SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ZECEA.

21.Cartea biblică numărul 20 - Proverbele:

  Rostite de: Solomon, Agur, Lemuel; Locul scrierii; Ierusalim; data încheierii scrierii: aprox. 717 î.H..

  Când Solomon, fiul lui David, a devenit rege al Israelului în 1037 î.H., el i-a cerut Domnului „înţelepciune şi cunoştinţă” ca să „judece acest mare popor”. Drept răspuns, Domnul i-a dat „înţelepciune, cunoştinţă şi o inimă pricepută” (2 Cron. 1:10-12; 1 Regi 3:12; 4:30, 31). Astfel, Solomon „a spus trei mii de proverb” (1 Regi 4:32). O parte din cuvintele înţelepte rostite de el au fost adunate în cartea biblică Proverbele. Întrucât înţelepciunea acestui rege a fost de fapt cea pe care „i-o pusese în inimă Dumnezeu”, când studiem Proverbele, studiem înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Regi 10:23, 24). Aceste proverbe exprimă adevăruri eterne. Astăzi, ele sunt la fel de actuale ca atunci când au fost rostite prima dată. Domnia lui Solomon a fost o perioadă potrivită pentru acordarea acestei îndrumări divine. Despre Solomon s-a spus că „s-a aşezat pe tronul Domnului”. Regatul teocratic al lui Israel se afla atunci în culmea gloriei, iar Solomon a primit o „demnitate regală” fără precedent (1 Cron. 29:23, 25). A fost un timp de pace şi prosperitate, când toţi se simţeau în siguranţă (1 Regi 4:20-25). Totuşi, chiar şi sub această guvernare teocratică, poporul s-a confruntat cu probleme şi dificultăţi personale ca urmare a imperfecţiunii umane. De aceea, este de înţeles că oamenii s-au îndreptat spre înţeleptul rege Solomon pentru a-i ajuta să-şi rezolve problemele (1 Regi 3:16-28). Deseori, când a pronunţat sentinţe, el a rostit proverbe care se potriveau la multe situaţii din viaţa de fiecare zi. Aceste enunţuri concise, dar profunde, erau foarte preţuite de cei ce doreau să trăiască în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Cartea nu spune că Solomon a scris Proverbele. Însă ea afirmă că el „a spus“, „a cercetat atent şi a pus în ordine multe proverb”, ceea ce demonstrează că era interesat ca proverbele să fie păstrate pentru a fi folosite mai târziu (1 Regi 4:32; Ecl. 12:9). Pe timpul lui David şi al lui Solomon existau secretari oficiali printre demnitarii de la curte (2 Sam. 20:25; 2 Regi 12:10). Nu ştim dacă acei scribi de la curte au aşternut în scris şi au adunat proverbele lui Solomon, dar ar fi cât se poate de firesc ca exprimările unui conducător de mărimea lui să se fi bucurat de multă apreciere şi să fi fost consemnate. În general, este recunoscut faptul că această carte reprezintă o culegere compilată din alte culegeri.

 Cartea Proverbele poate fi împărţită în cinci părţi: 1) capitolele 1-9, care încep cu următoarele cuvinte: „Proverbele lui Solomon, fiul lui David”; 2) capitolele 10-24, descrise drept „Proverbele lui Solomon”; 3) capitolele 25-29, parte care începe cu cuvintele: „Acestea sunt alte proverbe ale lui Solomon, pe care le-au transcris oamenii lui Ezechia, regele lui Iuda”; 4) capitolul 30, prezentat drept „Cuvintele lui Agur, fiul lui Iache” şi 5) capitolul 31, care cuprinde „Cuvintele regelui Lemuel, un mesaj important pe care i l-a dat mama sa spre corectare”. După cum se poate vedea, cele mai multe proverbe au fost compuse de Solomon. Nu se ştie însă cu certitudine cine au fost Agur şi Lemuel. Unii comentatori sugerează că Lemuel este un alt nume al lui Solomon. Când au fost scrise şi compilate Proverbele? Fără îndoială, cele mai multe dintre ele au fost scrise în timpul domniei regelui Solomon (1037-998 î.H.), înainte ca acesta să se abată de la închinarea adevărată. Întrucât nu se ştie cu certitudine cine au fost Agur şi Lemuel, părţile atribuite lor nu pot fi datate. Având în vedere că una dintre culegeri a fost alcătuită în timpul domniei lui Ezechia (745-717 î.H.), colecţia finală a cărţii nu s-a putut realiza înainte de domnia acestuia. Au fost colecţionate şi ultimele două părţi tot sub îndrumarea regelui Ezechia? Într-o Biblie engleză cu referinţe la Proverbele 31:31 există o notă de subsol care oferă răspunsul: „Unele ediţii ale textului ebraic conţin trigrama (adică trei litere) het, zain, kof (חזק), care reprezintă semnătura regelui Ezechia pusă pe copiile făcute de scribii săi pentru a arăta că lucrarea fusese terminată”. În Bibliile ebraice, cartea a purtat la început numele Mishléh, după primul ei cuvânt, care înseamnă „proverb”. Mishléh este pluralul substantivului ebraic mashál, în forma status constructus (o construcţie genitivală). Despre acest substantiv se crede în general că s-a format prin derivare de la o rădăcină care înseamnă „a fi asemenea” sau „a fi comparabil”. Aceşti termeni descriu cât se poate de bine conţinutul cărţii, deoarece proverbele sunt enunţuri scurte ce conţin deseori asemănări sau comparaţii, al căror scop este să stimuleze gândirea ascultătorului. Concizia proverbelor le face interesante, precum şi uşor de înţeles, de reprodus, de învăţat şi de reţinut. Astfel, ideea transmisă se întipăreşte în minte.  Stilul cărţii este şi el foarte interesant. Este stilul poeziei ebraice. Cea mai mare parte a cărţii foloseşte paralelismul poetic. Acesta nu constă în rime (sau sunete asemănătoare) la capătul rândurilor sau al versurilor, ci în construirea unor rânduri ritmice, care dezvoltă gânduri sau idei paralele. Frumuseţea şi puterea de a instrui se datorează ritmicităţii ideilor. Ideile pot fi sinonime sau pot fi în antiteză, paralelismul reuşind să extindă ideea, să-i lărgească înţelesul şi să transmită sensul dorit. Exemple de paralelisme sinonimice se găsesc în Proverbele 11:25; 16:18 şi 18:15. Paralelismele antitetice sunt mai numeroase şi se găsesc în Proverbele 10:7, 30; 12:25; 13:25 şi 15:8. În finalul cărţii apare un alt stil (Prov. 31:10-31). În original, aceste 22 de versete sunt astfel aranjate încât fiecare începe cu o literă a alfabetului ebraic, iar literele se succedă în ordine alfabetică. Acest stil, numit acrostih, este folosit şi în câţiva psalmi. Niciun alt stil din scrierile antice nu-l egalează în frumuseţe.  Autenticitatea cărţii Proverbele este atestată şi de larga utilizare pe care i-au dat-o primii creştini când au formulat anumite reguli de conduită. Din câte se pare, Iacov cunoştea foarte bine cartea Proverbele şi s-a folosit de principiile ei fundamentale pentru a da sfaturi ziditoare cu privire la conduita creştină. (Compară Proverbele 14:29; 17:27 cu Iacov 1:19, 20; Proverbele 3:34 cu Iacov 4:6; Proverbele 27:1 cu Iacov 4:13, 14.) Citate directe din Proverbele se găsesc şi în următoarele pasaje: Romani 12:20 - Proverbele 25:21, 22; Evrei 12:5, 6 - Proverbele 3:11, 12; 2 Petru 2:22 - Proverbele 26:11. În plus, cartea Proverbele se dovedeşte a fi în armonie cu restul Bibliei, ceea ce arată că face parte din „toată Scriptura”. Ideile din această carte sunt într-o remarcabilă unitate cu cele din Legea lui Moise, din învăţăturile lui Iisus şi din scrierile discipolilor şi ale apostolilor lui Iisus. (Vezi Proverbele 10:16 - 1 Corinteni 15:58 şiGalateni 6:8, 9; Proverbele 12:25 - Matei 6:25; Proverbele 20:20 - Exodul 20:12 şi Matei 15:4.) Chiar şi când sunt abordate subiecte precum pregătirea Pământului pentru a fi locuit de oameni, modul de gândire este în unitate cu al altor scriitori ai Bibliei (Prov. 3:19, 20; Gen. 1:6, 7; Iov 38:4-11; Ps. 104:5-9 -T.M.).  Caracterul inspirat al acestei cărţi este confirmat şi de exactitatea ei ştiinţifică, indiferent că un proverb face referire la principii din chimie, medicină sau sănătate. Din câte se pare, în Proverbele 25:20 se vorbeşte despre reacţia dintre un acid şi o bază. Proverbele 31:4, 5 se armonizează cu descoperirile ştiinţifice moderne care arată că alcoolul încetineşte procesele gândirii. Mulţi medici şi specialişti în nutriţie sunt de părere că mierea este un aliment sănătos, ceea ce ne aminteşte de proverbul: „Fiul meu, mănâncă miere, căci este bună” (Prov. 24:13). Concluziile la care s-a ajuns recent cu privire la afecţiunile psihosomatice nu sunt ceva nou deoarece în cartea Proverbele se spune: „O inimă veselă este un bun medicament” (17:22; 15:17).  Într-adevăr, cartea Proverbele tratează atât de amănunţit necesităţile omului şi situaţiile cu care se confruntă el, încât un biblist a scris: „Nu există relaţii din viaţă pentru care să nu se dea o învăţătură adecvată, nu există tendinţă bună sau rea, care să nu fie încurajată sau corectată. Conştiinţa umană este întotdeauna pusă în legătură cu Dumnezeu, . . . iar omul umblă ca şi cum s-ar afla în prezenţa Creatorului şi Judecătorului său . . . . În această carte antică se întâlnesc toate tipurile de oameni. Deşi a fost redactată cu trei mii de ani în urmă, cartea reflectă atât de bine realitatea, de parcă ar fi fost desprinsă acum din ea”.

CONŢINUTUL CĂRŢII PROVERBELE:

   Partea întâi (1:1-9:18): Aceasta este un singur poem, alcătuit din cuvântări scurte, cum sunt cele spuse de un tată fiului său. Ea arată cât de important este ca înţelepciunea să ne îndrume inima, sau persoana lăuntrică, şi să ne dirijeze dorinţele. Ne învaţă cât de preţioasă este înţelepciunea şi ce binecuvântări aduce ea: fericire, plăcere, pace şi viaţă (1:33; 3:13-18; 8:32-35). Ea este pusă în contrast cu lipsa de înţelepciune şi cu rezultatele ei: suferinţă şi, în cele din urmă, moarte (1:28-32; 7:24-27; 8:36). Analizând nenumăratele situaţii reale şi posibile din viaţă, această parte oferă un studiu fundamental despre conduita umană şi despre consecinţele prezente şi viitoare ale acesteia. În Proverbele 1:7 găsim formulată tema întregii cărţi: „Teama de Domnul este începutul cunoştinţei”. În toate acţiunile noastre trebuie să demonstrăm că ţinem cont de Dumnezeu. Ni se aminteşte încontinuu să nu uităm legile lui Dumnezeu, să ţinem strâns la poruncile sale şi să nu le abandonăm. Principalele idei despre care se vorbeşte în partea întâi sunt: înţelepciunea practică, cunoştinţa, teama de Domnul, disciplinarea şi discernământul. Se dau avertismente cu privire la tovărăşiile rele, la respingerea disciplinării de la Dumnezeu şi la relaţiile nepotrivite cu femei străine (1:10-19; 3:11, 12; 5:3-14; 7:1-27). De două ori, înţelepciunea este prezentată stând în locuri publice, cu alte cuvinte fiind accesibilă, uşor de dobândit (1:20, 21; 8:1-11). Ea este personificată şi le vorbeşte implorator celor fără experienţă. De asemenea, ea aduce o străfulgerare de lumină cu privire la crearea Pământului (1:22-33; 8:4-36). Ce carte extraordinară! Această parte se încheie cu aceeaşi temă cu care începe: „Teama de Domnul este începutul înţelepciunii” (9:10). De la un capăt la celălalt, ea arată că a-l recunoaşte pe Dumnezeu în toate căile noastre şi a ne însuşi dreptatea sa înseamnă calea vieţii şi ne poate ocroti de multe lucruri neplăcute.

   Partea a doua (10:1-24:34): Aici găsim multe maxime valoroase, fără legătură între ele, care aplică înţelepciunea la situaţiile complexe din viaţă. Scopul acestor învăţături practice este acela de a ne ajuta să fim mai fericiţi şi să ne bucurăm de viaţă. Contrastele care stau la baza paralelismelor fac ca aceste învăţături să ni se întipărească în minte. Iată o listă cu câteva subiecte despre care se vorbeşte în capitolele 10, 11 şi 12:

iubirea în contrast cu ura; înţelepciunea în contrast cu nebunia; cinstea în contrast cu înşelătoria; fidelitatea în contrast cu calomnia; adevărul în contrast cu minciuna; generozitatea în contrast cu zgârcenia; hărnicia în contrast cu lenea; calea integrităţii în contrast cu căile strâmbe; sfaturile bune în contrast cu lipsa unei îndrumări înţelepte; soţia capabilă în contrast cu soţia care are o purtare ruşinoasă; dreptatea în contrast cu răutatea; modestia în contrast cu înfumurarea. Dacă vom compara această listă cu situaţiile din viaţa de zi cu zi ne vom convinge de valoarea practică a cărţii Proverbele!  În continuare (13:1-24:34) sunt amintite normele lui Dumnezeu care ne ajută să dobândim înțelepciune şi discernământ. Numeroasele situaţii din viaţa omului la care face referire cartea arată cât de bogată este tematica ei. Ne sunt de mare folos sfaturile biblice cu privire la: ipocrizie, înfumurare, respectarea cuvântului dat, faptul de a fi prevăzători, tovărăşii, corectarea şi educarea copiilor, concepţia omului despre ce este drept, necesitatea de a fi înceţi la mânie, faptul de a le arăta bunăvoinţă celor asupriţi, înşelăciune, rugăciune, batjocură, faptul de a fi mulţumiţi cu strictul necesar, mândrie, câştig necinstit, mită, vrajbă, stăpânire de sine, izolare, tăcere, părtinire, ceartă, umilinţă, lux, îngrijirea părinţilor, băuturi ameţitoare, calităţile unei soţii capabile, daruri, faptul de a da şi a lua cu împrumut, bunătate, încredere, hotarele unei proprietăţi, zidirea casei, invidie, răzbunare, căi deşarte, un răspuns blând, meditare şi valoarea unui tovarăş adevărat. Cartea Proverbele este un adevărat tezaur de sfaturi la care putem apela pentru a primi o îndrumare sănătoasă cu privire la problemele de fiecare zi! Poate că multe dintre aceste sfaturi par lipsite de importanţă pentru unii, dar să remarcăm că Biblia nu trece cu vederea niciuna dintre necesităţile umane, chiar dacă este vorba despre aspecte aparent neînsemnate. În această privinţă, cartea Proverbele are o valoare inestimabilă.

  Partea a treia (25:1-29:27); Se dau sfaturi ziditoare cu privire la: onoare, răbdare, duşmani, felul de a ne purta cu cei fără minte, distracţii, linguşire, gelozie, rănile cauzate de un prieten, foame, calomnie, simţul răspunderii, dobândă, mărturisirea fărădelegilor, consecinţele unei guvernări rele, aroganţă, binecuvântările unei guvernări drepte, delincvenţă juvenilă, relaţiile cu slujitorii, perspicacitate şi viziune.

   Partea a patra (30:1-33). Aceasta conţine „un mesaj important atribuit lui Agur. După ce recunoaşte cu umilinţă că este un om neînsemnat, scriitorul vorbeşte despre incapacitatea omului de a crea Pământul şi lucrurile de pe el. Spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că este pur şi îl numeşte pe Dumnezeu un scut. Scriitorul cere să fie îndepărtat de la el cuvântul mincinos şi să nu i se dea nici bogăţie, nici sărăcie. El descrie o generaţie necurată, mândră şi lacomă, care îşi blestemă părinţii. Menţionează patru lucruri care nu zic „Destul!” şi alte patru care sunt prea greu de înţeles (30:15, 16). Este descrisă femeia adulteră care îşi declară cu neruşinare nevinovăţia. Sunt menţionate apoi patru lucruri sub care Pământul nu poate să stea, patru lucruri mici, înţelepte din instinct, şi patru lucruri care se remarcă prin mersul lor impunător. Prin comparaţii potrivite, scriitorul avertizează că „întărâtarea mâniei duce la ceartă” (30:33).

  Partea a cincea (31:1-31): Aici se află un alt „mesaj important”, cel al regelui Lemuel. Acest mesaj are două stiluri. Prima parte arată că o femeie rea poate duce pe cineva la ruină, avertizează că băutura ameţitoare poate denatura judecata şi îndeamnă la o judecată dreaptă. Acrostihul din partea a doua este dedicat descrierii unei soţii capabile. Lemuel enumeră calităţile care o fac valoroasă, arătând că proprietarul ei se încrede în ea, iar ea îl răsplăteşte făcându-i bine. Iată câteva dintre calităţile ei: este harnică, se scoală dis-de-dimineaţă, ştie ce să cumpere, este bună cu săracii, este prevăzătoare şi vorbeşte cu înţelepciune. Copiii ei o respectă, iar soţul o laudă. Mai presus de toate, ea se teme de Dumnezeu.

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Scopul folositor al cărţii Proverbele este explicat în versetele introductive: „Pentru ca omul să dobândească înţelepciune şi să primească disciplinare, să înţeleagă cuvintele priceperii, să primească disciplinarea care dă perspicacitate, dreptate, judecată sănătoasă şi onestitate, astfel încât cel fără experienţă să devină prevăzător, iar tânărul să capete cunoştinţă şi capacitate de gândire” (1:2-4). În armonie cu acest scop, cartea scoate în evidenţă cunoştinţa, înţelepciunea şi priceperea, fiecare fiind de folos în felul ei particular.

   1) Cunoştinţa este absolut necesară, căci nu este bine ca omul să fie ignorant. Cunoştinţa exactă nu poate fi dobândită fără teama de Domnul, deoarece cunoştinţa începe cu această teamă. Cunoştinţa este mai de dorit decât aurul ales. De ce? Deoarece prin ea sunt salvaţi cei drepţi. Ea ne împiedică să cădem în păcat. Cât de necesar este deci s-o căutăm şi să ne-o însuşim! Ea este preţioasă. De aceea, „pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor, ca să-ţi îndrepţi inima spre cunoştinţa mea” (22:17; 1:7; 8:10; 11:9; 18:15; 19:2; 20:15).

 2) Înţelepciunea, sau capacitatea de a folosi în mod corect cunoştinţa spre lauda lui Dumnezeu, „este lucrul cel mai important”. Dobândeşte-o! Sursa ei este Domnul. Înţelepciunea care dă viaţă îşi are începutul în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în teama de El. Acesta este marele secret al înţelepciunii. Aşadar, teme-te de Dumnezeu, nu de oameni. Înţelepciunea personificată adresează o chemare, îndemnându-i pe toţi să-şi îndrepte conduita. Înţelepciunea strigă tare pe străzi. Domnul îi cheamă pe toţi cei fără experienţă şi lipsiţi de inimă să se întoarcă şi să se hrănească cu pâinea înţelepciunii. Atunci vor fi fericiţi în teamă de Domnul chiar dacă vor avea puţine lucruri. Înţelepciunea aduce multe binecuvântări. Ea are un efect benefic. Înţelepciunea şi cunoştinţa sunt esenţiale pentru dobândirea capacităţii de gândire, care ne va ocroti. La fel ca mierea, înţelepciunea este plăcută şi de folos. Ea valorează mai mult decât aurul. Este un pom al vieţii. Fără înţelepciune oamenii pier, deoarece înţelepciunea îi ţine în viaţă. Ea înseamnă viaţă (4:7; 1:7, 20-23; 2:6, 7, 10, 11; 3:13-18,21-26; 8:1-36; 9:1-6, 10; 10:8; 13:14; 15:16, 24; 16:16, 20-24; 24:13, 14).

  3) Pe lângă cunoştinţă şi înţelepciune, este esenţial să avem pricepere; aşadar, „cu toată înţelepciunea dobândită, dobândeşte pricepere”. Priceperea este capacitatea de a vedea legătura dintre componentele unui lucru. Ea înseamnă discernământ şi ţine întotdeauna cont de Dumnezeu, fiindcă omul nu se poate bizui pe propria pricepere. Este imposibil ca cineva care acţionează în opoziţie cu Dumnezeu să aibă pricepere sau discernământ! Pentru a dobândi pricepere, trebuie s-o căutăm cu asiduitate, ca pe o comoară ascunsă. A avea pricepere presupune a avea cunoştinţă. Omul cu pricepere caută cunoştinţa şi este recompensat, iar înţelepciunea este în faţa lui. El este ocrotit de numeroasele capcane ale acestei lumi, cum ar fi nenumăraţii oameni răi care ar putea încerca să-l ademenească să umble cu ei pe calea întunericului. Mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu, Sursa cunoştinţei, a înţelepciunii şi a priceperii care dă viaţă! (4:7; 2:3, 4; 3:5; 15:14; 17:24; 19:8; 21:30)

   Cartea Proverbele este de mare folos. Ea ne învaţă şi ne disciplinează atât pe noi, cât şi pe alţii. Niciun aspect al relaţiilor interumane nu pare să fie trecut cu vederea. Se izolează cineva de ceilalţi închinători ai lui Dumnezeu? (18:1). Cineva care deţine o poziţie de autoritate trage cumva concluzii înainte de a fi ascultat ambele părţi? (18:17). Obişnuieşte cineva să facă glume dăunătoare şi de prost gust? (26:18, 19). Are cineva tendinţa să fie părtinitor? (28:21). Comerciantul, agricultorul, soţul, soţia şi copiii primesc cu toţii o instruire sănătoasă. Părinţii sunt ajutaţi să demaşte numeroasele capcane care sunt ascunse pe calea celor tineri. Cei înţelepţi îi pot învăţa pe cei fără experienţă. Proverbele se dovedesc practice indiferent de ţara în care trăim. Instruirea şi sfaturile pe care le conţine această carte nu se demodează niciodată. Pedagogul american William Phelps a spus: „Cartea Proverbele este mai actuală decât ziarul de azi dimineaţă”.  Fiind de folos ca să îndrepte lucrurile, Proverbele, care au fost rostite în mare parte de Solomon, îi îndrumă pe oameni spre Dumnezeul Atotputernic. La fel a făcut şi Iisus Hristos, despre care se spune în Matei 12:42 că este „unul mai mare decât Solomon”. Astfel, ajungem să recunoaştem cu bucurie că Proverbele ne luminează calea dându-ne cunoştinţă, înţelepciune şi pricepere, precum şi viaţă veşnică. Dar, lucru şi mai important, ele îl preamăresc pe Dumnezeu, Sursa adevăratei înţelepciuni, pe care El o dezvăluie, în apecial, prin Iisus - „unul mmai mare decât Solomon”!

22.Cartea biblică numărul 21 - Eclesiastul:

 Scriitorul: Solomon; locul scrierii: Ierusalim; data încheierii scrierii: înainte de 1000 î.H..

  Cartea Eclesiastul a fost scrisă pentru a sluji unui scop măreţ. Fiind conducătorul unui popor dedicat lui Dumnezeu, Solomon avea responsabilitatea de a veghea ca israeliţii să rămână uniţi şi fideli dedicării lor. El s-a străduit să-şi îndeplinească această misiune cu ajutorul sfaturilor înţelepte din Eclesiastul.  În Eclesiastul 1:1, Solomon se prezintă drept „ecesiastul”. Cuvântul ebraic folosit aici este Qohéleth, iar în Biblia ebraică acesta este şi numele cărţii. În Septuaginta, titlul ei este Ekklesiastés, care înseamnă „membru al unei ekklesia (congregaţie, adunare)”, de la el provenind numele acestei cărţi în limba română. Însă o traducere mai exactă a lui Qohéleth este „Îndrumătorul”, apelativ care i se potriveşte şi mai bine lui Solomon. El arată cu ce scop a scris regele această carte.  În ce sens a fost regele Solomon un îndrumător, şi cu ce scop i-a îndrumat el pe alţii? El a fost un îndrumător al israeliţilor, poporul său, precum şi al însoţitorilor lor, locuitorii temporari. El i-a îndrumat pe toţi aceştia în închinarea adusă lui Dumnezeu. Mai înainte, Solomon construise la Ierusalim templul Domnului, iar cu ocazia dedicării acestuia el i-a adunat pe toţi locuitorii ca să i se închine lui Dumnezeu (1 Regi 8:1). Prin intermediul cărţii Eclesiastul, el s-a străduit să-şi îndrume poporul să înfăptuiască lucrări valoroase şi să se ţină departe de lucrările neroditoare şi deşarte ale lumii (Ecl. 12:8-10).  Deşi Solomon nu este menţionat cu numele, din mai multe pasaje reiese cu claritate că el este scriitorul cărţii. Eclesiastul spune că este „fiul lui David”, care a devenit „rege peste Israel, la Ierusalim”. Numai regelui Solomon i se pot aplica aceste cuvinte, deoarece succesorii săi de la Ierusalim au fost regi doar peste Iuda. În plus, se mai spune: „Am crescut mult în înţelepciune, mai mult decât toţi cei ce au fost înainte de mine în Ierusalim, şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă” (1:1, 12, 16). Această descriere i se potriveşte bine lui Solomon. Din Eclesiastul 12:9 aflăm că el „a meditat şi a cercetat atent şi a pus în ordine multe proverb”. Regele Solomon a rostit trei mii de proverbe (1 Regi 4:32). În Eclesiastul 2:4-9 se vorbeşte despre programul de construcţii al scriitorului, despre vii, grădini şi parcuri, despre un sistem de irigaţie, despre organizarea servitorilor şi a servitoarelor, despre argintul şi aurul pe care l-a strâns el, precum şi despre alte realizări. Solomon a făcut toate aceste lucruri. Când a văzut înţelepciunea şi bogăţia lui Solomon, regina din Seba a exclamat: „Nu mi s-a spus nici pe jumătate!” (1 Regi 10:7).  Cartea menţionează Ierusalimul ca fiind locul redactării, deoarece despre Eclesiast se spune că a fost rege „la Ierusalim”. Ea trebuie să fi fost scrisă înainte de anul 1000 î.H., spre sfârşitul domniei de 40 de ani a lui Solomon, după ce regele realizase multe dintre lucrările menţionate în carte, însă înaintea căderii lui în idolatrie. Până atunci, Solomon trebuie să fi dobândit o vastă cunoştinţă despre îndeletnicirile oamenilor şi despre goana lor după avuţii. La data aceea, el trebuie să se fi bucurat încă de favoarea lui Dumnezeu, care l-a inspirat să scrie această carte. Cum putem avea certitudinea că Eclesiastul este o carte „inspirată de Dumnezeu”? Unii ar putea pune la îndoială caracterul inspirat al acestei cărţi deoarece în paginile ei nu apare numele divin, Yahwe. Însă, cu siguranţă, cartea Eclesiastul apără închinarea adevărată adusă lui Dumnezeu şi foloseşte de mai multe ori expresia ha’Elohím, „adevăratul Dumnezeu”. O altă obiecţie este aceea că în celelalte cărţi ale Bibliei nu se citează direct din cartea Eclesiastul. Totuşi, învăţăturile şi principiile prezentate aici sunt în perfectă armonie cu restul Scripturilor. Iată ce se spune într-o lucrare: „Cartea intitulată Koheleth, sau Eclesiastul, a fost întotdeauna recunoscută atât de iudei, cât şi de Biserica Creştină drept o carte scrisă sub inspiraţia Celui Atotputernic şi s-a considerat în mod potrivit că face parte din canonul sacru”. Unii critici ai Bibliei au afirmat că Eclesiastul nu a fost scris de Solomon şi că nu este o parte autentică a Scripturilor inspirate, întrucât limbajul şi filozofia acestei cărţi ar aparţine unei perioade mai târzii. Ceea ce pierd ei din vedere însă este că Solomon dobândise numeroase cunoştinţe foarte probabil în urma programului de dezvoltare pe care l-a iniţiat în domeniul meștșugurilor şi al comerţului cu alte ţări, precum şi a contactelor pe care le-a avut cu demnitarii voiajori şi cu lumea exterioară (1 Regi 4:30, 34; 9:26-28; 10:1, 23, 24). Frederick Cook a scris într-o lucrare a sa: „Ocupaţiile cotidiene şi obiectivele pe care şi le propusese marele rege evreu trebuie să-l fi ridicat cu mult deasupra nivelului gândirii, al limbajului şi al vieţii evreilor obişnuiţi”.  Dar sunt oare neapărat necesare surse extrabiblice pentru a stabili canonicitatea cărţii Eclesiastul? O examinare a cărţii va dezvălui nu numai armonia ei internă, ci şi armonia care există între ea şi celelalte cărţi ale Sfintelor Scripturi din care face cu adevărat parte.

CONŢINUTUL CĂRŢII ECLESIASTUL:

 Deşertăciunea modului de viaţă al omului (1:1-3:22): Cuvintele introductive prezintă tema cărţii: „Deşertăciunea deşertăciunilor!, a spus Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!”. La ce foloseşte truda şi munca omului? O generaţie trece, alta vine, ciclurile naturale ale Pământului se repetă şi „nu este nimic nou sub Soare” (1:2, 3, 9). Eclesiastul şi-a propus să caute şi să cerceteze înţelepciunea legată de îndeletnicirile chinuitoare ale fiilor oamenilor, dar a ajuns la concluzia că înţelepciunea şi prostia, realizările şi truda, faptul că un om mănâncă şi bea, toate acestea sunt „deşertăciune şi goană după vânt”. El a ajuns să „urască viaţa”, acea viaţă plină de chin, cu obiective materialiste (1:14; 2:11, 17). Pentru fiecare lucru există un timp fixat. Într-adevăr, Dumnezeu „a făcut orice lucru frumos la timpul lui”. Scopul său referitor la creaturile sale este ca ele să se bucure de viaţă pe Pământ. „Am înţeles că nimic nu este mai bun pentru ei decât să fie veseli şi să facă binele în viaţă şi ca orice om să mănânce, să bea şi să se bucure de truda lui. Acesta este darul lui Dumnezeu.” Dar, vai! Omul păcătos are acelaşi sfârşit ca animalele: „Cum moare unul, aşa moare şi celălalt; toţi au acelaşi spirit şi omul nu întrece cu nimic animalul, căci totul este deşertăciune” (3:1, 11-13, 19).

   Sfaturi înţelepte pentru cei ce se tem de Dumnezeu (4:1-7:29): Solomon îi consideră fericiţi pe cei morţi, deoarece ei au scăpat de „toate asupririle care se fac sub Soare”. În continuare, el descrie unele lucrări deşarte şi chinuitoare. Totodată, el dă următoarele sfaturi înţelepte: „Mai bine doi decât unul” şi „Funia împletită în trei nu se rupe uşor” (4:1, 2, 9, 12). El dă sfaturi excelente referitoare la modul în care trebuie să se întrunească poporul lui Dumnezeu: „Păzeşte-ţi piciorul când te duci la casa adevăratului Dumnezeu şi apropie-te mai degrabă să asculţi”. Nu te pripi să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu; „cuvintele să-ţi fie puţine” şi împlineşte-ţi făgăduinţa pe care i-ai făcut-o lui Dumnezeu. „Teme-te de adevăratul Dumnezeu!” Când săracii sunt asupriţi, adu-ţi aminte că „peste cel mare veghează unul mai mare şi peste ei sunt unii şi mai mari”. Dulce este somnul celui ce slujeşte, remarcă el, dar bogatul este prea neliniştit ca să doarmă. Şi totuşi acesta a venit pe lume gol şi, când pleacă din ea, nu poate duce nimic cu el din toată truda lui (5:1, 2, 4, 7, 8, 12, 15). Un om poate primi bogăţii şi glorie, dar la ce i-ar folosi să trăiască „de două ori o mie de ani” dacă n-ar vedea binele? Este mai bine să meditezi la întrebările fundamentale referitoare la viaţă şi la moarte, decât să stai cu cei fără minte „în casa de veselie”. Este mai bine să primeşti mustrarea celui înţelept, fiindcă „râsul celui fără minte este ca pârâitul spinilor sub oală”. Înţelepciunea este de mare folos. „Fiindcă înţelepciunea aduce ocrotire, aşa cum şi banul aduce ocrotire, dar folosul cunoştinţei este că înţelepciunea îi ţine în viaţă pe cei ce o au.” Dar de ce a ajuns calea oamenilor plină de chin? „Adevăratul Dumnezeu i-a făcut pe oameni drepţi, dar ei au născocit multe alte planuri.” (6:6; 7:4, 6, 12, 29)

  Toţi au acelaşi sfârşit (8:1-9:12): „Păzeşte porunca regelui”, sfătuieşte Îndrumătorul. Dar el spune că, întrucât sentinţa împotriva unei fapte rele nu este executată imediat, „inima fiilor oamenilor este şi mai hotărâtă să facă răul” (8:2, 11). El laudă veselia, dar există şi un lucru rău! Toţi oamenii merg în aceeaşi direcţie: spre moarte! Cei vii sunt conştienţi că vor muri, „dar cei morţi nu sunt conştienţi de nimic . . . Tot ce găseşte mâna ta să facă fă cu toată puterea ta, căci în Şeol, locul unde te duci, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (9:5, 10).

  Înţelepciunea practică şi obligaţia omului (9:13-12:14): Îndrumătorul vorbeşte şi despre alte lucruri rele, cum ar fi „nebunia . . . ridicată în multe poziţii înalte”. De asemenea, el rosteşte multe proverbe privitoare la înţelepciunea practică şi spune că „tinereţea şi zorii vieţii sunt deşertăciune” dacă omul nu ascultă de adevărata înţelepciune. El dă îndemnul: „Adu-ţi aminte de Marele tău Creator acum, în zilele tinereţii tale”. Altfel, ajuns la bătrâneţe, omul nu face decât să se întoarcă în ţărâna pământului, ceea ce confirmă cuvintele convocatorului: „Deşertăciunea deşertăciunilor! . . . Totul este deşertăciune”. Solomon a predat întotdeauna poporului cunoştinţa, deoarece „cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte ţepuşe”, care stimulează la lucrări drepte. Însă, cu privire la înţelepciunea lumească, a avertizat: „Scrierea multor cărţi nu are sfârşit şi a te dedica prea mult studierii lor este obositor pentru trup”. Apoi, Eclesiastul ajunge la un grandios punct culminant, făcând un rezumat a tot ce a spus cu privire la deşertăciune şi la înţelepciune: „Iată concluzia a tot ce-ai auzit: Teme-te de adevăratul Dumnezeu şi respectă poruncile Lui, fiindcă aceasta este datoria omului. Căci adevăratul Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă şi orice lucru ascuns, ca să se ştie dacă este bun sau rău” (10:6; 11:1, 10;12:1, 8-14).

DE CE ESTE DE FOLOS?

    Departe de a fi pesimistă, cartea Eclesiastul conţine numeroase nestemate ale înţelepciunii divine. Solomon nu include printre numeroasele realizări pe care le numeşte deşertăciuni construirea templului Domnului pe muntele Moria, din Ierusalim, şi nici închinarea curată adusă lui Dumnezeu. El nu prezintă darul divin al vieţii drept deşertăciune, ci spune că acest dar i-a fost dat omului ca să se bucure şi să facă binele (3:12, 13; 5:18-20; 8:15). Îndeletnicirile chinuitoare sunt cele care nu ţin cont de Dumnezeu. Un tată poate strânge bogăţii pentru fiul său, dar un dezastru ar putea distruge totul, iar fiului său nu i-ar mai rămâne nimic. Mai bine ar fi să-i lase o moştenire spirituală, durabilă. Este o nenorocire să ai multe bunuri, dar să nu te poţi bucura de ele. Nenorocirea îi loveşte pe toţi bogaţii lumii: când mor, „pleacă” cu mâinile goale (5:13-15; 6:1, 2). În Matei 12:42, Iisus s-a numit pe sine „unul mai mare decât Solomon”. Întrucât Solomon l-a prefigurat pe Iisus, sunt oare cuvintele lui Solomon din cartea Qohéleth în armonie cu învăţăturile lui Iisus? Da, şi există numeroase paralele! Spre exemplu, Iisus a subliniat vastitatea lucrării lui Dumnezeu prin cuvintele: „Tatăl Meu a lucrat fără încetare până acum şi Eu lucrez fără încetare” (Ioan 5:17). Solomon se referă şi el la lucrările lui Dumnezeu când spune: „Şi am văzut toată lucrarea adevăratului Dumnezeu, am văzut că omul nu poate pătrunde lucrarea ce s-a făcut sub Soare; oricât se străduieşte omul să cerceteze, tot n-o pătrunde. Şi, chiar dacă oamenii ar spune că sunt destul de înţelepţi ca să cunoască, tot n-ar fi în stare s-o pătrundă” (Ecl. 8:17).  Atât Iisus, cât şi Solomon i-au îndemnat pe închinătorii adevăraţi să se întrunească (Mat. 18:20; Ecl. 4:9-12; 5:1). Afirmaţiile lui Isius privitoare la „încheierea acestui veac” şi la „timpurile hotărâte ale neamurilor” sunt în armonie cu declaraţia lui Solomon potrivit căreia „pentru orice lucru este un timp hotărât, da, un timp pentru orice lucru de sub Ceruri“ (Mat. 24:3; Luca 21:24; Ecl. 3:1).  Mai presus de toate, Iisus şi discipolii săi au avertizat, asemenea lui Solomon, cu privire la capcanele materialismului. Înţelepciunea este adevărata ocrotire, întrucât ea „îi ţine în viaţă pe cei ce o au”, spune Solomon. „ Căutaţi mai întâi Împărăția Cerurilor şi dreptatea Sa şi toate aceste lucruri vă vor fi adăugate”, spune Iisus (Ecl. 7:12;Mat. 6:33). În Eclesiastul 5:10 citim: „Cine iubeşte argintul nu se satură de argint, iar cine iubeşte avuţia nu se satură de câştig. Şi aceasta este deşertăciune”. Foarte asemănător este sfatul pe care îl dă apostolul Pavel în 1 Timotei 6:6-19, unde citim că „iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele”. Există pasaje paralele de acest fel şi cu privire la alte învăţături biblice: Ecl. 3:17 - Fap. 17:31; Ecl. 4:1 - Iac. 5:4; Ecl. 5:1, 2- Iac. 1:19; Ecl. 6:12 - Iac. 4:14; Ecl. 7:20 - Rom. 3:23; Ecl. 8:17 - Rom. 11:33. Să ne bucurăm și să medităm la cele scrise de Solomon în această carte!

23.Cartea biblică numărul 22 - Cântarea cântărilor:

  Scriitorul: Solomon; locul scrierii: Ierusalim; data încheierii scrierii: aprox. 1020 î.H.

  „Lumea întreagă n-a fost demnă de ziua în care Israelului i-a fost dată această Cântare sublimă.” Astfel şi-a exprimat aprecierea faţă de Cântarea cântărilor rabinul evreu Akiba, care a trăit în secolul I d.H.. Titlul cărţii are la bază cuvintele introductive „Cântarea cântărilor, care este a lui Solomon”. Expresia „cântarea cântărilor” este o traducere literală din ebraică şi reprezintă un superlativ absolut, aşa cum „Cerurile Cerurilor” se referă la cele mai înalte ceruri (Deut. 10:14). Cartea nu este o colecţie de cântări, ci o singură cântare, o cântare desăvârşită, una dintre cele mai frumoase din câte au existat ori s-au scris vreodată. După cum reiese din introducerea cântării, scriitorul ei este Solomon, regele de la Ierusalim. El era cel mai potrivit să scrie această poezie ebraică neasemuit de frumoasă (1 Regi 4:32). Cartea este un poem idilic plin de semnificaţii, în care frumuseţea este descrisă într-un limbaj foarte expresiv. Cititorul care poate vizualiza peisajele din Orient va aprecia şi mai mult lectura ei (Cânt. 4:11, 13; 5:11; 7:4). Împrejurările în care a fost scrisă cartea au fost unice. Măreţul rege Solomon, glorios în înţelepciune, mare în putere şi impresionant în strălucirea bogăţiilor sale materiale, care a stârnit chiar şi admiraţia reginei din Şeba, n-a reuşit să cucerească inima unei fete simple de la ţară, de care se îndrăgostise! Regele a fost nevoit să renunţe în faţa iubirii statornice a fetei pentru un tânăr păstor. Astfel, cartea ar putea fi numită „Cântarea iubirii neîmpărtăşite a lui Solomon”. Dumnezeu a inspirat scrierea acestei cântări pentru folosul cititorilor de mai târziu ai Bibliei. Solomon a scris cartea la Ierusalim, din câte se pare în jurul anului 1020 î.H., la câţiva ani după terminarea templului. Când a scris-o, el avea „şaizeci de regine (şi) optzeci de concubine”, iar la sfârşitul domniei sale a avut „şapte sute de soţii, prinţese, şi trei sute de concubine” (Cânt. 6:8; 1 Regi 11:3).  Canonicitatea Cântării cântărilor a fost unanim recunoscută în vechime. Cu mult înainte de era creştină, ea a fost considerată o carte inspirată de Dumnezeu şi o parte a canonului ebraic. A fost inclusă şi în Septuaginta, iar Josephus ( Iosif Flaviu) a inclus-o în catalogul său cu cărţi sfinte. Prin urmare, dovezile care sprijină canonicitatea ei sunt cele menţionate de obicei pentru oricare altă carte din Scripturile ebraice. Totuşi, unii au pus la îndoială canonicitatea acestei cărţi, spunând că în ea nu se face nicio referire la Dumnezeu. Dar absenţa cuvântului „Dumnezeu” nu poate fi un argument împotriva canonicităţii unei cărţi, după cum nici simpla prezenţă a acestui cuvânt nu poate garanta canonicitatea ei. Numele divin apare în forma sa abreviată în capitolul 8, versetul 6, unde se spune că iubirea este „flacăra lui Yah”. Fără îndoială, cartea face parte dintre scrierile la care s-a referit Iisus Hristos când a spus: „Voi cercetaţi Scripturile gândind că prin ele veţi avea viaţă veşnică” (Ioan 5:39). În plus, descrierea impresionantă a profundei iubiri reciproce, cum este cea care există, în sens spiritual, între Hristos şi „mireasa” Lui (Biserica adevărată), asigură cărţii Cântarea cântărilor un loc unic în canonul biblic (Apoc. 19:7, 8; 21:9).

CONŢINUTUL CĂRŢII CÂNTAREA CÂNTĂRILOR:

   Cartea constă din mai multe dialoguri, iar personajele care vorbesc se schimbă încontinuu. Acestea sunt: Solomon, regele care domnea la Ierusalim; un păstor; Sulamita, fata pe care o iubea păstorul; fraţii fetei; doamnele de la curte („fiicele Ierusalimului”) şi femeile din Ierusalim („fiicele Sionului”) (Cânt. 1:5-7; 3:5, 11). Personajele pot fi recunoscute după ceea ce spun despre ele sau după cuvintele care le sunt adresate. Drama se desfăşoară în apropierea Sunemului, sau Sulemului, unde îşi aşezase tabăra Solomon cu toată suita lui. Ea dezvoltă o temă emoţionantă: iubirea unei fete de la ţară, din satul Sunem, pentru un păstor.

  Sulamita în tabăra lui Solomon (1:1-14): Fata apare în corturile regale, unde fusese adusă de rege, însă este nerăbdătoare să-l vadă pe păstorul ei iubit. Cu inima plină de dorul lui, ea vorbeşte ca şi cum acesta ar fi prezent. „Fiicele Ierusalimului”, adică doamnele de la curte care îl aşteaptă pe rege, o privesc curioase din cauza tenului ei închis la culoare. Sulamita le spune că este arsă de Soare fiindcă păzise viile fraţilor ei. Apoi îi vorbeşte iubitului ei ca şi cum ar fi liberă şi îl întreabă unde poate să-l găsească. Doamnele de la curte îi propun să plece şi să-şi pască turma pe lângă corturile păstorilor.  Acum intră în scenă Solomon. El nu vrea s-o lase pe Sulamita să plece. Îi laudă frumuseţea şi îi promite că o va împodobi cu „cerculeţe de aur cu ţinte de argint”. Fata îi respinge avansurile, spunându-i că iubitul ei este singurul pe care îl iubeşte (1:11).

  Intră în scenă păstorul iubit (Cânt. 1:15-2:2): Iubitul Sulamitei pătrunde în tabăra lui Solomon. El o încurajează şi o asigură pe fată de iubirea lui. Sulamita tânjeşte să fie alături de el şi să locuiască împreună cu el pe câmpuri şi în păduri. Sulamita este o fată modestă. „Eu sunt doar un şofran din câmpie”, spune ea. Păstorul, iubitul ei, o consideră fără asemănare şi spune: „Ca un crin printre spini, aşa este iubita mea printre fiice” (2:1, 2).

  Fetei i se face dor de păstorul ei (2:3-3:5): Despărţită din nou de iubitul ei, Sulamita arată că dintre toţi tinerii numai pe el îl iubeşte şi le pune pe fiicele Ierusalimului să jure că nu vor încerca să trezească în ea o iubire nedorită pentru altcineva. Ea îşi aduce aminte de timpul când păstorul răspundea la chemarea ei şi o invita să meargă primăvara pe dealuri. Îl vede căţărându-se pe munţi şi săltând de bucurie. Îl aude strigând: „Ridică-te şi vino, iubita mea, frumoasa mea! Haide!”. Însă fraţii ei, care se îndoiau de fermitatea ei, s-au mâniat pe ea şi au trimis-o să păzească viile. Ea declară: „Iubitul meu este al meu, iar eu sunt a lui”, şi-l imploră să vină cât mai repede la ea (2:13, 16). Sulamita descrie şederea ei forţată în tabăra lui Solomon. În timpul nopţii, în pat, i se face dor de păstorul ei. Le aminteşte din nou fiicelor Ierusalimului de jurământul lor că nu vor încerca să trezească în ea o iubire nedorită.

    Sulamita la Ierusalim (3:6-5:1): Solomon se întoarce la Ierusalim cu strălucire regală, iar poporul admiră alaiul său. În aceste momente critice pentru Sulamita, păstorul ei iubit n-o părăseşte. El merge în urma iubitei sale, care este acoperită cu un văl, şi reuşeşte să-i vorbească. O încurajează cu exprimări pline de căldură şi de tandreţe. Ea îi spune că doreşte să devină liberă şi să plece din oraş. Atunci, cuprins de extaz, el zice: „Eşti frumoasă de tot, iubita mea!” (4:7). O simplă privire din partea iubitei sale face ca inima să-i bată cu putere. Cuvintele ei de dragoste sunt mai bune decât vinul, mireasma ei este ca a Libanului, iar pielea ca un paradis de rodii. Fata îl invită pe iubitul ei să intre în „grădina lui”, iar el acceptă. Femeile prietenoase din Ierusalim îi încurajează, spunându-le: „Mâncaţi, prieteni! Beţi şi îmbătaţi-vă cu dezmierdări!” (4:16; 5:1).

    Visul fetei (Cânt. 5:2-6:3): Sulamita le povesteşte doamnelor de la curte visul pe care îl avusese: Cineva bătea la uşă. Era iubitul ei care o implora să-l lase înăuntru. Dar ea era culcată. Când, în cele din urmă, s-a sculat şi a deschis uşa, el dispăruse în noapte. A plecat în căutarea lui, dar nu l-a găsit. Străjerii s-au purtat urât cu ea. Sulamita le cere doamnelor de la curte să jure că, dacă îl vor vedea pe iubitul ei, îi vor spune că este bolnavă de dragoste. Ele o întreabă de ce este iubitul ei atât de diferit de ceilalţi. Plină de entuziasm, ea îi face o descriere emoţionantă, spunând că este „strălucitor şi rumen (şi) se distinge chiar şi din zece mii” (5:10). Femeile de la curte o întreabă unde a plecat iubitul ei. Ea le spune că s-a dus să pască turma prin grădini.

 Ultimele avansuri ale lui Solomon (6:4-8:4): Regele Solomon se apropie de Sulamita. Îi spune din nou că este frumoasă, mai fermecătoare decât „şaizeci de regine (şi) optzeci de concubine”, însă ea îl respinge (6:8). Sulamita se afla în acel loc numai pentru că munca pe care trebuia s-o facă o adusese în apropierea taberei lui. „Ce vedeţi voi la mine?”, întreabă ea. Solomon profită de întrebarea ei inocentă pentru a-i spune că este frumoasă din tălpile picioarelor până în creştetul capului, însă fata nu cedează în faţa cuvintelor sale măgulitoare. Plină de curaj, ea îşi declară ataşamentul faţă de păstorul ei, pe care îl cheamă. Pentru a treia oară, le aminteşte fiicelor Ierusalimului de jurământul lor că nu vor încerca să trezească în ea iubirea împotriva voinţei ei. Solomon o lasă să plece acasă. Străduinţele lui de a câştiga iubirea Sulamitei fuseseră zadarnice.

  Sulamita se întoarce (8:5-14): Fraţii ei o văd apropiindu-se, dar Sulamita nu vine singură. Este „rezemată de iubitul ei”. Ea îşi aminteşte că l-a întâlnit sub un măr şi îşi declară iubirea neclintită pentru el. Sunt amintite unele remarci făcute mai înainte de fraţii ei, care îi purtau de grijă când era „o soră mică”, însă ea spune că s-a dovedit o femeie matură şi statornică (8:8). Acum, fraţii fetei trebuie să-şi dea consimţământul cu privire la căsătoria ei. Regele Solomon să rămână cu bogăţiile lui! Ea se mulţumeşte cu via ei, deoarece îl iubeşte numai pe cel care îi este drag. Pentru ea, iubirea este tare ca moartea, iar văpăile ei sunt „flacăra lui Yah”. Fiindcă a fost „neînduplecată ca Şeolul”, devoţiunea exclusivă pe care o cere iubirea a triumfat şi a purtat-o pe glorioasele culmi ale unirii cu păstorul ei iubit (8:5, 6).

DE CE ESTE DE FOLOS? 

   Ce învăţăminte care le pot fi de folos slujitorilor de astăzi ai lui Dumnezeu se desprind din această cântare de iubire? Fidelitate, integritate şi loialitate faţă de principiile divine, iată ce se scoate cu claritate în evidenţă! Această cântare elogiază virtutea şi puritatea celui ce iubeşte cu adevărat. Ea ne învaţă că iubirea adevărată nu poate fi învinsă, stinsă ori cumpărată. Tinerii şi tinerele creştine, precum şi soţii şi soţiile pot trage foloase din acest frumos exemplu de integritate când se ivesc tentaţii sau ispite. Această cântare inspirată este folositoare şi pentru Biserica Creştină în ansamblu. Creştinii din secolul I au recunoscut că ea face parte din Scripturile inspirate, iar unul dintre ei a scris: „Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră, pentru ca prin perseverenţa noastră şi prin mângâierea din Scripturi să avem speranţă” (Rom. 15:4). Acelaşi scriitor inspirat, Pavel, s-a gândit probabil la iubirea exclusivă a Sulamitei pentru păstorul ei când a scris Bisericii Creştine: „Căci sunt gelos pentru voi cu o gelozie ca a lui Dumnezeu, fiindcă eu însumi v-am promis în căsătorie unui soţ, lui Hristos, şi vreau să vă prezint ca pe o fecioară castă”. De asemenea, Pavel a comparat iubirea lui Hristos pentru Biserică cu cea a unui soţ pentru soţia lui (2 Cor. 11:2; Ef. 5:23-27). Pentru discipolii săi adevărați, Iisus Hristos nu este doar Păstorul cel bun, ci şi Împăratul lor, care le promite bucuria indescriptibilă a „nunţii” lor în Ceruri, ce va avea loc după răpirea Bisericii (adevăraților creștini) la Cer! (Apoc. 19:9; Ioan 10:11). Cu siguranţă, creștinii adevărați pot trage mari foloase din exemplul Sulamitei. Şi ei trebuie să fie loiali în iubirea lor, să nu se lase ademeniţi de strălucirea acestei lumi materialiste şi să-şi păstreze integritatea până când îşi vor primi răsplata. Aceştia au mintea îndreptată spre lucrurile de sus şi „caută mai întâi Împărăția Cerurilor”. Ei primesc cu bucurie exprimările de tandreţe ale Păstorului lor, Iisus Hristos. Aceşti creştini tresaltă de bucurie ştiind că cel iubit de ei, deşi invizibil, le este alături încurajându-i să învingă lumea. Prin iubirea lor de nestins faţă de Păstorul şi Împăratul lor, o iubire tare ca „flacăra lui Yah”, ei vor învinge şi vor fi uniţi cu El în calitate de coregenți ai glorioasei  Împărății Milenare!