SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ȘAPTEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ȘAPTEA.

14.Cartea biblică numărul 13 - 1 Cronici:

   Scriitorul: Ezra; locul scrierii: Ierusalim (?); data încheierii scrierii: aprox. 460 î.H.; perioada la care se referă: după 1 Cronici 9:44:  aprox. 1077-1037 î.H..

  Este Prima carte a cronicilor doar o listă cu genealogii? Este ea o simplă repetare a cărţilor Samuel şi Regi? Nicidecum! Această carte constituie o parte clarificatoare şi esenţială a relatării divine: esenţială în timpul când a fost scrisă, întrucât conţine informaţii privitoare la reorganizarea poporului şi a închinării, de asemenea esenţială şi de folos deoarece oferă un model de închinare pentru zilele de mai târziu, inclusiv pentru zilele noastre. Prima carte a cronicilor conţine unele dintre cele mai frumoase exprimări de laudă la adresa Domnului pe care le găsim în Scripturi. Ea oferă o minunată perspectivă a Împărăției Milenare, o Împărăție a dreptăţii, iar toţi cei ce speră în aceasta trag foloase studiind-o. De-a lungul secolelor, cele două Cărţi ale cronicilor au fost preţuite atât de iudei, cât şi de creştini. Ieronim, un traducător al Bibliei, a avut o părere atât de bună despre aceste două Cărţi ale cronicilor, încât le-a considerat un „rezumat al Vechiului Testament” şi a afirmat că „ele au o însemnătate atât de mare, încât cine susţine că este familiarizat cu scrierile sacre, dar nu cunoaşte aceste cărţi, se înşală.”

   După cât se pare, cele două Cărţi ale cronicilor au alcătuit la început o singură carte, sau sul, care ulterior a fost împărţită pentru a fi mânuită mai uşor. De ce au fost scrise Cronicile? Să analizăm contextul istoric. Exilul babilonian se sfârşise de aproximativ 77 de ani. Iudeii se reîntorseseră în ţară, dar în rândurile lor apăruse periculoasa tendinţă de a părăsi închinarea adusă lui Dumnezeu la templul reconstruit din Ierusalim. Ezra fusese împuternicit de împăratul Persiei să numească judecători şi învăţători ai Legii lui Dumnezeu (precum şi ai legii împăratului) şi să înfrumuseţeze casa Domnului. Era nevoie de liste genealogice exacte, ca să ofere garanţia că numai persoanele autorizate slujeau ca preoţi şi ca să ateste moştenirile triburilor care trebuiau să se îngrijească de necesităţile preoţilor. De asemenea, având în vedere profeţiile lui Dumnezeu privitoare la Împărăție, era obligatoriu să se păstreze o consemnare clară şi demnă de încredere a genealogiei lui Iuda şi a lui David. Ezra dorea cu ardoare să-i scoată din apatie pe iudeii restabiliţi şi să-i ajute să înţeleagă că erau moştenitori ai bunătăţii iubitoare a lui Dumnezeu, garantate prin legământ. De aceea, în Cronici el le-a oferit o relatare completă a istoriei poporului şi a originii omenirii, pornind de la primul om, Adam. Întrucât regatul lui David era punctul central, Ezra a adus în atenţie istoria lui Iuda, omiţând aproape în întregime relatarea complet neziditoare despre regatul celor zece triburi. El a descris eforturile depuse de cei mai mari regi ai lui Iuda pentru a construi sau a repara templul şi pentru a lua în mod zelos iniţiativa în închinarea adusă lui Dumnezeu. Ezra a atras atenţia asupra păcatelor de natură religioasă care au dus la prăbuşirea regatului, subliniind totodată promisiunile de restabilire făcute de Dumnezeu. El a accentuat importanţa închinării curate, îndreptând atenţia asupra multor detalii privitoare la templu, la preoţi, la leviţi, la maeştrii cântăreţi etc.. Israeliţii trebuie să fi fost foarte încurajaţi de această relatare istorică ce sublinia motivul întoarcerii lor din exil: restabilirea la Ierusalim a închinării aduse Domnului. Ce dovezi arată că Ezra a scris Cronicile? Ultimele două versete din A doua carte a cronicilor sunt identice cu primele două versete din Ezra, iar A doua carte a cronicilor se încheie la mijlocul unei fraze care este redată în întregime în Ezra 1:3. Aşadar, cel care a scris Cronicile trebuie să fi scris şi cartea Ezra. Lucrul acesta este confirmat şi de asemănarea dintre cărţile Cronici şi Ezra în ce priveşte stilul, termenii, exprimarea şi ortografia. Unele expresii care apar în aceste două cărţi nu mai apar nicăieri în Biblie. Ezra, care a scris cartea ce îi poartă numele, trebuie să fi scris şi Cronicile. Tradiţia iudaică susţine această concluzie. Nimeni nu era mai calificat decât Ezra să compileze această istorie reală şi exactă, deoarece „Ezra îşi pregătise inima să consulte Legea Domnului, s-o împlinească şi să-l înveţe pe Israel dispoziţiile şi dreptatea” (Ezra 7:10). Dumnezeu l-a ajutat prin Duhul Sfânt. Conducătorul persan a recunoscut că Ezra avea înţelepciune de la Dumnezeu şi i-a încredinţat o mare autoritate civilă în provincia lui Iuda (Ezra 7:12-26). Întrucât primise această autoritate de la Dumnezeu şi de la împărat, Ezra a putut să-şi compileze relatarea folosind cele mai bune documente disponibile. El a fost un cercetător remarcabil. A consultat consemnările mai vechi referitoare la istoria iudeilor, compilate de profeţi demni de încredere şi contemporani cu evenimentele, precum şi pe cele compilate de cronicari oficiali şi de arhivari publici. Unele dintre scrierile pe care le-a consultat au fost, după cât se pare, documente de stat, atât din Israel, cât şi din Iuda, tabele genealogice, lucrări istorice scrise de profeţi şi documente aflate în posesia căpeteniilor triburilor sau a capilor de familie. Ezra a citat din cel puţin 20 de astfel de surse istorice. Folosind aceste citate clare, Ezra le-a oferit în mod onest contemporanilor săi posibilitatea să verifice, dacă doreau, acele surse, iar lucrul acesta îi măreşte credibilitatea şi confirmă autenticitatea cuvintelor sale. Astăzi putem avea încredere în exactitatea Cărţilor cronicilor din acelaşi motiv pentru care şi iudeii din timpul lui Ezra au avut o asemenea încredere. Întrucât Ezra „a urcat din Babilon” în al şaptelea an al domniei împăratului persan Artaxerxes Longimanus, adică în 468 î.H., şi el nu aminteşte nimic despre importanta sosire a lui Neemia în 455 î.H., putem deduce că scrierea Cronicilor a fost încheiată între aceşti ani, probabil în jurul anului 460 î.H., la Ierusalim (Ezra 7:1-7; Neem. 2:1-18). Iudeii din zilele lui Ezra au acceptat Cronicile ca parte autentică a „Scripturilor inspirate de Dumnezeu şi de folos”. Ei le-au numit Divréh Haiyamím, ceea ce înseamnă „Faptele zilelor”, adică istoria zilelor sau a vremurilor. După aproximativ 200 de ani, traducătorii Septuagintei au inclus şi Cronicile printre scrierile canonice. Ei au împărţit cartea în două şi, considerând-o o completare a cărţilor Samuel şi Regi, de fapt a întregii Biblii din timpul acela, au numit- o Paraleipoménon, adică „Cele lăsate la o parte (nespuse, omise)”. Chiar dacă acest nume nu este prea potrivit, iniţiativa acelor traducători arată că ei considerau Cronicile o scriere autentică şi inspirată de Dumnezeu. Când a pregătit Vulgata, traducerea sa în latină, Ieronim a afirmat: „Putem să le numim şi mai sugestiv un Khronikón al întregii istorii divine”. Se pare că titlul „Cronicile” vine de la acest cuvânt. O cronică este consemnarea unor întâmplări în ordine cronologică. După ce prezintă listele genealogice, Prima carte a cronicilor se referă îndeosebi la vremea regelui David, din 1077 î.H. până la moartea lui.

CONŢINUTUL PRIMEI CĂRŢI A CRONICILOR:

   Prima carte a cronicilor se împarte în mod logic în două: primele nouă capitole, în care sunt prezentate îndeosebi genealogii, şi ultimele 20 de capitole, care se referă la evenimentele din cei 40 de ani ce s-au scurs de la moartea lui Saul până la sfârşitul domniei lui David.

  Genealogiile (1:1-9:44): Aceste capitole cuprind lista genealogică de la Adam până la descendenţii lui Zorobabel (1:1; 3:19-24). Numeroase traduceri îi prezintă pe descendenţii lui Zorobabel până la a zecea generaţie. Având în vedere că Zorobabel s-a întors la Ierusalim în 537 î.H. şi că Ezra şi-a încheiat scrierea, după cât se pare, în 460 î.H., timpul acesta ar fi fost prea scurt ca să se succeadă atâtea generaţii. Dar textul ebraic este incomplet în această parte şi nu se pot stabili nici legăturile de rudenie dintre majoritatea persoanelor menţionate şi Zorobabel. De aceea, nu există motive să presupunem, cum fac unii, că scrierea Cronicilor s-a încheiat la o dată ulterioară. Mai întâi sunt prezentate cele zece generaţii de la Adam până la Noe, iar apoi, următoarele zece generaţii până la Avraam. Sunt enumeraţi fiii lui Avraam şi urmaşii lor, descendenţii lui Esau şi ai lui Seir, care au locuit în regiunea muntoasă a Seirului, precum şi primii regi ai Edomului. Însă, începând de la al doilea capitol, relatarea îi enumeră pe descendenţii lui Israel, sau Iacob, fiind dată mai întâi genealogia prin Iuda şi apoi fiind amintite zece generaţii până la David (2:1-15). Sunt prezentate şi listele genealogice ale celorlalte triburi, care fac referire îndeosebi la tribul lui Levi şi la marii preoţi. Ele se încheie cu genealogia tribului lui Beniamin, ajungându-se astfel la regele Saul, un beniaminit, cu care începe naraţiunea propriu-zisă. Uneori ar putea părea că există contradicţii între genealogiile prezentate de Ezra şi cele care apar în alte părţi ale Bibliei. Dar să nu uităm că unele persoane au avut mai multe nume şi că ortografierea unor nume s-a schimbat odată cu evoluţia limbii sau cu trecerea timpului. Un studiu atent înlătură majoritatea acestor neînţelegeri. Ezra a introdus în listele genealogice întocmite de el şi unele informaţii istorice şi geografice care aduc clarificări şi reamintesc o serie de lucruri importante. De exemplu, când îi enumeră pe urmaşii lui Ruben, Ezra adaugă o informaţie preţioasă: „Fiii lui Ruben, întâiul născut al lui Israel - căci el era întâiul născut, dar, pentru că profanase aşternutul tatălui său, dreptul lui de întâi născut a fost dat fiilor lui Iosif, fiul lui Israel, astfel că el n-a putut fi înregistrat după genealogie cu dreptul de întâi născut; căci Iuda s-a dovedit a fi mai presus de fraţii săi şi din el urma să iasă conducătorul; dar dreptul de întâi născut era al lui Iosif.” (5:1, 2). Aceste cuvinte explică multe lucruri. În plus, numai din Cronici aflăm că Ioab, Amasa şi Abişai erau nepoţii lui David, ceea ne ajută să înţelegem evenimentele care au avut legătură cu ei (2:16, 17).

   Saul moare din cauză că a fost infidel (10:1-14): Partea narativă începe cu atacul filistenilor în lupta de la muntele Ghilboa. Trei dintre fiii lui Saul, inclusiv Ionatan, au fost omorâţi, iar Saul a fost rănit. Întrucât n-a vrut să fie prins de duşmani, el i-a poruncit scutierului său: „Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă cu ea, ca să nu vină aceşti necircumcişi şi să-şi bată joc de mine”. Scutierul însă a refuzat, iar Saul s-a sinucis. Astfel, Saul a murit „fiindcă acţionase infidel faţă Domnul, nerespectând cuvântul Domnului, şi fiindcă se dusese să întrebe un medium şi nu-l întrebase pe Domnul” (10:4,13, 14). Dumnezeu i-a dat lui David regatul.

   Întărirea regalităţii lui David (11:1-12:40): După un timp, cele douăsprezece triburi s-au adunat la David, în Hebron, şi l-au uns rege peste întregul Israel. El a cucerit Sionul şi „a devenit tot mai mare, căci Domnul oștirilor era cu el” (11:9). În fruntea armatei au fost numiţi bărbaţi viteji, iar Domnul a înfăptuit prin ei „o mare salvare” (11:14). David a primit sprijin din partea tuturor când războinicii s-au adunat cu o inimă completă ca să-l facă rege. Israelul a sărbătorit cu bucurie evenimentul.

  David şi arca Domnului (13:1-16:36): David s-a sfătuit cu căpeteniile neamului, iar acestea au consimţit să mute Arca de la Chiriat-Iearim, unde stătuse aproximativ 70 de ani, la Ierusalim. Pe drum, Uza a murit fiindcă a ignorat într-un mod lipsit de respect instrucţiunile lui Dumnezeu, iar Arca a rămas o vreme în casa lui Obed-Edom (Num. 4:15). Filistenii şi-au reluat atacurile, însă David a repurtat două victorii zdrobitoare, la Baal-Peraţim şi la Gabaon. Primind îndrumare de la David, leviţii au urmat apoi procedura teocratică pentru a muta Arca în siguranţă la Ierusalim, unde a fost pusă în cortul ridicat de David pentru ea, în timp ce toţi dansau şi se bucurau. S-au adus jertfe şi s-au intonat cântări. David însuşi a compus o cântare de mulţumire pentru Domnul cu acea ocazie. Cântarea a atins un grandios punct culminant prin cuvintele: „Să se bucure Cerurile şi să se înveselească Pământul, să se spună printre popoare: Domnul a devenit rege!” (1 Cron. 16:31). A fost un eveniment impresionant, care le-a întărit credinţa! Mai târziu, această cântare a lui David a fost adaptată şi a constituit baza unor noi cântări. Una dintre ele este Psalmul 96 - T.M., iar alta este consemnată în primele 15 versete ale Psalmului 105 - T.M..

  David şi casa Domnului (16:37-17:27): În Israel a apărut atunci o situaţie neobişnuită. Arca legământului era într-un cort la Ierusalim, unde slujeau Asaf şi fraţii lui, în timp ce la Gabaon, oraş aflat la câţiva kilometri nord-vest de Ierusalim, Ţadoc, marele preot, şi fraţii lui aduceau la tabernacol jertfele stabilite. David, a cărui preocupare permanentă era să înalţe şi să unifice închinarea la Dumnezeu, şi-a exprimat dorinţa de a construi o casă pentru arca legământului, arca Domnului. Dar Dumnezeu a spus că nu David, ci fiul lui, avea să-i construiască o casă, iar El „avea să-i întărească tronul pe veci”, arătându-i aceeaşi bunătate iubitoare pe care un tată i-o arată fiului său (17:11-13). Această promisiune extraordinară a Domnului, acest legământ pentru un regat veşnic, l-a emoţionat profund pe David. Cu inima plină de recunoştinţă, David s-a rugat ca numele Domnului „să fie demn de încredere şi să fie mare pe veşnicie” şi ca El să-i binecuvânteze casa (17:24).

 Victoriile lui David (18:1-21:17): Prin David, Dumnezeu şi-a îndeplinit apoi promisiunea de a-i da seminţei lui Avraam toată Ţara Promisă (18:3). Într-o serie rapidă de campanii militare, „Domnul l-a ocrotit pe David oriunde mergea” (18:6). Repurtând victorii răsunătoare, David i-a supus pe filisteni, i-a doborât pe moabiţi, i-a înfrânt pe locuitorii Ţobei, i-a obligat pe sirieni să plătească tribut şi a cucerit Edomul, Amonul şi Amalecul. Satan însă l-a instigat pe David să numere Israelul şi, astfel, să păcătuiască. Dumnezeu a dat ca pedeapsă o ciumă, dar, plin de îndurare, a pus capăt nenorocirii la aria de treierat a lui Ornan, după ce fuseseră omorâţi 70 000 de oameni.

  Pregătirile lui David pentru construirea templului (21:18-22:19): Îngerul lui Dumnezeu i-a poruncit lui David, prin intermediul lui Gad, „să-i ridice un altar Domnului pe aria de treierat a lui Ornan, iebusitul” (21:18). După ce a cumpărat locul de la Ornan, David a dovedit supunere, aducând acolo jertfe, şi l-a chemat pe Domnul, care „i-a răspuns trimiţând foc din Cer pe altarul ofrandei arse” (21:26). David a înţeles că Dumnezeu dorea să-i construiască o casă în acel loc şi a început să pregătească şi să adune materialele, spunând: „Fiul meu Solomon este tânăr şi plăpând, iar casa care-i va fi construită lui Dumnezeu trebuie să fie de o măreţie fără seamăn, renumită prin frumuseţe în toate ţările. Să fac deci pregătiri pentru el.” (22:5). David i-a explicat lui Solomon că Dumnezeu nu-i permisese lui să construiască această casă, întrucât fusese un om al războiului şi vărsase sânge. Îndemnându-şi fiul să fie curajos şi tare pentru a îndeplini această misiune, el a spus: „Ridică-te şi acţionează, şi Domnul să fie cu tine!” (22:16).

  David organizează închinarea la Dumnezeu (23:1-29:30): Apoi s-a făcut un recensământ, de data aceasta în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, în vederea reorganizării serviciului preoţesc şi a celui levitic. Serviciile leviţilor sunt descrise aici mai amănunţit decât în oricare alt loc din Scripturi. În continuare sunt prezentate grupurile celor aflaţi în serviciul regelui.  Spre sfârşitul domniei sale bogate în evenimente, David a adunat reprezentanţii întregului popor, „adunarea Domnului” (28:8). Regele s-a ridicat în picioare şi a zis: „Ascultaţi-mă, fraţii mei şi poporul meu!” Apoi le-a vorbit despre dorinţa inimii lui de a construi „casa adevăratului Dumnezeu”. În prezenţa lor, el i-a spus lui Solomon: „Iar tu, fiul meu Solomon, cunoaşte-l pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-i cu o inimă întreagă şi cu un suflet plin de bucurie; căci Domnul cercetează toate inimile şi observă orice înclinaţie a gândurilor. Dacă-l vei căuta, se va lăsa găsit de tine, dar, dacă-l vei părăsi, te va respinge pentru totdeauna. Vezi dar, fiindcă Domnul te-a ales să construieşti o casă ca sanctuar. Fii curajos şi acţionează!” (28:2, 9, 10, 12). El i-a dat tânărului Solomon planurile de construcţie detaliate, pe care le primise prin inspiraţie de la Domnul, iar pentru construirea proiectului a făcut o imensă donaţie personală de 3 000 de talanţi de aur şi 7 000 de talanţi de argint, pe care îi pusese deoparte în acest scop. Văzând acest exemplu minunat, prinţii şi poporul au răspuns invitaţiei, donând aur în valoare de 5 000 de talanţi şi 10 000 de darici, argint în valoare de 10 000 de talanţi, mult fier şi cupru (29:3-7). Poporul s-a bucurat că a avut acest privilegiu. După aceea, David l-a lăudat pe Dumnezeu în rugăciune, recunoscând că tot belşugul de ofrande venea, de fapt, din mâna Lui, şi i-a cerut să binecuvânteze în continuare poporul şi pe Solomon. Această rugăciune de încheiere, rostită de David a atins punctul culminant când el a preamărit Împărăția Domnului şi numele Său glorios: „Binecuvântat să fii, o, Doamne, Dumnezeul lui Israel, tatăl nostru, din veşnicie în veşnicie! Ale tale, o, Doamne, sunt măreţia, puterea, frumuseţea, desăvârşirea şi demnitatea, căci tot ce este în Ceruri şi pe Pământ este al Tău! Al Tău este regatul, o, Doamne, Tu eşti capul şi Tu te înalţi mai presus de toate! Ţie ţi se datorează bogăţia şi gloria şi Tu stăpâneşti peste toate; în mâna Ta este puterea şi tăria şi mâna Ta poate să mărească şi să dea forţă tuturor. Acum, o, Dumnezeul nostru, îţi mulţumim şi lăudăm frumosul tău nume” (29:10-13). Solomon a fost uns a doua oară şi s-a aşezat pe „tronul Domnului” în locul lui David, care era înaintat în vârstă. La sfârşitul unei domnii de 40 de ani, David a murit „după o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţii şi de glorie” (29:23, 28). Apoi, Ezra a încheiat Prima carte a cronicilor pe o notă înălţătoare, subliniind superioritatea regatului lui David faţă de toate regatele popoarelor.

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Conaţionalii lui Ezra au tras multe foloase din cartea sa. Având la dispoziţie această istorie concisă, cu punctul ei de vedere nou şi optimist, israeliţii au apreciat iubirea şi îndurarea Domnului manifestate faţă de ei din loialitate pentru legământul privitor la Regat încheiat cu regele David şi de dragul numelui Său. Fiind astfel încurajaţi, ei au putut să practice în continuare închinarea curată la Dumnezeu cu un zel reînnoit. Listele genealogice le-au întărit încrederea în clasa preoţească ce slujea la templul reconstruit. Prima carte a cronicilor a fost de mare ajutor şi Bisericii Creştine din secolul I. Matei şi Luca s-au putut inspira din genealogiile pe care le conţine, stabilind clar că Iisus Hristos a fost „fiul lui David” şi Mesia, cel care avea dreptul legal la domnie (Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În încheierea ultimei sale mărturii, Ştefan a vorbit despre cererea lui David de a construi o casă pentru Domnul şi despre realizarea acestui proiect de către Solomon. Apoi a spus că „Cel Preaînalt nu locuieşte în case făcute de mâini”, arătând că templul din zilele lui Solomon a prefigurat lucruri mult mai glorioase, lucruri cereşti (Fap. 7:45-50)! Dar ce putem spune despre adevăraţii creştini de azi? Prima carte a cronicilor ar trebui să ne zidească şi să ne fortifice credinţa. Putem învăţa multe lucruri din exemplul excelent al lui David, care a căutat întotdeauna îndrumarea Domnului. Cât de diferit a fost el de necredinciosul Saul! (1 Cron. 10:13, 14; 14:13, 14; 17:16; 22:17-19) Când a adus arca Domnului la Ierusalim, când a compus psalmi de laudă, când i-a organizat pe leviţi pentru serviciu şi când a dorit să-i construiască o casă glorioasă lui Dumnezeu, David a dovedit că închinarea la Dumnezeu  erau principala preocupare a gândurilor lui (16:23-29). El nu s-a plâns şi nici nu a umblat după privilegii speciale, ci a căutat doar să înfăptuiască voinţa Domnului. Astfel, când Domnul i-a încredinţat fiului său sarcina de a-i construi casa, David şi-a instruit fiul din toată inima şi a dăruit din timpul, energia şi averea sa pentru a pregăti lucrarea care avea să înceapă după moartea sa (29:3, 9). Într-adevăr, un excelent exemplu de devoţiune! (Evr. 11:32).  Ultimele capitole constituie punctul culminant al cărţii. Cuvintele extraordinare prin care David îl laudă pe Dumnezeu şi glorifică „frumosul său nume” ar trebui să trezească în noi apreciere pentru privilegiul pe care îl avem în prezent de a face cunoscută Slava Domnului şi a viitoarei Împărății Milenare (1 Cron. 29:10-13). Să avem întotdeauna credinţă şi bucurie ca David şi să ne exprimăm recunoştinţa pentru Domnul, dăruindu-ne complet Lui! (17:16-27).

15.Cartea biblică numărul 14 - 2 Cronici:

  Scriitorul: Ezra; locul scrierii: Ierusalim (?); data încheierii scrierii: aprox. 460 î.H.; perioada la care se referă:  aprox. 1037-537 î.H..

 Întrucât Prima şi A doua carte a cronicilor au fost la început o singură carte, argumentele prezentate mai sus cu privire la contextul istoric, la scriitor, la perioada redactării, la canonicitate şi la autenticitate se aplică ambelor cărţi. Potrivit dovezilor, Ezra a încheiat A doua carte a cronicilor în jurul anului 460 î.H., probabil la Ierusalim. Obiectivul lui Ezra a fost acela de a salva informaţiile istorice, care riscau să se piardă. Cu ajutorul Duhului Sfânt şi având, ca istoric, talentul de a aduna şi a ordona detaliile, Ezra a putut redacta o relatare exactă, ce avea să dăinuie. El a păstrat pentru generaţiile de mai târziu informaţiile pe care le-a considerat fapte istorice. Lucrarea lui Ezra s-a dovedit oportună deoarece, pe timpul acela, era necesar de asemenea să fie adunate laolaltă toate scrierile ebraice sacre, ce fuseseră redactate de-a lungul secolelor. Iudeii din zilele lui Ezra au tras mari foloase din Cartea cronicilor. Ea a fost scrisă sub inspiraţie divină pentru a-i instrui şi a-i îndemna la perseverenţă. Prin mângâierea din Scripturi, ei puteau avea speranţă. Iudeii au acceptat Cartea cronicilor ca parte a canonului biblic. Ei ştiau că această carte este demnă de încredere, deoarece au putut să o compare cu alte scrieri inspirate şi cu numeroase relatări istorice laice, menţionate de Ezra. Deşi au lăsat ca relatările istorice laice, neinspirate, să se piardă în negura vremii, ei au păstrat cu grijă Cartea cronicilor. Traducătorii Septuagintei au inclus Cartea cronicilor în Biblia ebraică.  Iisus Hristos şi scriitorii Noului Testament au considerat această carte ca fiind autentică şi inspirată. Când a acuzat Ierusalimul că i-a omorât şi i-a lapidat pe profeţii şi pe slujitorii Domnului, Iisus s-a gândit desigur la episoade cum este cel din 2 Cronici 24:21 (Mat. 23:35; 5:12; 2 Cron. 36:16). Când l-a numit pe Avraam „prietenul lui Dumnezeu”, Iacov a făcut probabil referire la cuvintele lui Ezra din 2 Cronici 20:7 (Iac. 2:23). De asemenea, cartea conţine profeţii care s-au împlinit întocmai (2 Cron. 20:17, 24; 21:14-19; 34:23-28; 36:17-20).  Arheologia susţine şi ea autenticitatea acestei cărţi. Săpăturile arheologice efectuate pe locul anticului Babilon au scos la iveală tăbliţe de argilă care fac referire la perioada domniei lui Nebucadneţar. Pe una dintre ele apare numele „Yaukin, regele ţării lui Yahud”, adică „Ioiachin, regele ţării lui Iuda”. Aceasta se armonizează cu relatarea biblică potrivit căreia Ioiachin a fost dus captiv în Babilon în al şaptelea an al domniei lui Nebucadneţar. Relatarea din A doua carte a cronicilor descrie unele evenimente care au avut loc în Iuda începând din 1037 î.H., adică de la domnia lui Solomon, până la decretul de reconstruire a casei Domnului în Ierusalim, dat de Cirus în 537 î.H.. Pe parcursul a 500 de ani de istorie, regatul celor zece triburi este amintit doar când s-a amestecat în treburile lui Iuda, nefiind menţionată nici măcar distrugerea lui în 740 î.H.. De ce? Deoarece preotul Ezra a fost preocupat în primul rând de închinarea pe care poporul trebuia să i-o aducă lui Dumnezeu în locul cuvenit, la casa Lui din Ierusalim, şi de regatul descendenţilor din linia lui David, cu care Domnul încheiase un legământ. Astfel, Ezra şi-a concentrat atenţia asupra regatului de sud, în apărarea închinării adevărate şi în aşteptarea Conducătorului care avea să iasă din Iuda (Gen. 49:10). El a adoptat un punct de vedere ziditor. Din cele 36 de capitole ale acestei cărţi, primele nouă sunt dedicate domniei lui Solomon, iar şase dintre acestea se referă în întregime la pregătirea şi dedicarea casei Domnului. Consemnarea nu vorbeşte despre infidelitatea lui Solomon. Dintre celelalte 27 de capitole, 14 vorbesc despre Asa, Iosafat, Iotam, Ezechia şi Iosia, cei cinci regi care, în general, au urmat exemplul de devoţiune exclusivă al lui David în ce priveşte închinarea adevărată. Dar chiar şi în celelalte 13 capitole, Ezra a fost atent să sublinieze părţile pozitive ale regilor răi. El a pus întotdeauna accentul pe evenimentele legate de restabilirea şi păstrarea închinării curate. Cât de încurajatoare este această scriere!

CONŢINUTUL CELEI DE-A DOUA CĂRŢI A CRONICILOR:

  Domnia glorioasă a lui Solomon (1:1-9:31): La începutul acestei cărţi vedem cum Solomon, fiul lui David, îşi întăreşte domnia. Domnul era alături de el „şi-l înălţa foarte mult”. Când Solomon a adus jertfe la Gabaon, Domnul i s-a arătat noaptea şi a zis: „Cere! Ce vrei să-ţi dau?”. Solomon a cerut cunoştinţă şi înţelepciune ca să conducă bine poporul lui Dumnezeu. Întrucât cererea sa a fost neegoistă, Dumnezeu i-a promis că-i va da nu numai înţelepciune şi cunoştinţă, ci şi avere, bogăţii şi onoare „cum nu mai avusese niciun rege înaintea lui şi cum nu urma să mai aibă niciunul după el”. Pe timpul lui Solomon, oraşul a devenit atât de bogat, încât „în Ierusalim argintul şi aurul erau ca pietrele” (1:1, 7, 12, 15).  Solomon a adunat lucrători pentru construirea casei Domnului, iar regele Hiram al Tirului l-a ajutat, trimiţându-i lemn şi un meşter iscusit. Lucrările de construcţie au început „în al patrulea an al domniei” lui Solomon şi s-au încheiat după şapte ani şi jumătate, în 1027 î.H.. (3:2). Templul avea în partea din faţă un portic mare, înalt de 120 de coţi (53,4 m). În faţa porticului se înălţau două coloane impunătoare de aramă, una se numea Iachin, care însemna „Iehova/Yahwe să stabilească ferm”, iar cealaltă Boaz, care însemna, din câte se pare, „În putere” (3:17). Casa era relativ mică, având o lungime de 60 de coţi (26,7 m), o înălţime de 30 de coţi (13,4 m) şi o lăţime de 20 de coţi (8,9 m). Pereţii şi tavanul ei erau îmbrăcaţi cu aur, iar încăperea preasfântă, Sfânta Sfintelor, era frumos decorată cu aur. În această încăpere se aflau şi cei doi heruvimi de aur, unul într-o parte a ei şi altul în cealaltă parte. Aripile lor erau întinse şi se întâlneau la mijlocul încăperii. În curtea interioară era un altar mare de aramă, cu o lungime de 20 de coţi (9 m) şi o înălţime de 10 coţi (4,5 m). În această curte mai era un obiect impresionant: marea turnată, un imens vas de aramă care se sprijinea pe spatele a doisprezece tauri. Aceştia erau îndreptaţi câte trei în fiecare direcţie şi aveau faţa spre exterior. Marea avea o capacitate de „trei mii de baţi” (66 000 de litri) de apă, iar preoţii se spălau cu apa din ea (4:5). De asemenea, în curte erau zece lighene mici de aramă, aşezate pe cărucioare de aramă ornamentate, iar cu apa din aceste lighene se spăla tot ce se folosea pentru ofrandele arse. Lighenele erau umplute cu apă din marea turnată şi erau duse unde era nevoie de apă. Pentru închinarea de la templu se mai foloseau şi zece lampadare de aur şi multe alte ustensile, unele de aur, altele de aramă.  În cele din urmă, după şapte ani şi jumătate, casa lui Iehova a fost terminată (1 Regi 6:1, 38). În ziua dedicării, simbolul prezenţei lui Dumnezeu a fost adus în încăperea preasfântă a acestei clădiri măreţe. Preoţii au adus „arca legământului Domnului înăuntru, la locul ei, în încăperea preasfântă a casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor”. Ce s-a întâmplat atunci? În timp ce cântăreţii şi muzicienii leviţi i-au adus mulţumiri Domnului, unindu-şi glasurile în cântări de laudă, casa s-a umplut cu un nor, iar preoţii n-au mai putut rămâne să slujească deoarece „Slava Domnului” umpluse casa adevăratului Dumnezeu (2 Cron. 5:7, 13, 14). În felul acesta, Dumnezeu a arătat că aproba templul şi că era prezent acolo. Pentru acea ocazie a fost construită o platformă de aramă, înaltă de trei coţi (1,3 m), care a fost aşezată în curtea interioară, lângă imensul altar de aramă. De pe această platformă înaltă, Solomon a putut fi văzut de mulţimea numeroasă care se adunase pentru dedicarea templului. După manifestarea miraculoasă a prezenţei Domnului prin norul Slavei Sale, Solomon a îngenuncheat în faţa mulţimii şi a rostit o rugăciune emoţionantă de mulţumire şi de laudă, care conţinea cereri umile de iertare şi de binecuvântare. În încheiere, regele a spus: „Acum, o, Dumnezeul meu, să fie, te rog, ochii tăi deschişi şi urechile tale atente la rugăciunea pentru locul acesta! O, Doamne, nu-i întoarce faţa unsului tău! Adu-ţi aminte de bunătatea ta iubitoare faţă de slujitorul tău David” (6:40, 42).  A ascultat Domnul rugăciunea lui Solomon? Îndată ce Solomon a terminat rugăciunea, a coborât foc din Ceruri şi a mistuit ofranda arsă şi jertfele, iar „Slava Domnului” a umplut casa. Atunci tot poporul sa îngenuncheat  şi i-a mulţumit lui Domnului, „căci este bun, căci bunătatea sa iubitoare este veşnică” (7:1, 3). Apoi i s-au adus lui Dumnezeu foarte multe jertfe. Sărbătoarea Dedicării, care a ţinut o săptămână, a fost urmată de Sărbătoarea Recoltei, tot de o săptămână, şi de un sabat, în timpul căruia poporul nu avea voie să facă nicio lucrare. Israeliţii au fost fericiţi şi s-au întărit pe plan spiritual în cele 15 zile de sărbătoare. Apoi, Solomon i-a lăsat să plece la casele lor. Ei erau bucuroşi şi cu inima veselă (7:10). Şi Domnul s-a bucurat şi i-a confirmat din nou lui Solomon legământul pentru Regat, avertizând totodată cu privire la consecinţele dezastruoase ale neascultării.  Solomon a început apoi o vastă lucrare de construcţie în tot regatul său. El a construit nu numai un palat pentru sine, ci şi oraşe fortificate, oraşe pentru rezervele de alimente, oraşe pentru care şi oraşe pentru călăreţi, precum şi multe alte lucruri pe care a dorit să le construiască. Aceasta a fost o perioadă de glorie, de prosperitate şi de pace, pentru că atât regele, cât şi poporul puneau închinarea la Dumnezeu pe primul loc. Chiar regina din Şeba, a cărei ţară se afla la peste 1 900 de kilometri, a auzit de prosperitatea şi de înţelepciunea lui Solomon şi a făcut o călătorie lungă şi grea pentru a vedea toate aceste lucruri cu ochii ei. Iar ceea ce a văzut a întrecut toate aşteptările ei, căci ea a mărturisit: „N-am dat crezare cuvintelor lor până n-am venit să văd cu ochii mei. Şi iată că nu mi s-a spus nici pe jumătate despre marea ta înţelepciune! Ai întrecut tot ce-am auzit. Fericiţi sunt oamenii tăi şi fericiţi sunt aceşti slujitori ai tăi care stau tot timpul înaintea ta şi ascultă înţelepciunea ta!” (9:6, 7). Niciun alt rege de pe Pământ nu l-a întrecut pe Solomon în bogăţii şi în înţelepciune. El a domnit 40 de ani la Ierusalim.

   Domnia lui Roboam şi a lui Abiia (10:1-13:22): În 997 î.H., cele zece triburi din nord, conduse de Ieroboam, s-au răsculat din cauza domniei aspre şi apăsătoare a lui Roboam, fiul lui Solomon. Dar preoţii şi leviţii din cele două regate au luat poziţie de partea lui Roboam, punând loialitatea faţă de legământul pentru Regat mai presus de sentimentele naţionaliste. Nu după mult timp, Roboam a părăsit Legea Domnului, iar Şişac, regele Egiptului, a invadat Iuda, a cucerit Ierusalimul şi a jefuit casa Domnului, luând tezaurele care se găseau acolo. Ce trist că, după numai 30 de ani şi ceva de la construirea lor, aceste clădiri atât de frumos ornamentate şi-au pierdut gloria! Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că israeliţii „îi fuseseră infideli Domnului”. Dar Roboam s-a umilit la timp, astfel că Dumnezeu nu a nimicit poporul (12:2).  După moartea lui Roboam, a devenit rege Abiia, unul dintre cei 28 de fii ai săi. Abiia a domnit trei ani, timp în care a purtat un război sângeros cu regatul de nord al lui Israel. Regatul lui Iuda era în inferioritate numerică, Israel având o armată de două ori mai mare: 400 000 de viteji împotriva celor 800 000 de bărbaţi, conduşi de Ieroboam. Pe parcursul luptelor crâncene care au urmat, au rămas mai puţin de jumătate dintre luptătorii lui Israel şi au fost omorâţi o jumătate de milion dintre cei ce practicau închinarea la viţel. Fiii lui Iuda s-au dovedit mai puternici pentru că s-au bizuit „pe Domnul, Dumnezeul strămoşilor lor” (13:18).

   Asa, un rege cu teamă de Dumnezeu (14:1-16:14): După Abiia a urmat la tron fiul său, Asa. El a susţinut închinarea adevărată şi a început o campanie de curăţire a ţării, interzicând închinarea la idoli. Apoi, Iuda a fost ameninţată de o armată foarte puternică de un milion de etiopieni! Asa l-a implorat pe Domnul: „Ajută-ne, o, Doamne, Dumnezeul nostru, căci pe Tine ne bizuim şi în numele Tău am venit împotriva acestei mulţimi!”. Domnul i-a răspuns dându-i o victorie răsunătoare (14:11). Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria, iar el i-a spus lui Asa: „Domnul este cu voi cât timp sunteţi cu El. Dacă-l veţi căuta, El se va lăsa găsit de voi” (15:2). Foarte încurajat, Asa a făcut o reformă religioasă în Iuda, iar poporul a încheiat un legământ: cine nu-l căuta pe Domnul trebuia omorât. Cu toate acestea, când Baeşa, regele lui Israel, a ridicat fortificaţii pentru a-i împiedica pe israeliţi să intre în Iuda, Asa a comis o greşeală gravă. În loc să caute ajutorul lui Dumnezeu, l-a plătit pe Ben-Hadad, regele Siriei, să lupte împotriva lui Israel. Dumnezeu l-a mustrat pentru aceasta. Totuşi, inima lui Asa „a fost întreagă în toate zilele lui” (15:17). El a murit în al patruzeci şi unulea an al domniei sale.

  Domnia bună a lui Iosafat (17:1-20:37): Iosafat, fiul lui Asa, a continuat să lupte împotriva închinării la chipuri şi a început o campanie specială de instruire. El a trimis învăţători prin toate oraşele lui Iuda ca să înveţe poporul din cartea Legii Domnului. A urmat o perioadă de mare prosperitate şi pace, iar Iosafat „se înălţa şi a ajuns peste măsură de mare” (17:12). Apoi s-a încuscrit cu răul rege Ahab al lui Israel şi l-a însoţit în lupta împotriva Siriei, țară aflată în ascensiune. Astfel, Iosafat a ignorat cuvintele pe care i le spusese Mica, profetul Domnului, şi a fost aproape să-şi piardă viaţa în bătălia de la Ramot-Galaad, unde Ahab a fost omorât. Iehu, profetul Domnului, l-a mustrat pentru că se aliase cu răul rege Ahab. După aceea, Iosafat a numit judecători în toată ţara şi le-a poruncit să-şi îndeplinească îndatoririle cu teamă de Dumnezeu. Apoi, când domnia lui Iosafat a ajuns la apogeu, armatele unite ale moabiţilor, ale amoniţilor şi ale locuitorilor din regiunea muntoasă a Seirului, au venit în număr mare împotriva lui Iuda, inundând literalmente pustiul En-Ghedi. Poporul a fost cuprins de teamă. Iosafat şi tot Iuda, cu „copiii mici, soţiile şi fiii lor”, au stat înaintea Domnului şi l-au chemat în rugăciune. Duhul Sfânt a venit peste levitul Iahaziel, care a spus mulţimilor adunate: „Fiţi atenţi, tot Iuda şi voi, locuitori ai Ierusalimului, şi tu, rege Iosafat! Iată ce v-a spus Domnul: Nu vă temeţi şi nu vă îngroziţi din cauza acestei mari mulţimi, căci lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu. Mâine să coborâţi împotriva lor! . . . Domnul  va fi cu voi!”. Poporul lui Iuda s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a pornit în marş, în frunte fiind leviţii cântăreţi. Iosafat i-a încurajat astfel: „Aveți credinţă în Domnul. . .! Aveți credinţă în profeţii Săi şi veţi prospera!”. Cântăreţii îl lăudau plini de bucurie pe Dumnezeu, „căci îndurarea sa iubitoare este veşnică!” (20:13, 15-17, 20, 21). Domnul şi-a arătat bunătatea iubitoare într-un mod extraordinar, creând o ambuscadă, astfel că armatele invadatoare s-au nimicit unele pe altele. Ajungând la turnul de veghe din pustiu, iudeii, care jubilau, n-au găsit decât trupuri moarte. Într-adevăr, bătălia fusese a lui Dumnezeu! Până la sfârşitul domniei sale de 25 de ani, Iosafat a umblat cu fidelitate înaintea Domnului.

  Domnia rea a lui Ioram, a lui Ahazia şi a Ataliei (21:1-23:21): Ioram, fiul lui Iosafat, a dat un început rău domniei sale, omorându-şi toţi fraţii. Totuşi, Domnul l-a cruţat datorită legământului Său cu David. Edomul a început să se revolte. Dintr-un anumit loc (nespecificat - dar posibil chiar din Cer, pentru că, este probabil ca Ilie să fi fost deja răpit, între timp, la Cer!!), Ilie i-a trimis lui Ioram o scrisoare, avertizându-l că Domnul avea să dea o grea lovitură casei lui, iar el avea să sufere o moarte îngrozitoare (21:12-15). Conform profeţiei, filistenii şi arabii au invadat Ierusalimul şi l-au prădat, iar regele a murit de o boală dezgustătoare de intestine, după o domnie de opt ani. La tron a urmat apoi Ahazia (Ioahaz), singurul fiu al lui Ioram rămas în viaţă, însă mama lui, Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei, a avut o influenţă rea asupra lui. Domnia lui s-a încheiat după numai un an, când Iehu a nimicit casa lui Ahab. Atunci, Atalia şi-a omorât nepoţii şi a uzurpat tronul. Însă Ioas, unul dintre fiii lui Ahazia a scăpat cu viaţă. El avea atunci un an, iar mătuşa lui, Ioşebeat, l-a ascuns în casa Domnului. Atalia a domnit şase ani, după care, plin de curaj, marele preot Iehoiada, soţul lui Ioşebeat, l-a proclamat rege pe tânărul Ioas, unul dintre „fiii lui David”. Atunci, Atalia a mers la casa Domnului, şi-a sfâşiat veşmintele şi a strigat: „Uneltire! Uneltire!”. În zadar însă! Iehoiada a poruncit să fie dată afară din templu şi să fie omorâtă (23:3,13-15).

   Domniile lui Ioas, Amaţia şi Ozia încep bine, dar se sfârşesc rău (24:1-26:23): Ioas a domnit 40 de ani. El a făcut ce este drept cât timp a trăit Iehoiada, care a avut o influenţă bună asupra sa. Ioas chiar şi-a arătat interesul faţă de casa Domnului şi a renovat-o. Dar, când Iehoiada a murit, Ioas s-a lăsat influenţat de prinţii lui Iuda şi a părăsit închinarea adevărată pentru a se închina la stâlpii sacri şi la idoli. Atunci, Duhul Sfânt lui l-a îndemnat pe Zaharia, fiul lui Iehoiada, să-l mustre pe rege, însă acesta a poruncit ca profetul să fie omorât cu pietre. La puţin timp după aceea, o mică armată siriană a năvălit în Iuda, iar armata lui Iuda, deşi mult mai numeroasă, n-a putut să o alunge, fiindcă „îl părăsiseră pe Domnul, Dumnezeul strămoşilor lor” (24:24). Atunci chiar slujitorii lui Ioas s-au ridicat împotriva lui şi l-au asasinat. Amaţia i-a succedat la tron tatălui său, Ioas. El a început bine cei 29 de ani de domnie, dar mai târziu a pierdut favoarea Domnului pentru că a ridicat idolii edomiţilor şi s-a închinat înaintea lor. „Dumnezeu a hotărât să te nimicească”, l-a avertizat profetul Domnului (25:16). Însă Amaţia s-a îngâmfat şi a sfidat regatul de nord al lui Israel. Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, el a suferit o înfrângere umilitoare prin mâna israeliţilor. După acest eşec, nişte conspiratori s-au ridicat împotriva lui şi l-au omorât. Ozia, fiul lui Amaţia, a călcat pe urmele tatălui său. El a fost un rege bun în cea mai mare parte a celor 52 de ani de domnie. A ajuns renumit pentru geniul său militar, dar şi pentru că a construit turnuri şi pentru că „îi plăcea agricultura” (26:10). El şi-a înzestrat armata cu echipamentul necesar şi cu maşini de război. Cu toate acestea, puterea lui a devenit slăbiciunea lui. El a devenit trufaş şi a îndrăznit să ofere tămâie în templul Domnului, îndatorire ce le revenea preoţilor. De aceea, Domnul l-a lovit cu lepră. Astfel, Ozia a trebuit să trăiască izolat, departe de casa Domnului şi de reşedinţa regală, unde fiul său, Iotam, judeca poporul în locul lui.

  Iotam îi slujeşte Domnului (27:1-9): Spre deosebire de tatăl său, Iotam „n-a comis fărădelegea de a intra în templul Domnului”. Dimpotrivă, „el a făcut ce este drept în ochii Domnului” (27:2). Pe parcursul celor 16 ani de domnie, Iotam a făcut multe lucrări de construcţie şi a înăbuşit o revoltă a amoniţilor.

  Răul rege Ahaz (28:1-27): Din cei 21 de regi iudei, Ahaz, fiul lui Iotam, a fost unul dintre cei mai răi. El a împins răul până la extrem, aducându-şi propriii fii ca jertfă unor dumnezei păgâni. Din această cauză, Domnul l-a părăsit, permiţând să fie învins, rând pe rând, de armata Siriei, a lui Israel, a Edomului şi a Filistiei. Astfel, Dumnezeu a umilit Iuda, pentru că Ahaz „a lăsat să crească neînfrânarea în Iuda şi pentru că îi era foarte infidel lui Dumnezeu” (28:19). Mergând din rău în mai rău, Ahaz le-a adus jertfe dumnezeilor Siriei, pentru că sirienii fuseseră mai puternici în luptă. El a închis uşile casei Domnului şi a înlocuit închinarea la Dumnezeu cu închinarea la dumnezei păgâni. În cele din urmă, după 16 ani, domnia lui Ahaz a luat sfârşit.

  Fidelul rege Ezechia (29:1-32:33): Ezechia, fiul lui Ahaz, a domnit 29 de ani la Ierusalim. Prima sa acţiune ca rege a fost aceea de a redeschide şi de a repara uşile casei Domnului. Apoi i-a adunat pe preoţi şi pe leviţi şi le-a poruncit să cureţe templul şi să-l sfinţească în vederea serviciului pentru Domnul. El a declarat că dorea să încheie un legământ cu Dumnezeu, pentru ca mânia Sa aprinsă să se întoarcă de la popor. Închinarea la adevărată a fost restabilită într-un mod grandios.  S-au făcut planuri pentru ţinerea unui Paşti memorabil, dar, fiindcă timpul era prea scurt ca să fie pregătit în prima lună, s-a ţinut seama de o dispoziţie a Legii şi a fost celebrat în a doua lună din primul an al domniei lui Ezechia (2 Cron. 30:2, 3; Num. 9:10, 11). Regele a invitat la această sărbătoare nu numai poporul lui Iuda, ci şi poporul lui Israel. În timp ce unii din Efraim, din Manase şi din Zabulon au luat în râs invitaţia, alţii s-au umilit şi au venit la Ierusalim pentru a fi alături de tot poporul lui Iuda. După Paşti s-a ţinut Sărbătoarea Turtelor Nedospite, care a durat şapte zile. A fost o ocazie de mare bucurie. A fost, într-adevăr, atât de ziditoare, încât toată mulțimea a ţinut sărbătoarea încă şapte zile! „Şi a fost mare bucurie în Ierusalim, căci aşa ceva nu mai fusese în Ierusalim din zilele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel.” (2 Cron. 30:26) După aceea, poporul, restabilit din punct de vedere spiritual, a început o campanie împotriva idolatriei atât în Iuda, cât şi în Israel, în timp ce Ezechia a restabilit sistemul de contribuţii pentru leviţi şi pentru serviciile de la templu. Apoi, Sanherib, regele Asiriei, a invadat Iuda şi a ameninţat Ierusalimul. Ezechia a prins curaj, a reparat fortificaţiile oraşului şi a înfruntat batjocurile duşmanului. Cu o încredere deplină în Domnul, el s-a rugat insistent pentru ajutor. Dumnezeu a răspuns într-un mod impresionant la această rugăciune plină de credinţă şi „a trimis un înger, care i-a şters din existenţă pe toţi bărbaţii puternici şi viteji, pe conducători şi pe comandanţi, în tabăra regelui Asiriei” (32:21). Sanherib s-a întors acasă ruşinat. Dar nici dumnezeii lui nu l-au putut ajuta să salveze aparenţele, deoarece mai târziu a fost omorât lângă altarul lor chiar de fiii săi (2 Regi 19:7). Domnul a prelungit în mod miraculos viaţa lui Ezechia, iar el a ajuns să aibă mari bogăţii şi glorie, fiind onorat la moarte de tot poporul.

  Domnia rea a lui Manase şi a lui Amon (33:1-25): Manase, fiul lui Ezechia, s-a întors la calea rea a bunicului său Ahaz, anulând tot binele care se făcuse în timpul domniei lui Ezechia. El a construit locurile înalte, a înălţat stâlpii sacri şi chiar şi-a adus fiii ca jertfă unor dumnezei falşi. În cele din urmă, Domnul l-a adus pe regele Asiriei împotriva lui Iuda, iar Manase a fost dus captiv în Babilon. Acolo, el s-a căit de nelegiuirea lui. Când Domnul i-a arătat îndurare, dându-i înapoi tronul, Manase s-a străduit să înlăture închinarea la demoni şi să restabilească religia adevărată. Dar, când Manase a murit, după o lungă domnie de 55 de ani, la tron a urcat Amon, fiul lui, care din nou a susţinut închinarea falsă. După doi ani, el a fost omorât de slujitorii săi.

   Domnia curajosului rege Iosia (34:1-35:27): Tânărul Iosia, unul dintre fiii lui Amon, a întreprins o acţiune plină de curaj pentru a restabili închinarea adevărată. El a poruncit să fie dărâmate altarele lui Baal şi chipurile cioplite şi a reparat casa Domnului, unde a fost găsită „cartea Legii Domnului, dată prin Moise”, care era, fără îndoială, exemplarul original (34:14). Totuşi, dreptul Iosia a fost înştiinţat că peste ţară urma să vină nenorocirea din cauza infidelităţii de care se făcuse deja vinovată. Însă acest lucru nu urma să aibă loc în zilele sale. În al 18-lea an de domnie, Iosia a organizat o mare sărbătoare de Paşti. După 31 de ani de domnie, Iosia a murit în timpul unei încercări nereuşite de a împiedica oştile egiptene să treacă prin Iuda, în drumul lor spre Eufrat.

     Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin, Zedechia şi distrugerea Ierusalimului (36:1-23): Răutatea ultimilor patru regi iudei a condus repede poporul spre un final tragic. Ioahaz, fiul lui Iosia, a domnit doar trei luni, fiind înlăturat de faraonul Neco. El a fost înlocuit cu fratele său, Eliachim, al cărui nume a fost schimbat în Ioiachim. În timpul domniei lui, Iuda a fost subjugată de Babilon, noua putere mondială (2 Regi 24:1). Când Ioiachim s-a răsculat, Nebucadneţar a urcat la Ierusalim în 618 î.H. ca să-l pedepsească, dar Ioiachim a murit chiar în acel an, după 11 ani de domnie. El a fost înlocuit cu fiul său Ioiachin, care avea 18 ani. După o scurtă domnie de numai trei luni, Ioiachin a capitulat în faţa lui Nebucadneţar şi a fost dus captiv în Babilon. Nebucadneţar l-a întronat atunci pe cel de-al treilea fiul al lui Iosia, pe Zedechia, unchiul lui Ioiachin. În cei 11 ani de domnie, Zedechia a fost un rege rău şi „nu s-a umilit în faţa profetului Ieremia, care i-a vorbit la porunca Domnului” (2 Cron. 36:12). Marea infidelitate de care au dat dovadă atât preoţii, cât şi poporul a pângărit casa Domnului.  În cele din urmă, Zedechia s-a răsculat împotriva jugului babilonian, dar, de data aceasta, Nebucadneţar a fost fără milă. Mânia Domnului ajunsese la culme şi nu mai exista vindecare. Ierusalimul a căzut, templul a fost jefuit şi ars, iar cei care au supravieţuit asediului de 18 luni au fost duşi captivi în Babilon. Iuda a rămas pustie. Astfel, în anul 607 î.H. (după alți istorici și teologi - anul 586 î.H.) a început perioada în care ţara a zăcut pustiită, „ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, . . . ca să se împlinească cei şaptezeci de ani” (36:21). Cronicarul trece apoi peste această perioadă de aproape 70 de ani şi, în ultimele două versete, prezintă decretul de importanţă istorică dat în 537 î.H. de împăratul Cirus. Iudeii duşi în captivitate urmau să fie eliberaţi. Ierusalimul trebuia reconstruit!

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Alături de alţi martori, A doua carte a cronicilor depune o puternică mărturie despre perioada cuprinsă între anii 1037 î.H. şi 537 î.H., o perioadă bogată în evenimente. Mai mult, această carte oferă informaţii suplimentare valoroase, care nu se găsesc în nicio altă relatare istorică din canonul biblic. Aşa sunt cele din capitolele 19, 20 şi 29 până la 31. Materialul selectat de Ezra scoate în evidenţă elementele fundamentale şi permanente din istoria poporului, cum ar fi clasa preoţească şi serviciul preoţesc, templul şi legământul pentru Împărăție. Lucrul acesta a fost util pentru a păstra poporul unit în speranţa referitoare la Mesia şi la Împărăția Sa. Ultimele versete din A doua carte a cronicilor (36:17-23) oferă o dovadă incontestabilă a împlinirii profeţiei din Ieremia 25:12 şi, în plus, arată că trebuiau să treacă 70 de ani compleţi de la deplina pustiire a ţării până la restabilirea închinării aduse Domnului la Ierusalim, în 537 î.H.. Aşadar, perioada de pustiire a început (în opinia noastră) în 607 î.H., deși mulți erudiți, atât istorici cât și teologi susțin că ar fi vorba de anul 586 î.H. (Ier. 29:10; 2 Regi 25:1-26; Ezra 3:1-6).

   A doua carte a cronicilor conţine un puternic avertisment pentru cei ce trăiesc în credinţa creştină. Foarte mulţi regi ai lui Iuda au început bine, dar au sfârşit prin a umbla pe căi rele. Această relatare istorică ilustrează cu putere că succesul depinde de fidelitatea faţă de Dumnezeu. Ar trebui, aşadar, să luăm în serios avertismentul de a nu fi „din aceia care dau înapoi spre distrugere, ci din aceia care au credinţă spre păstrarea sufletului în viaţă” (Evr. 10:39). Chiar şi fidelul rege Ezechia a devenit trufaş după ce a fost vindecat, dar s-a umilit imediat şi a putut evita astfel mânia aprinsă a Domnului. A doua carte a cronicilor glorifică minunatele calităţi ale lui Dumnezeu şi preamăreşte numele şi suveranitatea Sa. Întreaga istorie este prezentată din punctul de vedere al devoţiunii exclusive faţă de Dumnezeu. Întrucât se concentrează asupra liniei regale a lui Iuda, ea ne întăreşte speranţa de a vedea înălţată închinarea curată sub timul Împărăției Milenare a lui Iisus Hristos, loialul „fiu al lui David” (Mat. 1:1; Fap. 15:16, 17).