MILENIUL NAȘTERII ROMÂNILOR!

MILENIUL NAȘTERII ROMÂNILOR!

   Formarea poporului și limbii române reprezintă un subiect nu foarte ușor de predat, din cauza mistificărilor naționaliste apărute la începutul secolului XX, desăvârșite în perioada comunistă și vehiculate încă și astăzi. La întrebarea „Cum s-a format poporul român?”, această pseudo-istorie răspunde simplu: dacii și romanii. Poporul roman pare să apară brusc la anul 271. Neamurile migratoare sunt prezentate ca niște vânturi trecătoare, care au bătut peste „țara noastră”, dar care nu au putut dezrădăcina nimic din identitatea românească deja formată pe aceste meleaguri. În filmul „Dacii” al lui Sergiu Nicolaescu, copilul născut din amorul unui soldat roman cu o localnică dacă ne este prezentat ca un exponat de preț: primul „român”. Etnogeneza românilor sare apoi de la retragerea romană din anul 271 la bătălia de la Posada, în Țara Românească, și la descălecarea lui Bogdan I, în Moldova. În cercurile bisericești se afirmă că noi, românii, suntem ortodocși de la naștere. Aceasta este o afirmație politică, care nu este adevărată. Nașterea noastră ca popor nu s-a produs ca în filmul lui Nicolaescu, ci a durat aproape o mie de ani. Creștinarea populației locale s-a produs treptat, au existat mai multe influențe religioase, iar problema afilierii cu Constantinopolul sau cu Roma s-a pus târziu, spre secolul X, când voievozii locali, care încercau să se ridice și să întemeieze țări, își negociau recunoașterea politică atât cu Răsăritul ortodox, cât și cu Apusul romano-catolic. Expansiunea Creștinismului la nord de Dunăre nu putea nici ea să se producă așa de repede. De ce și-ar fi abandonat dacii credința strămoșească așa de repede, pentru o credință nouă adusă de niște străini de la sud de Dunăre? Cercetarea și compararea surselor istorice, atât românești, cât și străine, ne permite să deosebim realitatea istorică de mistificările naționaliste. Pentru început, trebuie să spunem că Dacia lui Burebista și Decebal nu era uniformă din punct de vedere etnic, fiind locuită de mai multe neamuri, mai mult sau mai puțin înrudite: daci (numiți în alte izvoare geți), costoboci, roxolani, carpi, bastarni, sarmați. Unii dintre ei erau sosiți aici din alte locuri și se vor alia cu romanii împotriva lui Decebal. Dacii făceau parte din neamul mai mare al tracilor, care populau zona de nord a Balcanilor. În urma războaielor din 106-108 d.H., romanii au ocupat doar jumătatea de apus a Daciei. Au rămas libere zona Moldovei și partea de răsărit a Țării Românești (la răsărit de Olt), care vor fi locuite în continuare de „dacii liberi”. Ce a urmat:

Anul 238: Goții, alături de carpi și costoboci, atacă în mod repetat Dacia Romană. Goții vin din regiunea Germaniei. În ciuda victoriei asupra lor, împăratul roman Aurelian decide să se retragă (în 271), lăsând Dacia pe mâna carpilor (dacilor liberi) și a goților. Timp de mai bine de o sută de ani, romanii vor traversa în repetate rânduri Dunărea pentru a-i „liniști” pe goți și pe dacii care atacă mereu granița de nord a Imperiului. Creștinismul pătrunde în regiune încă dinainte de retragerea aureliană. Unii daci își schimbă credința strămoșească și se convertesc la noua credință. Andrei, un apostol al Domnului Iisus Hristos, propovăduise în Moesia (Dobrogea), alți creștini trecând ulterior Dunărea și împărtășindu-l pe Hristos localnicilor.

   La începutul secolului IV, în timpul domniei împăraților romani Dioclețian sau Licinius, sunt uciși pentru credința lor, în Noviodunum (Isaccea), creștinii Zoticos, Attalos, Kamasis și Philippos, alături de alți 31 de martiri. În 313 credința creștină devine legală în Imperiul Roman de la sud de Dunăre.

Anul 336: Împăratul Constantin cel Mare recucerește pentru scurt timp Dacia, învingându-i pe cei pe care el încă îi numește „daci”. Populația locală începe să dezvolte o limbă proprie, bazată pe latina vulgară, cu influențe ale limbilor migratorilor. La fel se întâmplă la toate popoarele limitrofe ale Imperiului Roman.

Anul 370: Goții thervingi, taifali și victufali stăpânesc în continuare peste Dacia, numită în această perioadă și Goția. Ei devin „federați” ai Imperiului Roman. Primul misionarism consistent în regiune îl realizează episcopul got Ulfila, a cărui credință este ariană, nu ortodoxă. El creează alfabetul got, traduce Scriptura în gotă și convertește numeroși goți din Dacia. În rândul acestora apar disensiuni religioase - unii devin creștini, alții rămân păgâni. Athanaric, regele got care stăpânește răsăritul Daciei, declanșează mai multe prigoane asupra celor convertiți. El îl ucide pe Sabbas sau Sava, un got creștin din regiunea Buzăului, pomenit azi în calendarul ortodox ca Sf. Sava Gotul (sau Sava de la Buzău). Credința creștină nu este încă nici liberă, nici generalizată la nord de Dunăre.

Anul 376: Hunii, de origine turcică, sosesc din Asia. Se așază în Panonia, dar întreprind expediții de cucerire în Dacia (Transilvania și nordul Dunării) împotriva goților, care sunt siliți să se retragă. Stăpânirea hună durează până la moartea lui Attila, în 453.

Anul 475: Gepizii conduși de Ardaric întemeiază un longeviv regat în Transilvania, cu capitala la Apahida, care rezistă până în 566. Încet-încet sunt asimilați și din 675 li se pierde urma.

Anul 567: Avarii, de neam turcic, distrug regatul gepizilor din Transilvania. Ocupă și stăpânesc mare parte din Dacia, până când vor fi bătuți de hanul bulgar Krum în anul 803.

Sec. VI: Slavii sosesc din nordul Mării Negre și se așază la nord și la sud de Dunăre. Sunt pașnici și li se permite să se așeze aici și să lucreze pământul. Treptat, cei de la nord de Dunăre vor fi asimilați până în sec. XIII de populația locală. Datorită avarilor și slavilor, structura populației din Balcani se modifică radical.

Anul 672: Bulgarii, de neam turcic, înrudiți cu pecenegii și cu cumanii, sosesc din Asia sub conducerea lui Asparuh. Treptat, întemeiază un hanat („primul imperiu bulgar”) care se întinde la nord și la sud de Dunăre, amestecându-se cu populațiile locale și influențând limba și toponimia (în timpul stăpânirii lor este înființat orașul Târgoviște - un nume bulgăresc - viitoarea capitală politică a regiunii). Este începutul unei lungi influențe politice, lingvistice, etnice și religioase asupra teritoriului vechii Dacii. În următorii 500 de ani, bulgarii slavizați vor avea două imperii succesive în Balcani și își vor exercita autoritatea și la nord de Dunăre.

Sec. IX: Maghiarii (ungurii), de neam fino-turcic, sosesc din Asia și se așază în Panonia și încep să se întindă în Transilvania. Pecenegii, înrudiți cu bulgarii și cumanii, se așază în Muntenia. Unele documente bizantine vorbesc despre „dacii care acum se numesc pecenegi”. Vor fi treptat decimați în luptele cu bizantinii și cumanii. Kiril și Metodiu, misionari greci, îi creștinează pe bulgari și pe ceilalți slavi sudici și apuseni. Ei creează alfabetul glagolitic, pe baza celui grecesc, și traduc Evanghelia în slavonă. Bulgarii devin creștini în 864, sub hanul Boris, devenit țarul Mihail I. Întrucât ei încă stăpânesc la nord de Dunăre, legăturile lor cu Biserica din Constantinopol influențează cultul religios de aici, unde impun grafia și limba slavonă atât în biserici (în locul celei latine și grecești), cât și în relațiile oficiale. „Paul” (Apostolul) devine „Pavel”, Theodosius devine Teodosie, Athanasius devine Atanasie ș.a.m.d.. Oficial, nu se vorbește încă de Ortodoxie sau Romano-Catolicism. Roma și Constantinopolul încearcă să atragă de partea sa pe conducătorii neamurilor migratoare din Balcani, care doresc întâi o recunoaștere politică, apoi una religioasă. Aceștia își negociază afilierile și revenirile în funcție de promisiunile concurente ale celor două mari centre ale Creștinismului.

Sec. X-XI: La sfârșitul sec. IX și începutul sec. X, voievozii transilvani Gelu (vlah), Glad (bulgar) și Menumorut (de origine incertă) stăpânesc peste o populație amestecată, în care slavii nu sunt încă asimilați. Glad este botezat creștin de către bizantini la Vidin (dușmanii lui maghiari sunt afiliați Romei). În sec. X, țările celor trei sunt ocupate de maghiari. Deși maghiarii vor face legea aici pentru următorii 900 de ani (cu unele întreruperi datorate otomanilor și habsburgilor), ei nu vor putea schimba structura etnică a zonei, care este suficient de cristalizată la sosirea lor și caracterizată printr-o majoritate vlahă. Poporul român, deși nu poartă încă acest nume, este deja așezat din punct de vedere etnic la sfârșitul sec. X, pe tot cuprinsul Daciei istorice. Cumanii se așază în Moldova și Muntenia, asimilează rămășițele de pecenegi și întemeiază aici un regat numit în unele documente romano-catolice „Cumania”. Imperiul bulgar de la sud de Dunăre îi consideră federați (vasali). Conducătorii lor, care se amestecă cu boierii vlahi și bulgari locali, încep să fie curtați de misionarii romano-catolici. În același timp, pe filiera slavo-bulgară de la sud de Dunăre, se încearcă organizarea primelor mitropolii ortodoxe. Cumanii se convertesc la romano-catolicism și, în 1229, de teama unei noi invazii a mongolilor, vor cere azil și se vor muta în masă în regatul Ungariei.

Anul 1234: Papa Grigore IX îi scrie regelui maghiar Bela IV despre clericii ortodocși din episcopia cumanilor (Moldova și Muntenia) care îl încurcă pe episcopul romano-catolic. Politic, zona este controlată de „al doilea imperiu bulgar”, întemeiat de frații vlahi Petru și Ioan Asan de la sud de Dunăre cu ajutorul vlahilor și cumanilor de la nord, însă această influență începe să se reducă în secolul XIII când imperiul devine secătuit de luptele permanente cu vecinii. Această slăbire a autorității bulgarilor permite ridicarea unor conducători locali care încearcă să întemeieze structuri politice independente. În același timp sporesc pretențiile maghiarilor de stăpânire asupra Ungrovlahiei și Moldovei. În stânga Oltului stăpânește Seneslau, iar în dreapta Litovoi. Ocupând unele teritorii aflate anterior sub controlul maghiarilor, Litovoi intră în conflict cu aceștia, care întreprind o expediție de pedepsire a lui în jurul anului 1272. Litovoi moare în luptă iar fratele lui, Bărbat, este luat prizonier, fiind răscumpărat apoi în schimbul unei sume de bani. Odată cu căderea celui de-al doilea Imperiu bulgar, se încheie și ultima manifestare politică a vlahilor de la sud de Dunăre. Ei sunt rezultatul romanizării populației trace din regiune. Urmașii lor sunt astăzi aromânii, istro-românii și megleno-românii, care vorbesc o limbă vlahă cu influențe grecești și slave, apropiată limbii române moderne.

Anul 1330: Contestând suveranitatea maghiarilor asupra Ungrovlahiei, Basarab I atrage mânia regele Carol Robert de Anjou care întreprinde o expediție de pedepsire. Acțiunea este un dezastru pentru Carol Robert care abia scapă cu viață din întâlnirea cu Basarab la Posada. În urma victoriei, Basarab unifică și stăpânește peste cnezatele din stânga și din dreapta Oltului. Ulterior, după scuturarea definitivă a vasalității față de maghiari, țara nu se va mai numi Ungrovlahia, ci Valahia. Basarab întreține legături strânse cu conducătorii de la sud, Dunărea nefiind privită ca o graniță între două țări separate -  Ungrovlahia populată preponderent de vlahi și Bulgaria controlată de bulgari. Istoricul Neagu Djuvara a fost de părere că Basarab sau mama lui erau cumani. Basarab înseamnă „tată rege” în limba cumană. Unele documente atestă că Basarab și fiul său erau romano-catolici, iar papa de la Roma îl lăuda pe domnitor pentru susținerea credinței catolice. Însă, încă înainte de bătălia de la Posada, când Basarab începe să-și manifeste independența, curtea maghiară începe să îl considere trădător și „schismatic” (ortodox). În 1359, în timpul domniei fiului lui Basarab, Alexandru, Patriarhia de Constantinopol recunoaște Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul la Argeș. Cu această ocazie, domnitorul trece la Ortodoxie și își adaugă numele Nicolae. Atât Biserica de inspirație bizantină, cât și papistașii, se întrec pentru atragerea și păstrarea țărilor „românești” în sfera lor de influență. Este posibil ca recunoașterea de către Constantinopol a unei Mitropolii în Ungrovlahia să fie fost parte dintr-o înțelegere politică cu domnul Nicolae Alexandru. După căderea Țaratului bulgar de Vidin în fața otomanilor în 1396, unii bulgari se refugiază la nord de Dunăre. Alături de rămășițele de cumani cu care se înrudeau, fac parte din clasa conducătoare (boierimea) locală.

Anul 1347: Un anume Dragoș este trimis de regatul maghiar să organizeze o structură de apărare la răsărit de Carpați, împotriva tătarilor. Bazele viitoarei Moldove vor fi puse în 1359 de Bogdan I, care fuge din Maramureșul stăpânit de maghiari, în Moldova unde, cu acordul feudalilor locali, pune stăpânire pe Siret. Populația locală din cele trei zone „românești” este amestecată și compusă din fondul daco-roman peste care s-au suprapus neamurile migratoare menționate mai sus. Lingua franca din aceste zone -viitoarea limbă română - se modelează după influențele demografice. Limba poporului se scrie în alfabetul chirilic rămas din vremea stăpânirii bulgarilor. În secolul XIV se definitivează afilierea oficială a conducătorilor țărilor „românești” la Creștinismul bizantin (ortodox), deși cultul era deja de inspirație bizantină. Alături de credința creștină, continuă să existe credințe, obiceiuri și tradiții păgâne ale localnicilor și ale neamurilor sosite de aiurea. În secolul XV, rolul slavonei ca limbă oficială începe să scadă și începe să se generalizeze folosirea limbii române. Conducătorii continuă însă să folosească la curte slavona care, alături de greacă și latină, este o limbă de comunicare cu puterile vecine.

  În 1453, italianul Flavio Biondo, conversând cu niște valahi nord-dunăreni aflați în vizită la Roma, constată că aceștia vorbesc o limbă latină țărănească și puțin gramaticală.

Sec. XVI: Potrivit scrierilor unor călători străini, locuitorii vorbesc „românește”, deși ei se numesc „ungureni”, „moldoveni” sau „munteni”.

Anul 1521: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, cel mai vechi text păstrat în limba română. Scrisoarea are formule de început și încheiere în limba slavonă, limba bisericească și oficială a statului. Probabil neavând multă școală, Neacșu nu cunoaște din slavonă decât formulele de început și sfârșit ale unei scrisori, conținutul propriu-zis fiind în limba pământului, deja închegată și vorbită în popor - româna.

Anul 1536: Umanistul ardelean Nicolaus Olahus afirmă pentru prima oară, în lucrarea Hungaria, originea latină comună a locuitorilor din Muntenia, Moldova și Transilvania.

Anul 1581: Palia de la Orăștie: „Că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncă scoasem de limba jidovească și grecească și sârbească pre limba românească 5 cărți ale lui Moisi prorocul și patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multă... și le-au dăruit voo fraților români... și le-au scris voo fraților români.” Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei: „În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul...”

Anii 1613-1629: Gabriel Bethlen domnește în Transilvania și încearcă să obțină acordul otomanilor pentru a uni cele trei provincii într-un regat al Daciei.

Anul 1643: Apare Carte românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, „către toată seminția românească”.

Anul 1644: Nicolae Milescu traduce în limba română Vechiul Testament din versiunea Septuaginta.

Vlahii - denumire folosită pentru populația cu substrat romanizat de la nord și sud de Dunăre - sunt rezultatul amestecului populației locale, existente de pe vremea ocupației romane, cu neamurile suprapuse succesiv până în secolul X. Termenul „rumân” pare a fi folosit de către populația locală pentru a se deosebi de celelalte neamuri, inclusiv de cele migratoare. Termenul provine de la „roman” și este menit a indica deosebirea populației locale de cele migratoare. Este posibil ca „rumân” să trimită nu numai la „roman” (Imperiul Roman din antichitate, de limbă latină), ci și la Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin, de limbă greacă) care se prezenta ca „Roman”, fiind continuarea istorică și geografică a vechiului Imperiu Roman de limbă latină. Aflată sub autoritatea Bisericii ortodoxe de la sud de Dunăre (slave/bulgare), Biserica de la nord de Dunăre era astfel subordonată Patriarhiei ecumenice din Bizanț (Constantinopol). În ceea ce privește formarea și structura limbii române, analiza vocabularului actual - după ce dăm la o parte neologismele latine intrate în limbă în epoca modernă - arată că 61% dintre cuvintele limbii sunt de origine latină. Contribuția slavă este de 25%, cea dacică de 2%, greaca și maghiara au câte 3%, iar turca 1%. Cinci la sută sunt de origine incertă - posibil de la neamurile care au locuit pe aceste pământuri mai mult sau mai puțin timp de-a lungul istoriei.

   Există un curent exotic care afirmă că limba dacilor nu s-a putut latiniza în perioada relativ scurtă a ocupației romane. Acest lucru este adevărat, însă promotorii ideii că dacii ar fi vorbit limba latină, pe care romanii ar fi luat-o de la ei (!?) trec cu vederea faptul că contactele dacilor cu lumea și cu limba latină nu au început în anul 106 și nu au încetat în anul 270. Legăturile comerciale ale dacilor cu Imperiul Roman datau cu mult dinainte de anul 106, iar populația mixtă rămasă aici după retragerea aureliană a continuat să aibă legături cu Imperiul de la sud de Dunăre, limba acestor relații economice și politice fiind, evident, latina. Astfel, limba latină a continuat să fie cunoscută la nord de Dunăre - desigur, nu de către toată populația. Însă structura etnică de aici intrase deja în transformări, așa cum am arătat mai sus, prin suprapunerea unor neamuri migratoare, care veniseră cu limbi diferite și care interacționau și ei cu Imperiul Roman, limba latină, într-o formă tot mai „vulgară” și amestecată, devenind astfel lingua franca pentru amestecul de populații de la nord de Dunăre. Limba română este rezultatul amestecului latinei vulgare cu limbile popoarelor care au locuit aici de-a lungul timpului - începând cu dacii și terminând cu slavii. Un aspect remarcabil este uniformitatea limbii române. În ciuda faptului că regiuni din Dacia au fost ocupate și stăpânite în timp de neamuri diferite, în cele din urmă, limba pământului a evoluat la fel și în Basarabia, și în Timocul din Serbia. Nu același lucru se poate spune, de exemplu, despre Italia, care prezintă în unele regiuni ale sale, deloc limitrofe, dialecte atât de diferite de italiană, încât sunt privite de lingviști ca limbi distincte (napoletană, venețiană, florentină, etc.).