SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A OPTSPREZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A OPTSPREZECEA

40.Cartea lui Tobit (necanonică):

 Cartea lui Tobit sau pe scurt Tobit este o carte din Septuaginta - Vechiul Testament în tradiția biblică ortodoxă și catolică -, conţinând 14 capitole. A fost probabil scrisă în limba aramaică, mai ales ca între documentele de la Qumran s-au găsit fragmente aramaice ale cărţii. Autorul cărţii este necunoscut. Cartea începe cu istoria unui israelit drept din tribul lui Neftali, pe nume Tobit (care înseamnă „Yahwe este dumnezeul meu”, ebr. טובי or טוביהו, gr. Τωβίτ), care locuia în Ninive după deportarea triburilor Israelului de Nord în Asiria în anul 721 î.H., sub Sargon al II-lea, primele doua capitole şi jumătate fiind scrise la persoana întâi iar restul la persoana a treia. Tobit a fost remarcat de către Arhanghelul Rafael pentru eforturile sale de a înmormânta în modul cuvenit israeliţii măcelăriţi de Sanherib, lucru pentru care regele i-a confiscat averea şi l-a exilat. După moartea lui Sanherib, i se permite întoarcerea la Ninive, dar pe drum, din nou, îngroapă un om care fusese ucis pe stradă. În acea noapte, el adoarme sub cerul liber şi este orbit de o pasăre care se uşurează pe ochii lui. Acest lucru îi aduce mari necazuri în căsnicie, şi, în cele din urmă, el se roagă să moară. În acelaşi timp, în Media, o tânără femeie pe nume Sara se roagă să-şi găsească moartea din disperare. Ea pierduse şapte soţi din cauza demonului senzualităţii, Asmodeu, care răpea şi ucidea fiecare bărbat cu care se căsătorea, chiar în noaptea nunţii şi înainte ca acea căsătorie să se consume. Dumnezeu îl trimite pe Arhanghelul Rafael (care înseamnă „Dumnezeu vindecă”) deghizat în om, să îl vindece pe Tobit şi să o elibereze pe Sara de demon.

  Cea mai mare parte a povestirii este dedicată fiului lui Tobit, Tobiah/Tobie sau Tobiyah (greacă: Τωβίας/ Tobias), care este trimis de tatăl său să recupereze o sumă de bani pe care Tobit o depozitase cu ceva vreme înainte în îndepărtata ţară Media. Rafael se prezintă ca fiind neamul lui Tobit, Azaria, şi se oferă să-l ajute şi să-l protejeze în călătoria sa. Sub îndrumarea lui Rafael, Tobias călătoreşte spre Media, însoţit şi de câinele său. Pe drum, el este atacat de un peşte gigantic, a cărui inimă, ficat şi vezica biliară sunt extrase pentru a fi folosite ca medicamente. La sosirea în Media, Rafael îi povesteşte lui Tobias despre frumoasa Sara, cu care Tobias se poate căsătorii deoarece ea are legături de rudenie cu tribul său. Rafael îl instruieşte pe tânăr să ardă ficatul şi inima peştelui pentru a alunga demonul atunci când îl va ataca în timpul nopţii. Cei doi se căsătoresc, iar fumul organelor arse alungă demonul departe, în Egiptul de Sus, unde Rafael îl ajunge şi îl înlănţuie. Între timp, tatăl Sarei sapă în secret un mormânt în care să-l îngroape pe Tobias (pe care îl presupune mort). Surprins de faptul ca ginerele său este încă viu şi este bine, el ţine o petrecere de nuntă de două ori mai lungă şi umple în secret groapa pe care o săpase. Deoarece el nu poate pleca de la petrecerea de nuntă, Tobias îl trimite pe Rafael să îi aducă banii tatălui său. După petrecere, Tobias şi Sara se reîntorc în Ninive. Acolo, Rafael îi spune tânărului să folosească vezica biliară a peştelui ca să vindece orbirea tatălui său. Apoi, Rafael îşi dezvăluie adevărata identitate şi se reîntoarce în Împărăţia Cerurilor. Tobit cântă un imn de laudă. El îi spune fiului său să plece din Ninive înainte ca Dumnezeu să o distrugă, după cum profeţise. După rugăciune, Tobit moare, fiind la o vârstă înaintată. După înmormântarea tatălui său, Tobias se reîntoarce la Media cu întreaga sa familie.

  În Noul Testament, saducheii îl ispitesc pe Iisus cu exemplul femeii care a avut șapte bărbați unul după altul (Marcu 12, 20-22) care poate fi o aluzie la povestea din aceasta carte, cu Tobias, fiul dreptului Tobit, ca ultimul soţ al Sarei. Este de remarcat că lipsa de copii a Sarei este o aluzie la faptul că ea este numită după Sara, soţia lui Avraam.

Viaţa de familie şi valorile ei în Cartea lui Tobit:

  În Cartea lui Tobit o mare importanţă este acordată căsătoriei lui Tobie/Tobias cu Sara, acesteia fiind dedicate cinci capitole (Tobit 5-9). În fapt, de la bun început scopul călătoriei lui Tobie şi a lui Azaria (alias Rafael) în Media s-a supus unei schimbări esenţiale: mai importantă decât recuperarea talanţilor depuşi la Gabael a fost încheierea căsătoriei cu o rudă apropiată. Episodul recuperării banilor ocupă un loc secundar în naraţiune, fiind subordonat scenei nunţii, deoarece nu Tobie realizează această acţiune, ci îngerul Rafael. Toată călătoria dus-întors la Ragheş se inserează în contextul celebrării căsătoriei. Îngerul Rafael îndeplineşte rolul de mediator între cele două familii. În capitolul 6 al cărţii, Tobie pare să fie conştient de suferinţa Sarei şi de zvonurile legate de atacurile demonice. Îşi exprimă îngrijorarea în faţa unei iminente confruntări cu demonul care de la bun început i se pare sortită eşecului. Încercarea nereuşită a celor şapte bărbaţi dinaintea lui nu face decât să-i sporească neîncrederea şi neliniştea sufletească. Îşi face griji justificate pentru viitorul părinţilor săi: moartea unicului lor fiu le va produce cu siguranţă o durere prea mare şi nu va mai fi nimeni care să-i îngrijească la adânci bătrâneţe oferindu-le după moarte o îngropare corespunzătoare stării lor (Tobit 6, 14-15).Vorbind cu autoritatea unui trimis divin şi invocând Legea lui Moise, îngerul o descrie pe Sara în culori favorabile. Insistă asupra faptului că, fiind unica fiică la părinţii ei, Sara nu are o rudă mai apropiată decât pe Tobie. Aşadar, Tobie este cel mai îndreptăţit în a o primi de soţie şi astfel să moştenească proprietatea tatălui ei (Tobit 6, 12a). De asemenea, îngerul laudă frumuseţea fizică şi morală a fetei: „(Sara) este înţeleaptă, curajoasă şi foarte frumoasă, iar tatăl ei este un om bun” (Tobit 6, 12b). Rafael îi aminteşte şi de sfaturile părinteşti făcând referire la practica căsătoriei endogame. Îl asigură de reuşita încercării folosind un semn: pescuirea minunată a unui peşte mare în apele fluviului Tigru. Prinderea animalului feroce, care mai întâi ameninţă viaţa lui Tobie, devine semn al prezenţei divine. Prin îngerul său Dumnezeu îl va acompania pe Tobie de-a lungul întregii călătorii, îl va ajuta să se căsătorească cu Sara şi îl va readuce sănătos la părinţii săi (Tobit 6, 1-2). Instrucţiunile îngerului sunt probabil inspirate din folclorul oriental încărcat cu practici medicinale şi simboluri gestuale ale căror semnificaţii contemporanii autorului le cunoşteau. Eroul îl va exorciza pe demon prin intermediul fumigaţiei produse din arderea ficatului şi a inimii peştelui capturat (Tobit 6, 17-18). Prin ungerea cu fiere va reda tatălui său vederea (Tobit 6, 1-5). Desigur, autorul a văzut în toate acestea doar nişte motive literare pe care le-a preluat din legendele răspândite în epocă. Tobie este încurajat de către înger: el va supravieţui pentru că, potrivit planului divin, Sara a fost menită să-i devină mireasă (Tobit 6, 14-18). Textul grec σοὶ γάρ ἐστιν μεμερισμένη πρὸ τοῦ αἰῶνος (Tobit 6, 18) într-o traduce literală poate fi redat astfel: „căci ea ţi-a fost menită dinainte de veci”. Între rabini domnea următoarea convingere: „Fiecărui soţ îi este aleasă (în Ceruri) o soţie potrivită meritelor sale” (cf. B’rešit Raba, 68, 4). Prin aceasta nu se exprimă ideea despre destin, configurată la vechii greci prin simbolul filosofic de μοῖρα/moira, ci credinţa în planul providenţial al lui Dumnezeu privitor la viaţa de familie: alegerea unei soţii corespunzătoare soţului ei. Odată învins cel rău, căsătoria celor doi tineri va fi binecuvântată cu naşterea de copii. Nunta devine un legământ care pregăteşte şi anunţă Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că prin ea se împlineşte promisiunea făcută lui Avraam referitoare la o descendenţă numeroasă. Cuvintele lui Rafael au avut un efect imediat. Tobie trece de la frica de moarte la iubirea gingaşă. Cu simplitate autorul descrie modul în care Tobie se îndrăgosteşte de Sara. El se supune complet voinţei divine încurajat de către înger: „Când Tobie a auzit cuvintele lui Rafael, că ea este sora lui, din seminţia casei tatălui său, a iubit-o mult şi inima i s-a alipit de ea” (Tobit 6, 18). Acest dialog dintre înger şi Tobie poate fi paralelizat cu scena conversaţiei dintre trimisul lui Avraam şi familia Rebecăi. Cuvintele lui Eliezer au avut acelaşi efect ca şi cele ale lui Rafael: a reuşit să o facă pe Rebeca să tânjească după Isaac (Facerea 24, 58), bărbat pe care nu-l văzuse şi nici nu auzise de el vreodată, şi care, pe deasupra, locuia departe, împreună cu tatăl său.

  Un moment unic îl reprezintă confirmarea căsătoriei printr-un document scris. Legea mozaică nu prevede pregătirea unui astfel de contract semnat prin care căsătoria să devină validă. Însă această practică s-a impus în mediile Diasporei. În Mesopotamia practica scrierii contractelor matrimoniale data din timpul regelui babilonian Hammurabi (cca. 1700 î.H.). În Egipt, contractele de căsătorie erau scrise pe papirus, în timp ce în Asiria erau stilate pe tăbliţe de argilă. Evreii din diaspora se adaptau obiceiurilor întâlnite în ţările gazde. În cazul Sarei semnarea documentului era necesară deoarece ei îi revenea dreptul de a moşteni proprietatea familiei fiind unica fiică la părinţii ei.

Realitatea cărţii: Cartea - scrisă în sec. III-II î.H., la sfârşitul robiei - face parte din grupul „cărţilor deuterocanonice”, care au fost abandonate de canonul iudeu, dar considerate inspirate şi, prin urmare, recuperate de creştini doar după sec. al IV-lea. Evreii şi protestanţii nu le recunosc ca fiind canonice. Cartea lui Tobit, fiind o povestire sapienţială, trebuie luată în serios, nu pentru că s-a întâmplat în trecut, ci pentru că spune adevărul cu privire la viaţa şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Astfel, cartea meditează asupra legăturii dintre experienţa vieţii şi credinţă, cu scopul de a ne arăta cum să trăim. Ea nu doreşte să descrie o realitate istorică, ci să transmită un mesaj mântuitor, spre folosul generaţiilor viitoare, al nostru. De fapt, în Biblie, „înţelepciunea” este capacitatea de a şti să trăieşti, de a şti să-ţi analizezi în mod critic existenţa, în spiritul credinţei în Dumnezeu. În final, autorul sacru doreşte să ne instruiască să ne trăim în mod corect şi credincios viaţa pe Pământ. El cheamă credincioşii să fie responsabili cu viaţa lor şi să înveţe să trăiască respectând voinţa lui Dumnezeu. A trăi în credinţă este o artă, implică efort şi educaţie. Omul trece prin greutăţi, până când înţelege că este un fiu iubit al lui Dumnezeu, care trebuie să răspundă unei misiuni primite de la El. A trăi corect trebuie să fie ocupaţia de bază a tuturor oamenilor! Cartea lui Tobit descrie cum poate un om să trăiască şi să fie credincios în exil, departe de ţara şi chiar de familia sa (ceea ce reprezintă un dublu exil!). De fapt, Tobit nu este interesat atât de felul cum trăiesc evreii în exil, ci de modul în care erau încurajaţi şi stimulaţi să se încreadă în Dumnezeu, în timp ce se aflau departe de ţara lor. Prin urmare, el relatează o poveste frumoasă, în care fiecare om să se poată regăsi, măcar parţial, pentru ca să înveţe să-şi schimbe viaţa, la lumina acestui text.

41. Cartea Iuditei (necanonică):

 Ca şi Cartea lui Tobit şi cea a  Esterei, şi Cartea Iuditei se axează pe o singură persoană: Iudita. Dumnezeu se foloseşte de ea pentru a-l salva pe poporul său de asediul armatei asiriene, conduse de generalul Holofern. Cartea a fost scrisă pe la jumătatea sec. al II-lea î.H., în Palestina, de către un evreu al cărui nume nu este cunoscut. Şi prin această carte, autorul doreşte să scoată în evidenţă grija lui Dumnezeu faţă de popor chiar şi atunci când acesta este în strâmtorare. Cartea are 16 capitole, împărţite astfel:

- 1,1-7,23: invazia asiriană în Palestina şi asedierea oraşului Betulia;

- 14,11-16,25: uciderea lui Holofern de către Iudita;

- 14,11-16,25: victoria asupra cuceritorilor asirieni şi imnul de mulţumire al poporului.

  Betulia, un oraş din Regatul de Nord, cu o poziţie strategică deosebită, a fost asediat de armatele asirienilor conduse de generalul Holofern. Asedierea a însemnat imposibilitatea ca cineva din interiorul oraşului să iasă pentru a se aproviziona cu cele necesare. Puţin a lipsit să se predea. În această situaţie, din punct de vedere uman, fără vreo ieşire, decât capitularea, Dumnezeu dă curaj Iuditei, o văduvă tânără şi cu frică de Dumnezeu, iar aceasta va fi salvatoarea oraşului. Profită de frumuseţea şi farmecul ei, câştigă încrederea generalului Holofern, iar acesta dă o petrecere în timpul căreia, turmentat fiind, Iudita îi taie capul. Dimineaţa, după ce soldaţii îl găsesc pe Holofern mort, îngroziţi, se risipesc, eliberând oraşul de asediu. Astfel, atât Betulia cât şi Ierusalimul, care ar fi urmat, au scăpat de invazia asirienilor. Ideea teologică a Cărţii Iuditei este că eliberarea nu vine prin forţa sau puterea oamenilor, ci prin fidelitatea faţă de Dumnezeu. Dacă păcatul aduce pedeapsa, împlinirea Legii aduce binecuvântarea. Dumnezeu se foloseşte în planurile Sale de ceea ce este slab, nesemnificativ, tocmai pentru a-i da de ruşine pe cei care se cred puternici. Această văduvă simplă îşi trăia credinţa faţă de Dumnezeu în tăcere şi cu simplitate. Nu avea nimic din mândria generalului Holofern, nici din cea a multora din regii lui Israel. Se poate deduce că Iudita cunoştea bine cele prescrise de Cartea Leviticului, cu privire la văduve şi orfani, de aceea se încrede în Dumnezeu. Ştie că el nu o va dezamăgi. Ceea ce este semnificativ este faptul că, datorită trăirii credinţei ei, Dumnezeu salvează Betulia şi Ierusalimul, aşa cum altădată salva omenirea printr-o singură familie, aceea a lui Lot, aşa cum salva poporul israelit din Egipt prin minuni şi semne mari, semn că promisiunea lui Dumnezeu rămâne valabilă, deşi continuarea împlinirii ei, de data aceasta, se face printr-o femeie. Iudita simte în sine responsabilitate faţă de Legea lui Dumnezeu. Ştia bine ce ar fi putut însemna o nouă ocupaţie păgână. Dumnezeul lui Israel nu ar mai fi avut loc printre zeii asirienilor, iar pedeapsa ar fi fost inevitabilă, de data aceasta chiar din partea lui Dumnezeu. Meritul Iuditei este acela că, în mijlocul greutăţilor nu uită să strige spre Dumnezeu, care o şi ascultă. Ba, mai mult, prin ea, o femeie văduvă şi săracă, Dumnezeu scapă de la pieire o cetate întreagă şi Ierusalimul. Un dar pe care ea, din cauza condiţiei ei, nu-l aştepta. Şi Dumnezeu îşi îndreaptă din nou faţa către popor. Numele Iuditei înseamnă „iudee”. De altfel, termenul „iudei” vine de la tribul lui „Iuda”, în ebraică „Iehuda”, care de obicei este explicat ca prescurtare de la „Iehud-el”, „Dumnezeu să fie preamărit”. Prin frumuseţea ei, Iudita îl încântă pe şeful armatei duşmane Holofern/Olofern care conducea asediul cetăţii ei, iar în timpul somnului îi taie capul tiranului, salvând astfel poporul de la distrugerea iminentă.    Cartea Iuditei cuprinde numeroase incongruenţe istorice şi geografice, tocmai pentru că nu vrea să fie o dare de seamă a unor fapte istorice ci expunerea unuor elemente supra-istorice. Sub aspect literar, poate fi definită o scriere didactică înveşmântată cu elemente de naraţiune istorică, ce urmăreşte să arate care sunt puterile şi forţele care determină cursul istoriei. Astfel, puternicul şi cruntul Holofern este expresia unei puteri mondiale sigură de sine dar duşmană a lui Dumnezeu. În contrast cu acesta, nu întâmplător este pusă o femeie slabă dar umilă şi frumoasă, care reprezintă micul şi asupritul popor al lui Dumnezeu. Conflictul dintre cele două personaje este bătălia dintre bine şi rău, fără legătură cu un timp şi un loc determinat. De aici, şi licenţa autorului de a folosi nume şi date istorice cu mare libertate, chiar dacă nu în mod arbitrar.

 

42.Cartea lui Baruh (necanonică):

  Toate manuscrisele greceşti dau ca titlu/autor al cărţii pe „Baruh”. Prima întrebare ar putea fi: cine este acest Baruh? Din Cartea lui Ieremia cunoaştem un Baruh, secretar al profetului, care a trăit aşadar în secolele VII-VI î.H.. Legăturile Cărţii lui Baruh cu alte scrieri biblice târzii (Iov, Daniel, Sirah) nu îngăduie atribuirea ei acestui personaj.  Cadrul istoric precizat din primele versete ale cărţii este cel al exilului: la cinci ani după căderea Ierusalimului, Baruh o citeşte în faţa celor deportaţi în Babilon, provocând astfel căinţa lor. Aşadar, textul trimite la personajul Baruh din Cartea lui Ieremia. Aici, Baruh intervine în patru scene decisive. Prima dată (Ier. 39 (32),12-16), în „al optsprezecelea an al lui Nabucodonosor”, în timpul asediului Ierusalimului din 587 î.H.: în curtea închisorii unde a fost aruncat, din porunca lui Sedekias, Ieremia îi încredinţează lui Baruh, „fiul lui Nerias, fiul lui Maasaias”, cele două exemplare ale actului de cumpărare a terenului de la Anatoth, ca să le păstreze pentru momentul întoarcerii exilaţilor în patrie. A doua scenă ne poartă cu optsprezece ani în urmă, „în al patrulea an al lui Ioakim”, în 605 î.H. (Ier. 43 (36 - numerotarea capitolelor în LXX),1-4): Ieremia, care nu mai are voie să intre în templu, îl trimite pe Baruh să citească acolo sulul unde acesta scrisese sub dictarea maestrului său „toate cuvintele Domnului”. Citirea acestor profeţii, care cer o politică de supunere faţă de Babilon, provoacă indignarea ascultătorilor, aşa încât unii demnitari îl sfătuiesc pe Baruh să se pună la adăpost împreună cu Ieremia înainte să afle regele. O indignare similară este provocată de cealaltă intervenţie a lui Baruh pe scena politică (Ier. 50 (43),3), după cucerirea Ierusalimului şi asasinarea lui Godolias, în 587 î.H., Ieremia îi repetă „rămăşiţei lui Iuda” că trebuie să se supună regelui Babilonului şi să nu fugă în Egipt: ascultătorii îl acuză pe Baruh că ar fi instigatorul acestei atitudini defetiste. Ultima menţionare a lui Baruh apare la sfârşitul Cărţii lui Ieremia în versiunea LXX (51,31-35 (45,1-5)), din nou cu optsprezece ani mai devreme, „când (el) a scris cuvintele acestea din gura lui Ieremia, în anul al patrulea al lui Ioakim”. Profetul îi vesteşte secretarului său copleşit de mâhnire că Dumnezeu îi va păzi viaţa oriunde va merge. Aceste patru episoade sunt grupate în jurul a două evenimente decisive în istoria lui Israel: al doilea şi al patrulea datează de la înscăunarea lui Nabucodonosor, iar primul şi al treilea se petrec în timpul asedierii, apoi al cuceririi Ierusalimului de către acesta. În amândouă ocaziile, se vede atmosfera de ostilitate stârnită de misiunea politică a lui Ieremia şi importanţa implicării lui Baruh alături de maestrul său. De fiecare dată Ieremia îşi desemnează secretarul ca garant în viitor pentru adevărul mesajului său: cartea care împrumută numele lui Baruh împlineşte această misiune. Textul Cărţii lui Ieremia nu aminteşte însă de vreo prezenţă a lui Baruh la Babilon, ci ni-l arată însoţindu-l pe maestrul său în Egipt (Ier. 50 (43), 6-7). Pentru a imagina o astfel de prezenţă, redactorul Cărţii lui Baruh se va fi inspirat, poate, din episodul în care Ieremia, după ce a rostit oracolele împotriva Babilonului, le scrie într-o carte şi îl trimite pe „Saraias, fiul lui Nerias, fiul lui Maasaias”, adică pe fratele lui Baruh, să meargă să le citească la Babilon (Ier. 28 (51),59-62). Flavius Iosephus afirmă că, după cucerirea Egiptului de către babilonieni, Baruh şi Ieremia au fost luaţi de aceştia la Babilon. O prezenţă a lui Baruh la Babilon este reluată în alte surse iudaice, - Seder Olam Rabba 26 sau Midraş Rabba la Cântarea Cântărilor 5,5. Împotriva oricărei cronologii, el apare chiar ca maestrul cărturarului Ezdra/Ezra (Megillah 16b). Tradiţia rabinică îi recunoaşte lui Baruh titlul de profet; în tratatul Megillah (14b) din Talmudul Babilonian, el este socotit printre „cei opt profeţi care se trag din desfrânata Rahab”. Acelaşi şir de profeţi apare şi în alte tratate, de pildă Sifre la Numeri sau Seder Olam Rabba. Unul dintre manuscrisele latine ale Cărţii lui Baruh poartă titlul Prophetia Baruch; Baruch ho prophētēs este şi titlul versiunii copte bohairice. Această tradiţie privind caracterul profetic al personajului nostru poate explica mesajul de mântuire cu care se încheie cartea.

  Datarea: Singurul reper temporal interior cărţii este constituit de ficţiunea istorică din primele două versete; restul pare a se petrece într-un timp nedefinit. De aici, existenţa unor ipoteze de datare foarte diverse, care merg de la perioada persană până la distrugerea celui de-al doilea Templu. Dezvoltând o ipoteză a lui B.N. Wambacq, P.-M. Bogaert situează redactarea cărţii la sfârşitul domniei lui Augustus (către anul 17 d.H.), bazându-se pe unele indicii istorice din prefaţă (1,1-14): trimiterea de bani la Ierusalim spre a se face rugăciuni şi jertfe pentru regii păgâni, prezenţa, la Roma, a unor „fii de regi”. Majoritatea cercetătorilor însă datează cartea în perioada Macabeilor: lipsa unor teme prezente în scrierile post-biblice mai târzii ar putea trimite la secolul II î.H.. Într-adevăr, în Baruh nu se găseşte nicio urmă de demonologie, referirea la demoni în 4,7.35 fiind un împrumut din cărţile precedente; nu apare nicio perspectivă eshatologică, salvarea făgăduită exilaţilor constând doar în încetarea suferinţei şi întoarcerea în ţară, în lumea aceasta (4,22.29); nu se vorbeşte despre înviere, ci doar despre Hades (2,17; 3,11.19). În acelaşi timp, apelul fierbinte la fidelitate faţă de Torah sugerează o epocă în care Legea este violent contestată, iar naţionalismul iudaic foarte ataşat de ea trimite cu gândul la perioada luptei împotriva atracţiilor elenismului. Dar, contrar opţiunii pentru lupta armată din 1 Macabei, autorul urmează mai degrabă mesajul lui Ieremia: acceptaţi jugul ocupantului, rămâneţi credincioşi lui Dumnezeu şi aşteptaţi izbăvirea făgăduită. De aceea, sub figura marelui preot Ioakim din punerea în scenă istorică (2,7), unii cercetători văd personalitatea marelui preot Alkimos (161-159 î.H.), descrisă atât de negativ în 1 şi 2 Macabei: acolo apare ca un nelegiuit, colaborator cu ocupantul, potrivnic lui Iuda şi fraţilor săi; totuşi, faptul că iudeii pioşi se adună în jurul acestuia (1Mac. 7,13) sugerează o altă imagine, aceea a unui mare preot care refuză lupta armată promovând loialitatea faţă de ocupant şi totodată fidelitatea faţă de Lege. În acest caz, pontificatul lui Alkimos ar putea fi un terminus a quo pentru redactarea Cărţii lui Baruh, subliniind în acelaşi timp importanţa marelui profet drept garant al partidei pacifiste.

43. Epistola lui Ieremia (necanonică):

  Această epistolă, în LXX, este așezată după Plângerile lui Ieremia. În Vulgata, se află în Cartea lui Baruh, drept al VI-lea capitol. Epistola este concepută sub forma unei scrieri adresate către evreii care trebuiau să plece în robia babilonică. În traducerile ortodoxe ale Bibliei este tipărită separat, după Cartea lui Baruh. Scopul acestei scrieri este de a-i îndemna pe evreii duși în robie să se ferească de cultul idolilor! Autorul descrie falsitatea idolilor și a cultului adus lor, arătând în ce constă adevăratul cult, care se cuvine doar lui Yahwe Dumnezeu. Limba greacă foarte elegantă sugerează drept autor un iudeu elenist din Alexandria - de altfel, scrierea a fost concepută direct în greacă, neexistând un text ebraic al acestei epistole. Cartea 2 Macabei face aluzie la această epistolă, astfel că scrierea ei ar putea fi situată undeva în a doua jumătate a secolului II î.H.. Epistola are o mare valoare morală și didactică. Ea cuprinde o concepție înaltă despre Dumnezeu și îndemnuri stăruitoare de a crede în El și de a disprețui idolii, care sunt doar „niște lemne îmbrăcate cu aur și argint!” - vs. 69.