pavel în Antiohia, în tovărășie cu Barnaba, l-a întărit în convingerea că Dumnezeu l-a chemat să facă o lucrare deosebită pentru Neamuri. Cu ocazia convertirii lui Pavel, Domnul spusese că el avea să ajungă un slujitor al Neamurilor, spre a le „deschide ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți”. (Faptele Apostolilor 28, 16.). Îngerul care s-a arătat lui Anania spusese despre Pavel: „El este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel”. (Faptele Apostolilor 9, 15.). Și Pavel însuși, mai târziu în experiența sa creștină, pe când se ruga în templul din Ierusalim, a fost vizitat de un înger din Cer, care l-a îndemnat: „Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri”. (Faptele Apostolilor 22, 21.). Astfel, Domnul îi dăduse lui Pavel însărcinarea de a intra în marele câmp misionar al lumii Neamurilor. Spre a-l pregăti pentru această întinsă și grea lucrare, Dumnezeu îl adusese în strânsă legătură cu Sine și desfășurase înaintea sa fermecătoarea viziune a frumuseții și slavei Cerului. Lui i-a fost dată lucrarea de a face cunoscut „taina” care fusese „ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16, 25), „taina voii Sale” (Efeseni 1, 9), „care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor”, spune Pavel, „am fost făcut eu.... Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile, pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru”. (Efeseni 3, 5-11.).Dumnezeu a binecuvântat din belșug lucrarea lui Pavel și a lui Barnaba în răstimp de un an, cât au rămas ei cu credincioșii din Antiohia. Dar niciunul dintre ei nu fusese încă în mod oficial consacrat lucrării de slujire a Evangheliei. Acum, ei au ajuns la un punct în experiența lor creștină, când Dumnezeu avea să le încredințeze ducerea mai departe a unei grele lucrări misionare, în săvârșirea căreia ei aveau să aibă nevoie de fiece folos care putea fi dobândit prin mijlocirea Bisericii. „În Biserica din Antiohia erau niște prooroci și învățători: Barnaba, Simon numit Niger, Luciu din Cirene, Manaen ... și Saul”. Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneți-Mi deoparte pa Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Înainte de a fi trimiși ca misionari în lumea păgână, acești apostoli au fost în mod solemn consacrați lui Dumnezeu prin post și rugăciune, cum și prin punerea mâinilor. În felul acesta, erau împuterniciți de Biserică nu numai să învețe adevărul, ci să îndeplinească și actul botezului și să organizeze Biserici, fiind investiți cu deplina autoritate eclesiastică. În momentul acesta, Biserica Creștină intra într-o eră importantă. Lucrarea de vestire a soliei Evangheliei printre Neamuri avea să fie acum urmărită cu putere; și, ca urmare, Biserica avea să fie întărită printr-un mare seceriș de suflete. Apostolii, care fuseseră aleși să conducă această lucrare, aveau să fie supuși bănuielii, prejudecății și geloziei. Învățăturile lor cu privire la surparea „zidului de la mijloc care-i despărțea” (Efeseni 2, 14), care despărțise atât de mult lumea iudaică de Neamuri, în mod firesc avea să atragă asupră-le învinuirea de erezie; și autoritatea lor ca slujitori avea să fie pusă la îndoială de mulți iudei zeloși și credincioși; Dumnezeu prevăzuse greutățile pe care aveau să le întâmpine servii Săi; și, pentru ca lucrarea lor să fie mai presus de orice învinuire, El a îndrumat Biserica prin descoperire ca ei să fie în mod public puși deoparte pentru lucrarea de predicare. Consacrarea lor era o recunoaștere publică a alegerii lor divine, spre a duce Neamurilor vestea cea bună a Evangheliei. Atât Pavel, cât și Barnaba primiseră deja însărcinarea, personal, de la Dumnezeu Însuși, iar ceremonia punerii mâinilor nu adăugase niciun har în plus sau vreo însușire reală. Aceasta nu era decât o formă de recunoaștere a alegerii pentru o slujbă anumită și o recunoaștere a autorității cuiva în acea slujbă. Prin aceasta, se punea sigiliul Bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu. Pentru iudei, această formă avea o mare însemnătate. Când un tată iudeu binecuvânta pe copiii săi, cu mult respect își punea mâinile peste capetele lor. Când un animal era închinat să fie adus ca jertfă, mâna celui investit cu autoritate preoțească era pusă asupra capului victimei. Și când slujitorii Bisericii credincioșilor din Antiohia și-au pus mâinile asupra lui Pavel și Barnaba, prin lucrarea aceasta ei cereau lui Dumnezeu să-Și reverse binecuvântarea Sa asupra apostolilor aleși și a consacrării lor pentru lucrarea deosebită pentru care fuseseră puși deoparte. Mai târziu, s-a abuzat foarte mult de ceremonia punerii mâinilor - o importanță neîndreptățită a fost legată de acest act, ca și cum o putere se cobora deodată asupra acelora care primeau o asemenea consacrare, făcându-i de îndată demni pentru oricare din lucrările pastorale. Dar, în punerea deoparte a acestor doi apostoli, nu avem niciun raport cum că ei ar fi primit vreo putere deosebită prin simpla faptă a punerii mâinilor. Nu găsim decât simplul raport despre întărirea lor prin binecuvântare și despre rezultatul pe care aceasta l-a avut asupra lucrării lor viitoare. Împrejurările în legătură cu punerea deoparte a lui Pavel și a lui Barnaba, prin Duhul Sfânt, pentru o anumită ramură de lucrare, arată clar că Domnul lucrează în Biserica Sa prin instrumente alese de El. Cu ani înainte, când planul lui Dumnezeu cu privire la Pavel i-a fost pentru prima dată descoperit prin Însuși Mântuitorul, Pavel a fost după aceea pus imediat în legătură cu membrii noii Biserici organizate în Damasc. Mai mult încă, Biserica din locul acela nu a fost lăsată multă vreme în întuneric cu privire la experiența personală a fariseului convertit. Și acum, când însărcinarea divină dată în vremea aceea avea să fie dusă mai deplin la îndeplinire, Duhul Sfânt, dând din nou mărturie despre Pavel, ca fiind un vas ales spre a duce Evanghelia la Neamuri, a pus asupra Bisericii lucrarea de a-l consacra pe el și pe conlucrătorul său. Pe când conducătorii bisericii din Antiohia „slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”.  Dumnezeu a făcut Biserica Sa de pe Pământ un canal de lumină și, prin ea, El aduce la cunoștință planurile și voința Sa. El nu dă unuia dintre servii Săi o experiență independentă și potrivnică de experiența Bisericii însăși. Nici nu dă cuiva o cunoaștere a voinței Sale aparte de întreaga Biserică, în timp ce Biserica - trupul lui Hristos - este lăsată în întuneric. În providența Sa, El pune pe slujitorii Săi în strânsă legătură cu Biserica Sa, pentru ca ei să se încreadă mai puțin în ei înșiși și să aibă o mai mare încredere în alții pe care El îi călăuzește spre a face să înainteze lucrarea Sa. Totdeauna au fost în Biserică dintre aceia care sunt mereu înclinați către independență. Se pare că ei nu pot înțelege că independența spiritului face ca instrumentul omenesc să aibă prea multă încredere în sine și să se încreadă în propria sa judecată mai degrabă decât să dea respect sfatului și să prețuiască mai mult judecata fraților săi, mai ales a celor aleși de Dumnezeu în slujba de conducere a poporului Său. Dumnezeu a investit Biserica Sa cu autoritate și putere deosebită pe care nimeni nu este îndreptățit să o nesocotească sau să o disprețuiască; căci acela care face aceasta disprețuiește glasul lui Dumnezeu. Cei care sunt înclinați să socotească judecata lor proprie ca fiind desăvârșită sunt în mare primejdie. Străduința bine chibzuită a lui Satana este aceea de a despărți pe unii ca aceștia de cei care sunt canale de lumină prin care Dumnezeu a lucrat la ridicarea și întinderea lucrării Sale pe Pământ. A neglija sau a disprețui pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să poarte răspunderi de conducere în legătură cu înaintarea adevărului înseamnă a lepăda mijloacele rânduite de El pentru ajutarea, încurajarea și întărirea poporului Său. Ca un lucrător din via Domnului să desconsidere aceasta și să considere că lumina sa trebuie să nu vină prin niciun alt canal, ci direct de la Dumnezeu, înseamnă să se așeze într-o poziție care îl pune în primejdie de a fi înșelat de vrăjmaș și răsturnat la pământ. Domnul, în înțelepciunea Sa, a rânduit ca, prin mijlocirea strânsei legături care trebuie să fie întreținută de toți credincioșii, creștin să fie unit cu creștin și comunitate cu comunitate. În felul acesta, uneltele omenești vor fi făcute în stare să conlucreze cu Dumnezeirea. Fiecare unealtă va fi supusă Duhului Sfânt, și toți credincioșii vor fi uniți într-un efort organizat și bine îndrumat spre a vesti lumii fericita nădejde a harului lui Dumnezeu. Pavel a privit prilejul ceremoniei întăririi sale prin binecuvântare, ca marcând începutul unei noi și importante epoci din viața sa. De aici încolo, a fost socotit începutul apostolatului său în Biserica Creștină. În timp ce lumina Evangheliei strălucea cu putere în Antiohia, o importantă lucrare era continuată de către apostolii care rămăseseră la Ierusalim. În fiecare an, cu ocazia sărbătorilor, mulți iudei din toate țările veneau la Ierusalim ca să se închine la templu. Unii dintre acești peregrini erau oameni pătrunși de o mare evlavie și sârguincioși cercetători ai profețiilor. Ei nădăjduiau și doreau după venirea lui Mesia Cel făgăduit, nădejdea lui Israel. În timp ce Ierusalimul era plin cu acești străini, apostolii predicau pe Hristos cu un curaj neșovăitor, cu toate că-și dădeau seama că făcând aceasta își puneau mereu viața în primejdie. Duhul lui Dumnezeu a pus sigiliul său asupra lucrării apostolilor și mulți s-au convertit la credință; și acești convertiți, întorcându-se în căminurile lor din diferitele părți ale lumii, au răspândit sămânța adevărului printre toate neamurile, cum și printre toate clasele sociale. Dintre apostolii care au pornit să facă această lucrare s-au evidențiat în mod deosebit Petru, Iacov și Ioan, care aveau încredere că Dumnezeu îi alesese să predice pe Hristos printre conaționalii lor. Ei au lucrat cu credincioșie și înțelepciune, folosindu-se de „cuvântul prorociei făcut și mai tare” (2 Petru 1, 19), în străduința lor de a convinge „casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Iisus, pe care” iudeii Îl răstigniseră. (Faptele Apostolilor 2, 36.).