SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A DOUĂSPREZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A DOUĂSPREZECEA.

25.Cartea biblică numărul 24 - Ieremia:

  Scriitorul: Ieremia; locurile scrierii: Iuda şi Egipt; data încheierii scrierii: 580 î.H.; perioada la care se referă: 647-580 î.H..

  Profetul Ieremia a trăit într-o perioadă primejdioasă şi tulbure. El a primit o însărcinare de la Domnul în anul 647 î.H., în al 13-lea an al domniei lui Iosia, un rege cu teamă de Dumnezeu. Cu ocazia reparaţiilor făcute la casa Domnului, a fost găsită cartea Legii, care i-a fost citită regelui. Deşi s-a străduit să convingă poporul s-o respecte, tot ce a reuşit să facă Iosia a fost să-i întoarcă pe iudeii idolatri de la calea lor apostată doar pentru un timp scurt. Manase, bunicul lui Iosia, care domnise 55 de ani, şi Amon, tatăl lui Iosia, care fusese asasinat după o domnie de numai doi ani, făcuseră lucruri rele. Ei încurajaseră poporul să ia parte la orgii şi ritualuri dezgustătoare. Drept urmare, iudeii ajunseseră să aducă tămâie pentru „regina cerurilor” şi să ofere jertfe umane unor dumnezei demonici. Manase umpluse Ierusalimul cu sânge nevinovat (Ier. 1:2; 44:19; 2 Regi 21:6, 16, 19-23; 23:26, 27). Misiunea lui Ieremia n-a fost deloc uşoară. Ca profet al lui Dumnezeu, el trebuia să anunţe nenorociri greu de crezut: pustiirea lui Iuda şi a Ierusalimului, distrugerea prin foc a măreţului templu al Domnului şi exilarea poporului său. Ieremia a profeţit 40 de ani la Ierusalim în timpul domniei unor regi răi: Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin (Ieconia) şi Zedechia (Ier. 1:2, 3). Mai târziu, în Egipt, el a trebuit să profeţească împotriva idolatriei practicate de iudeii care se refugiaseră acolo. Ieremia a terminat de scris cartea în 580 î.H.. Perioada la care se referă cartea Ieremia este bogată în evenimente şi cuprinde 67 de ani (52:31). În ebraică, numele profetului şi al cărţii este Yirmeyáh sau Yirmeyáhu, care, după cât se pare, înseamnă „Iehova/Yahwe înalţă sau Iehova dezleagă (probabil pântecele)”. Cartea apare în toate cataloagele Scripturilor ebraice, iar majoritatea bibliştilor recunosc canonicitatea ei. Împlinirea dramatică a multor profeţii chiar în timpul vieţii lui Ieremia atestă din plin autenticitatea cărţii. În plus, numele lui Ieremia este amintit de mai multe ori în Noul Testamnet (Mat. 2:17, 18; 16:14; 27:9). Este evident că Iisus studiase cartea Ieremia, deoarece, când a curăţat templul, El a pus în legătură cuvintele din Ieremia 7:11 cu cele din Isaia 56:7 (Mar. 11:17; Luca 19:46). Îndrăzneala şi curajul lui Iisus i-au făcut pe unii să creadă chiar că era Ieremia (Mat. 16:13, 14). Profeţia lui Ieremia despre un legământ nou (Ier. 31:31-34) este menţionată autorul Epistolei către în Evrei - 8:8-12 şi 10:16, 17. Pavel citează din Ieremia 9:24 când spune: „Cine se laudă să se laude în Domnul” (1 Cor. 1:31). În Apocalipsa 18:21 găsim o aplicare şi mai puternică a ilustrării folosite de Ieremia (Ier. 51:63, 64) pentru a descrie căderea Babilonului.  Descoperirile arheologice sprijină şi ele relatarea din cartea Ieremia. De exemplu, într-o cronică babiloniană se vorbeşte despre cucerirea Ierusalimului de către Nebucadneţar (Nebucadrezar) în 617 î.H., când acesta l-a luat prizonier pe rege (Ioiachin) şi a numit pe cineva (Zedechia) ales de el (24:1; 29:1, 2; 37:1).  Biografia lui Ieremia este mai bogată decât a oricărui alt profet din vechime, cu excepţia lui Moise. Ieremia dezvăluie multe lucruri despre sine, despre sentimentele şi emoţiile sale, despre îndrăzneala şi curajul său, dar şi despre umilinţa şi tandreţea sa. El nu a slujit doar ca profet, ci a fost şi preot, compilator al unor scrieri inspirate şi istoric demn de încredere. Era fiul preotului Hilchia din Anatot, oraş preoţesc aflat la nord de Ierusalim, „în ţinutul lui Beniamin” (1:1). Stilul lui Ieremia este clar, direct şi uşor de înţeles. Cartea conţine numeroase ilustrări şi imagini sugestive. Ea este scrisă atât în proză, cât şi în versuri.

CONŢINUTUL CĂRŢII IEREMIA:

   Conţinutul cărţii nu este prezentat în ordine cronologică, ci pe subiecte. Astfel, relatarea se schimbă în funcţie de perioadă şi de situaţii. La urmă, în capitolul 52, este descrisă în mod amănunţit pustiirea Ierusalimului şi a lui Iuda. Aceasta arată că o parte însemnată a profeţiei s-a împlinit şi, totodată, oferă cadrul pentru următoarea carte, Plângerile.

  Domnul îi dă o însărcinare lui Ieremia (1:1-19): I s-a dat oare o însărcinare lui Ieremia pentru că îşi dorea să fie profet sau pentru că provenea dintr-o familie preoţească? Domnul însuşi explică: „Te-am cunoscut înainte să te fi întocmit în pântecele mamei tale şi te-am sfinţit înainte să fi ieşit din pântece. Te-am făcut profet pentru neamuri”. Numirea lui a venit de la Domnul. A acceptat-o Ieremia? Plin de umilinţă, el s-a scuzat: „Sunt doar un copil”. Dar Domnul i-a dat următoarea asigurare: „Iată că am pus cuvintele Mele în gura ta. Iată că te-am pus astăzi peste neamuri şi peste regate, ca să smulgi din rădăcină şi să dărâmi, să distrugi şi să sfărâmi, să construieşti şi să plantezi”. Lui Ieremia nu trebuia să-i fie frică. „Ei vor lupta cu siguranţă împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sunt cu tine, zice Domnul, ca să te scap.” (1:5, 6, 9, 10, 19).

  Ierusalimul, o soţie infidelă (2:1-6:30): Ce mesaj i-a adus lui Ieremia cuvântul Domnului? Cetatea Ierusalim uitase prima ei iubire. Îl părăsise pe Domnul, Sursa apelor vii, şi se prostituase cu dumnezei străini. Mai înainte fusese o viţă roşie aleasă, dar se schimbase „în vlăstare degenerate de viţă străină” (2:21). Poalele veşmintelor ei erau stropite cu sângele sufletelor sărmanilor nevinovaţi. Chiar şi prostituata Israel se dovedise mai dreaptă decât Iuda. Dumnezeu i-a invitat pe aceşti fii renegaţi să se întoarcă la El deoarece era proprietarul lor conjugal. Iudeii se purtau ca o soţie infidelă. Ei se puteau întoarce cu condiţia să înlăture de la ei lucrurile dezgustătoare şi să-şi circumcidă inima. „Ridicaţi un stindard spre Sion”, li s-a spus, deoarece Domnul avea să aducă o nenorocire dinspre nord (4:6). Urgie după urgie! Ca un leu ce iese din desişul său, ca un vânt dogoritor ce suflă în pustiu şi cu care de război ca vijelia, aşa avea să vină executorul trimis de Domnul. Ce vedeau în Ierusalim cei ce cutreierau străzile lui? Numai nelegiuiri şi fapte de infidelitate! Iudeii îl renegaseră pe Dumnezeu. De aceea, cuvântul Său trebuia să devină în gura lui Ieremia un foc care să-i mistuie ca pe nişte bucăţi de lemn. Aşa cum ei îl părăsiseră pe Domnul pentru a-i sluji unui dumnezeu străin, şi El avea să-i facă să le slujească unor străini într-o ţară străină. Toţi erau încăpăţânaţi! Aveau ochi, dar nu vedeau, aveau urechi, dar nu auzeau. Era ceva îngrozitor! Profeţii şi preoţii profeţeau minciuni, dar Domnul a spus: „Poporului Meu îi place aşa” (5:31). Deşi dinspre nord se apropia nenorocirea, „de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi obţin(eau) câştig necinstit”. Ei spuneau: „Este pace! Este pace!, când nu era pace” (6:13, 14). Dar jefuitorul avea să vină pe neaşteptate. Domnul îl pusese pe Ieremia să facă în mijlocul lor o lucrare asemenea celui ce verifică metale, dar nu era decât zgură şi argint aruncat. Iudeii erau răi în toate privinţele.

 Avertisment că templul nu constituia o ocrotire (7:1-10:25): Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ieremia, spunându-i să vestească un mesaj la poarta templului. El a strigat la cei ce intrau pe poartă: „Vă lăudaţi cu templul Domnului, dar ce faceţi? Îi asupriţi pe orfani şi pe văduve, vărsaţi sânge nevinovat, umblaţi după alţi dumnezei, furaţi, ucideţi, comiteţi adulter, juraţi strâmb şi aduceţi jertfe pentru Baal! Ipocriţilor! Aţi făcut din casa Domnului o peşteră de tâlhari. Aduceţi-vă aminte ce a făcut Domnul la Şilo. El va face acelaşi lucru cu casa ta, o, Iuda, şi te va arunca, aşa cum l-a aruncat pe Efraim (Israel), la nord” (Ier. 7:4-11; 1 Sam. 2:12-14; 3:11-14; 4:12-22). Era inutil să se mai facă rugăciuni pentru Iuda. Iudeii merseseră atât de departe, încât făceau turte ca să le jertfească „reginei cerurilor”! Pe drept cuvânt se putea spune despre ei: „Iată poporul care n-a ascultat de glasul Domnului, Dumnezeul său, şi n-a acceptat disciplinarea. A pierit fidelitatea” (Ier. 7:18, 28). Iuda pusese lucruri dezgustătoare în casa Domnului, îşi arsese fiii şi fiicele pe locurile înalte de la Tofet, în valea lui Hinom. Aceasta avea să fie numită „valea uciderii”, iar trupurile moarte aveau să devină hrană pentru păsări şi fiare (7:32). Bucuria şi veselia trebuiau să înceteze în Iuda şi în Ierusalim. Ei sperau să aibă pace şi vindecare, dar îi aştepta groaza! Pentru că se încăpăţânau, aveau să fie împrăştiaţi şi nimiciţi şi aveau să bocească. „Domnul este Dumnezeul cel viu şi Regele veşnic.” Dar în dumnezeii care nu făcuseră cerurile şi pământul nu exista spirit. Erau o deşertăciune şi o lucrare de batjocură. De aceea aveau să piară (10:10-15). Domnul avea să-i arunce pe locuitorii Pământului aşa cum arunci pietre cu praştia. Un mare tropot care se auzea venind din ţara de la nord avea să pustiască oraşele lui Iuda. Profetul a recunoscut că „nu-i aparţine omului pământean calea sa” şi s-a rugat pentru corectare, ca să nu fie şters de pe faţa Pământului (10:23).

  Blestemat este cel ce rupe legământul (11:1-12:17): Iuda nu ascultase de cuvintele legământului încheiat cu Domnul. Era inutil ca poporul să strige după ajutor. Ieremia nu trebuia să se roage pentru Iuda, căci Domnul „aprinsese un foc” împotriva acestui măslin care odinioară avusese frunza deasă (11:16). Întrucât locuitorii din Anatot, oraşul natal al lui Ieremia, puseseră la cale să-l ucidă, profetul s-a îndreptat spre Domnul pentru a primi putere şi ajutor, iar Dumnezeu i-a promis că se va răzbuna pe Anatot. Ieremia a întrebat: „De ce calea celor răi a avut reuşită?”. Domnul i-a dat următoarea asigurare: „Voi smulge din rădăcină şi voi distruge aceast neam neascultător” (12:1, 17).

 Ierusalimul incorigibil este condamnat (13:1-15:21): Ieremia relatează că Dumnezeu i-a poruncit să-şi pună pe şolduri un brâu de in, iar apoi să-l ascundă într-o stâncă, lângă Eufrat. Când Ieremia s-a dus să-l scoată, brâul se deteriorase. „Nu mai era bun de nimic.” În felul acesta, Domnul a ilustrat că era hotărât să distrugă „mândria lui Iuda şi marea mândrie a Ierusalimului” (13:7, 9). El avea să-i izbească pe locuitorii ţării unii de alţii, în beţia lor, ca pe nişte urcioare mari, pline cu vin. „Poate un cuşit să-şi schimbe pielea sau un leopard petele?” (13:23) În mod asemănător, Ierusalimul era incorigibil. Ieremia nu trebuia să se roage pentru aceşti oameni. Chiar dacă Moise şi Samuel ar fi intervenit pentru ei înaintea Domnului, El nu i-ar fi ascultat, fiindcă luase hotărârea să distrugă cu desăvârşire Ierusalimul. Domnul l-a întărit pe Ieremia împotriva celor ce îl batjocoreau. Cuvintele Domnului au ajuns la Ieremia, iar el le-a mâncat, ceea ce a dus la „exultarea şi bucuria inimii” lui (15:16). Nu era momentul pentru a face glume, ci pentru a avea încredere în Domnul, care promisese că îl va face pe Ieremia un zid de aramă fortificat înaintea poporului.

   Domnul promite că va trimite pescari şi vânători (16:1-17:27): Întrucât pustiirea era iminentă, Domnul i-a poruncit lui Ieremia: „Să nu-ţi iei soţie şi să nu ai fii şi fiice în locul acesta” (16:2). Nu era momentul nici pentru a jeli, nici pentru a benchetui cu iudeii, fiindcă Domnul era pe punctul de a-i arunca din ţară. Apoi, Domnul a mai promis că va trimite „pescari ca să-i pescuiască şi vânători ca să-i vâneze”, iar când toate acestea urmau să se împlinească, ei „aveau să ştie că numele său este Domnul” (16:16, 21). Păcatul lui Iuda era gravat pe inima locuitorilor ei cu un condei de fier, da, cu un vârf de diamant. „Inima este mai trădătoare decât orice şi primejdioasă”, dar Domnul poate cerceta inima. Nimeni nu-l poate înşela. Cei ce alegeau calea apostaziei „îl părăseau peDomnul, izvorul de apă vie” (17:9, 13). Dacă Iuda nu avea să sfinţească ziua de sabat, Domnul avea să aprindă un foc şi să-i mistuie porţile şi turnurile.

   Olarul şi lutul (18:1-19:15). Domnul i-a poruncit lui Ieremia să coboare la casa olarului. Acolo profetul a văzut cum olarul a dat altă formă unui vas de lut stricat şi a făcut din el un alt vas, aşa cum i-a plăcut. Atunci Domnul i-a spus că el era Olarul casei lui Israel şi avea putere să dărâme şi să zidească. După aceea, Domnul i-a poruncit lui Ieremia să ia un urcior făcut de olar şi să-l ducă în valea lui Hinom. Acolo trebuia să anunţe că Domnul avea să aducă o nenorocire, deoarece poporul umpluse locul acela cu sânge nevinovat, arzându-şi fiii în foc ca ofrande arse lui Baal. Apoi, Ieremia trebuia să sfărâme urciorul pentru a ilustra că Domnul avea să sfărâme Ierusalimul şi pe locuitorii lui Iuda.

   Ieremia nu renunţă în pofida persecuţiei (20:1-18): Înfuriat de predicarea plină de îndrăzneală a lui Ieremia, Paşhur, administratorul templului, l-a pus în butuci. În ziua următoare, când a fost eliberat, Ieremia i-a spus lui Paşhur că va merge în captivitatea babiloniană, unde va muri. Mâhnit din cauza batjocurilor şi a dispreţului conaţionalilor săi, Ieremia s-a gândit să renunţe. Însă n-a putut să tacă. Cuvântul Domnului ajunsese „în inima sa ca un foc mistuitor închis în oasele sale”, astfel că s-a simţit îndemnat să vorbească. Deşi a blestemat ziua în care se născuse, el a exclamat: „Cântaţi-I Domnului! Lăudaţi-l pe Domnul! Căci El a scăpat sufletul celui sărman din mâna răufăcătorilor” (20:9, 13).

  Indignarea Domnului împotriva conducătorilor (21:1-22:30): Răspunzând la o întrebare pusă de Zedechia, Ieremia l-a anunţat că Domnul avea să-şi verse furia asupra Ierusalimului: Regele Babilonului urma să asedieze oraşul şi acesta avea să fie distrus prin ciumă, sabie, foamete şi foc. Şalum (Ioahaz) urma să moară în exil, Ioiachim urma să fie îngropat cum se îngroapă un măgar, iar Ieconia (Ioiachin), fiul său, urma să fie azvârlit din Iuda ca să moară în Babilon.

   Speranţa într-un „vlăstar drept” (23:1-24:10): Domnul a promis că îi va înlocui pe păstorii falşi cu păstori adevăraţi şi că „un vlăstar drept” din descendenţa lui David, un rege, „va domni, va acţiona cu înțelepciune şi va aplica normele justiţiei şi ale dreptăţii în ţară”. Care avea să fie numele său? „Va fi numit: Domnul este Dreptatea noastră.” El avea să adune rămăşiţa împrăştiată (23:5, 6). Dacă profeţii ar fi stat în grupul celor apropiaţi Domnului, ar fi făcut ca poporul să audă cuvintele Sale şi să se întoarcă de la calea lui rea. Însă, potrivit cuvintelor Domnului, ei „duceau în rătăcire poporul cu minciunile lor” (23:22, 32). După aceea, El i-a arătat lui Ieremia „două coşuri cu smochine”, iar profetul s-a folosit de smochinele bune şi de cele rele pentru a ilustra că o rămăşiţă fidelă avea să se bucure de favoarea lui Dumnezeu şi să se întoarcă în ţara ei, dar că alt grup urma să aibă parte de un sfârşit dezastruos (24:1, 5, 8-10).

    Controversa Domnului cu neamurile (25:1-38): Acest capitol conţine un rezumat al judecăţilor prezentate pe larg în capitolele 45 la 49. Prin trei profeţii paralele, Domnul anunţă nenorocirea pentru toate neamurile de pe Pământ. Mai întâi, Nebucadneţar este prezentat drept slujitorul folosit de Domnul pentru a devasta Iuda şi neamurile învecinate, care „vor trebui să-i slujească regelui Babilonului şaptezeci de ani”. Apoi venea rândul Babilonului. Acesta avea să ajungă „o întindere pustie pe vecie” (25:1-14).  A doua profeţie este viziunea despre paharul cu vinul furiei Domnului. Ieremia trebuia să le dea acest pahar tuturor neamurilor. Acestea aveau „să bea, să se clatine şi să se poarte ca nişte nebuni”, din cauza nimicirii pe care Domnul avea s-o aducă asupra lor. Mai întâi, trebuia dat Ierusalimului şi lui Iuda, apoi Egiptului, Filistiei, Edomului şi Tirului, ţărilor de aproape şi de departe şi „tuturor celorlalte regate ale Pământului, care sunt pe faţa Pământului; după ele avea să bea şi regele Şeşacului”. Ele „aveau să bea, să vomite şi să cadă”. Niciunul nu avea să scape cu viaţă (25:15-29).  În a treia profeţie, Ieremia foloseşte un stil poetic de o extraordinară frumuseţe. „Domnul însuşi va răcni . . . împotriva tuturor locuitorilor Pământului.” Un vuiet, o nenorocire, o mare furtună! „Cei ucişi de Domnul vor fi în ziua aceea de la un capăt al Pământului până la celălalt.” Nu aveau să fie nici plânşi, nici îngropaţi. Aveau să ajungă ca bălegarul pe faţa Pământului. Păstorii falşi aveau să fie înjunghiaţi împreună cu cei din fruntea turmei lor. Nu era nicio scăpare pentru ei. Se auzea cum urlau! Domnul însuşi „le pusti(a) păşunea . . . din cauza mâniei Sale aprinse” (25:30-38).

   Ieremia se dovedeşte un profet adevărat (26:1-28:17): Conducătorii şi poporul au complotat să-l omoare pe Ieremia. Profetul şi-a prezentat apărarea. Ceea ce le spusese el era cuvântul Domnului. Dacă îl omorau, omorau un om nevinovat. Verdictul: nevinovat. Bătrânii care au analizat cazul lui Ieremia şi-au amintit de precedentul stabilit prin profeţii Mica şi Uria. După aceea, Domnul i-a poruncit lui Ieremia să facă nişte legături şi un jug, să şi le pună pe gât, iar apoi să le trimită neamurilor dimprejur ca semn că aveau să-i slujească regelui Babilonului de-a lungul a trei generaţii de domnitori. Hanania, unul dintre profeţii falşi, i s-a împotrivit lui Ieremia. El a spus că jugul babilonian urma să fie sfărâmat în următorii doi ani şi a ilustrat aceasta sfărâmând jugul de lemn. Pentru a da mai multă forţă profeţiei sale, Domnul i-a cerut lui Ieremia să facă un jug de fier şi să prezică faptul că Hanania va muri în acel an, ceea ce s-a şi întâmplat!

  Mângâiere pentru exilaţii din Babilon (29:1-31:40): Ieremia le-a scris exilaţilor care merseseră în Babilon împreună cu Ieconia (Ioiachin), spunându-le să se stabilească acolo, deoarece aveau să treacă 70 de ani de exil înainte ca Domnul să-i aducă înapoi. Domnul i-a poruncit lui Ieremia să scrie într-o carte despre întoarcerea lor: Dumnezeu avea să le rupă jugul şi „ei aveau să-i slujească Domnului, Dumnezeul lor, şi lui David, regele lor, pe care Domnul urma să îl ridice pentru ei” (30:9). Rahela trebuia să se oprească din plâns, pentru că fiii ei „aveau să se întoarcă din ţara duşmanului” (31:16). Domnul a făcut apoi o declaraţie încurajatoare! El avea să încheie un legământ nou cu casa lui Iuda şi a lui Israel. Acest legământ avea să fie mai glorios decât legământul pe care îl încălcaseră! Domnul avea să scrie legea sa înăuntrul lor, pe inimile lor. „Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi aveau să-l cunoască pe Domnul, iar El avea să le ierte nelegiuirea (31:31-34). Oraşul lor avea să fie zidit din nou ca un lucru sfânt pentru Domnul.

  Legământul lui Iehova cu David este sigur (32:1-34:22): În timpul ultimului asediu condus de Nebucadneţar împotriva Ierusalimului, Ieremia era închis. Totuşi, pentru a da un semn că Israelul avea să fie cu siguranţă restabilit de Domnul, profetul a cumpărat un ogor în Anatot şi a pus actele spre păstrare într-un vas de lut. Cuvântul Domnului a adus atunci veşti bune: Iuda şi Ierusalimul aveau să se bucure din nou, iar Domnul avea să-şi împlinească legământul încheiat cu David. Însă Zedechia a fost avertizat că regele Babilonului avea să ardă oraşul, iar pe el avea să-l ducă în captivitatea babiloniană. Era vai de proprietarii de sclavi care consimţiseră să-şi elibereze sclavii, dar care îşi încălcaseră legământul!

  Promisiunea făcută de Domnul lui Recab (35:1-19): În zilele regelui Ioiachim, Domnul l-a trimis pe Ieremia la recabiţi. În timpul primului atac al babilonienilor, aceştia se refugiaseră în Ierusalim. Ieremia le-a dat să bea vin. Ascultând de porunca pe care strămoşul lor, Ionadab, le-o dăduse cu peste 250 de ani mai înainte, recabiţii au refuzat. Ce contrast izbitor între conduita lor şi conduita infidelă a lui Iuda! Domnul le-a promis: „Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit de un bărbat care să stea întotdeauna înaintea Mea” (35:19).

 Ieremia scrie din nou cartea (36:1-32): Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să aştearnă în scris toate cuvintele profeţiilor pe care le rostise până atunci. Ieremia i le-a dictat lui Baruc, care le-a citit apoi cu voce tare în casa Domnului, într-o zi de post. Regele Ioiachim a cerut să i se aducă sulul şi, pe măsură ce i se citea din el, rupea plin de mânie acea parte şi o arunca în foc. Apoi a poruncit ca Ieremia şi Baruc să fie arestaţi, însă Domnul i-a ascuns şi i-a spus lui Ieremia să scrie într-un alt sul cuvintele primului sul.

  Ultimele zile ale Ierusalimului (37:1-39:18): Relatarea revine la domnia lui Zedechia. Regele i-a cerut lui Ieremia să se roage lui Dumnezeu pentru Iuda. Profetul a refuzat, deoarece condamnarea Ierusalimului era sigură. Ieremia a încercat să meargă la Anatot, dar a fost prins. Fiind considerat dezertor, a fost bătut şi a stat în temniţă multe zile. Apoi, Zedechia a trimis după el. Era vreun cuvânt de la Domnul? Da, era! „Vei fi dat în mâna regelui Babilonului!” (37:17) Înfuriaţi de insistenţa cu care Ieremia profeţea condamnarea, prinţii l-au aruncat într-un rezervor cu noroi. Atunci, etiopianul Ebed-Melec, un eunuc din casa regelui, a intervenit cu bunătate în favoarea profetului, astfel că Ieremia a fost salvat de la o moarte lentă, dar a rămas în detenţie în Curtea Gărzii. Încă o dată, Zedechia l-a chemat la el pe Ieremia, dar acesta i-a spus doar atât: „Predă-te regelui Babilonului, dacă nu, vei vedea distrugerea Ierusalimului şi vei merge în captivitate” (38:17, 18).  Asediul Ierusalimului a durat 18 luni, după care, în al 11-lea an al lui Zedechia, s-a făcut o spărtură în zidul oraşului. Regele a fugit cu armata sa, dar a fost prins. Fiii săi şi nobilii au fost ucişi sub privirile lui, iar lui i s-au scos ochii. Zedechia a fost legat cu obezi şi dus în Babilon. Oraşul a fost ars şi transformat în ruine. Toţi locuitorii Ierusalimului, cu excepţia câtorva oameni săraci, au fost duşi în exil, în Babilon. Din ordinul lui Nebucadneţar, Ieremia a fost eliberat din Curtea Gărzii. Înainte de a fi eliberat, el i-a transmis lui Ebed-Melec promisiunea Domnului că îl va elibera, „fiindcă se încrezuse în Domnul” (39:18).

  Ultimele evenimente de la Miţpa şi din Egipt (40:1-44:30): Ieremia a rămas la Miţpa cu Ghedalia, pe care babilonienii îl puseseră guvernator peste poporul care mai rămăsese. Două luni mai târziu, Ghedalia a fost asasinat. Poporul a venit la Ieremia să-i ceară sfatul, iar el le-a transmis cuvântul lui Dumnezeu: „Domnul nu vă va smulge din această ţară. Nu vă temeţi de regele Babilonului. Dar, dacă veţi coborî în Egipt, veţi muri!” Însă iudeii au mers chiar în Egipt şi i-au luat cu ei pe Ieremia şi pe Baruc. La Tahpanes, în Egipt, Ieremia le-a făcut cunoscută sentinţa de condamnare a Domnului: Regele Babilonului avea să-şi aşeze tronul în Egipt. În zadar se închinau israeliţii la zeii Egiptului şi aduceau din nou jertfe pentru „regina cerurilor”. Uitaseră ei cum pustiise Domnul Ierusalimul din cauza idolatriei care se practicase acolo? Dumnezeu avea să aducă nenorocirea asupra iudeilor în ţara Egiptului şi nu aveau să se mai întoarcă în Iuda. Li s-a dat şi un semn: Domnul avea să-l dea în mâinile duşmanilor chiar pe faraonul Hofra.

  Partea rezervată lui Baruc (45:1-5): Auzind profeţiile de condamnare rostite de Ieremia, Baruc s-a întristat. Profetul i-a spus să se gândească în primul rând la lucrarea Domnului de zidire şi de dărâmare, în loc să „caute lucruri mari” pentru sine (45:5). El avea să fie salvat din toate nenorocirile care urmau să vină.

   Sabia Domnului împotriva neamurilor (46:1-49:39): Ieremia a vorbit apoi despre victoriile obţinute de babilonieni asupra Egiptului la Carchemiş şi în alte locuri. Deşi neamurile urmau să fie nimicite, Iacob avea să rămână, dar Dumnezeu nu avea să-l lase nepedepsit. „Sabia Domnului” avea să vină împotriva filistenilor, împotriva mândrului Moab şi a lăudărosului Amon, împotriva Edomului şi a Damascului, a Chedarului şi a Haţorului (47:6). Arcul Elamului urma să fie sfărâmat.

 Sabia Domnului împotriva Babilonului (50:1-51:64): Domnul a spus despre Babilon: Spuneţi lucrul acesta printer popoare. Nu ascundeţi nimic. Babilonul a fost cucerit, iar dumnezeii lui au rămas de ruşine. Fugiţi din el. Acest ciocan care zdrobise neamurile întregului Pământ a fost el însuşi spart. Cel numit „Înfumurare”, care îi asuprise pe captivii lui Israel şi ai lui Iuda, urma să ştie că Domnul oțtirilor era Răscumpărătorul lor. Babilonul avea să ajungă o vizuină de animale care urlă. Domnul a spus că „întocmai ca la distrugerea Sodomei şi a Gomorei . . . , niciun om nu avea să mai locuiască acolo” (50:31, 40). Babilonul a fost o cupă de aur în mâna Domnului ca să îmbete neamurile, dar a căzut şi s-a prăbuşit dintr-o dată. Oamenilor li se spune să urle pentru el! Domnul trezise duhul regilor Mediei ca să-l distrugă. Vitejii Babilonului încetaseră să mai lupte. Ajunseseră ca nişte femei. Fiica Babilonului avea să fie călcată în picioare ca o arie de treierat. Locuitorii lui „urmau să cadă într-un somn de durată veșnică, din care nu aveau să se mai trezească”. Marea inundase Babilonul şi îl acoperise cu valurile ei. „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape sufletul de mânia aprinsă a Domnului!” (51:39, 45). Se auzeau venind din Babilon strigăte şi o mare urgie! Armele de război ale Babilonului trebuiau sfărâmate, căci Domnul este un Dumnezeu al răsplătirilor. El avea să răsplătească negreşit. Ieremia i-a poruncit lui Seraia: „Du-te în Babilon şi citeşte cu voce tare aceste cuvinte ale profeţiei împotriva Babilonului. Apoi să legi de carte o piatră, s-o arunci în Eufrat şi să spui: Aşa se va scufunda şi Babilonul şi nu se va mai ridica niciodată, din cauza nenorocirii pe care o aduc asupra lui” (51:61-64).

  Descrierea căderii Ierusalimului (52:1-34): Această relatare este aproape identică cu cea consemnată în 2 Regi 24:18-20; 25:1-21, 27-30.

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Această profeţie inspirată este ziditoare şi de folos în multe privinţe. Să reflectăm la exemplul de curaj pe care ni l-a lăsat profetul însuşi. Ieremia a proclamat fără frică un mesaj nepopular unui popor lipsit de pietate. El a refuzat să se asocieze cu cei răi. A înţeles caracterul urgent al mesajului primit de la Domnul, s-a dedicat din toată inima lucrării Domnului şi n-a renunţat niciodată. Cuvântul lui Dumnezeu era ca un foc în oasele lui, era exultarea şi bucuria inimii lui (Ier. 15:16-20; 20:8-13). Fie ca şi noi să fim întotdeauna la fel de zeloşi pentru cuvântul Domnului! Fie ca şi noi să-i sprijinim cu loialitate pe slujitorii lui Dumnezeu, aşa cum Baruc l-a sprijinit pe Ieremia. Ascultarea sinceră a recabiţilor este şi ea un minunat exemplu pentru noi, la fel şi bunătatea de care a dat dovadă Ebed-Melec faţă de profetul persecutat (36:8-19, 32; 35:1-19; 38:7-13; 39:15-18). Cuvântul Domnului care a venit la Ieremia s-a împlinit cu o exactitate uimitoare. Cu siguranţă, aceasta ne întăreşte credinţa în puterea de a profeţi a lui Dumnezeu. Să luăm ca exemplu profeţiile pe care Ieremia însuşi le-a văzut împlinindu-se, cum ar fi cele referitoare la captivitatea lui Zedechia şi distrugerea Ierusalimului (21:3-10; 39:6-9), detronarea regelui Şalum (Ioahaz) şi moartea sa în captivitate (Ier. 22:11, 12; 2 Regi 23:30-34; 2 Cron. 36:1-4), deportarea în Babilon a regelui Ieconia (Ioiachin) (Ier. 22:24-27; 2 Regi 24:15, 16), precum şi moartea profetului fals Hanania chiar în anul când a fost rostită profeţia (Ier. 28:16, 17). Toate aceste profeţii, precum şi multe altele s-au împlinit exact aşa cum prezisese Domnul. Profeţii şi slujitorii de mai târziu ai Domnului au recunoscut şi ei că profeţia lui Ieremia este autentică şi de folos. De exemplu, Daniel a înţeles din profeţiile lui Ieremia că Ierusalimul avea să rămână pustiit 70 de ani, iar Ezra a îndreptat atenţia spre împlinirea cuvintelor lui Ieremia când cei 70 de ani au luat sfârşit (Dan. 9:2; 2 Cron. 36:20, 21; Ezra 1:1; Ier. 25:11, 12;29:10). Când a instituit Cina Domnului şi a celebrat-o cu discipolii săi, Iisus a îndreptat atenţia spre împlinirea profeţiei lui Ieremia cu privire la noul legământ. El s-a referit la „noul legământ, pe baza sângelui (său)”, prin intermediul căruia aceştia aveau să obţină iertarea păcatelor şi să fie adunaţi caîn Biserica Sa (Luca 22:20; Ier. 31:31-34). Creştinii născuţi ddin nou, care sunt acceptaţi în noul legământ, sunt aduşi de Hristos într-un legământ pentru Împărăție, ca să domnească împreună cu El în timpul Mileniului (Luca 22:29; Apoc. 5:9, 10; 20:6). La această Împărăție se face referire de mai multe ori în profeţia lui Ieremia. În mijlocul tuturor condamnărilor împotriva Ierusalimului infidel, Ieremia a îndreptat atenţia spre această rază de speranţă: „Iată că vin zile, zice Domnul, când îi voi ridica lui David un vlăstar drept. Şi un rege/împărat va domni, va acţiona cu înțelepciune şi va aplica normele justiţiei şi ale dreptăţii în ţară”. Acest rege avea să se numească „Domnul este Dreptatea noastră” (Ier. 23:5, 6). Ieremia vorbeşte şi despre o restabilire: „Ei îi vor sluji Domnului, Dumnezeul lor, şi lui David, regele lor, pe care-l voi ridica pentru ei” (30:9). La urmă, El vorbeşte despre cuvântul bun pe care l-a rostit Domnul cu privire la Israel şi la Iuda, potrivit căruia „în zilele acelea şi în timpul acela (Domnul) va face să încolţească pentru David un vlăstar drept”, ca să-i înmulţească sămânţa şi să existe „un fiu care să domnească pe tronul lui” (33:15, 21). Pe cât de sigur este că o rămăşiţă s-a întors din Babilon, pe atât de sigur este că Împărăția acestui „vlăstar” drept va face justiţie şi dreptate pe întregul Pământ (Luca 1:32). Ne putem întreba cum se va putea sluji lui David în timpul Mileniului!? Acesta va fi înviat și va deveni un fel de locțiitor de Împărat, conducând alături de Iisus! Este părerea mea personală!

26.Cartea biblică numărul 25 - Plângerile:

  Scriitorul: Ieremia; locul scrierii: lângă Ierusalim; data încheierii scrierii: 607 î.H..

 Cu siguranță, această carte a Scripturilor inspirate are un titlu potrivit. Aceste plângeri exprimă durerea profundă cauzată de un eveniment tragic din istoria poporului lui Dumnezeu: distrugerea Ierusalimului în 607 î.H.(după alți istorici și teologi ar fi vorba de anul 586 î.H.) de către Nebucadneţar, regele Babilonului. Titlul ebraic al cărţii provine de la cuvântul cu care începe ea: Ekháh!, ce înseamnă „Cum!”. Traducătorii Septuagintei au numit cartea Thrénoi, care înseamnă „bocete, plângeri”. Talmudul babilonian foloseşte termenul Qinóth, adică „bocete, elegii”. Ieronim, traducător al Bibliei în latină, este cel care i-a pus numele Lamentationes, termen de la care provine titlul acestei cărţi în multe limbi moderne.  În ediţiile româneşti ale Bibliei, cartea Plângerile se află după Ieremia. Însă în canonul ebraic ea se găseşte de obicei alături de Cântarea Cântărilor, Rut, Eclesiastul şi Estera în Hagiografa, sau Scrierile, - un mic grup de cărţi cunoscute drept cele cinci Meghillóth (Suluri). În unele Biblii ebraice moderne, Plângerile se află între Rut şi Eclesiastul sau între Estera şi Eclesiastul, dar se spune că în manuscrisele antice, locul acestei cărţi era după Ieremia, aşa cum apare ea în Bibliile noastre actuale. Cartea nu menţionează numele scriitorului. Totuşi, este aproape sigur că acesta a fost Ieremia. În Septuaginta, cartea Plângerile are următoarea prefaţă: „Şi s-a întâmplat că, după ce Israelul a fost luat captiv, iar Ierusalimul devastat, Ieremia s-a aşezat jos plângând şi a jelit Ierusalimul, zicând . . .” Ieronim a considerat apocrife aceste cuvinte şi le-a omis din ediţia sa. Totuşi, faptul de a-i atribui lui Ieremia Plângerile este în armonie cu tradiţia iudaică, aşa cum confirmă, între altele, Biblia siriacă, Vulgata, Targumul lui Ionatan şi Talmudul babilonian. Unii critici au încercat să demonstreze că Plângerile nu au fost scrise de Ieremia. Totuşi, o lucrare în care scrierea acestei cărţi îi este atribuită lui Ieremia prezintă ca dovezi „descrierile pline de viaţă ale Ierusalimului din capitolele 2 şi 4, care sunt făcute fără îndoială de un martor ocular, la fel şi compătimirea profundă şi elementul profetic care străbat poemele de la un capăt la altul, precum şi stilul, construcţia frazelor şi ideile, care îi sunt caracteristice lui Ieremia”. În cartea Plângerile şi în cartea Ieremia apar numeroase expresii asemănătoare, cum ar fi „ochiul din care curg şuvoaie de apă (lacrimi)”, expresie care dă glas durerii profunde (Plâng. 1:16; 2:11;3:48, 49; Ier. 9:1; 13:17; 14:17), şi exprimările de dezgust la adresa profeţilor şi a preoţilor corupţi (Plâng. 2:14; 4:13, 14; Ier. 2:34; 5:30, 31; 14:13, 14). Pasajele din Ieremia 8:18-22 şi 14:17, 18 demonstrează fără îndoială că Ieremia putea să scrie într-un stil trist, cum este cel al cărţii Plângerile. În ce priveşte data redactării cărţii, este general acceptat că aceasta a fost anul 607 î.H., la puţin timp după căderea Ierusalimului. Ororile din timpul asediului şi dezastrul provocat de incendierea oraşului erau încă vii în mintea lui Ieremia, de aceea suferinţa pe care o exprimă el este sfâşietoare. Un comentator a remarcat că niciuna dintre faţetele durerii nu este descrisă în mod complet într-un singur poem, ci fiecare apare de repetate ori în toate poemele cărţii. El a mai spus: „Această avalanşă de gânduri . . . constituie una dintre cele mai convingătoare dovezi că redactarea cărţii a avut loc când amintirea evenimentelor şi a sentimentelor pe care scriitorul a încercat să le redea era încă puternică”. Structura cărţii Plângerile este foarte interesantă pentru biblişti. Cartea conţine cinci capitole, mai exact cinci poeme lirice. Primele patru sunt scrise în acrostih, fiecare vers începând cu una din cele 22 de litere ebraice, în ordine alfabetică. Al treilea capitol are 66 de versuri, în grupuri de câte trei, versurile din fiecare grup începând cu aceeaşi literă, în ordine alfabetică. Al cincilea poem nu este scris în acrostih, deşi are tot 22 de versuri. Plângerile exprimă mâhnirea sfâşietoare provocată de asedierea, cucerirea şi distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar. Prin dramatismul şi patetismul ei, această carte este fără egal în literatura universală. Scriitorul dă glas durerii profunde pe care o simte văzând dezastrul, jalea şi confuzia din jur. Foametea, sabia şi alte orori aduseseră o suferinţă îngrozitoare asupra oraşului, toate acestea fiind expresia pedepsei divine pentru păcatele poporului, ale profeţilor şi ale preoţilor. Totuşi, credinţa şi speranţa în Domnul rămăseseră. De aceea, spre El se îndreptau rugăciunile pentru restabilire.

CONŢINUTUL CĂRŢII PLÂNGERILE:

  „Vai, cum a ajuns să stea singuratică cetatea aceasta care era plină de locuitori!” Cu aceste cuvinte începe primul poem al cărţii. Fiica Sionului fusese o prinţesă, dar cei ce o iubeau au abandonat-o, iar locuitorii ei au mers în exil. Porţile ei erau pustiite. Domnul o pedepsise pentru multele ei fărădelegi. Ea îşi pierduse splendoarea. Vrăjmaşii au râs de prăbuşirea ei. Căderea ei a fost îngrozitoare şi n-a fost nimeni să o mângâie, iar cei rămaşi în ea sufereau de foame. Cetatea (Ierusalimul personificat) întreabă: „Mai există durere ca durerea mea?”. Ea îşi întinde mâinile şi spune: „Domnul este drept, căci m-am răzvrătit împotriva gurii Sale” (1:1, 12, 18). Apoi îi cere Domnului ca, aşa cum adusese nenorocirea asupra ei, aşa să aducă nenorocirea şi asupra duşmanilor ei, care jubilau.  „Oh, cum o acoperă Domnul cu nori pe fiica Sionului, în mânia Lui!” (2:1) Al doilea poem arată că Domnul însuşi aruncase la pământ frumuseţea lui Israel. El făcuse ca sărbătoarea şi sabatul să fie uitate şi respinsese altarul şi sanctuarul Său. Ce privelişte tristă oferea Ierusalimul! Ieremia exclamă: „Mi s-au stins ochii de atâtea lacrimi. Lăuntrul mi s-a tulburat. Ficatul mi s-a vărsat pe pământ, din cauza căderii fiicei poporului meu” (2:11). Cu ce o putea asemăna el pe fiica Ierusalimului? Cum o putea mângâia pe fiica Sionului? Profeţii ei preziseseră lucruri deşarte şi amăgitoare. Trecătorii râdeau şi îşi băteau joc de ea, zicând: „Aceasta este oare cetatea despre care se spunea: Este perfecţiunea frumuseţii, o bucurie/exultare pentru tot Pământul?” (2:15). Duşmanii ei îşi deschideau gura, fluierau şi scrâşneau din dinţi, spunând: „O vom înghiţi! Aceasta este ziua pe care am aşteptat-o”. Din cauza foametei, copiii ei cădeau fără vlagă, iar femeile îşi mâncau copiii. Cadavrele umpleau străzile. „În ziua mâniei Domnului nimeni n-a scăpat, nimeni n-a supravieţuit.” (2:16, 22).

 Al treilea poem, alcătuit din 66 de versuri, scoate în evidenţă speranţa Sionului în îndurarea lui Dumnezeu. Folosind mai multe metafore, profetul arată că Domnul este cel care a adus captivitatea şi pustiirea. Plin de amărăciune, scriitorul îl roagă pe Dumnezeu să-şi aducă aminte de necazul lui şi îşi exprimă încrederea în bunătatea Sa iubitoare şi în îndurările Sale. În trei versete consecutive apar cuvintele „bun” sau „bine”, subliniind cât de potrivit este să aşteptăm salvarea Domnului (3:25-27). Domnul adusese mâhnirea, dar El avea să arate şi îndurare. Dar acum, deşi iudeii îşi mărturisiseră răzvrătirea, Dumnezeu nu-i ierta. El se învăluise cu un nor pentru ca rugăciunile poporului Său să nu străbată până la El şi îl făcuse să fie „pleavă şi gunoi” (3:45). Vărsând lacrimi amare, profetul şi-a amintit că fusese urmărit de duşmanii lui ca o pasăre. Domnul s-a apropiat însă de el în groapă şi i-a spus: „Nu-ţi fie frică”. Profetul l-a implorat pe Domnul să răspundă la batjocurile duşmanului: „Îi vei urmări cu mânie, Doamne, şi-i vei nimici de sub Ceruri” (3:57, 66).  „Oh, cum se înnegreşte aurul strălucitor, aurul curat!” (4:1.  Al patrulea poem deplânge dispariţia gloriei templului Domnului, ale cărui pietre zăceau împrăştiate pe străzi. Preţioşii fii ai Sionului ajunseseră să fie priviţi ca nişte urcioare de lut, de mică valoare. Nu exista nici apă, nici pâine, iar cei ce crescuseră în lux „strâng(eau) în braţe grămezi de cenuşă” (4:5). Pedeapsa era mai mare chiar şi decât cea pentru păcatul Sodomei. Nazireii, care cândva „erau mai puri decât zăpada şi mai albi decât laptele”, ajunseseră „mai negri decât funinginea” şi li se zbârcise toată pielea (4:7, 8). În acele zile, când femeile îşi fierbeau propriii copii, era mai bine de cei ce mureau ucişi de sabie decât de cei ce mureau de foame! Domnul îşi vărsase mânia aprinsă. Ceea ce părea de necrezut se întâmplase: Vrăjmaşul intrase pe porţile Ierusalimului! De ce? „Din cauza păcatelor profeţilor săi şi a nelegiuirilor preoţilor săi”, care vărsaseră sângele celor drepţi (4:13). Domnul nu se mai uita la ei. Totuşi, nelegiuirea fiicei Sionului luase sfârşit. Ea nu avea să fie dusă din nou în exil. Venise rândul fiicei Edomului să bea din cupa amară a Domnului.

  Al cincilea poem începe cu implorarea ca Domnul să-şi aducă aminte de poporul Său rămas orfan. Locuitorii Ierusalimului sunt prezentaţi ca şi cum ei înşişi ar vorbi. Strămoşii lor păcătuiseră, iar ei trebuiau să poarte nelegiuirea acestora. Peste ei domneau nişte slujitori şi erau chinuiţi de foame. Exultarea/bucuria inimii lor încetase, iar dansul lor se preschimbase în jale. Li se îmbolnăvise inima. Plini de umilinţă, ei au recunoscut: „Dar Tu, o, Doamne, vei sta veşnic pe tronul Tău, care este din neam în neam ”. Ei strigau: „Adu-ne înapoi la Tine, o, Doamne, şi ne vom întoarce îndată! Adu-ne zile noi, ca odinioară! Dar Tu ne-ai respins de tot. Te-ai mâniat foarte mult pe noi” (5:19-22).

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Cartea Plângerile exprimă încrederea deplină a lui Ieremia în Dumnezeu. Copleşit de durere şi de înfrângerea zdrobitoare, fără să aibă vreo speranţă de mângâiere din partea vreunui om, profetul aştepta salvarea din mânaDomnului, marele Dumnezeu al Universului. Plângerile ar trebui să le insufle tuturor închinătorilor adevăraţi dorinţa de a asculta şi de a rămâne integri. Istoria nu vorbeşte despre niciun alt oraş prefăcut în ruine care să fi fost deplâns cu atâta sensibilitate şi patetism. Această carte este cu siguranţă de folos deoarece descrie asprimea lui Dumnezeu faţă de cei ce continuă să se răzvrătească şi să se încăpăţâneze fără să se căiască. Plângerile sunt de folos şi deoarece arată împlinirea multor profeţii şi avertismente divine (Plâng. 1:2 - Ier. 30:14; Plâng. 2:15 - Ier. 18:16; Plâng. 2:17 - Lev. 26:17;Plâng. 2:20 - Deut. 28:53). Remarcăm, de asemenea, că Plângerile sunt o mărturie vie a împlinirii cuvintelor din Deuteronomul 28:63-65. Mai mult decât atât, cartea face numeroase referiri la alte părţi din Sfintele Scripturi (Plâng. 2:15 - Ps. 48:2 - T.M.; Plâng. 3:24 - Ps. 119:57 - T.M.). Cuvintele din Daniel 9:5-14 confirmă ceea ce se spune în Plângerile 1:5 şi 3:42, arătând că nenorocirea a venit din cauza nelegiuirilor poporului. Într-adevăr, este zguduitoare soarta tragică a Ierusalimului! Cu toate acestea, cartea Plângerile exprimă încrederea că Dumnezeu avea să arate bunătate iubitoare şi îndurare şi că avea să-şi amintească de Sion şi să-l aducă înapoi din exil (Plâng. 3:31, 32; 4:22). Cartea exprimă speranţa că vor veni „zile noi” ca zilele de odinioară, când regii David şi Solomon domneau în Ierusalim. Legământul pentru un regat veşnic, pe care Domnul îl încheiase cu David, era încă în vigoare! „Îndurările Sale nu se vor sfârşi. Se înnoiesc în fiecare dimineaţă.” Ele vor continua să se reverse peste cei ce îl iubesc pe Domnul până când, sub domnia dreaptă a Împăratului Iisus Hristos, fiecare creatură va exclama cu recunoştinţă: „Domnul este partea mea” (5:21; 3:22-24).