SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A OPTA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A OPTA

16.Cartea biblică numărul 15 - Ezra:

 Scriitorul: Ezra; locul scrierii: Ierusalim; data încheierii scrierii: aprox. 460 î.H.; perioada la care se referă: 537-aprox. 467 î.H..

  Cei 70 de ani în care, potrivit profeţiei, Ierusalimul cucerit de babilonieni urma să rămână pustiit se apropiau de sfârşit. Deşi Babilonul era cunoscut că nu-şi elibera niciodată captivii, cuvântul Domnului avea să se dovedească mai tare decât puterea babiloniană. Eliberarea poporului lui Dumnezeu se apropia. Templul Domnului, care fusese dărâmat, urma să fie reconstruit, iar pe altarul lui Dumnezeu aveau să fie aduse din nou jertfe de ispăşire. În Ierusalim aveau să răsune din nou strigătele de bucurie şi laudele închinătorilor lui Dumnezeu. Ieremia profeţise cât timp avea să rămână pustiit oraşul, iar Isaia profeţise cum aveau să fie eliberaţi captivii. Isaia spusese chiar cine avea să doboare trufaşul Babilon din poziţia de a treia putere mondială din istoria biblică, şi anume împăratul persan Cirus, pe care îl numeşte „păstorul Domnului” (Is. 44:28; 45:1, 2; Ier. 25:12).  Nenorocirea s-a abătut asupra Babilonului în noaptea de 5 octombrie 539 î.H. (potrivit calendarului gregorian), în timp ce regele babilonian Belşaţar şi nobilii săi beau în cinstea dumnezeilor lor demonici. Desfrâul lor păgân era şi mai dezgustător întrucât foloseau vasele sfinte luate din templul Domnului pentru a bea din ele! Cât de potrivit era că Cirus se afla în noaptea aceea în faţa zidurilor Babilonului pentru a împlini profeţia!  Anul 539 î.H. este o dată fundamentală, întrucât poate fi pus în legătură şi cu istoria laică, şi cu cea biblică. În primul său an de domnie peste Babilon, Cirus „a făcut în tot imperiul său . . . o proclamaţie”, prin care îi autoriza pe iudei să urce la Ierusalim pentru a reconstrui casa Domnului. Acest decret a fost emis, după cât se pare, la sfârşitul anului 538 sau la începutul anului 537 î.H..  O rămăşiţă fidelă s-a întors la timp la Ierusalim pentru a construi altarul şi pentru a aduce primele jertfe în „luna a şaptea” (tişri, care corespunde lunilor septembrie/octombrie) a anului 537 î.H.).  Aceasta se întâmpla exact după 70 de ani, număraţi din luna în care Nebucadneţar pustiise Iuda şi Ierusalimul (Ezra 1:1-3; 3:1-6).  Restabilirea reprezintă cadrul istoric al cărţii Ezra. Folosirea persoanei I în naraţiune, de la capitolul 7, versetul 27, până la sfârşitul capitolului 9, arată clar că scriitorul a fost Ezra. Fiind „un copist iscusit al Legii lui Moise”, un om cu o credinţă activă, care „îşi pregătise inima să consulte Legea Domnului, s-o împlinească şi să-l înveţe pe Israel”, Ezra era pe deplin competent pentru a scrie această istorie, aşa cum fusese şi pentru a scrie Cronicile (Ezra 7:6, 10). Întrucât cartea Ezra este o continuare a Cronicilor, în general se crede că ea a fost scrisă în aceeaşi perioadă, adică în jurul anului 460 î.H.. Cartea se referă la o perioadă de 70 de ani, din timpul când iudeii erau un popor fărâmiţat şi risipit, ai cărei membri erau consideraţi „cei sortiţi morţii”, până după întoarcerea lui Ezra la Ierusalim, când a fost terminat al doilea templu şi au fost curăţiţi preoţii (Ezra 1:1; 7:7; 10:17; Ps. 102:20 - T.M.). Numele Ezra înseamnă în ebraică „Ajutor”. Cărţile Ezra şi Neemia au alcătuit la început un singur sul (Neem. 3:32). Mai târziu, iudeii au împărţit acest sul în două şi au numit cărţile Întâia şi A doua Ezra. În Bibliile ebraice moderne ele se numesc Ezra şi Neemia, aşa cum se numesc şi în versiunile moderne din alte limbi. O parte din cartea Ezra (de la 4:8 până la 6:18 şi 7:12-26) a fost scrisă în arameică, iar restul în ebraică, Ezra cunoscând bine ambele limbi.  Astăzi, majoritatea bibliştilor recunosc exactitatea cărţii Ezra. Iată ce spune un biblist despre canonicitatea acestei cărţi: „Descoperirile arheologice au demonstrat fără urmă de îndoială că Ieremia, Ezechiel, Ezra şi Neemia sunt cărţi autentice. Ele au confirmat atât imaginea tradiţională a evenimentelor, cât şi ordinea lor.”  Deşi scriitorii Noului Testament nu fac referire la cartea Ezra şi nici nu citează direct din ea, nu există nicio îndoială cu privire la locul ei în canonul Bibliei. Ea arată modul în care a acţionat Dumnezeu faţă de iudei până când a fost întocmit catalogul ebraic, care, potrivit tradiţiei iudaice, a fost realizat în mare parte de Ezra. În plus, cartea Ezra confirmă toate profeţiile referitoare la restabilire, dovedindu-se o parte integrantă a relatării divine, cu care este în deplină armonie. De asemenea, ea onorează închinarea pură şi sfinţeşte măreţul nume al lui Dumnezeu.

CONŢINUTUL CĂRŢII EZRA:

  Întoarcerea unei rămăşiţe (1:1-3:6): Domnul a impulsionat duhul lui Cirus, împăratul Persiei, iar acesta a emis un decret care îi autoriza pe iudei să se întoarcă la Ierusalim pentru a construi casa Domnului. Cirus i-a îndemnat pe iudeii care doreau să rămână în Babilon să contribuie în mod generos la realizarea acestui proiect şi a luat măsuri ca iudeii care se întorceau să ia cu ei ustensilele primului templu. Zorobabel (Şeşbaţar), un conducător din tribul regal al lui Iuda şi descendent al regelui David, a fost numit guvernator şi a fost însărcinat să-i conducă pe iudeii eliberaţi, în timp ce Ieşua (Iosua) era mare preot (Ezra 1:8; 5:2; Zah. 3:1). O rămăşiţă alcătuită din 42 360 de slujitori fideli ai Domnului, între care erau bărbaţi, femei şi copii, a făcut lunga călătorie de întoarcere. În luna a şaptea, potrivit calendarului iudaic, ei erau stabiliţi deja în oraşele lor. Apoi, în toamna anului 537 î.H., s-au adunat la Ierusalim ca să ofere jertfe pe locul unde se aflase altarul templului şi să celebreze Sărbătoarea Colibelor. Astfel, cei 70 de ani de pustiire au luat sfârşit la timpul fixat!

   Reconstruirea templului (3:7-6:22): Au fost adunate materialele şi, în al doilea an după întoarcerea din exil, a fost pusă temelia templului lui Dumnezeu. În tot acest timp, poporul s-a bucurat mult, iar bătrânii, care văzuseră casa dinainte, plângeau. Popoarele din jur, duşmanii lor, s-au oferit să-i ajute la construcţie, spunând că şi ei îl căutau pe acelaşi Dumnezeu, dar rămăşiţa de iudei a refuzat categoric orice alianţă cu ei. Din timpul domniei lui Cirus până în timpul lui Darius, duşmanii au încercat încontinuu să-i descurajeze pe iudei, să le slăbească mâinile şi să pună piedici lucrării lor. În cele din urmă, în zilele lui Artaxerxes (Bardiya sau, probabil, un mag cunoscut sub numele de Gaumata, 522 î.H.), ei au reuşit să oprească forţat lucrarea prin poruncă imperială. Această interdicţie a rămas în vigoare „până în al doilea an al domniei lui Darius, împăratul  Persiei” (520 î.H.), adică mai bine de 15 ani de la punerea temeliei (4:4-7, 24).  Dumnezeu i-a trimis apoi pe profeţii Hagai şi Zaharia să-i însufleţească pe Zorobabel şi pe Ieşua. Astfel, lucrarea de construire a fost reluată cu un zel înnoit. Deşi duşmanii s-au plâns din nou împăratului, lucrarea s-a desfăşurat cu multă vigoare şi fără întrerupere. După ce a menţionat decretul original al lui Cirus, Darius I (Histaspe) a ordonat ca lucrarea să continue fără piedici şi chiar le-a poruncit duşmanilor să dea materiale pentru a sprijini lucrările de construcţie. Încurajaţi în permanenţă de profeţii Domnului, constructorii au terminat templul în mai puţin de cinci ani, mai exact în al şaselea an al lui Darius, în primăvara anului 515 î.H., în luna adar. Lucrările de construcţie au durat în total aproape 20 de ani (6:14, 15). Casa lui Dumnezeu a fost inaugurată cu mare bucurie şi s-au oferit jertfe corespunzătoare. Poporul a sărbătorit Paştile, apoi a ţinut „cu bucurie Sărbătoarea Turtelor Nedospite şapte zile” (6:22). Dedicarea celui de-al doilea templu, spre lauda Domnului, a fost o ocazie de mare bucurie.

   Întoarcerea lui Ezra la Ierusalim (7:1-8:36): Au trecut aproape 50 de ani, astfel că naraţiunea ajunge în anul 468 î.H., care a fost al şaptelea an al domniei împăratului persan Artaxerxes (cunoscut sub numele de Longimanus, pentru că mâna sa dreaptă era mai lungă decât stânga). Regele i-a dat copistului Ezra „tot ce a cerut” ca să facă o călătorie la Ierusalim pentru a oferi ajutorul de care era mare nevoie acolo (7:6). Odată cu această împuternicire, împăratul i-a îndemnat pe iudei să-l însoţească şi i-a dat lui Ezra vase de aur şi de argint pentru templu, precum şi provizii de grâu, vin, ulei şi sare. El i-a scutit de taxe pe preoţi şi pe lucrătorii la templu. Împăratul i-a încredinţat lui Ezra responsabilitatea de a învăţa poporul şi a declarat că nerespectarea Legii Domnului şi a legii împăratului atrăgea după sine pedeapsa cu moartea. Plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru bunătatea iubitoare pe care o manifestase prin intermediul împăratului, Ezra a acţionat imediat ca să-şi ducă la îndeplinire misiunea. Din acest punct al relatării, Ezra a consemnat evenimentele la care a fost martor ocular folosind persoana I. El i-a adunat la râul Ahava pe iudeii care se întorceau, le-a dat ultimele instrucţiuni şi a mai adăugat câţiva leviţi la grupul celor aproximativ 1 500 de bărbaţi care erau deja adunaţi. Ezra era conştient de primejdiile cu care se puteau confrunta în timpul călătoriei, dar nu i-a cerut împăratului, pentru ca lucrul acesta să nu fie considerat drept lipsă de încredere în Dumnezeu. În schimb, el a proclamat un post şi, împreună cu cei ce îl însoţeau, a cerut ajutorul lui Dumnezeu. Domnul le-a răspuns la rugăciune şi mâna Lui a fost peste ei pe tot parcursul lungii lor călătorii. Astfel, ei au reuşit să transporte în siguranţă tezaurul lor (a cărui valoare poate fi estimată astăzi la peste 43 000 000 de dolari!) la casa Domnului din Ierusalim (8:26, 27)

   Curăţirea preoţilor (9:1-10:44): Dar, în cei 69 de ani care trecuseră de la întoarcerea în ţara restabilită, nu toate lucrurile merseseră bine. Fidelul Ezra a rămas uluit de situaţia îngrijorătoare pe care a găsit-o: poporul, preoţii şi leviţii încheiaseră căsătorii cu canaaniţii păgâni. El a prezentat acest lucru înaintea Domnului în rugăciune. Poporul şi-a mărturisit nelegiuirea şi i-a cerut lui Ezra să „fie tare şi să treacă la acţiune” (10:4). El le-a poruncit iudeilor să le alunge pe femeile străine pe care le luaseră în căsătorie, încălcând Legea lui Dumnezeu. Astfel necurăţia a fost îndepărtată în aproximativ trei luni (10:10-12, 16, 17).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Cartea Ezra este de folos în primul rând deoarece arată că profeţiile Domnului se împlinesc cu o exactitate deplină. Ieremia, care prezisese cu mare exactitate pustiirea Ierusalimului, a prezis şi că avea să fie restabilit după 70 de ani (Ier. 29:10). La timpul fixat, Domnul a arătat bunătate iubitoare aducându-şi înapoi poporul în Ţara Promisă, adică o rămăşiţă fidelă, pentru a practica închinarea adevărată. Templul reconstruit a înălţat din nou închinarea la Dumnezeu în mijlocul poporului Său şi a fost o mărturie că Dumnezeu îi binecuvânta în mod minunat şi plin de îndurare pe cei ce se întorceau la El cu dorinţa de a practica închinarea adevărată. Deşi nu avea gloria templului lui Solomon, acest templu şi-a atins scopul în armonie cu voinţa divină. Splendoarea materială de odinioară nu mai exista. Acest templu era inferior şi în ce priveşte comorile spirituale, lipsindu-i, între altele, arca legământului. Inaugurarea templului lui Zorobabel nu s-a comparat cu inaugurarea templului din zilele lui Solomon. Numărul vitelor şi al oilor care au fost jertfite n-a reprezentat nici măcar o sutime din cel al jertfelor oferite la templul lui Solomon. Această casă din urmă nu a fost umplută de Slava Domnului, asemănătoare unui nor, cum fusese cea dintâi, iar peste ofrandele arse n-a coborât foc de la Domnul ca să le mistuie. Însă ambele temple au servit scopului important de a înălţa închinarea la adevăratul Dumnezeu, Yahwe.

   Templul construit de Zorobabel, tabernacolul ridicat de Moise şi templele construite de Solomon şi Irod, precum şi caracteristicile lor, au fost prefigurative. Ele erau un simbol al „adevăratului cort, pe care Dpmnul l-a ridicat, nu omul” (Evr. 8:2). Acest templu spiritual reprezintă ansamblul măsurilor prevăzute de Dumnezeu pentru a ne apropia de El şi a-i aduce închinare pe baza jertfei mântuitoare a lui Hristos (Evr. 9:2-10, 23). Marele templu ceresc al Domnului este inegalabil în glorie şi incomparabil în frumuseţe şi strălucire. Splendoarea lui este nepieritoare şi mai presus de cea pe care o poate avea un edificiu material.

     Cartea Ezra conţine învăţăminte extrem de valoroase pentru creştinii de astăzi. În ea citim că poporul Domnului a adus ofrande benevole pentru lucrarea sa (Ezra 2:68;2 Cor. 9:7). Ne simţim încurajaţi să aflăm că Domnul organizează şi binecuvântează în permanenţă adunările la care i se aduc laude (Ezra 6:16, 22). Avem exemplul frumos al netinimilor şi al altor străini plini de credinţă, care au însoţit rămăşiţa pentru a sprijini din toată inima închinarea la Dumnezeu (2:43, 55). Să reflectăm, de asemenea, la căinţa de care a dat dovadă în mod umil poporul când i s-a atras atenţia cu privire la greşeala de a fi încheiat căsătorii cu vecinii lor păgâni (10:2-4). Tovărăşiile rele au atras dezaprobarea divină (9:14, 15). Dar zelul plin de bucurie pentru lucrarea lui Dumnezeu a adus aprobarea şi binecuvântarea sa (6:14, 21, 22).  Deşi pe tronul Domnului din Ierusalim n-a mai urcat niciun rege, restabilirea a făcut să renască speranţa că, la timpul potrivit, Dumnezeu avea să-l aducă în existenţă pe promisul Rege din linia lui David. Poporul restabilit era în măsură să păstreze cuvintele sacre şi închinarea la Dumnezeu până când avea să apară Mesia. Dacă această rămăşiţă n-ar fi reacţionat cu credinţă, întorcându-se în ţara ei, la cine ar mai fi venit Mesia? Într-adevăr, evenimentele din cartea Ezra sunt o parte importantă a istoriei care duce la timpul lui Mesia, Regele! Studierea acestei cărţi ne este de mare folos în prezent.

17.Cartea biblică numărul 16 - Neemia:

  Scriitorul: Neemia; locul scrierii: Ierusalim; data încheierii scrierii: după 443 î.H.; perioada la care se referă: 456-după 443 î.H..

  Neemia, al cărui nume înseamnă „Iah mângâie”, era un slujitor iudeu al împăratului persan Artaxerxes (Longimanus). El era paharnicul împăratului, poziţie de mare încredere şi onoare, râvnită de mulţi, deoarece permitea accesul la împărat când acesta avea o stare bună de spirit şi era dispus să acorde favoruri. Însă Neemia era unul dintre exilaţii fideli care considerau Ierusalimul mai presus de orice bucurie personală (Ps. 137:5, 6 - T.M.). Preocuparea sa principală nu era bogăţia materială sau poziţia, ci restabilirea închinării la Dumnezeu.  În 456 î.H., „cei care supravieţuiseră captivităţii”, adică rămăşiţa de iudei care se întorsese la Ierusalim, nu se bucurau de prosperitate, ci se aflau într-o situaţie critică (Neem. 1:3). Zidul oraşului era dărâmat, iar poporul era în permanenţă ţinta batjocurilor duşmanilor. Neemia era mâhnit. Sosise însă timpul fixat de Domnul ca zidul Ierusalimului să fie reparat. Indiferent că existau sau nu duşmani, Ierusalimul şi zidul său de apărare trebuiau reconstruite pentru a servi ca indicator al timpului în ce priveşte profeţia pe care Domnul i-o dăduse lui Daniel în legătură cu venirea lui Mesia (Dan. 9:24-27). Dumnezeu a dirijat deci evenimentele, folosindu-l pe Neemia, acest bărbat fidel şi zelos, ca să-i îndeplinească voinţa. Neemia este, fără îndoială, scriitorul cărţii care îi poartă numele. Afirmaţia din introducere „Cuvintele lui Neemia, fiul lui Hacalia”, precum şi folosirea persoanei I în naraţiune dovedesc clar lucrul acesta (Neem. 1:1). Iniţial, cărţile Ezra şi Neemia constituiau o singură carte, numită Ezra. După un timp, iudeii au împărţit cartea în două părţi, numindu-le Întâia şi A doua Ezra. Mai târziu, A doua Ezra a ajuns să fie cunoscută sub numele de Neemia. Între evenimentele cu care se încheie cartea Ezra şi primele evenimente menţionate în cartea Neemia există un interval de aproximativ 12 ani. Perioada la care se referă relatarea din Neemia începe cu ultima parte a anului 456 î.H. şi ţine până după anul 443 î.H.. (1:1; 5:14; 13:6).

    Cartea Neemia se armonizează cu restul Scripturilor inspirate, din care face parte în mod legitim. Ea face multe referiri la Lege în chestiuni precum: încheierea de căsătorii cu străinii (Deut. 7:3; Neem. 10:30), acordarea de împrumuturi (Lev. 25:35-38; Deut. 15:7-11; Neem. 5:2-11) şi Sărbătoarea Colibelor (Deut. 31:10-13; Neem. 8:14–18). În plus, cartea marchează începutul împlinirii profeţiei lui Daniel, potrivit căreia Ierusalimul avea să fie reconstruit „în timpuri de strâmtorare”, în pofida împotrivirilor (Dan. 9:25).  Ce se poate spune despre anul 455 î.H., an în care Neemia a făcut o călătorie la Ierusalim pentru a reconstrui zidul oraşului? Dovezi istorice demne de încredere din surse greceşti, persane şi babiloniene arată că Artaxerxes a urcat pe tron în anul 475 î.H., anul 474 î.H. fiind primul său an de domnie. Prin urmare, anul 455 î.H. a fost al 20-lea an al domniei sale. Pasajul din Neemia 2:1-8 arată că în primăvara acelui an, în luna nisan, Neemia, paharnicul împăratului, a primit de la împărat permisiunea de a reconstrui Ierusalimul, zidul şi porţile acestuia. Conform profeţiei lui Daniel, trebuiau să treacă 69 de săptămâni de ani, sau 483 de ani, „de la ieşirea cuvântului de restabilire şi de reconstruire a Ierusalimului până la Mesia, Conducătorul”. Această profeţie s-a împlinit în mod remarcabil cu ocazia ungerii lui Iisus în anul 29, dată confirmată şi de istoria laică, şi de cea biblică (Dan. 9:24-27; Luca 3:1-3, 23). Într-adevăr, cărţile Neemia şi Luca se armonizează perfect cu profeţia lui Daniel, dovedind că Domnul Dumnezeu este Autorul şi Împlinitorul profeţiilor adevărate! Cartea Neemia face cu adevărat parte din Scripturile inspirate.

CONŢINUTUL CĂRŢII NEEMIA:

  Neemia trimis la Ierusalim (1:1-2:20): Neemia a fost foarte tulburat de ceea ce îi relatase Hanani. Acesta venise din Ierusalim în Susa cu veşti despre iudeii de acolo, aflaţi în mare necaz, şi despre starea jalnică a zidului şi a porţilor, care erau dărâmate. Neemia a postit şi s-a rugatDomnului, „Dumnezeul Cerurilor, Dumnezeul cel mare şi de temut, care îşi ţine legământul şi bunătatea iubitoare faţă de cei ce îl iubesc şi respectă poruncile sale” (1:5). El a mărturisit păcatele lui Israel şi l-a implorat pe Domnul să-şi aducă aminte de poporul Său datorită numelui Său, aşa cum îi promisese lui Moise (Deut. 30:1-10). Când împăratul l-a întrebat pe Neemia de ce era trist, Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului şi i-a cerut permisiunea să se întoarcă şi să reconstruiască oraşul şi zidul acestuia. Cererea i-a fost acceptată şi Neemia a plecat imediat la Ierusalim. Acolo, după ce a cercetat noaptea zidul oraşului ca să vadă ce era de făcut, Neemia le-a dezvăluit iudeilor planul său, scoţând în evidenţă că în această acţiune avea să fie mâna lui Dumnezeu. Atunci ei au spus: „Să ne ridicăm şi să construim!” (Neem. 2:18). Aflând că a început lucrarea de reconstruire, vecinii lor samariteni, precum şi alţii şi-au bătut joc de ei.

   Reconstruirea zidului (3:1-6:19): Lucrarea de reparare a zidului a început în a treia zi a lunii a cincea. Preoţii, prinţii şi poporul au lucrat împreună. Porţile oraşului şi zidurile dintre ele au fost reparate imediat. Sanbalat, horonitul, şi-a bătut joc: „Ce fac aceşti iudei neputincioşi? . . . Vor termina ei într-o zi?”. La aceasta, Tobia, amonitul, a adăugat batjocoritor: „Şi încă ce construiesc! Dacă o vulpe s-ar urca pe zidul lor de piatră, sigur l-ar dărâma” (4:2, 3). Când zidul a fost construit până la jumătate din înălţimea lui, duşmanii aliaţi s-au mâniat şi au uneltit să vină şi să lupte împotriva Ierusalimului. Dar Neemia i-a îndemnat pe iudei să-şi aducă aminte de „Domnul, Cel mare şi de temut” şi să lupte pentru familiile şi pentru casele lor (4:14). Pentru a se putea face faţă acestei situaţii tensionate, lucrarea a fost reorganizată. Unii au stat de pază înarmaţi cu lănci, iar alţii au lucrat cu sabia la şold.  Au apărut însă probleme chiar între iudei. Unii dintre ei luau camătă de la confraţii lor, închinători ai lui Dumnezeu ca şi ei, fapt ce contravenea Legii (Ex. 22:25). Neemia a corectat situaţia, sfătuindu-i să nu fie materialişti, iar poporul a urmat cu bunăvoinţă sfatul său. În cei 12 ani în care a slujit ca guvernator, adică din 455 î.H. până în 443 î.H., Neemia n-a pretins niciodată pâinea ce i se cuvenea guvernatorului, deoarece sarcina care apăsa poporul era grea.  Duşmanii au încercat apoi să folosească tactici mai subtile pentru a opri lucrările de construcţie. Ei l-au invitat pe Neemia să coboare ca să discute cu ei, dar el le-a spus că nu putea opri lucrarea importantă pe care o făcea. Apoi, Sanbalat l-a acuzat pe Neemia de răzvrătire, spunând că acesta intenţiona să se autoproclame rege în Iuda. El l-a plătit în secret pe un iudeu ca să-l înfricoşeze pe Neemia şi să-l determine să se ascundă în templu, adică să facă un lucru care nu-i era permis. Neemia nu s-a lăsat intimidat, ci a continuat să îndeplinească în mod calm şi ascultător sarcina pe care i-o încredinţase Dumnezeu. Zidul a fost terminat „în cincizeci şi două de zile” (Neem. 6:15).

   Instruirea poporului (7:1-12:26): În oraş erau puţini locuitori şi puţine case, deoarece majoritatea israeliţilor locuiau în afara oraşului, potrivit moştenirii triburilor lor. Dumnezeu l-a însărcinat pe Neemia să-i adune pe nobili şi tot poporul ca să fie înregistraţi după genealogiile lor. Pentru aceasta, el a consultat listele cu exilaţii întorşi din Babilon. Apoi, s-a ţinut o adunare de opt zile în piaţa publică de lângă Poarta Apelor. De pe un podium de lemn, Ezra a deschis această adunare. El l-a binecuvântat pe Domnul, după care a citit din cartea Legii lui Moise din zori până la amiază. El a fost ajutat de alţi leviţi, care au explicat poporului Legea şi au citit în continuare „cu voce tare din carte, din Legea adevăratului Dumnezeu, explicând-o şi dându-i sensul şi ajutându-i să înţeleagă cele citite” (8:8). Neemia a îndemnat poporul să se bucure, să se ospăteze şi să aprecieze semnificaţia cuvintelor: „Bucuria Domnului este fortăreaţa voastră” (8:10). În a doua zi a adunării, căpeteniile poporului au avut o întrunire specială cu Ezra pentru a dobândi pricepere pentru înţelegerea Legii. Ei au înţeles că Sărbătoarea Colibelor trebuia ţinută chiar în acea lună, în luna a şaptea, şi s-au luat măsuri să se facă imediat colibe pentru a se ţine acea sărbătoare în onoarea Domnului. A fost o „foarte mare bucurie” şi poporul a locuit în colibe şapte zile, ascultând zi de zi citirea Legii. În a opta zi s-a ţinut o adunare solemnă, „potrivit rânduielii” (Neem. 8:17, 18; Lev. 23:33-36). În a 24-a zi a aceleiaşi luni, fiii lui Israel s-au adunat din nou şi s-au separat de toţi străinii. Ei au ascultat o citire specială a Legii, apoi un grup de leviţi au făcut o emoţionantă trecere în revistă a acţiunilor întreprinse de Dumnezeu în favoarea lui Israel. Tema adunării a fost: „Ridicaţi-vă şi binecuvântaţi-l pe Domnul, Dumnezeul vostru, din veşnicie în veşnicie! Binecuvântat să fie numele Tău glorios, care este înălţat mai presus de orice binecuvântare şi de orice laudă!” (Neem. 9:5). Ei au mărturisit păcatele strămoşilor lor şi l-au rugat cu umilinţă pe Dumnezeu să-i binecuvânteze. Această cerere s-a făcut sub forma unei rezoluţii scrise şi autentificate cu sigiliul reprezentanţilor poporului. Întregul grup şi-a luat angajamentul să nu încheie căsătorii cu popoarele ţării, să respecte sabatele şi să se îngrijească de cele necesare pentru serviciul de la templu şi pentru cei ce lucrau acolo. Apoi, prin tragere la sorţi, a fost aleasă o persoană din zece ca să locuiască permanent în Ierusalim, înăuntrul zidurilor.

   Inaugurarea zidului (12:27-13:3): Inaugurarea noului zid a fost celebrată cu bucurie şi cântări. Cu această ocazie s-a ţinut o altă adunare. Neemia a format două mari coruri şi procesiuni pentru cântările de mulţumire. Acestea urmau să meargă pe zid în direcţii opuse, pentru a se întâlni, în cele din urmă, la casa Domnului, unde s-au adus jertfe. S-au luat măsuri în vederea oferirii de contribuţii materiale pentru susţinerea preoţilor şi a leviţilor de la templu. S-a făcut din nou o citire publică a Scripturilor şi s-a înţeles că amoniţilor şi moabiţilor nu trebuia să li se permită să intre înadunarea poporului lui Israel. Prin urmare, ei au separat de Israel acea mulţime de oameni de tot felul.

      Îndepărtarea necurăţiei (13:4-31): După ce a stat un timp în Babilon, Neemia s-a reîntors la Ierusalim şi a aflat că iudeii comiseseră din nou păcate grave. Cât de repede se schimbaseră lucrurile! Marele preot Eliaşib chiar făcuse în curtea templului o sală de mese care să fie folosită de Tobia, un amonit, unul dintre duşmanii lui Dumnezeu. Neemia n-a stat pe gânduri. El a aruncat afară mobilierul lui Tobia şi a dat poruncă să fie curăţate toate sălile de mese. El a aflat, de asemenea, că nu se mai oferiseră contribuţii materiale pentru leviţi, iar aceştia plecaseră din Ierusalim ca să-şi câştige existenţa. Un spirit comercial lacom cuprinsese oraşul. Sabatul nu mai era respectat. Neemia le-a spus iudeilor: „Voi faceţi să crească mânia aprinsă împotriva lui Israel, profanând sabatul” (13:18). El a închis porţile oraşului înainte de sabat pentru a-i împiedica pe comercianţi să intre şi le-a poruncit să se îndepărteze de zidul oraşului. Dar în mijlocul poporului exista ceva şi mai rău, ceva ce consimţiseră în mod solemn că nu vor mai face: aduseseră în oraş soţii străine, păgâne. Copiii proveniţi din aceste căsătorii nici măcar nu vorbeau limba iudeilor. Neemia le-a adus aminte că Solomon păcătuise din cauza soţiilor străine. Pentru acest păcat, Neemia l-a alungat pe nepotul marelui preot Eliaşib. Apoi a reorganizat preoţia şi le-a încredinţat sarcini leviţilor.  Neemia şi-a încheiat cartea cu o rugăminte simplă şi umilă: „Adu-ţi aminte de mine, o, Dumnezeul meu, spre bine!” (13:31).

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Devoţiunea sfântă a lui Neemia ar trebui să-i însufleţească pe toţi iubitorii închinării adevărate. El a renunţat la o poziţie de prestigiu pentru a deveni un supraveghetor umil în mijlocul poporului lui Dumnezeu. El a refuzat chiar şi contribuţia materială la care avea dreptul şi a condamnat în mod deschis capcana materialismului. Neemia a îndemnat întreagul popor să practice şi să susţină cu zel închinarea la Dumnezeu (5:14, 15; 13:10-13). Neemia este un frumos exemplu pentru noi. El a fost un om de acţiune, un bărbat altruist şi prevăzător, precum şi un apărător neînfricat al dreptăţii, chiar şi în faţa primejdiei (4:14, 19, 20; 6:3, 15). A avut o teamă sănătoasă de Dumnezeu şi a fost preocupat de zidirea colaboratorilor săi în credinţă (13:14; 8:9). A aplicat în mod energic Legea Domnului, îndeosebi când a fost vorba de închinarea adevărată şi de respingerea influenţelor străine, cum ar fi căsătoria cu păgâni (13:8,23-29). Din întreaga carte reiese cu claritate că Neemia a cunoscut bine Legea Domnului şi a aplicat-o corect. El a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu datorită promisiunii divine din Deuteronomul 30:1-4, cu încredere deplină că Domnul avea să acţioneze în mod loial în favoarea sa (Neem. 1:8, 9). El a organizat multe adunări, îndeosebi pentru a-i familiariza pe iudei cu lucrurile scrise mai înainte. Când citeau din Lege, Neemia şi Ezra se străduiau ca poporul să înţeleagă clar Cuvântul lui Dumnezeu şi se îngrijeau să fie aplicat întocmai (8:8, 13-16; 13:1-3). Neemia s-a încrezut întru totul în Domnul şi i-a adresat cereri umile. Exemplul său ar trebui să ne încurajeze să ne rugăm lui Dumnezeu şi să avem încredere în El. Să remarcăm că, în rugăciunile sale, el l-a glorificat pe Dumnezeu, a mărturisit păcatele poporului său şi a cerut ca numele Domnului să fie sfinţit (1:4-11; 4:14; 6:14; 13:14,29, 31). Acest supraveghetor zelos a fost o sursă puternică de întărire pentru slujitorii lui Dumnezeu, după cum reiese din promptitudinea cu care poporul a urmat îndrumarea sa înţeleaptă şi din bucuria cu care a înfăptuit, alături de el, voinţa lui Dumnezeu. Exemplul său este, într-adevăr, încurajator! Dar, în absenţa acestui supraveghetor înţelept, cât de repede s-au infiltrat în popor materialismul, corupţia şi apostazia! Fără îndoială, lucrul acesta ar trebui să întipărească în mintea tuturor păstorilor creștini de astăzi necesitatea de a fi activi, vigilenţi şi zeloşi pentru interesele fraţilor lor creştini şi de a-i îndruma în mod înţelegător şi ferm pe calea închinării adevărate.  Neemia a dat dovadă de încredere deplină în Cuvântul lui Dumnezeu. El nu numai că a fost un învăţător zelos al Scripturilor, dar s-a şi folosit de ele pentru a stabili atât părţile de moştenire ale iudeilor, potrivit genealogiilor, cât şi îndatoririle de serviciu ale preoţilor şi ale leviţilor în mijlocul poporului restabilit al lui Dumnezeu (Neem. 1:8;11:1-12:26; Ios. 14:1-21:45). Lucrul acesta a constituit, fără îndoială, o puternică încurajare pentru rămăşiţa de iudei. El le-a întărit încrederea în măreţele promisiuni făcute mai înainte cu privire la Sămânţa Mesianică, precum şi cu privire la restabilirea şi mai mare ce va avea loc sub Împărăția Sa. Speranţa de restabilire a tuturor lucrurilor de pe Pământ, așa cum erau la început, prin intermediul Împărăției Milenare îi stimulează şi pe creștinii adevărați de astăzi să lupte în mod curajos pentru credința lor fermă şi să fie preocupaţi cu propovăduirea Evangheliei pe întregul Pământ.

18.Cartea biblică numărul 17 - Estera:

  Scriitorul: Mardoheu; locurile scrierii: Susa, Elam; data încheierii scrierii: aprox. 475 î.H.; perioada la care se referă: 493-aprox. 475 î.H..

   Simplu spus, aceasta este o relatare istorică despre Ahaşveroş, împăratul Persiei (după părerea unora, Xerxes I), a cărui soţie neascultătoare, Vasti, a fost înlocuită cu iudeica Estera, verişoara lui Mardoheu. Haman, agaghitul, a pus la cale uciderea lui Mardoheu şi a tuturor iudeilor, dar a fost spânzurat de stâlpul pe care îl ridicase chiar el, în timp ce Mardoheu a fost înălţat la rangul de prim-ministru, iar iudeii au fost eliberaţi. Unii spun că această carte nu este nici inspirată, nici de folos, ci doar o legendă frumoasă. Argumentul adus de ei este că în cartea Estera nu apare numele lui Dumnezeu. Deşi numele lui Dumnezeu nu este menţionat în mod direct în această carte, se pare că în textul ebraic apare de patru ori un acrostih al Tetragramei, iniţialele a patru cuvinte consecutive care formează YHWH (în ebraică, יהוה), sau Iehova/Yahwe (Est. 1:20; 5:4, 13; 7:7). În cel puţin trei manuscrise ebraice antice, aceste iniţiale sunt scoase bine în evidenţă, iar în Masora sunt scrise cu roşu. În plus, în Estera 7:5 există, după cât se pare, un acrostih al semnificației numelui divin - „Eu Sunt”. De la un capăt al cărţii la celălalt reiese cu claritate că Mardoheu a acceptat şi a respectat Legea Domnului. El a refuzat să se plece pentru a-i acorda onoare unui om care era, după cât se pare, amalecit, deoarece Dumnezeu decretase ca amaleciţii să fie nimiciţi (Est. 3:1, 5; Deut. 25:19; 1 Sam. 15:3). Din afirmaţia lui Mardoheu consemnată în Estera 4:14 înţelegem că el aştepta eliberarea promisă de Dumnezeu şi avea încredere că El dirija cursul evenimentelor. Postul de trei zile ţinut de Estera şi de ceilalţi iudei, înainte ca ea să se prezinte înaintea împăratului, a fost o dovadă a credinţei lor în Dumnezeu (Est. 4:16). Faptul că Estera a găsit favoare în ochii lui Hegai, păzitorul femeilor, şi că împăratul n-a avut somn în noaptea în care a cerut cronicile oficiale şi a aflat că Mardoheu nu fusese onorat pentru fapta sa bună din trecut dovedeşte că Dumnezeu dirija evenimentele (Est. 2:8, 9; 6:1-3; compară cu Proverbele 21:1). Prin cuvintele „să ţină posturi şi să înalţe strigăte de ajutor” se face referire, evident, la rugăciune (Est. 9:31).  Multe fapte confirmă autenticitatea şi veridicitatea acestei cărţi. Iudeii au acceptat cartea, numind-o simplu Meghilláh, care înseamnă „rulou, sul”. După cât se pare, ea a fost inclusă în canonul ebraic de Ezra, care, fără îndoială, ar fi respins o legendă. Şi astăzi iudeii ţin sărbătoarea Purim, sau Sorţii, pentru a celebra marea eliberare din timpul Esterei. Cartea prezintă unele practici şi obiceiuri persane într-un mod realist şi în armonie cu faptele istorice cunoscute şi cu descoperirile arheologice. De exemplu, cartea Estera descrie cu exactitate modul în care persanii acordau onoare unei persoane (6:8). Săpăturile arheologice au confirmat că descrierea palatului regal, prezentată în cartea Estera, este exactă până în cele mai mici detalii (5:1, 2). Această exactitate se remarcă de fapt în întreaga relatare, fiind menţionate cu grijă numele slujitorilor şi ale demnitarilor de la curte şi chiar numele celor zece fii ai lui Haman. Genealogia lui Mardoheu şi a Esterei este urmărită până la Chiş, din tribul lui Beniamin (2:5-7). Se face referire la cronicile oficiale ale guvernului Persiei (2:23; 6:1;10:2). Limba folosită în carte este ebraica postexilică, presărată cu multe cuvinte şi expresii persane şi arameice. Acest stil corespunde cu cel al Cronicilor şi al cărţilor Ezra şi Neemia, armonizându-se astfel pe deplin cu perioada în care a fost scrisă. După cât se pare, evenimentele din cartea Estera au avut loc în perioada de apogeu a puternicului Imperiu Persan şi se referă la o perioadă de aproximativ 18 ani din domnia lui Ahaşveroş (Xerxes I). Această perioadă, care se întinde până prin anul 475 î.H., este confirmată de surse greceşti, persane şi babiloniene. Foarte probabil, scriitorul cărţii a fost Mardoheu, martor ocular şi unul dintre personajele principale ale relatării. Stilul familiar şi detaliat al naraţiunii arată că scriitorul trebuie să fi trăit personal aceste evenimente în palatul din Susa. Deşi Mardoheu nu este menţionat în nicio altă carte a Bibliei, nu există nicio îndoială că el a fost un personaj istoric real. Este interesant că s-a descoperit un text cuneiform nedatat care, potrivit descrierii făcute de cercetătorul german Arthur Ungnad, îl prezintă pe Mardukâ (Mardoheu?) ca fiind demnitar la curtea din Susa (Shushan), în timpul domniei lui Xerxes I. Fără îndoială că Susa a fost locul unde Mardoheu a terminat de consemnat evenimentele din cartea Estera, imediat după ce acestea au avut loc, adică prin anul 475 î.H..

CONŢINUTUL CĂRŢII ESTERA:

   Regina Vasti este înlăturată (1:1-22): În al treilea an al domniei sale, Ahaşveroş a dat un mare ospăţ pentru demnitarii din Imperiul său, arătându-le timp de 180 de zile bogăţiile şi gloria regatului său. Apoi a dat un mare ospăţ pentru tot poporul din Susa, care a ţinut şapte zile. În acest timp, regina Vasti a dat şi ea un ospăţ pentru femei. Regele s-a lăudat cu bogăţiile şi cu gloria lui şi, înveselit de vin, a chemat-o pe Vasti să vină să-şi arate frumuseţea înaintea poporului şi a prinţilor. Însă regina a refuzat cu încăpăţânare. La sfatul demnitarilor de la curte, care i-au spus regelui că din cauza acestui exemplu rău îşi putea pierde bunul renume în tot Imperiul, Ahaşveroş a înlăturat-o pe Vasti din poziţia de regină şi a emis documente prin care se cerea ca „toate soţiile să le dea onoare soţilor lor” şi fiecare soţ „să fie prinţ în casa lui” (1:20, 22).

 Estera devine împărăteasă (2:1-23): Mai târziu, împăratul a desemnat nişte reprezentanţi care să caute cele mai frumoase fete din cele 127 de provincii ale imperiului şi să le aducă la Susa. Aici urma să li se aplice un tratament de înfrumuseţare, după care aveau să-i fie prezentate regelui. Printre tinerele alese s-a aflat şi Estera. Ea era o iudeică orfană, „frumoasă la trup şi plăcută la înfăţişare”, care fusese crescută de vărul ei Mardoheu, un demnitar din Susa (2:7). Numele evreiesc al Esterei, Hadasa, înseamnă „mirt”. Hegai, păzitorul femeilor, a plăcut-o pe Estera şi i-a acordat un tratament special. Nimeni n-a ştiut că ea era iudeică, fiindcă Mardoheu o instruise să ţină secret lucrul acesta. Tinerele au fost aduse pe rând la împărat, iar el a ales-o pe Estera să fie noua sa împărăteasă. Apoi, împăratul a dat un ospăţ pentru a sărbători încoronarea ei. La scurt timp după aceea, Mardoheu a aflat despre un complot prin care se urmărea asasinarea împăratului. Astfel, el i-a spus Esterei să-i aducă la cunoştinţă împăratului acel lucru „în numele lui Mardoheu” (2:22). Complotul a fost demascat, conspiratorii au fost spânzuraţi şi evenimentul a fost consemnat în analele regale.

   Complotul lui Haman (3:1-5:14): Trecuseră aproape patru ani. Haman, după cât se pare un urmaş al regelui amalecit Agag, pe care îl omorâse Samuel, a devenit prim-ministru (1 Sam. 15:33). Împăratul l-a înălţat foarte mult pe Haman şi le-a ordonat tuturor slujitorilor săi de la poarta palatului imperial să se plece înaintea acestuia. Printre ei se afla şi Mardoheu. Însă el a refuzat să facă lucrul acesta, dezvăluindu-le slujitorilor împăratului că era iudeu (compară cu Exodul 17:14, 16). Haman s-a umplut de mânie şi, aflând că Mardoheu era iudeu, a văzut în aceasta o ocazie bună de a scăpa o dată pentru totdeauna de Mardoheu şi de toţi iudeii. Au fost aruncaţi sorţii (purul) ca să se stabilească ziua pentru nimicirea iudeilor. Profitând de favoarea de care se bucura înaintea regelui, Haman i-a acuzat pe iudei că acţionau împotriva legii şi a cerut să fie dat în scris un ordin de nimicire a acestora. Haman a oferit 10 000 de talanţi de argint (echivalentul a aproximativ 116 000 000 de dolari!) în vederea finanţării masacrului. Împăratul a consimţit şi în tot Imperiul au fost trimise ordine scrise şi sigilate cu inelul imperial, care anunţau că 13 adar era ziua fixată pentru genocidul iudeilor. Auzind de această lege, Mardoheu şi toţi iudeii au început să jelească în sac şi cenuşă. Era „post, plânset şi vaiet” (Est. 4:3). Când a fost înştiinţată de Mardoheu despre situaţia critică în care se aflau iudeii, Estera a ezitat la început să intervină, întrucât persoana care se prezenta neinvitată înaintea împăratului putea fi pedepsită cu moartea. Mardoheu însă a manifestat credinţă în puterea lui Dumnezeu, spunând că, dacă Estera nu-i ajuta, ea tot avea să moară, iar eliberarea urma să „vină din altă parte pentru iudei”. În plus, oare nu „pentru un timp ca acesta„ devenise Estera împărăteasă? (4:14) Înţelegând problema, ea a fost de acord să-şi rişte viaţa şi toţi iudeii din Susa au postit împreună cu ea trei zile. Apoi, îmbrăcată în cel mai frumos veşmânt imperial, Estera s-a prezentat înaintea împăratului. Ea a câştigat favoare în ochii lui, iar el i-a întins sceptrul de aur, cruţându-i viaţa. Estera i-a invitat apoi pe împărat şi pe Haman la un ospăţ. În timpul ospăţului, împăratul a îndemnat-o să-i aducă la cunoştinţă cererea ei, asigurând-o că îi va fi îndeplinită, chiar dacă cerea „jumătate din împărăție”. Atunci ea i-a invitat pe amândoi la un alt ospăţ, în ziua următoare (5:6). Haman a ieşit foarte bucuros. Dar la poarta palatului imperial se afla Mardoheu! Nici de această dată el nu i-a dat onoare lui Haman şi n-a tremurat înaintea lui. Bucuria lui Haman s-a transformat în mânie. Soţia şi prietenii lui i-au sugerat să ridice un stâlp înalt de 50 de coţi (22,3 m) şi să obţină un ordin din partea împăratului pentru a-l atârna pe Mardoheu pe stâlp. Haman a poruncit ca stâlpul să fie înălţat imediat.

   Rolurile se schimbă (6:1-7:10): În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă. El a cerut să-i fie adusă cartea cronicilor şi să i se citească din ea. Astfel, el a constatat că Mardoheu, care îi salvase viaţa, nu fusese răsplătit. Mai târziu, împăratul a întrebat cine era în curte. Era Haman, care venea să-i ceară consimţământul pentru uciderea lui Mardoheu. Împăratul l-a întrebat pe Haman cum trebuia să fie onorat cel în care împăratul îşi găsea plăcerea. Crezând că împăratul se gândea la el, Haman a propus să fie onorat cu mult fast. Dar împăratul i-a poruncit: „Fă-i aşa lui Mardoheu, iudeul” (6:10). Haman n-a avut de ales. L-a îmbrăcat pe Mardoheu cu veşmântul imperial, l-a aşezat pe calul împăratului şi l-a plimbat prin piaţa publică a oraşului, strigând înaintea lui. Umilit şi întristat, Haman s-a grăbit să se întoarcă acasă. Soţia şi prietenii nu i-au putut oferi nicio mângâiere. Haman era condamnat! Apoi a sosit momentul ca Haman să participe la ospăţ împreună cu împăratul şi cu Estera. Împărăteasa a spus că ea şi poporul ei fuseseră vânduţi pentru a fi nimiciţi. Cine îndrăznise să comită o asemenea ticăloşie? Răspunzând, Estera a zis: „Omul acela, împotrivitorul şi duşmanul, este Haman, răul acesta!” (7:6). Furios, împăratul s-a sculat şi s-a dus să se plimbe prin grădină. Rămas singur cu regina, Haman a implorat-o să-i cruţe viaţa. Împăratul s-a întors şi, văzându-l pe Haman pe divanul împărătesei, s-a înfuriat şi mai tare. El a ordonat imediat ca Haman să fie atârnat pe stâlpul pe care tocmai îl pregătise pentru Mardoheu! (Ps. 7:16 - T.M.)

   Mardoheu este înălţat, iudeii sunt eliberaţi (8:1-10:3): Împăratul i-a dat Esterei toate bunurile lui Haman. Estera i-a dezvăluit lui Ahaşveroş că Mardoheu era rudă cu ea, iar împăratul l-a înălţat în funcţia pe care o ocupase Haman, dându-i inelul imperial cu sigiliu. Estera şi-a riscat din nou viaţa, prezentându-se înaintea împăratului ca să-i ceară anularea decretului care ordona nimicirea iudeilor. Însă „legile Persiei şi ale Mediei” nu puteau fi anulate! (1:19). De aceea, împăratul i-a autorizat pe Estera şi pe Mardoheu să scrie o nouă lege şi s-o sigileze cu inelul imperial. Acest ordin scris, trimis în tot Imperiul la fel ca ordinul anterior, le dădea iudeilor dreptul ca, în ziua în care intra în vigoare legea lui Haman, „să se strângă şi să-şi apere sufletele, să-i distrugă, să-i omoare şi să-i nimicească pe toţi cei înarmaţi din poporul şi provincia care îi duşmănea, precum şi pe copii şi pe femei, şi să-i jefuiască” (8:11). Când a sosit ziua fixată, 13 adar, nimeni n-a putut sta în faţa iudeilor. La cererea Esterei, împăratul i-a autorizat pe iudeii din Susa să continue lupta şi în ziua de 14 adar. În tot Imperiul au fost omorâţi în total 75 000 de duşmani ai iudeilor. Alţi 810 au fost omorâţi în cetatea Susa. Printre aceştia s-au numărat şi cei zece fii ai lui Haman, care au fost omorâţi în prima zi şi au fost spânzuraţi de stâlp a doua zi. Nu s-a luat nicio pradă. Ziua de 15 adar a fost o zi de odihnă, o zi de ospăţ şi de bucurie. Apoi, Mardoheu a dat instrucţiuni scrise ca în fiecare an, în zilele de 14 şi 15 adar, iudeii să ţină sărbătoarea Purim, de la „pur, adică sorţii”, iar ei fac lucrul acesta şi azi (9:24). Mardoheu a fost înălţat în Imperiu, devenind al doilea după împăratul Ahaşveroş. El s-a folosit de această poziţie, „lucrând pentru binele poporului său şi vorbindu-le de pace tuturor urmaşilor lor” (10:3).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Cu toate că niciun alt scriitor al Bibliei nu face referire în mod direct la cartea Estera, ea este în deplină armonie cu restul Scripturilor inspirate. De fapt, ea ilustrează în mod remarcabil unele principii biblice menţionate ulterior înNoul Testament, principii care li se aplică închinătorilor lui Dumnezeu din toate timpurile. Studierea pasajelor de mai jos va demonstra lucrul acesta şi ne va zidi credinţa: Estera 4:5 - Filipeni 2:4; Estera 9:22 - Galateni 2:10. Învinuirea adusă iudeilor, şi anume că ei nu se supuneau legilor împăratului, le-a fost adusă şi primilor creştini (Est. 3:8, 9; Fap. 16:21; 25:7). Urmând exemplul remarcabil al lui Mardoheu, al Esterei şi al conaţionalilor lor iudei, adevăraţii creștini de azi înfruntă fără teamă astfel de acuzaţii, adresându-se Domnului în rugăciune cu încrederea că El are puterea de a-i elibera (Est. 4:16; 5:1, 2; 7:3-6; 8:3-6; 9:1, 2).  În calitate de creştini n-ar trebui să credem că situaţia noastră este diferită de cea a lui Mardoheu şi a Esterei. Şi noi trăim într-o lume străină, sub „autorităţile superioare” ale acesteia. Oricare ar fi ţara în care locuim, dorim să fim cetăţeni supuşi legii, dar, în acelaşi timp, vrem să stabilim o graniţă corectă între „a da Cezarului ce este al Cezarului” şi „a da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Rom. 13:1; Luca 20:25). Prim-ministrul Mardoheu şi împărăteasa Estera sunt un exemplu excelent de devoţiune şi ascultare în ce priveşte îndatoririle laice (Est. 2:21-23; 6:2, 3, 10; 8:1, 2; 10:2). Totuşi, Mardoheu a stabilit fără teamă această graniţă când a fost vorba de ordinul imperial de a se pleca înaintea lui Haman, un agaghit vrednic de dispreţ. În plus, când Haman a pus la cale nimicirea iudeilor, Mardoheu a făcut tot posibilul ca problema să fie rezolvată prin mijloace legale (3:1-4; 5:9; 4:6-8). Toate dovezile arată că această carte face parte din Sfânta Scriptură, „inspirată de Dumnezeu şi de folos”. Deşi cartea Estera nu-l menţionează direct pe Dumnezeu sau numele său, ea ne oferă exemple minunate de credinţă. Mardoheu şi Estera n-au fost simple plăsmuiri ale imaginaţiei unui povestitor, ci slujitori reali ai lui Dumnezeu, care şi-au pus în mod deplin încrederea în puterea Lui de a salva. Cu toate că au trăit sub „autorităţi superioare” într-o ţară străină, ei s-au folosit de orice mijloc legal pentru a apăra închinarea şi interesele poporului lui Dumnezeu. Astăzi, noi le putem urma exemplul în apărarea și promovarea Evangheliei în ciuda oricăror opoziții.