DESPRE PROCESUL REGELUI LUDOVIC AL XVI-LEA!

DESPRE PROCESULUI REGELUI LUDOVIC AL XVI-LEA!

  Ideea unui proces al regelui era veche. Deja, imediat după 10 august 1792, trei rechizitorii sunt puse la punct, redactate de un grup de vreo 30 de deputaţi care lucrează la căutarea de „dovezi” împotriva lui Ludovic al XVI-lea. Imediat după proclamarea Republicii, la 30 septembrie, o comisie specială este numită pentru instrumentarea procesului său. E adevărat că iacobinii şi girondinii rămân împărţiţi: primii vor execuţia imediată, ceilalţi înţeleg să dea forme legale unui asasinat premeditat. De ce aceste forme legale, în fond deosebit de rudimentare? Pentru că poporul francez, în ciuda cursei evenimentelor, rămâne ataşat de monarhie. După cum scrie filozoful Michael Walzer: „Naţiunea, în ansamblul ei rămânea sub farmecul regalist.” Un semn în acest sens este vehemenţa cu care montagnarzii au refuzat apelul către popor, Saint-Just insinuând, nu fără oarecare dreptate: „Am vorbit de un apel la popor. Nu pentru a aminti de monarhie?” Totuşi, în teorie, regele rămânea inviolabil, conform termenilor Constituţiei din 1791. A fost nevoie, într-un raport celebru care susţinea ideea unui proces al regelui, de toate acrobaţiile verbale ale unui Mailhe pentru a schimonosi sensul cuvântului „inviolabilitatea” astfel încât regele să nu mai beneficieze de asta, cu atât mai mult cu cât, după Mailhe, Constituţia este suspendată de facto de către reuniunea reprezentanţilor poporului în Convenţia naţională. Raportul merge, în rest, mai departe decât judecata, el anunţă deja moartea regelui, ameninţă surd regina şi delfinul şi conchide: „Totul anunţă căderea apropiată a regilor şi restabilirea societăţilor pe bazele lor primitive” (Raport Mailhe din 7 noiembrie 1792) - adică cele ale noii religii a naturii care s-a dezvoltat progresiv la sfârşitul secolului al XVIII-lea în contextul Luminilor, al unui jusnaturalism descreştinat şi al unui ezoterism adeseori asociat cu francmasoneria. Un proces? Păi procesul lui Ludovic al XVI-lea nu va fi urmat nici măcar formele uzuale. Unul dintre apărătorii lui Ludovic al XVI-lea, de Sèze, va vedea aici „neregularităţi flagrante” pe care generaţii de jurişti le vor revela după el: instrucţia şi judecata sunt confundate, instrucţia se face doar împotriva acuzatului, fără recuzarea posibilă a judecătorilor şi a juraţilor, nu există majoritate calificată pentru condamnarea la moarte, nu sunt deliberări secrete, este o lipsă totală de dezbatere orală contradictorie, etc.. Pe lângă asta, întregul proces se desfăşoară după o curioasă punere în scenă, în care se succed plânsete lacrimogene de văduve, de orfani, de răniţi de la 10 august veniţi să defileze la bară, şi lectura petiţiilor sosite din provincie, totul sub ţipetele furibunde ale tribunelor formate din figuranţi plătiţi de iacobini. Bazându-se pe tot acest teatru, convenţionalii montagnarzi se alarmează brusc de bestialitatea sălbatică a unui rege a cărui proastă reputaţie de slăbiciune şi nehotărâre dispare brutal pentru nevoile cauzei: el apare acum ca un „tigru” (Julien, de la Drome), un „căpcăun”, o „fiară” de exterminat cât de curând” (Thirion, de la Moselle), un „crocodil încoronat” (Vadier, din Ariege), un „monstru”(Dufriche-Valaze), un „monstru social” (Lakanal), un „monstru însetat de sânge” care cu „pumnalul în mână”, este „acoperit de sângele fraţilor mei” (Morisson), un „rinocer gâfâind de pofta de sânge”, scăpat din „menajeria” de la Temple şi de la Tuileries (Hebert). Scrisori indignate ale iacobinilor susţin discursurile viitorilor regicizi; un iacobin din Moulins scrie: „Să ucizi un om este o crimă, dar Capet nu trebuie privit ca un om… Este de crezut, adaugă el, că mama sa a avut de-a face cu o bestie feroce.” Un anume Bentabole, în 26 octombrie, la iacobini, vorbeşte de a „a ghilotina toată familia aici-prezentă regală”, familie ieşită dintr-o „rasă degenerată.” Şi asta pentru că Ludovic al XVI-lea a comis o mare crimă: este vinovat de a fi ceea ce este. Nu numai prin echivocul sub-umanităţii, dar şi prin funcţiile intrinsec perverse de care rămâne pătat în ciuda decăderii sale. Faţă de el, convenţionalii favorabili morţii se instituie ca preoţi autoproclamaţi ai justiţiei imanente şi ca apărători ai naturii şi ai naţiunii, în afară de orice cadru juridic sau constituţional. Verdictul lor este clar: Ludovic al XVI-lea greşeşte  că este rege - sau că a fost rege -, într-un lapsus aducând un omagiu involuntar majestăţii lui Ludovic al XVI-lea. Ca atare el merită moartea. Robespierre îl califică pe Ludovic al XVI-lea drept „criminal faţă de omenire”; Saint-Just, reclamându-se de la natură, strigă: „Regalitatea este o crimă eternă împotriva căreia orice om are dreptul să se ridice şi să se înarmeze.” Sub ochii admirativi ai tribunelor, toţi se întrec în a deveni Brutusul care îl va ucide pe noul Cezar. Desigur, Ludovic este judecat de asemenea pe baza actelor sale. Unsprezece capete de acuzare îi sunt imputate de către Barère la 11 decembrie 1792. Ele apar mai puţin ca actele unei persoane libere decât ca emanaţia necesară a unei firi cu totul rele şi iremediabil corupte. De fapt, majoritatea relelor de care este acuzat îi au ca autori pe revoluţionari, care se servesc de rege ca de un ţap ispăşitor în timp ce situaţia financiară, militară şi politică a Franţei rămâne fragilă. Ludovic al XVI-lea este convocat la Convenţie, apoi interogat pe neaşteptate, fără apărători. I se reproşează războiul împotriva Austriei, totuşi imputabil mai ales şefului girondinilor, Brissot care se mândreşte cu el în mod explicit: „Tocmai abolirea regalităţii am avut-o în vedere declarând război.” I se reproşează violenţele din 23 iunie 1789 la Versailles, ca şi cum membrii stării a treia nu s-ar fi reunit. I se reproşează că a trimis trupe la Paris la 13 iulie 1789, ca şi cum nu ar fi avut dreptul. I se reproşează că a vrut să fugă în străinătate, când de fapt el voia să meargă doar la Montmédy; i se reproşează diverse masacre la care nu a luat niciodată parte; i se reproşează protecţia acordată preoţilor refractari, la care îl angaja jurământul înscăunării, conspiraţia de la 10 august, speculaţia cu zahărul şi cafeaua, folosirea dreptului său de veto, totuşi recunoscut de Constituţie, etc.. Cum asta nu este de ajuns, se prezintă misterioase hărtii scoase dintr-un „dulap de fier” descoperit în noiembrie la Tuileries, de care Ludovic al XVI-lea spune că nu a auzit vorbindu-se . La rândul său, Ludovic răspunde iritat şi demn: „Inima mea este zdrobită că a găsit în actul de acuzare învinuirea de a fi vrut să verse sângele poporului… Mărturisesc că dovezile tot mai multe pe care le-am dat în toate timpurile privind dragostea mea faţă de popor şi felul în care m-am purtat întotdeauna îmi părea că trebuie să dovedească că mă temeam prea puţin să mă expun pentru a-i salva sângele, şi să îndepărteze pentru totdeauna de mine o astfel de imputare”. Apărătorii săi tardiv numiţi, Malesherbes, Tronchet, Target îşi vor sprijini argumentarea pe caracterul legal al diferitelor articole ale Constituţiei din 1791. Orice s-ar spune despre irealitatea acestor crime „împotriva naţiunii” şi a „libertăţii”, ele sunt automat imputate lui Ludovic al XVI-lea, de acum pus la stâlpul infamiei de societate, ceea ce se întâmpla deja, de altfel, din cauza persoanei şi a funcţiilor sale. El devine acum un „duşman străin”, un „barbar”, un „străin prizonier de război” (Saint-Just); el nu poate beneficia de drepturi civice: „Societatea reintră în stare de natură faţă de tiran. Cum ar putea el invoca pactul social?” (Robespierre, 3 decembrie 1792) - adică, în clar, Constituţia şi Drepturile omului care totuşi îl apără. Şi apoi, până la urmă, din lipsă de argumente, tenorii montagnarzi  afirmă cu aplomb că evenimentele au mers atât de departe în sensul distrugerii monarhiei încât regele nu poate fi decât condamnat la moarte: „El trebuie să moară pentru a asigura pacea poporului”. (Saint-Just, 13 noiembrie 1792); „Trebuie ca Ludovic să moară pentru ca pacea să trăiască” (Robespierre) - şi ca patrioţii să supravieţuiască. Totuşi, dacă toţi sunt convinşi, cel puţin în aparenţă, de vinovăţia lui Ludovic, după una dintre numeroasele accepţii pe care acest termen pare să-l aibă în mintea lor, majoritatea convenţionalilor nu pare să se hotărască asupra executării lui Ludovic al XVI-lea. Un anumit număr dintre ei, într-adevăr, nu doreşte să ajungă la o astfel de acţiune extremă, rămânând în acelaşi timp critică asupra actelor regelui. Atunci, brusc, viitorii regicizi care, până atunci, se pretindeau democraţi şi reprezentanţi populari, îşi descoperă propria valoare infailibilă şi inspirată de reprezentanţi minoritari, dar veridici, ai Republicii şi ai naţiunii: „Virtutea a fost mereu minoritară pe acest pământ”, se lamentează Robespierre în faţa tergiversărilor anumitor girondini. Şi Legros, la 1 ianuarie, afirmă la rândul său către iacobini: „Patrioţii nu se numără, ei se cântăresc… Un patriot, în balanţa justiţiei, trebuie să cântărească mai mult decât 100 000 de aristocraţi. Un iacobin trebuie să cântărească mai mult decât 10 000 de Feuillanţi. Un republican trebuie să cântărească mai mult decât 100 000 de monarhişti. Un patriot al Muntelui să cântărească mai mult decât 100 000 de brisotini. De unde am tras concluzia că marele număr de votanţi împotriva morţii lui Ludovic al XVI-lea nu trebuie să oprească Convenţia, şi asta chiar dacă nu ar fi decât minoritatea naţiunii care să vrea moartea lui Capet”. Din nenorocire, votul, la Convenţie, se face cu majoritate absolută. Să vedem aşadar cum va triumfa virtutea. Votul are loc în condiţii greu de suportat, întinzându-se pe 16 şi 17 ianuarie. În Paris, circulă listele „regaliştilor” care au votat pentru apelul la popor. La adunare, tribunele sunt înţesate de creaturi în slujba iacobinilor, care nu ezită să-i copleşească cu injurii şi ameninţări pe cei mai şovăielnici; li se alătură, la poalele Muntelui, Le Peletier de Saint-Fargeau, ale cărui lătrături sinistre amintesc tuturor că ei sunt supravegheaţi. Astfel mulţi convenţionalişti ostili regicidului îşi schimbă brusc atitudinea. Vergniaud, care promisese în ajun că niciodată nu va vota pentru moartea regelui, îşi schimbă deodată părerea în momentul apariţiei la tribună. Fouché, viitor ministru al Poliţiei generale a lui Napoleon, îi jurase lui Daunou că nu va vota moartea regelui; o votează totuşi, mărturisind mai târziu că s-a temut de represalii asupra soţiei sau copiilor săi. Philippe-Égalité, la rândul său, promisese întregului său anturaj, mai ales fiului său, viitorul Ludovic-Filip, că nu va vota niciodată moartea lui Ludovic al XVI-lea, dându-şi cuvântul de onoare că nici nu va merge la Convenţie. La 15 ianuarie 1793 el primeşte vizita lui Merlin de Drouai şi a lui Treilhard, care îl anunţă fără menajamente: „Dacă nu veţi merge la Convenţie, vom susţine că nu sunteţi de acord cu judecarea lui Ludovic al XVI-lea: aveţi grijă.” Lui Charles Vilette i s-a spus că dacă nu votează moartea lui Ludovic va fi masacrat. În ceea ce-l priveşte pe Bollet, din Pas-de-Calais, el este adus cu lovituri de baston la tribună de către Duquesnoy, care l-a luat de guler. El votează moartea, îngrozit. Jean Derby, viitor prefect de Doubs, va mărturisi mai târziu la rândul său: „Plecasem de acasă cu intenţia fermă de a vota exilarea regelui şi nu moartea sa; o promisesem soţiei mele. Sosit la Adunare, mi s-a reamintit printr-un semn jurământul lojilor. Ameninţările tribunelor m-au tulburat de tot: am votat moartea”. Din 712 votanţi, 366 se declară pentru moartea necondiţionată, 26 pentru moarte sub rezerva de a se examina problema amânării (amendamentul Mailhe), 39 pentru moartea cu amânare, 290 pentru detenţie urmată de exilare. Rezultatul este deci de 366 de voturi pentru moartea necondiţionată - din care douăsprezece sunt de fapt nule - şi 355 pentru alte pedepse. Iacobinii se indignează de un scor atât de slab - majoritatea absolută cerută este de 361 de voturi - şi cer o nouă numărătoare. De fapt, Manuel, recent convertit la regalism, numărase în favoarea regelui voturile amendamentului Mailhe, ceea ce nu avea în sine nimic nelegitim. Rezultatul este atunci de 387 de voturi pentru moarte şi 344 de voturi pentru detenţie sau moartea cu amânare. La 18 ianuarie, un nou scrutin cerut de moderaţi dă 360 de voturi împotriva morţii regelui şi 361 pentru - miracol, este tocmai majoritatea absolută!

Moartea regelui este deci votată. Apărătorii lui Ludovic al XVI-lea se prezintă pentru ultima dată la bară. Malesherbes plânge, trezind în Robespierre o scânteie de omenie care îl face să întrevadă pe scurt drepturile apărării. Lasă să-i scape, într-adevăr: „Le iert apărătorilor lui Ludovic reflecţiile pe care şi le-au permis; le iert observaţiile despre un decret care trebuia dat pentru binele public; le iert şi că au întreprins un demers ce tinde să consacre cererea de apel.” Iertarea va fi totuşi de scurtă durată: de Sèze va fi închis, Tronchet urmărit de Comitetul de siguranţă generală şi Malesherbes va sfârşi ghilotinat. La 18 ianuarie, speranţa revine în tabăra regalistă odată cu punerea la vot a unei eventuale amânări. Dar se ridică din nou Robespierre, şuierând noi ameninţări: „Aş încerca o prea mare durere dacă o parte a Convenţiei ar fi obligată să o constrângă pe cealaltă.” Pentru a susţine mai bine aceste sentimente delicate, el pune să fie păzită sala Adunării de către federaţii din Marsilla şi Brest. Amânarea este deci refuzată cu 380 de voturi la 310. Prin urmare regele va muri. Ce se va întâmpla cu regicizii? Din 380, 31 vor fi ghilotinaţi, doi vor înebuni, 18 vor muri de moarte violentă, 6 se vor sinucide. Şi 40% dintre supravieţuitori vor ajunge în înalte funcţii publice sub Napoleon.