SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ȘASEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ȘASEA.

12.Cartea biblică numărul 11 - 1 Regi:

   Scriitorul: Ieremia; locul scrierii: Ierusalim şi Iuda; data încheierii scrierii: 580 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 1040-911 î.H..

   În urma cuceririlor lui David, teritoriul lui Israel a fost extins până la hotarele stabilite de Dumnezeu: de la fluviul Eufrat, la nord, până la râul Egiptului, la sud (2 Sam. 8:3; 1 Regi 4:21). După moartea lui David, când pe tron a urcat fiul său Solomon, „Iuda şi Israel erau mulţi la număr, ca firele de nisip de pe ţărmul mării. Şi mâncau, beau şi se bucurau” (1 Regi 4:20). Solomon a domnit cu înţelepciune. Înţelepciunea lui o depăşea cu mult pe a vechilor greci. El a construit un templu măreţ pentru Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar şi Solomon s-a abătut de la calea dreaptă, închinându-se unor dumnezei falşi. La moartea lui, regatul s-a divizat în două, iar la tronul celor două regate rivale, Israel şi Iuda, s-au succedat o serie de regi răi, care au făcut ce era rău în ochii Domnului şi au adus multă suferinţă poporului, aşa cum prezisese Samuel (1 Sam. 8:10-18). Dintre cei 14 regi care au domnit după moartea lui Solomon în Iuda şi în Israel şi care sunt menţionaţi în Prima carte a regilor, doar doi au făcut ce era drept în ochii lui Dumnezeu. Prin urmare, se poate spune că această relatare este „inspirată şi de folos”? Desigur. Acest lucru reiese din îndemnurile, profeţiile şi prefigurările pe care le conţine această carte şi din legătura ei cu tema Împărăției, care se regăseşte în „toată Scriptura”.  Iniţial, Cartea regilor a fost un singur sul, sau volum, şi se numea Melakhím (Regi) în ebraică. Traducătorii Septuagintei au numit-o Basiléion, adică „Regate”, ei fiind primii care au împărţit-o în două suluri, pentru a fi mânuită mai uşor. Ulterior, aceste suluri au fost numite Cartea a treia şi Cartea a patra a regilor, denumire care s-a păstrat în Bibliile  catolice și ortodoxe. În general însă, ele sunt cunoscute sub numele de Prima şi A doua carte a regilor. Ele se deosebesc de Prima şi A doua carte a lui Samuel, deoarece compilatorul menţionează unele documente anterioare ca sursă a materialului său. În cele două cărţi, compilatorul face referire de 15 ori la „cartea cronicilor din zilele regilor lui Iuda”, de 18 ori la „cartea cronicilor din zilele regilor lui Israel” şi, de asemenea, la „cartea cronicilor lui Solomon” (1 Regi 15:7; 14:19; 11:41). Deşi toate aceste documente antice au dispărut, compilaţia inspirată, adică această relatare folositoare din Prima şi A doua carte a regilor, a rămas.

   Cine a scris Cărţile regilor? Accentul care se pune în ele pe activitatea profeţilor, îndeosebi pe cea a lui Ilie şi a lui Elisei, arată că scriitorul a fost un profet al Domnului. Asemănările cu cartea Ieremia în ce priveşte limbajul, compoziţia şi stilul sugerează că ele au fost redactate de acelaşi scriitor. Multe cuvinte şi expresii ebraice apar numai în Cărţile regilor şi în Ieremia. Dar, dacă Ieremia a scris Cărţile regilor, de ce nu apare numele său în ele? Lucrul acesta nu era necesar, deoarece activitatea lui este descrisă în cartea care îi poartă numele. În plus, Cărţile regilor au fost scrise pentru a-l glorifica pe Dumnezeu şi închinarea care trebuia să-I fie datorată, nu pentru a-i crea aduce lui Ieremia. În general, Cărţile regilor şi cartea Ieremia se completează reciproc, fiecare menţionând ceea ce nu se spune în celelalte. În plus, în ele găsim relatări paralele, de exemplu: 2 Regi 24:18-25:30 cu Ieremia 39:1-10; 40:7-41:10; 52:1-34. Tradiţia iudaică atestă faptul că Ieremia a scris Prima şi A doua carte a regilor. Fără îndoială, el a început compilarea celor două cărţi în Ierusalim şi se pare că a doua carte a fost terminată în Egipt, în jurul anului 580 î.H., întrucât spre sfârşitul relatării Ieremia face referire la unele evenimente din acel an (2 Regi 25:27). Prima carte a regilor continuă prezentarea istoriei Israelului de la sfârşitul celei de-A doua cărţi a lui Samuel până la moartea lui Iosafat, care a avut loc aprox. în 911 î.H.. (1 Regi 22:50).

   Prima carte a regilor ocupă locul care i se cuvine în canonul Sfintelor Scripturi, fiind acceptată de toţi erudiţii. În plus, evenimentele din Prima carte a regilor sunt confirmate de istoria laică a Egiptului şi a Asiriei. Arheologia susţine şi ea multe afirmaţii din această carte. De exemplu, în 1 Regi 7:45, 46 citim că Hiram a turnat ustensilele de cupru pentru templul lui Solomon „în ţinutul Iordanului, între Sucot şi Ţaretan”. Arheologii care au făcut săpături pe locul anticului Sucot au descoperit aici vestigiile unei topitorii. De asemenea, o inscripţie de pe peretele unui templu din Karnak (Teba antică) elogiază victoria obţinută de regele egiptean Şeşonk (Şişac) când a invadat Iuda, la care se face referire în 1 Regi 14:25, 26.  Autenticitatea Primei cărţi a regilor este susţinută de referirile pe care le fac la ea alţi scriitori ai Bibliei, precum şi de împlinirea profeţiilor ei. Iisus a vorbit despre evenimentele referitoare la Ilie şi la văduva din Sarepta ca despre nişte realităţi istorice (Luca 4:24-26). Despre Ioan Botezătorul, Iisus a zis: „El este Ilie care trebuia să vină” (Mat. 11:13, 14). Iisus se referea aici la profeţia lui Maleahi, în care se vorbeşte de asemenea despre o zi viitoare: „Iată! Vi-l trimit pe profetul Ilie înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului” (Mal. 4:5). Iisus a confirmat canonicitatea Primei cărţi a regilor şi atunci când s-a referit la ceea ce se spune în ea despre Solomon şi despre regina sudului (Mat. 6:29; 12:42; compară cu 1 Regi 10:1-9).

CONŢINUTUL PRIMEI CĂRŢI A REGILOR:

  Solomon devine rege (1:1-2:46): Relatarea din Prima carte a regilor începe cu evenimentele de la sfârşitul domniei de 40 de ani a lui David, care au avut loc cu puţin timp înainte de moartea sa. Fiul său Adonia, ajutat de Ioab, comandantul armatei, şi de preotul Abiatar, a pus la cale un complot ca să ia în stăpânire regatul. Profetul Natan l-a informat pe David despre lucrul acesta şi i-a amintit indirect că el îl desemnase deja pe Solomon să fie rege după moartea sa. David i-a cerut deci preotului Ţadoc să-l ungă rege pe Solomon chiar în ziua în care cei ce urziseră complotul sărbătoreau urcarea pe tron a lui Adonia. David i-a spus lui Solomon să fie tare, să fie bărbat şi să umble pe căile Domnului, Dumnezeul său. Apoi, David a murit şi a fost îngropat „în Cetatea lui David” (2:10). După un timp, Solomon l-a trimis în exil pe Abiatar şi i-a executat pe Adonia şi pe Ioab, autorii complotului. Mai târziu a fost executat Şimei, pentru că nu respectase măsura ce fusese luată cu îndurare pentru a-i fi cruţată viaţa. Astfel, regatul s-a întărit în mâinile lui Solomon.

  Solomon domneşte cu înţelepciune (3:1-4:34): Solomon a încheiat o alianţă de căsătorie cu Egiptul, luând-o de soţie pe fiica faraonului. El s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea o inimă ascultătoare, ca să judece cu discernământ poporul său. Întrucât nu ceruse nici viaţă lungă, nici bogăţii, Domnul a promis că îi va da nu numai o inimă înţeleaptă, plină de discernământ, ci şi bogăţii şi glorie. Solomon şi-a arătat înţelepciunea încă de la începutul domniei sale, când în faţa lui s-au prezentat două femei care pretindeau că erau mama aceluiaşi copil. Solomon le-a poruncit oamenilor lui „să taie copilul viu în două” şi să-i dea fiecărei femei câte o jumătate (3:25). Atunci, adevărata mamă a cerut să fie cruţată viaţa copilului, spunând să-i fie dat celeilalte femei. Solomon a identificat astfel adevărata mamă şi i-a dat copilul. Datorită înţelepciunii pe care Dumnezeu i-o dăduse lui Solomon, tot Israelul prospera, era fericit şi în siguranţă. Oameni din multe ţări veneau să audă cuvintele sale înţelepte.

   Templul lui Solomon (5:1-10:29): Solomon şi-a amintit cuvintele pe care Domnul i le spusese tatălui său David: „Fiul tău, pe care-l voi pune pe tron în locul tău, va construi casa pentru numele meu” (5:5). Aşadar, Solomon a făcut pregătiri în vederea construirii templului. Hiram, regele Tirului, i-a dat ajutor, trimiţându-i din Liban bârne de cedru şi de ienupăr, precum şi lucrători pricepuţi. Aceştia, împreună cu cei puşi la muncă forţată, au început lucrul la casa Domnului în al patrulea an al domniei lui Solomon, în al 480-lea an de la ieşirea israeliţilor din Egipt (6:1). Pe locul unde se construia templul nu s-au folosit nici ciocane, nici topoare şi nici alte unelte de fier, întrucât toate pietrele au fost cioplite şi şlefuite în carieră înainte să fie aduse pentru a fi asamblate. Toţi pereţii interiori ai templului au fost mai întâi acoperiţi cu cedru, iar pardoseala, cu lemn de ienupăr, după care totul a fost frumos acoperit cu un strat de aur. Au fost făcuţi doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic, fiecare având zece coţi (4,5 m) înălţime şi zece coţi de la vârful unei aripi până la vârful celeilalte aripi. Aceştia au fost aşezaţi în încăperea preasfântă. Pe pereţii templului au fost gravaţi alţi heruvimi, precum şi palmieri şi flori. În cele din urmă, după mai bine de şapte ani de muncă, acest templu măreţ a fost terminat. Programul de construcţie a continuat. Solomon a construit o casă pentru el însuşi, Casa Pădurii Libanului, Porticul Coloanelor, Porticul Tronului şi o casă pentru fiica faraonului. De asemenea, el a făcut două coloane mari de aramă pentru porticul casei Domnului, marea turnată, pentru curte, precum şi cărucioare de aramă, lighene de aramă şi ustensile de aur. Sosise momentul ca preoţii să aducă arca legământului şi s-o pună în încăperea preasfântă, Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor. Când preoţii au ieşit din locul sfânt, „Slava Domnului a umplut casa lui Dumnezeu”, astfel că preoţii n-au mai putut rămâne să slujească acolo (8:11). Solomon a binecuvântat adunarea lui Israel. Apoi l-a binecuvântat şi l-a lăudat pe Domnul. Stând în genunchi, cu mâinile întinse spre Ceruri, el a recunoscut în rugăciune că Cerurile Cerurilor nu-l puteau cuprinde pe Domnul, cu atât mai puţin casa pământească pe care i-o construise el. Solomon s-a rugat ca Dumnezeu să-i asculte pe toţi cei ce se temeau de El, chiar şi pe străinii veniţi dintr-o ţară îndepărtată, când aceştia aveau să se roage cu faţa îndreptată spre acea casă. Apoi a spus: „Pentru ca toate popoarele Pământului să ajungă să cunoască numele tău, ca să se teamă de tine, aşa cum face poporul tău, Israel” (8:43). În timpul sărbătorii de 14 zile care a urmat, Solomon a sacrificat 22 000 de vite şi 120 000 de oi. Dumnezeu i-a spus lui Solomon că i-a ascultat rugăciunea şi că a sfinţit templul, punându-şi „acolo numele pe veci”. Dacă Solomon avea să umble în integritate înaintea Domnului, tronul regatului său avea să dăinuie. Însă, dacă Solomon şi fiii săi după el părăseau închinarea la Dumnezeu  şi le slujeau altor dumnezei, avea să se întâmple ceea ce le spusese Domnul: „Îl voi nimici pe Israel de pe faţa pământului pe care li l-am dat, iar casa pe care am sfinţit-o pentru numele meu o voi respinge dinaintea mea şi Israel va ajunge o ruşine şi o batjocură în mijlocul tuturor popoarelor. Şi casa aceasta va ajunge un morman de ruine” (9:3, 7, 8). Solomon a avut nevoie de 20 de ani ca să termine cele două case: casa Domnului şi casa regelui. Apoi a construit multe oraşe în tot regatul său, precum şi corăbii pentru a face comerţ cu ţări îndepărtate. Regina din Şeba a auzit despre marea înţelepciune pe care Dumnezeu i-o dăduse lui Solomon şi a venit să-l pună la încercare prin întrebări grele. După ce l-a auzit şi după ce a văzut prosperitatea şi fericirea poporului său, ea a exclamat: „Nu mi s-a spus nici pe jumătate!” (10:7). În timp ce Domnul a continuat să manifeste iubire faţă de Israel, Solomon i-a întrecut „în bogăţie şi în înţelepciune pe toţi ceilalţi regi ai Pământului” (10:23).

 Infidelitatea şi moartea lui Solomon (11:1-43): Nesocotind porunca Domnului, Solomon şi-a luat multe soţii din alte popoare: 700 de soţii şi 300 de concubine (Deut. 17:17). Inima lui a fost atrasă spre alţi dumnezei. Domnul i-a spus că regatul va fi luat de la el, însă nu în zilele sale, ci în zilele fiului său. Totuşi, o parte din regat, formată din Iuda şi dintr-un alt trib, avea să fie guvernată de fiii lui Solomon. Dumnezeu a ridicat din popoarele vecine oameni care i s-au împotrivit lui Solomon. Ieroboam, care era din tribul lui Efraim, s-a ridicat şi el împotriva regelui. Profetul Ahia i-a spus lui Ieroboam că va deveni rege peste zece triburi ale lui Israel, iar Ieroboam a fugit în Egipt pentru a-şi salva viaţa. Solomon a murit după o domnie de 40 de ani şi fiul său Roboam a devenit rege în 997 î.H..

   Regatul este împărţit (12:1-14:20): Întorcându-se din Egipt, Ieroboam a mers împreună cu poporul să-i ceară lui Roboam să-i elibereze pe oameni de poverile pe care Solomon le pusese peste ei. În loc să urmeze sfatul înţelept al bătrânilor lui Israel, Roboam a ascultat de tineri şi a pus poveri mai mari pe umerii poporului. Israel s-a revoltat şi l-a făcut rege pe Ieroboam peste cele zece triburi nordice. Rămas doar cu două triburi, Iuda şi Beniamin, Roboam a adunat o armată ca să lupte împotriva rebelilor, dar, la porunca Domnului, s-a întors din drum. Ieroboam a construit Sihemul, unde şi-a stabilit capitala, dar tot nu se simţea în siguranţă. El se temea că poporul se va întoarce la Ierusalim ca să i se închine lui Dumnezeu şi astfel i se va supune din nou lui Roboam. Pentru a preîntâmpina lucrul acesta, el a ridicat doi viţei de aur, unul în Dan şi unul în Betel, iar în fruntea închinării a pus preoţi aleşi din popor, nu din tribul lui Levi.  În timp ce Ieroboam aducea jertfe pe altarul din Betel, Domnul a trimis un profet să-l avertizeze că va ridica un rege din linia lui David, şi anume Iosia, care va lua măsuri drastice împotriva acelui altar dedicat închinării false. Ca semn, altarul s-a despicat chiar în clipa aceea. Mai târziu, profetul însuşi a fost ucis de un leu, pentru că nu respectase porunca lui Dumnezeu de a nu mânca sau a nu bea în timpul misiunii sale. Apoi, asupra casei lui Ieroboam au început să vină necazuri. Copilul său a murit, potrivit judecăţii Domnului. Ahia, profetul lui Dumnezeu, a prezis că, din cauza păcatului grav pe care îl comisese Ieroboam introducând dumnezei falşi în Israel, casa acestuia avea să fie nimicită cu desăvârşire. După o domnie de 22 de ani, Ieroboam a murit, iar în locul lui a domnit fiul său Nadab.

  În Iuda: Roboam, Abiiam şi Asa (14:21-15:24): În acest timp, sub domnia lui Roboam, şi Iuda făcea ce era rău în ochii Domnului, practicând închinarea la idoli. Regele Egiptului a invadat ţara şi a luat multe lucruri din tezaurul templului. După 17 ani de domnie, Roboam a murit şi a devenit rege fiul său Abiiam. Şi acesta a continuat să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, iar după trei ani de domnie a murit. Apoi a domnit fiul său Asa, care, spre deosebire de tatăl său, i-a slujit Domnului cu o inimă completă şi a îndepărtat din ţară „idolii de baligă”. Între Israel şi Iuda au fost tot timpul războaie. Asa a primit ajutor din partea Siriei, iar Israel a fost forţat să se retragă. Asa a domnit 41 de ani şi i-a succedat la tron fiul său Iosafat.

  În Israel: Nadab, Baeşa, Ela, Zimri, Tibni, Omri şi Ahab (15:25-16:34): Ce regi răi au fost aceştia! Baeşa l-a omorât pe Nadab, care domnise doar doi ani, apoi i-a omorât pe toţi cei din casa lui Ieroboam. El a continuat să practice închinarea falsă şi să lupte împotriva lui Iuda. Domnul a prezis că va mătura complet casa lui Baeşa, aşa cum făcuse cu casa lui Ieroboam. După o domnie de 24 de ani, Baeşa a fost urmat la tron de fiul său Ela, care a fost omorât doi ani mai târziu de slujitorul său Zimri. Îndată ce a urcat pe tron, Zimri a lovit toată casa lui Baeşa. Când poporul a aflat lucrul acesta, l-a făcut rege pe Omri, comandantul armatei, şi a pornit împotriva Tirţei, capitala lui Zimri. Văzând că totul era pierdut, Zimri a intrat în casa regală, i-a dat foc şi astfel a murit. Atunci, Tibni a încercat să pună mâna pe putere, ca rege rival, dar, după un timp, susţinătorii lui Omri l-au învins şi l-au ucis. Omri a cumpărat muntele Samariei şi acolo a construit oraşul Samaria. El a umblat întru totul pe calea lui Ieroboam, mâniindu-l pe Domnul prin închinarea la idoli. De fapt, el a fost mai rău decât toţi predecesorii săi. După 12 ani de domnie, a murit şi a devenit rege fiul său Ahab. Acesta s-a căsătorit cu Izabela, fiica regelui Sidonului, apoi a ridicat în Samaria un altar pentru Baal. El i-a întrecut în răutate pe toţi cei dinaintea lui. În acest timp, Hiel din Betel a rezidit oraşul Ierihon cu preţul vieţii fiului său întâi născut şi al celui mai mic fiu. Închinarea adevărată se afla într-un declin total.

   Activitatea de profet a lui Ilie în Israel (17:1-22:40): Pe neaşteptate, a apărut un mesager al Domnului. Era Ilie, tişbitul/tesviteanul. Primele cuvinte pe care i le-a adresat regelui Ahab au fost cât se poate de surprinzătoare: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu!” (17:1). Într-un mod la fel de neaşteptat, Ilie s-a retras la porunca lui Domnului într-o vale aflată la est de Iordan. Deşi în Israel era secetă, nişte corbi îi aduceau hrană lui Ilie. Când apa din vale a secat, Domnul şi-a trimis profetul să locuiască la Sarepta, care aparţinea de Sidon. O văduvă a dat dovadă de bunătate faţă de Ilie, iar, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut ca mica ei rezervă de făină şi de ulei să nu se termine, astfel că ea şi fiul ei n-au murit de foame. Mai târziu, fiul ei s-a îmbolnăvit şi a murit, dar, la implorările lui Ilie, Domnul i-a redat copilului viaţa. Apoi, în al treilea an de secetă, Dumnezeu l-a trimis din nou pe Ilie la Ahab. El l-a acuzat pe Ilie că a adus nenorocirea asupra lui Israel, dar Ilie i-a spus cu îndrăzneală lui Ahab: „Nu eu . . . , ci tu şi casa tatălui tău”, pentru că îi urmaseră pe Baali (18:18). Ilie i-a cerut lui Ahab să-i adune pe toţi profeţii lui Baal la muntele Carmel. Poporul nu mai trebuia să şchiopăteze între două păreri. Apăruse o controversă. Cine era adevăratul Dumnezeu: Yahwe sau Baal? Înaintea întregului popor, cei 450 de preoţi ai lui Baal au pregătit un taur, l-au pus pe lemnele de pe altar, apoi s-au rugat să coboare foc şi să mistuie ofranda. De dimineaţă până la amiază, ei l-au chemat întruna pe Baal, în timp ce Ilie îşi bătea joc de ei. Au strigat, şi-au făcut tăieturi, dar n-au primit niciun răspuns! Apoi, profetul Ilie, care era singur, a zidit un altar în numele Domnului şi a pregătit lemnele şi taurul pentru jertfă. El le-a cerut oamenilor să ude de trei ori cu apă ofranda şi lemnele, apoi s-a rugat lui Dumnezeu: „Răspunde-mi, o, Doamne, răspunde-mi, pentru ca poporul acesta să ştie că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu“. Atunci a căzut foc din Cer şi a mistuit ofranda, lemnele, pietrele altarului, ţărâna şi apa. Când a văzut lucrul acesta, tot poporul a căzut cu faţa la pământ şi a spus: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” (18:37, 39). Profeţii lui Baal trebuiau să moară! Ilie a avut grijă ca aceştia să fie masacraţi, astfel că niciunul nu a scăpat. Apoi, Domnul a dat ploaie, punând capăt secetei din Israel. Când vestea despre umilirea lui Baal a ajuns la Izabela, ea a căutat să-l omoare pe Ilie. De teamă, el a fugit cu slujitorul său în pustiu, iar Domnul l-a îndrumat spre Horeb. Acolo i s-a arătat Domnul, dar nu în mod spectaculos, într-un vânt, într-un cutremur sau într-un foc, ci vorbindu-i cu „un glas liniştit şi domol” (19:11, 12). Dumnezeu i-a spus să-l ungă pe Hazael rege al Siriei, pe Iehu rege peste Israel, iar pe Elisei profet în locul său. El l-a mângâiat pe Ilie cu vestea că 7 000 de bărbaţi din Israel nu-şi plecaseră genunchii înaintea lui Baal. Ilie l-a uns imediat pe Elisei, aruncându-şi peste el veşmântul de profet. Ahab a obţinut apoi două victorii asupra sirienilor, dar a fost mustrat de Dumnezeu deoarece încheiase un legământ cu regele lor, în loc să-l omoare. După aceea a urmat episodul cu Nabot, la a cărui vie râvnea Ahab. Izabela a plănuit ca Nabot să fie învinuit pe nedrept de martori falşi şi l-a omorât, după care Ahab i-a luat via. A fost o crimă de neiertat! Ilie s-a arătat din nou. El i-a spus lui Ahab că, în locul unde murise Nabot, câinii vor linge şi sângele lui, iar casa lui va fi nimicită cu desăvârşire, asemenea caselor lui Ieroboam şi Baeşa. Pe Izabela aveau s-o mănânce câinii pe bucata de pământ a Izreelului. „Nimeni, absolut nimeni, n-a fost ca Ahab, care s-a vândut ca să facă ce este rău în ochii Domnului şi pe care l-a întărâtat Izabela, soţia lui.” (21:25) Însă Ahab s-a umilit când a auzit cuvintele lui Ilie, de aceea Domnul i-a spus că nenorocirea nu avea să vină în zilele lui, ci în zilele fiului său. Ahab s-a aliat apoi cu Iosafat, regele lui Iuda, în lupta împotriva Siriei şi, nesocotind sfatul lui Mica, profetul Domnului, ei au mers la luptă. Ahab a fost rănit grav în luptă şi a murit. Când au spălat carul său de război în bazinul Samariei, câinii au venit să-i lingă sângele, aşa cum profeţise Ilie. În locul lui a domnit în Israel fiul său Ahazia.

  Domnia lui Iosafat în Iuda (22:41-53): Iosafat, care îl însoţise pe Ahab în bătălia împotriva Siriei, i-a fost fidel Domnului asemenea tatălui său, Asa, dar nu a înlăturat complet locurile înalte unde se practica închinarea falsă. Apoi, după 25 de ani de domnie, a murit, iar în locul lui a domnit fiul său Ioram. În nord, în Israel, Ahazia a călcat pe urmele tatălui său, Ahab, mâniindu-l pe Domnul cu închinarea la Baal.

DE CE ESTE DE FOLOS?

    Instruirea divină pe care o primim din Prima carte a regilor ne este de mare folos. Ne vom referi mai întâi la rugăciune, care ne este adusă de multe ori în centrul atenţiei. Aflat în faţa uriaşei responsabilităţi de a domni peste Israel, Solomon s-a rugat lui Dumnezeu cu umilinţă, ca un copil. El nu a cerut decât discernământ şi o inimă ascultătoare, dar Domnul i-a dat din belşug nu numai înţelepciune, ci şi bogăţii şi glorie (3:7-9, 12-14). Să avem şi noi încredere că rugăciunile noastre umile, în care cerem înţelepciune şi îndrumare lui Dumnezeu, nu vor rămâne fără răspuns! (Iac. 1:5). Să ne rugăm întotdeauna fierbinte şi din inimă, cu profundă apreciere faţă de toată bunătatea Domnului, aşa cum a făcut Solomon cu ocazia dedicării templului! (1 Regi 8:22-53). Fie ca rugăciunile noastre să exprime întotdeauna credinţă şi o încredere absolută în Dumnezeu, la fel ca rugăciunile rostite de Ilie când s-a aflat în încercări şi când a avut de înfruntat un popor care se închina la demoni! Domnul se îngrijeşte în mod minunat de cei ce i se adresează în rugăciune (1 Regi 17:20-22;18:36-40; 1 Ioan 5:14).  De asemenea, exemplele celor ce nu s-au umilit înaintea Domnului ar trebui să ne slujească drept avertisment. „Dumnezeu li se împotriveşte celor trufaşi.” (1 Pet. 5:5). Printre aceştia s-au numărat: Adonia, care a crezut că putea să treacă peste numirea teocratică făcută de Dumnezeu (1 Regi 1:5; 2:24, 25), Şimei, care a crezut că putea să încalce limitele stabilite şi apoi să se întoarcă (2:37, 41-46), Solomon, care, la bătrâneţe, a dat dovadă de neascultare, astfel că Dumnezeu i-a ridicat împotrivitori (11:9-14, 23-26), şi regii lui Israel, a căror religie falsă s-a dovedit dezastruoasă (13:33, 34;14:7-11; 16:1-4). Mai poate fi menţionată şi Izabela, o femeie lacomă şi rea, forţa din spatele tronului lui Ahab. Exemplul ei rău a devenit atât de cunoscut, încât, o mie de ani mai târziu, a fost folosit într-un avertisment dat Bisericii din Tiatira: „Totuşi, iată ce am împotriva ta: că o tolerezi pe femeia aceea, Izabela, care îşi zice profetesă şi care îi învaţă şi îi induce în eroare pe robii mei, făcându-i să comită fornicaţie şi să mănânce lucruri jertfite idolilor” (Apoc. 2:20). Ar trebui, așadar, ca cei din fruntea bisericilor să le păstreze curate şi să le apere de orice influenţă izabeliană! (Compară cu Faptele 20:28-30.)

   Puterea Domnului de a profeţi reiese clar din împlinirea multor profeţii consemnate în Prima carte a regilor. Un exemplu este remarcabila prezicere făcută cu peste 300 de ani mai înainte, potrivit căreia Iosia avea să dărâme altarul lui Ieroboam din Betel. Iosia chiar a făcut lucrul acesta! (1 Regi 13:1-3; 2 Regi 23:15) Însă şi mai remarcabile sunt profeţiile referitoare la casa Domnului, construită de Solomon. Dumnezeu i-a spus lui Solomon că, dacă israeliţii vor sluji dumnezeilor falşi, îi va nimici de pe faţa pământului şi va îndepărta dinaintea lui casa pe care o sfinţise pentru numele său (1 Regi 9:7, 8). Pasajul din 2 Cronici 36:17-21 confirmă cât de adevărată s-a dovedit această profeţie. În plus, Iisus a arătat că, din acelaşi motiv, templul pe care l-a construit mai târziu în acelaşi loc Irod cel Mare urma să aibă aceeaşi soartă (Luca 21:6). Cât de adevărat s-a dovedit şi acest lucru! Ar trebui să ne aducem aminte de aceste nenorociri şi de motivul pentru care au avut loc. Ele ar trebui să ne amintească să umblăm întotdeauna pe căile adevăratului Dumnezeu! Regina din Şeba a venit din ţara ei îndepărtată şi a fost uimită de înţelepciunea lui Solomon, de prosperitatea poporului său şi de gloria regatului său, precum şi de măreţia casei Domnului. Cu toate acestea, Solomon i-a mărturisit lui Domnului: „Nici Cerurile, nici Cerurile Cerurilor nu pot să te cuprindă, atunci cu cât mai puţin această casă pe care am construit-o eu!” (1 Regi 8:27; 10:4-9). Prima carte a regilor ne oferă o stimulatoare viziune anticipată a gloriei templului spiritual al lui Dumnezeu, precum şi a prosperităţii, a bucuriei şi a fericirii depline de care se vor bucura oamenii fideli care vor trăi sub domnia înţeleaptă a lui Iisus în Împărăția milenară, când va fi construit un nou templu de către însuși Iisus! Astfel, creşte şi mai mult aprecierea noastră faţă de importanţa închinării adevărate şi faţă de minunata speranță a instaurării Împărăției!

13.Cartea biblică numărul 12 - 2 Regi:

   Scriitorul: Ieremia; locurile scrierii: Ierusalim şi Egipt; data încheierii scrierii: aprox. 580 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 920-580 î.H..

   A doua carte a regilor prezintă în continuare istoria agitată a regatelor Israel şi Iuda. Elisei a luat mantia lui Ilie şi a fost binecuvântat cu două părţi din Duhul acestuia. El a înfăptuit şaisprezece miracole, în timp ce Ilie înfăptuise opt. De asemenea, Elisei a profeţit sfârşitul Israelului apostat, unde numai Iehu a manifestat o străfulgerare de zel pentru Domnul. Regii lui Israel s-au afundat tot mai mult în mocirla răutăţii până când, în cele din urmă, în 740 î.H. regatul nordic a căzut în faţa Asiriei. În regatul sudic al lui Iuda, câţiva regi remarcabili, între care Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia, au oprit un timp valul apostaziei. Însă, în cele din urmă, Nebucadneţar a executat judecata lui Dumnezeu, devastând Ierusalimul, templul şi ţara lui Iuda în 607 î.H. sau 586 î.H. după alți istorici și teologi. Astfel, profeţiile lui Dumnezeu s-au împlinit, iar cuvântul Său s-a dovedit adevărat!

  Întrucât Prima şi A doua carte a regilor au format la început un singur sul, dovezile care demonstrează că scriitorul primei cărţi a fost Ieremia se aplică şi aici. Acelaşi lucru se poate spune şi despre dovezile privitoare la canonicitatea şi autenticitatea acestei cărţi. Încheiată în jurul anului 580 î.H., A doua carte a regilor se referă la perioada care începe în jurul anului 920 î.H., odată cu urcarea lui Ahazia pe tronul lui Israel, şi se termină în 580 î.H., adică în al 37-lea an de exil al lui Ioiachin (1:1; 25:27).  Descoperirile arheologice confirmă autenticitatea acestei cărţi, oferind dovezi suplimentare. De exemplu, poate fi menţionată cunoscuta Piatră moabită, a cărei inscripţie prezintă versiunea regelui moabit Meşa despre războiul dintre Moab şi Israel (3:4, 5). Poate fi amintit şi Obeliscul negru al regelui asirian Salmanasar al III-lea, expus în prezent la Muzeul Britanic din Londra, pe care apare numele regelui israelit Iehu. De asemenea, există inscripţiile regelui asirian Tiglat-Palaser al III-lea (numit şi Pul), care menţionează numele mai multor regi din Israel şi Iuda, inclusiv numele lui Menahem, Ahaz şi Pecah (15:19, 20; 16:5-8). O dovadă clară a autenticităţii acestei cărţi o constituie obiectivitatea cu care este descrisă executarea judecăţilor lui Dumnezeu împotriva propriului său popor. Prăbuşirea celor două regate, mai întâi a regatului lui Israel, apoi a regatului lui Iuda, ne convinge de impresionanta forţă a judecăţii profetice rostite de Domnul, care a fost consemnată în Deuteronomul 28:15-29:28. Când a distrus aceste regate, „Domnul s-a aprins de mânie împotriva acestei ţări, aducând asupra ei tot blestemul scris în cartea aceasta” (Deut. 29:27; 2 Regi 17:18; 25:1, 9-11). Alte evenimente din A doua carte a regilor sunt explicate în alte cărţi ale Bibliei. În Luca 4:24-27, Iisus a făcut referire la Ilie şi la văduva din Sarepta, apoi la Elisei şi la Naaman, pentru a explica de ce El însuşi nu a fost primit ca profet în patria Sa. Astfel, Prima şi A doua carte a regilor sunt considerate o parte integrantă a Sfintelor Scripturi.

CONŢINUTUL CELEI DE-A DOUA CĂRŢI A REGILOR:

   Ahazia, rege al lui Israel (1:1-18): Acest fiu al lui Ahab a căzut chiar în casa lui şi s-a îmbolnăvit. El a trimis mesageri să-l întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, dacă se va însănătoşi. Ilie i-a oprit pe mesageri şi i-a trimis înapoi la rege, mustrându-l că nu l-a întrebat pe adevăratul Dumnezeu. El i-a spus că va muri negreşit, pentru că nu s-a îndreptat spre Dumnezeul lui Israel. Când regele a trimis un comandant şi 50 de oameni să-l prindă pe Ilie şi să-l ducă la rege, Ilie a cerut să coboare foc din Cer ca să-i mistuie. La fel s-a întâmplat şi cu al doilea comandant şi cu cei 50 de oameni ai săi. A fost trimis al treilea comandant cu 50 de oameni, dar de această dată Ilie le-a cruţat viaţa datorită rugăminţii pline de respect a comandantului. Ilie s-a dus împreună cu ei la rege şi a rostit din nou o judecată cu privire la moartea lui Ahazia. Regele a murit exact aşa cum spusese Ilie că se va întâmpla. Apoi, fiindcă Ahazia nu a avut niciun fiu, în Israel a domnit Ioram, fratele său.

  Elisei devine succesorul lui Ilie (2:1-25): A sosit timpul ca Ilie să fie luat la Cer! Elisei l-a însoţit pe Ilie în călătoria sa de la Ghilgal la Betel, apoi la Ierihon şi, în final, dincolo de Iordan. Ilie a despărţit apele Iordanului, lovindu-le cu veşmântul său de profet. Când Elisei a văzut că între el şi Ilie au apărut un car de foc şi nişte cai de foc şi când l-a văzut pe Ilie înălţându-se într-o vijelie, el a primit cele două părţi din Duhul lui Ilie, aşa cum i se promisese. Nu după mult timp, Elisei a dovedit că „Duhul lui Ilie” se aşezase peste el (2:15). A luat veşmântul lui Ilie şi s-a folosit de el pentru a despărţi din nou apele. Apoi a vindecat apa rea din Ierihon. În timp ce se îndrepta spre Betel, nişte băieţaşi au început să-şi bată joc de el, strigând: „Urcă, chelule! Urcă, chelule!” (2:23). Atunci, Elisei l-a chemat pe Domnul, iar din pădure au ieşit două ursoaice care au ucis 42 dintre aceşti copii răi. Trebuie spus că, Ilie a fost, practic, răpit la Cer ca și Enoh! Acest fapt arată că și Răpirea Bisericii va fi un fapt real!

   Ioram, rege al lui Israel (3:1-27): Acest rege a continuat şi el să facă ce era rău în ochii Domnului, alipindu-se de păcatele lui Ieroboam. Regele Moabului plătea tribut lui Israel, dar s-a răsculat, iar Ioram i-a cerut ajutor lui Iosafat, regele lui Iuda, precum şi regelui Edomului ca să meargă împotriva Moabului. În drum spre câmpul de luptă, armatele lor au ajuns într-un ţinut fără apă şi erau cât pe ce să moară. Cei trei regi au coborât la Elisei ca să-l întrebe pe Domnul, Dumnezeul său. Datorită fidelului Iosafat, Domnul i-a salvat şi le-a dat victorie asupra Moabului.

   Alte miracole ale lui Elisei (4:1-8:15): Văduva unuia dintre fiii profeţilor i-a cerut ajutor lui Elisei când nişte creditori au vrut să-i facă sclavi pe cei doi fii ai ei. El a înmulţit în mod miraculos mica rezervă de ulei pe care femeia o avea în casă, astfel că ea a putut să vândă suficient ulei ca să-şi plătească datoriile. O femeie din Sunem a înţeles că Elisei era un profet al adevăratului Dumnezeu şi, împreună cu soţul ei, i-a pregătit o cameră în care să stea când venea în Sunem. Dumnezeu a binecuvântat-o pentru bunătatea ei, dăruindu-i un fiu. Câţiva ani mai târziu, copilul s-a îmbolnăvit şi a murit. Femeia l-a căutat imediat pe Elisei. El a însoţit-o până acasă şi, prin puterea Domnului, a readus copilul la viaţă. Întorcându-se la Ghilgal, unde erau fiii profeţilor, Elisei a îndepărtat în mod miraculos aşa-zisa „moarte din oală”, făcând ca dovlecii să nu mai fie otrăvitori. Apoi a hrănit o sută de oameni cu douăzeci de pâini de orz şi „le-a mai şi rămas” (4:40, 44). Naaman, comandantul armatei siriene, era lepros. O fetiţă israelită aflată în captivitate i-a spus soţiei lui Naaman că în Samaria era un profet care îl putea vindeca. Naaman s-a dus la Elisei, dar profetul, în loc să se ocupe personal de el, i-a trimis vorbă să se ducă şi să se scalde de şapte ori în râul Iordan. Naaman s-a mâniat din cauza acestei aparente lipse de respect. Nu erau mai bune râurile Damascului decât apele lui Israel? Dar Naaman s-a lăsat convins, a ascultat de Elisei şi s-a vindecat. Elisei nu a vrut să accepte niciun dar ca răsplată, însă slujitorul său, Ghehazi, a alergat mai târziu după Naaman şi i-a cerut un dar în numele lui Elisei. Când s-a întors, Ghehazi a încercat să-l mintă pe Elisei, dar a fost lovit cu lepră. Elisei a înfăptuit un alt miracol, făcând să plutească fierul unei securi.  Elisei l-a avertizat pe regele lui Israel că sirienii puseseră la cale un complot ca să-l ucidă. Atunci, regele Siriei a trimis o armată la Dotan ca să-l prindă pe Elisei. Văzând că oraşul era înconjurat de armatele siriene, slujitorul lui Elisei s-a înspăimântat, însă Elisei l-a liniştit, spunându-i: „Nu te teme, căci cei ce sunt cu noi sunt mai mulţi decât cei ce sunt cu ei”. Apoi, Elisei s-a rugat Domnului să-i permită slujitorului său să vadă marea forţă care era cu el. „Şi iată că regiunea muntoasă era plină de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.” (6:16, 17). Când sirienii au pornit la atac, profetul s-a rugat din nou Domnului, iar mintea lor a fost lovită cu orbire, astfel că ei au fost conduşi la regele lui Israel. Însă Elisei i-a spus regelui să nu-i omoare, ci să le dea să mănânce şi să-i trimită acasă. Mai târziu, regele Ben-Hadad al Siriei a asediat Samaria, după care a urmat o mare foamete. Regele lui Israel l-a învinuit pe Elisei de cele întâmplate, dar profetul a prezis că în ziua următoare va fi hrană din belşug. În timpul nopţii, Dumnezeu a făcut ca sirienii să audă zgomotul unei mari armate, astfel că au luat-o la fugă, lăsându-le israeliţilor toate proviziile lor. La scurt timp după aceea, Ben-Hadad s-a îmbolnăvit. Auzind că Elisei a venit la Damasc, Ben-Hadad l-a trimis la el pe Hazael să-l întrebe dacă se va însănătoşi. Răspunsul lui Elisei arăta că regele avea să moară, iar Hazael avea să devină rege în locul său. Ca să fie sigur că aşa se va întâmpla, Hazael l-a omorât pe rege şi a pus mâna pe putere.

   Ioram, rege al lui Iuda (8:16-29): Între timp, în Iuda a devenit rege Ioram, fiul lui Iosafat. El nu a fost mai bun decât regii lui Israel, pentru că şi el a făcut ce era rău în ochii lui Dumnezeu. Soţia lui era Atalia, fiica lui Ahab. Fratele acesteia, care se numea tot Ioram, domnea în Israel. După moartea regelui Ioram din Iuda, la Ierusalim a domnit fiul său Ahazia.

   Iehu, rege al lui Israel (9:1-10:36): Elisei l-a trimis pe unul dintre fiii profeţilor să-l ungă pe Iehu rege peste Israel şi să-i încredinţeze misiunea de a lovi toată casa lui Ahab. Iehu nu a zăbovit, ci a mers să-l caute pe Ioram, regele lui Israel, care îşi trata la Izreel rănile făcute în război. Străjerul a văzut o mulţime agitată şi, în cele din urmă, i-a spus regelui: „Felul de a conduce este ca al lui Iehu, nepotul lui Nimşi, căci conduce ca un nebun” (9:20). Ioram, regele lui Israel, şi Ahazia, regele lui Iuda, l-au întrebat pe Iehu care erau intenţiile lui, dar, răspunzându-le, acesta i-a întrebat: „Ce pace să fie cât timp există fornicaţia Izabelei, mama ta, şi multele ei vrăjitorii?” (9:22). Când Ioram s-a întors ca să fugă, Iehu a tras o săgeată care i-a străpuns inima. Corpul lui a fost aruncat pe terenul lui Nabot, ca plată suplimentară pentru sângele nevinovat vărsat de Ahab. Apoi, Iehu şi oamenii lui l-au urmărit pe Ahazia, l-au lovit, iar el a murit la Meghido. Aşadar, în prima campanie-fulger a lui Iehu şi-au pierdut viaţa doi regi. După aceea a venit rândul Izabelei! Când Iehu a intrat triumfător în Izreel, Izabela a apărut la fereastră, foarte frumos aranjată. Iehu nu s-a lăsat impresionat, ci le-a spus câtorva servitori: „Aruncaţi-o jos!”. Ea a fost aruncată pe fereastră, iar sângele ei a stropit zidul şi caii, care au călcat-o în picioare. Când s-au dus s-o îngroape, n-au mai găsit din ea decât craniul, picioarele şi palmele. Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească profeţia lui Ilie. „Câinii au mâncat-o şi ea a fost ca bălegarul pe terenul Izreelului.” (2 Regi 9:33, 36, 37; 1 Regi 21:23). Apoi, Iehu a poruncit să fie ucişi cei 70 de fii ai lui Ahab, ale căror capete le-a pus în două grămezi la poarta Izreelului. Toţi susţinătorii lui Ahab din Izreel au fost doborâţi. După aceea, Iehu s-a îndreptat spre Samaria, capitala lui Israel, şi pe drum i-a întâlnit pe cei 42 de fraţi ai lui Ahazia, care se duceau la Izreel, fără să ştie ce se întâmpla acolo. Şi aceştia au fost prinşi şi ucişi. La scurt timp după aceea, a avut loc o întâlnire cu totul diferită. Ionadab, fiul lui Recab, a ieşit în întâmpinarea lui Iehu. La întrebarea lui Iehu: „Este inima ta dreaptă faţă de mine, cum este inima mea faţă de inima ta?”, Ionadab a răspuns: „Este”. Atunci Iehu l-a luat cu el în car ca să vadă personal că „nu tolera niciun fel de rivalitate faţă de Domnul.” (2 Regi 10:15, 16).  Când a sosit în Samaria, Iehu a distrus tot ce mai rămăsese din casa lui Ahab, potrivit cuvântului pe care Dumnezeu îl rostise prin Ilie (1 Regi 21:21, 22). Dar ce se putea spune despre detestabila religie a lui Baal? Iehu a zis: „Ahab s-a închinat la Baal puţin, dar Iehu i se va închina mult” (2 Regi 10:18). Convocându-i în casa lui Baal pe toţi acei închinători la demoni, Iehu i-a pus să se îmbrace cu veşminte speciale şi s-a asigurat că printre ei nu se afla niciun închinător al lui Dumnezeu. Apoi şi-a trimis oamenii să-i masacreze. Nu a scăpat niciunul. Casa lui Baal a fost dărâmată, iar pe locul acela au fost făcute latrine, care au rămas până în zilele lui Ieremia. „Astfel, Iehu l-a nimicit pe Baal din mijlocul Israelului.” (10:28).  Însă chiar şi zelosul rege Iehu a greşit. În ce privinţă? El a continuat să se închine la viţeii de aur pe care îi ridicase Ieroboam în Betel şi în Dan. El „n-a avut grijă să umble cu toată inima în legea Domnului, Dumnezeul lui Israel” (10:31). Totuşi, datorită acţiunii lui Iehu împotriva casei lui Ahab, Dumnezeu a promis că descendenţii lui vor domni peste Israel până la a patra generaţie. În zilele lui, Domnul a început să taie bucată cu bucată partea estică a regatului, ridicându-l pe Hazael, regele Siriei, împotriva lui Israel. Iehu a domnit 28 de ani, după care a murit şi a fost urmat la tron de fiul său Ioahaz.

  Ioas, rege al lui Iuda (11:1-12:21): Regina-mamă, Atalia, era fiica Izabelei, semănându-i mamei sale în toate privinţele. Auzind că fiul ei Ahazia a murit, ea a ordonat să fie executată întreaga familie regală şi a urcat pe tron. Numai Ioas, cel mai mic fiu al lui Ahazia, a scăpat de la moarte, fiindcă a fost ascuns. În al şaptelea an de domnie al Ataliei, preotul Iehoiada l-a uns pe Ioas rege şi a poruncit ca Atalia să fie ucisă. Iehoiada a îndrumat poporul în închinarea la Dumnezeu, l-a instruit pe tânărul rege, arătându-i care erau îndatoririle sale faţă de Domnul, şi a luat măsuri să fie reparată casa Domnului. Ioas a preîntâmpinat un atac din partea lui Hazael, regele Siriei, oferindu-i daruri. După ce a domnit 40 de ani la Ierusalim, Ioas a fost asasinat de slujitorii săi şi în locul lui a început să domnească fiul său Amaţia.

   Ioahaz şi Ioas, regi ai lui Israel (13:1-25): Ioahaz, fiul lui Iehu, a continuat şi el să practice închinarea la idoli, iar Israel a ajuns sub dominaţia Siriei, deşi Ioahaz n-a fost detronat. Cu timpul, Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi, însă ei au continuat să se închine la viţeii făcuţi de Ieroboam. După moartea lui Ioahaz, fiul său Ioas a devenit rege în Israel. În acest timp, în Iuda domnea un alt Ioas. Ioas din Israel a fost şi el un rege idolatru, asemenea tatălui său. După moartea lui a devenit rege Ieroboam, fiul său. În timpul domniei lui Ioas, Elisei s-a îmbolnăvit grav. Înainte de a muri, el a rostit ultima sa profeţie, potrivit căreia Ioas avea să învingă Siria de trei ori, profeţie care s-a împlinit la timpul potrivit. Ultimul miracol atribuit lui Elisei a avut loc după moartea sa, când un mort, care a fost aruncat în mormântul lui Elisei, a revenit la viaţă îndată ce s-a atins de oasele lui.

   Amaţia, rege al lui Iuda (14:1-22): Amaţia a făcut ce era drept în ochii Domnului, dar nu a distrus locurile înalte folosite pentru închinare. El a fost înfrânt în război de regele Ioas al lui Israel. După ce a domnit 29 de ani, a fost ucis în urma unui complot, iar în locul lui a domnit fiul său Azaria.

   Ieroboam al II-lea, rege al lui Israel (14:23-29): Ieroboam al II-lea, care a devenit rege al lui Israel, a continuat să practice închinarea falsă introdusă de strămoşul său. El a domnit în Samaria 41 de ani şi a reuşit să redobândească teritoriile pe care le pierduse Israel. Zaharia, fiul său, i-a succedat la tron.

  Azaria (Ozia), rege al lui Iuda (15:1-7): Azaria a domnit 52 de ani. El a făcut ce era drept înaintea Domnului, dar nu a distrus locurile înalte/capiștile. Mai târziu, Dumnezeu l-a lovit cu lepră, iar de îndatoririle regale s-a ocupat fiul său Iotam, care a urcat la tron după moartea lui Azaria.

   Zaharia, Şalum, Menahem, Pecahia şi Pecah, regi ai lui Israel (15:8-31): Potrivit promisiunii Domnului, pe tronul lui Israel s-au aflat descendenţi din casa lui Iehu până la a patra generaţie, adică până la Zaharia (10:30). Drept urmare, acesta a domnit în Samaria, dar numai şase luni, deoarece a fost asasinat. Şalum, uzurpatorul, a domnit doar o lună. În timp ce s-au succedat ca regi Menahem, Pecahia şi Pecah, închinarea falsă, asasinatele şi intrigile au cauzat multă suferinţă în Israel. În timpul domniei lui Pecah, Asiria s-a apropiat ca să dea o lovitură mortală lui Israel. Pecah a fost asasinat de Hosea, care a devenit ultimul rege al lui Israel.

   Iotam şi Ahaz, regi ai lui Iuda (15:32-16:20): Iotam a practicat închinarea curată, dar nu a distrus locurile înalte. Ahaz, fiul său, i-a imitat pe regii lui Israel, vecinii săi, făcând ce era rău în ochii Domnului. Când a fost atacat de regele lui Israel şi de regele Siriei, el i-a cerut ajutor regelui Asiriei. Asirienii i-au venit în ajutor, cucerind Damascul, iar Ahaz s-a dus acolo ca să-l întâlnească pe regele Asiriei. Văzând altarul din acest oraş, Ahaz a poruncit să fie ridicat şi în Ierusalim un altar asemănător şi a început să aducă jertfe pe el, abandonând altarul de aramă de la templul Domnului. Fiul său Ezechia i-a succedat ca rege în Iuda.

    Hosea, ultimul rege al lui Israel (17:1-41): Israel ajunsese deja sub dominaţia Asiriei. Hosea s-a răzvrătit şi a cerut ajutor Egiptului, dar, în al nouălea an de domnie, Israel a fost învins de Asiria şi dus în captivitate. Acesta a fost sfârşitul regatului celor zece triburi ale lui Israel. De ce? „Pentru că fiii lui Israel păcătuiseră împotriva Domnului, Dumnezeul lor, . . .  Le-au slujit idolilor de baligă, cu privire la care Domnul le spusese: Să nu faceţi acest lucru! De aceea, Domnul s-a mâniat foarte tare pe Israel şi l-a îndepărtat dinaintea ochilor lui.” (17:7, 12, 18). Asirienii au adus oameni de la răsărit ca să populeze ţara, iar aceştia „au ajuns să se teamă de Domnul”, cu toate că au continuat să se închine la dumnezeii lor (17:33).

    Ezechia, rege al lui Iuda (18:1-20:21). Ezechia a făcut ce era drept în ochii Domnului, aşa cum făcuse strămoşul său David. El a înlăturat complet închinarea falsă şi a dărâmat locurile înalte. A distrus chiar şi şarpele de aramă făcut de Moise, pentru că poporul se închina la el! Sanherib, regele Asiriei, a invadat Iuda şi a cucerit multe oraşe fortificate. Ezechia a încercat să-l îndepărteze, plătindu-i un mare tribut. Dar Sanherib l-a trimis pe Rabşache, mesagerul său, care a venit până la zidurile Ierusalimului şi i-a cerut regelui să capituleze, batjocorindu-l pe Domnul în auzul întregului popor. Profetul Isaia l-a încurajat pe fidelul rege Ezechia, rostind un mesaj de condamnare împotriva lui Sanherib. „Iată ce a zis Domnul: Nu te teme!” (19:6). Fiindcă Sanherib continua să-i ameninţe, Ezechia l-a implorat pe Dumnezeu: „Şi acum, o, Doamne, Dumnezeul nostru, salvează-ne, te rog, din mâna lui, pentru ca toate regatele pământului să ştie că Tu, o, Doamne, numai Tu eşti Dumnezeu!” (19:19).  A răspuns Dumnezeu la această rugăciune neegoistă? Mai întâi, prin Isaia, el a trimis mesajul că „zelul lui Domnului oștirilor” va face ca duşmanul să se întoarcă de la ei (19:31). Apoi, chiar în noaptea aceea, El l-a trimis pe îngerul său, care a ucis 185 000 de oameni din tabăra asirienilor. Dimineaţa „toţi erau cadavre, erau morţi” (19:35). Văzându-se înfrânt, Sanherib s-a întors şi s-a stabilit la Ninive. Acolo, încă o dată, dumnezeul său Nisroc n-a putut să-l ajute, deoarece, în timp ce i se închina, el a fost ucis chiar de fiii săi, ca împlinire a profeţiei lui Isaia (19:7, 37). Ezechia s-a îmbolnăvit şi era aproape să moară, dar Domnul i-a ascultat din nou rugăciunea şi i-a prelungit viaţa cu 15 ani. Regele Babilonului a trimis mesageri cu daruri, iar Ezechia a făcut marea greşeală de a le arăta tot tezaurul casei sale. Isaia a profeţit atunci că, într-o zi, tot ce era în casa lui avea să fie dus în Babilon. Apoi, Ezechia a murit. El a fost renumit pentru puterea sa, precum şi pentru tunelul pe care l-a săpat ca să aducă apa în Ierusalim.

   Manase, Amon şi Iosia, regi ai lui Iuda (21:1-23:30): Manase i-a succedat tatălui său, Ezechia, şi a domnit 55 de ani, făcând mult rău în ochii Domnului. El a restabilit locurile înalte ale închinării false, i-a ridicat altare lui Baal, a făcut un stâlp sacru, la fel ca Ahab, şi a făcut din casa Domnului un loc unde se practica idolatria. Dumnezeu a prezis că va aduce nenorocirea asupra Ierusalimului, cum o adusese şi asupra Samariei, „ştergându-l până va fi curat şi întorcându-l cu gura în jos”, aşa cum se face cu un castron. De asemenea, Manase a vărsat mult sânge nevinovat (21:13, 16). El a fost urmat la tron de fiul său Amon, care a făcut ce era rău timp de doi ani, iar apoi a fost asasinat. Poporul l-a făcut apoi rege pe Iosia, fiul lui Amon. În cei 31 de ani de domnie, el „a umblat pe toată calea lui David, strămoşul său”, oprind pentru scurt timp înaintarea lui Iuda spre distrugere (22:2). El a început să repare casa Domnului, iar marele preot a găsit acolo cartea Legii. Aceasta confirma că poporul urma să fie nimicit, pentru că nu ascultase de Dumnezeu. Dar Iosia a primit asigurarea că, datorită fidelităţii sale, lucrul acesta nu avea să se întâmple în zilele lui. El a curăţat casa Domnului şi întreaga ţară de închinarea la demoni şi şi-a extins lucrarea de distrugere a idolilor până la Betel, unde a distrus altarul lui Ieroboam, împlinind astfel profeţia din 1 Regi 13:1, 2. El a restabilit sărbătoarea Paştilor în onoarea Domnului. „Înaintea lui n-a fost niciun rege ca el care să se întoarcă la Domnul cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea lui, potrivit întregii legi a lui Moise.” (23:25). Cu toate acestea, mânia Domnului a rămas aprinsă din cauza nelegiuirilor lui Manase. Iosia a murit la Meghido, în timp ce ieşea înaintea regelui Egiptului.

   Ioahaz, Ioiachim şi Ioiachin, regi ai lui Iuda (23:31-24:17): După o domnie de trei luni, Ioahaz, fiul lui Iosia, a fost luat captiv de regele Egiptului. În locul lui a domnit fratele său, Eliachim, al cărui nume a fost schimbat în Ioiachim. Acesta a urmat calea greşită a strămoşilor săi şi a ajuns să-i fie supus lui Nebucadneţar, regele Babilonului, dar după trei ani s-a răzvrătit împotriva lui. După moartea sa a început să domnească fiul său, Ioiachin. Nebucadneţar a asediat Ierusalimul, l-a cucerit şi a dus în Babilon comorile casei Domnului, „aşa cum spusese Domnul” prin Isaia (24:13; 20:17). Ioiachin şi mii de supuşi ai săi au fost duşi în exilul babilonian.

   Zedechia, ultimul rege al lui Iuda (24:18-25:30): Nebucadneţar l-a făcut rege pe Matania, unchiul lui Ioiachin, şi i-a schimbat numele în Zedechia. El a domnit 11 ani la Ierusalim şi a făcut ce era rău în ochii Domnului. El s-a răzvrătit împotriva Babilonului, astfel că, în al nouălea an al lui Zedechia, Nebucadneţar şi întreaga lui armată au venit şi au construit un zid de asediu în jurul Ierusalimului. După 18 luni, oraşul a fost devastat de foamete. Atunci s-a făcut o spărtură în ziduri, iar Zedechia a fost prins în timp ce încerca să fugă. Fiii lui au fost înjunghiaţi în faţa lui, după care lui Zedechia i s-au scos ochii. În luna următoare, toate casele importante ale oraşului, inclusiv casa Domnului şi casa regelui, au fost arse, iar zidurile oraşului au fost dărâmate. Majoritatea supravieţuitorilor au fost duşi captivi în Babilon. Peste puţinii săraci care rămăseseră în zonele rurale din Iuda a fost numit guvernator Ghedalia. El a fost asasinat, iar poporul a fugit în Egipt. Astfel, din luna a şaptea a anului 607 î.H. sau 586 î.H. (după alți istorici și teologi) ţara a rămas complet pustie. Cuvintele cu care se încheie A doua carte a regilor arată favoarea pe care regele Babilonului i-a arătat-o lui Ioiachin în al 37-lea an al exilului său.

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Deşi vorbeşte despre declinul dezastruos al regatelor Israel şi Iuda, A doua carte a regilor conţine multe exemple care arată că Domnul îi binecuvântează pe cei ce manifestă iubire faţă de El şi faţă de principiile Sale drepte. Aşa cum se întâmplase cu văduva din Sarepta, şi femeia din Sunem a primit o bogată binecuvântare pentru ospitalitatea pe care i-a arătat-o profetului lui Dumnezeu (4:8-17, 32-37). Domnul a dovedit că poate să satisfacă necesităţile oamenilor când Elisei a hrănit o sută de bărbaţi cu 20 de pâini şi, mai târziu, când Iisus a înfăptuit miracole asemănătoare (2 Regi 4:42-44; Mat. 14:16-21; Mar. 8:1-9). Şi Ionadab a primit o binecuvântare, fiind invitat să urce în carul lui Iehu pentru a vedea cum aveau să fie nimiciţi închinătorii lui Baal. De ce? Deoarece a întreprins o acţiune lăudabilă, ieşind în întâmpinarea zelosului Iehu (2 Regi 10:15, 16). Apoi avem minunatele exemple ale lui Ezechia şi Iosia, care s-au dovedit umili şi au manifestat respectul cuvenit faţă de numele şi Legea (19:14-19; 22:11-13). Acestea sunt, într-adevăr, exemple minunate pe care merită să le imităm. Dumnezeu nu tolerează nicio lipsă de respect faţă de slujitorii numiţi de el. Când nişte copii răi şi-au bătut joc de profetul Elisei, Iehova i-a pedepsit imediat (2:23, 24). În plus, Iehova manifestă respect faţă de sângele celor nevinovaţi. Judecata sa a apăsat greu asupra casei lui Ahab nu numai din cauza închinării la Baal, ci şi din cauza vărsărilor de sânge. Astfel, Iehu a fost uns ca să răzbune „sângele tuturor slujitorilor Domnului din mâna Izabelei”. Cu ocazia executării judecăţii împotriva lui Ioram, Iehu a amintit cuvintele Domnului potrivit cărora această acţiune avea loc din cauza „sângelui lui Nabot şi a sângelui fiilor lui” (9:7, 26). În mod asemănător, ceea ce a pecetluit în cele din urmă condamnarea lui Iuda a fost vina de sânge a lui Manase. Pe lângă păcatul pe care l-a comis practicând închinarea falsă, Manase „a umplut Ierusalimul cu sânge de la un capăt la altul”. Deşi mai târziu Manase s-a căit de răul pe care îl făcuse, vina de sânge a rămas (2 Cron. 33:12, 13). Nici chiar domnia bună a lui Iosia şi eforturile lui de a înlătura complet idolatria nu au putut şterge în întregime vina colectivă de sânge care exista din timpul domniei lui Manase. Ani mai târziu, când Domnul a început să-i aducă pe cei ce aveau să execute judecata sa împotriva Ierusalimului, El a spus că aceasta se întâmpla din cauza lui Manase, care „umpluse Ierusalimul cu sânge nevinovat; şi Domnul n-a vrut să-l ierte” (2 Regi 21:16; 24:4). Tot aşa, Iisus a spus că Ierusalimul din secolul I. trebuia să piară fiindcă preoţii lui erau fiii celor ce vărsaseră sângele profeţilor, „ca să vină asupra lor tot sângele celor drepţi vărsat pe pământ” (Mat. 23:29-36). Dumnezeu îi avertizează pe oameni că va răzbuna sângele nevinovat care a fost vărsat, îndeosebi sângele celor „înjunghiaţi din cauza cuvântului lui Dumnezeu” (Apoc. 6:9, 10).  A doua carte a regilor scoate, de asemenea, în evidenţă că Domnul îşi va împlini în mod sigur judecăţile profetice. Sunt aduşi în atenţia noastră trei profeţi importanţi: Ilie, Elisei şi Isaia. Se arată că profeţiile fiecăruia au avut o împlinire remarcabilă (2 Regi 9:36, 37; 10:10, 17; 3:14, 18, 24; 13:18, 19, 25; 19:20, 32-36; 20:16, 17; 24:13). O dovadă în plus că Ilie era un profet adevărat o constituie faptul că el apare împreună cu profetul Moise alături de Iisus Hristos în  schimbarea la față de pe munte (Mat. 17:1-5). Iată ce a spus Petru cu privire la acea ocazie măreaţă: „De aceea, noi avem cuvântul profetic mai sigur. Şi bine faceţi că îi daţi atenţie ca unei lămpi care străluceşte într-un loc întunecos, până când se crapă de ziuă şi răsare luceafărul, în inimile voastre” (2 Pet. 1:19).  Evenimentele consemnate în A doua carte a regilor dezvăluie clar că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce practică religia falsă şi a tuturor celor ce varsă în mod intenţionat sânge nevinovat este distrugerea. Totuşi, Domnul a arătat favoare şi îndurare faţă de poporul său „datorită legământului său cu Avraam, Isaac şi Iacob” (2 Regi 13:23). El l-a cruţat „de dragul slujitorului său David” (8:19). La fel şi în prezent, Dumnezeu le va arăta îndurare celor ce se întorc la El. Iar pe măsură ce examinăm relatările şi promisiunile Bibliei, ni se adânceşte încrederea cu care aşteptăm Împărăția „fiului lui David”, Iisus Hristos, Sămânţa promisă, Împărăție în care nu vor mai exista vărsări de sânge şi răutate (Mat. 1:1; Is. 2:4; Ps. 145:20 - T.M.).