IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A ȘASEA.
26 - „Poți să mă curățești”:
Dintre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era
cea mai de temut. Caracterul ei incurabil și contagios și efectul grozav pe
care-l avea asupra victimelor îi umpleau de groază chiar și pe cei mai curajoși
oameni. Printre iudei, ea era socotită ca o pedeapsă pentru păcate. Și din
cauza aceasta era numită „bătaia”, „degetul lui Dumnezeu”. Pătrunzând adânc,
fiind cu neputință de vindecat și provocând moartea, era privită ca un simbol
al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca și când
ar fi murit deja, el era îndepărtat din locuințele omenești. Tot ce atingea el
era necurat. Aerul era contaminat prin respirația lui. Cel bănuit că are boala
trebuia să se înfățișeze la preoți, care aveau să cerceteze și să hotărască în
cazul lui. Dacă era declarat lepros, era despărțit de familie, alungat din poporul
lui Israel și sortit să stea numai în tovărășia acelora care erau la fel de
loviți ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împărații sau
conducătorii nu erau scutiți. Un monarh care ar fi fost atacat de această boală
îngrozitoare trebuia să predea sceptrul și să fugă din societate. Departe
de prietenii și rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale.
Era obligat să-și strige boala în gura mare, să-și sfâșie hainele și să dea
semnalul de alarmă, prevenindu-i pe toți să fugă de prezența lui molipsitoare.
Strigătul „necurat, necurat!”, venind în tonuri jalnice de la exilații
singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază și cu
oroare. În regiunea în care lucra Hristos, erau mulți asemenea suferinzi
și vestea despre lucrarea Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranță.
Dar din zilele profetului Elisei nu se mai auzise ca să se vindece un om
de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să spere că Iisus va
face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit
unul în a cărui inimă credința a început să încolțească. Dar omul bolnav nu
știa cum să ajungă la Iisus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii
lui, cum ar putea oare să se înfățișeze înaintea Vindecătorului? Se întreba
dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri El să Se uite la un om
despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la fel ca
fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui și-i va spune să
fugă din regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre
Iisus. Niciunul dintre aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit.
Bietul om s-a hotărât totuși să-L găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era
alungat din orașe, putea să-I iasă în cale undeva, pe o cărare mărginașă prin
munți, sau să-L găsească învățând pe oameni afară din oraș. Greutățile erau
mari, dar aceasta era singura lui nădejde. Leprosul a fost îndrumat către
Mântuitorul. Iisus învăța lângă lac pe oamenii adunați în jurul Său. Stând
departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede
punându-și mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi și pe
aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate,
lăudând pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Credința din inimă i se întărește.
Vine mai aproape și tot mai aproape de mulțimea adunată acolo. Restricțiile
care-i erau impuse, protecția oamenilor și teama cu care îl privesc toți sunt
uitate. El se gândește numai la fericirea sperată a
vindecării. Înfățișarea lui era îngrozitoare. Boala a săpat făgașe adânci
și corpul lui în descompunere e îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii
se dau înapoi îngroziți. Se îmbulzesc unii în alții, vrând să scape de
atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Iisus, dar în
zadar. Nu-i vede și nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl
vede numai pe Fiul lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rostește viață celor
care sunt gata să moară. Înaintând către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu
strigătul: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!”. Iisus îi răspunse:
„Da, vreau, fii curățit!” și puse mâna pe el. (Matei 8, 3.).Îndată o schimbare
s-a petrecut cu leprosul. Carnea lui s-a însănătoșit, nervii lui au început să
simtă, iar mușchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează
lepra, a dispărut și o prospețime ca pielea unui copil sănătos i-a luat
locul. Iisus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el,
ci să se înfățișeze îndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie
primit până când preoții nu făceau o cercetare și nu se pronunțau că omul s-a
vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiți de bunăvoință să facă acest serviciu,
nu puteau să nu facă cercetarea și să nu dea verdictul asupra
cazului. Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus
omului ce trebuie să facă, dar și obligația să tacă și să lucreze repede. „Iisus
i-a poruncit cu tot dinadinsul și i-a spus să plece numaidecât, și i-a zis: Vezi
să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului și adu pentru
curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.” Dacă preoții ar fi
cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor față de Hristos putea
să-i ducă la o hotărâre necinstită. Iisus dorea ca omul să se înfățișeze la
templu înainte ca vreo veste despre această minune să ajungă la ei. În felul
acesta se putea obține o hotărâre nepărtinitoare și leprosului vindecat să i se
îngăduie întâlnirea cu familia și cu prietenii lui. Mai erau și alte
motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să tacă.
Mântuitorul știa că vrăjmașii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea
și să-i îndepărteze pe oameni de la El. Știa că, dacă vindecarea leprosului era
popularizată în toate părțile, alți oameni care sufereau de aceeași boală s-ar
fi adunat în jurul Lui și s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în
atingere cu ei. Mulți leproși n-ar fi folosit darul sănătății ca să facă din el
o binecuvântare pentru ei și pentru alții. Atrăgându-i pe leproși în jurul Său,
ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricțiile legii ceremoniale. În
felul acesta, lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost
împiedicată. Evenimentul a îndreptățit măsurile luate de Iisus. O mulțime
de oameni fuseseră de față la vindecarea leprosului și ei erau interesați să
afle hotărârea preoților. La întoarcerea omului între prietenii lui, a avut loc
o mare mișcare. Fără să țină seama de sfatul lui Iisus, omul n-a făcut
nici un efort să ascundă vindecarea lui. Desigur, ar fi fost cu neputință să
ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni această întâmplare. Socotind că
numai modestia lui Iisus era aceea care-i impunea această restricție, el a mers
în toate părțile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înțeles că
fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe preoți și pe bătrâni și mai
hotărâți să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat simțea că darul sănătății era
foarte scump. El se bucura de vigoare și de faptul că fusese redat familiei și
societății și simțea că nu-i era cu putință să se oprească de a da slavă
Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbița în toate părțile lucrul
acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Lumea a venit la
El într-un număr atât de mare, încât a fost obligat ca pentru o vreme să-și
înceteze lucrarea. Fiecare act săvârșit de Hristos în lucrarea Sa avea o
țintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai mult decât părea la prima
vedere. Așa era și în cazul leprosului. În timp ce Iisus îi ajuta pe toți aceia
care veneau la El, dorința Lui era să le dea o binecuvântare și acelora care nu
veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameși, pe păgâni și pe samariteni, El dorea să
ajungă la inima preoților și învățătorilor care se închiseseră în prejudecată
și în tradiție. El n-a lăsat neîncercat niciun mijloc prin care Se putea
apropia de ei. Trimițând pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al
cărei scop era să le dezarmeze prejudecățile. Fariseii susținuseră că
învățătura lui Hristos se împotrivea Legii pe care Dumnezeu o dăduse prin
Moise; dar îndrumarea dată leprosului vindecat de a duce un dar, așa cum cerea
Legea, dovedea netemeinicia acestei acuzații. Aceasta era o mărturie
îndestulătoare pentru toți aceia care doreau să fie convinși. Conducătorii
din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe
Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui față de
neamul omenesc, despre respectul Lui față de Lege și despre puterea pe care o
avea de a-i scăpa pe oameni de păcat și de moarte. Astfel, El a mărturisit
despre ei: „Ei Îmi întorc rău pentru bine, și ură pentru dragostea Mea.”
(Psalmii 109, 5. - T.M.) El, care a dat pe munte învățătura aceasta: „Iubiți pe
vrăjmașii voștri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând
„rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă, binecuvântând.” (Matei 5,
44; 1 Petru 3, 9.). Aceiași preoți care îl condamnaseră pe lepros la
izolare adevereau acum vindecarea lui. Sentința aceasta, adusă la cunoștință în
mod public și trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui
Hristos. Și atunci când omul vindecat a fost din nou primit în poporul lui
Israel, pe temeiul asigurării preoților că nu mai era nicio urmă de boală
asupra lui, el însuși era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de
bucurie, el a adus darul și a proslăvit Numele lui Iisus. Preoții erau convinși
de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască
adevărul și să fie binecuvântați cu lumină. Dacă o lepădau, ea s-ar fi
îndepărtat fără să mai revină vreodată. Mulți lepădaseră lumina; dar ea n-a
fost dată în zadar. Multe inimi au fost mișcate, dar pentru o vreme n-au dat
niciun semn. În timpul vieții Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească
puțină iubire din partea preoților și învățătorilor, dar după înălțarea Lui „o
mare mulțime de preoți veneau la credință.” (Faptele Apostolilor 6, 7.).
Lucrarea lui Hristos pentru curățirea leprosului de
această boală grozavă este o ilustrație cu privire la lucrarea Lui de curățire
a sufletului de păcat. Omul care a venit la Iisus era „plin de lepră”. Otrava
ei mortală îi îmbibase tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul
ca nu cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el
însuși necurat. Dar, așezându-și mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost
infectat. Atingerea Lui a dat putere de viață. Lepra a fost curățită. Tot așa
stau lucrurile și cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare și cu
neputință de a fi curățită de putere omenească. „Tot capul este bolnav, și
toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creștet nimic nu-i sănătos, ci
numai răni, vânătăi și carne vie.” (Isaia 1, 5-6.). Dar Iisus, venind să
locuiască în corp omenesc, nu Se întinează. Prezența Lui are putere
vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui, spunând în
credință: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!”, va auzi răspunsul: „Da,
vreau, fii curățit!” (Matei 8, 2.3.). În unele cazuri de vindecare, Iisus n-a
dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea
ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru
binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate
ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu așa se întâmplă când
cerem să fim scăpați de păcat. Dorința Lui este tocmai să ne curățe de păcat,
să facă din noi copii ai Lui și să ne dea putere pentru a trăi o viață sfântă.
Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din
acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl.” (Galateni 1, 4.). Și
„îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne
ascultă. Și dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe
lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5, 14.15.). „Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe
de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.).
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a
dat aceeași învățătură. El a săvârșit minunea pentru a da dovadă despre puterea
de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează și alte adevăruri
prețioase. Ea este plină de nădejde și de încurajare, iar din cele întâmplate
cu fariseii porniți pe ceartă, ea are și o învățătură plină de
avertizări. Ca și leprosul, slăbănogul pierduse orice speranță de
vindecare. Boala lui era urmarea unei vieți de păcat și suferințele lui erau
făcute și mai amare din cauza remușcărilor. De multă vreme ceruse el ajutor
fariseilor și doctorilor, sperând să fie scăpat de suferințele lui spirituale
și durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil și
fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferința ca o
dovadă a dizgrației divine și se țineau departe de cei bolnavi și de cei
suferinzi. Se întâmplă însă adesea ca tocmai aceia care se credeau așa de
sfinți să fie mai vinovați decât oamenii suferinzi, pe care îi condamnau. Omul
paralizat era cu totul lipsit de ajutor și, văzând că nu mai este nădejde să-i
vină de undeva scăpare, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările
minunate ale lui Iisus, i s-a spus că alții, tot așa de păcătoși și
deznădăjduiți ca el, fuseseră vindecați, că până și leproșii fuseseră curățați.
Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că și el ar
putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus. Dar nădejdea lui s-a spulberat
când și-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva
Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în fața Lui. Dar, mai mult decât
vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut
să-L vadă pe Iisus și să primească asigurarea iertării și a păcii cu Cerul, el
ar fi fost mulțumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu.
Strigătul omului pe moarte a fost: „O, de-aș putea ajunge în fața Lui!” Nu era
timp de pierdut; carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu
lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Iisus,
lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulțimea care se adunase
înăuntrul și împrejurul casei în care era Mântuitorul era așa de deasă, încât
era cu neputință pentru bolnav și pentru prietenii lui să ajungă la El sau
chiar numai până acolo de unde să-I audă glasul.
Iisus predica în casa lui Petru. După obicei,
ucenicii Lui ședeau acolo. Au venit și „niște farisei și învățători ai Legii,
din toate satele Galileii, și Iudeii, și din Ierusalim”. Aceștia veniseră ca
iscoade, căutând o acuzație împotriva lui Iisus. În afară de aceste persoane
oficiale, în mulțimea amestecată se înghesuiau oameni mânați de zel, de
evlavie, de curiozitate și chiar necredincioși. Erau reprezentate acolo
diferite etnii și toate clasele sociale. „Iar puterea Domnului era cu El, ca să
vindece.” Duhul vieții plana asupra mulțimii, dar fariseii și cărturarii nu
I-au simțit prezența. Ei nu și-au simțit lipsa, și vindecarea nu era pentru ei.
„Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară cu
mâinile goale.” (Luca 1, 53.). Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat
de nenumărate ori să-și facă drum prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul privea
în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta vreme căutat era așa de
aproape, cum putea să renunțe la speranța sa? După îndemnul lui, prietenii l-au
urcat pe acoperișul casei și, desfăcând învelișul, l-au lăsat înăuntru, la
picioarele lui Iisus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la
fața plină de durere și a văzut ochii rugători ațintiți asupra Lui. A înțeles
totul, căci El atrăsese la Sine pe această ființă deznădăjduită și îndoielnică.
În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în
conștiință. Când s-a pocăit de păcatele lui și a crezut în puterea lui Iisus de
a-l vindeca, îndurările dătătoare de viață ale Mântuitorului au căzut de prima
dată ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise cea dintâi
scânteie de credință, care crescuse până la convingerea că El era singurul
ajutor al păcătosului și văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, o dată cu
fiecare efort de a veni înaintea Lui. Acum, în cuvintele care atinseră
urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: „Îndrăznește,
fiule! Păcatele îți sunt iertate!” Povara disperării cade de pe inima
omului bolnav, pacea iertării se așează asupra duhului său și strălucește pe
chipul său. Durerea fizică s-a dus și întreaga lui ființă e transformată.
Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat! În
credință simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieți noi.
El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin
de bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feței lui
și oamenii priveau uimiți la scena aceasta. Rabinii așteptaseră plini de
nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Și-au adus aminte că
omul venise la ei după ajutor și că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i
arate simpatie. Nemulțumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un
blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu
putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat
interesul cu care toți urmăreau scena și au simțit o teamă nespusă că-și vor
pierde influența asupra poporului. Acești demnitari n-au schimbat între ei
niciun cuvânt, dar, privind unii la alții, au citit același gând, și anume că
trebuie făcut ceva pentru a opri valul simțămintelor. Iisus declarase că
păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o
hulă și au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca un păcat vrednic de moarte.
Ei și-au zis în inima lor: „Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai
Dumnezeu?” (Marcu 2, 7.). Ațintindu-și privirile asupra lor, priviri sub care
ei au început să tremure și să se dea înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveți
astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: „Păcatele
îți sunt iertate” sau a zice: „Scoală-te și umblă?” Dar, ca să știți că Fiul
omului are putere pe Pământ să ierte păcatele, scoală-te, a zis El
slăbănogului, ridică-ți patul și du-te acasă”. Atunci, acela care fusese
adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră din nou
elasticitate și tăria tinereții. Sângele dătător de viață aleargă prin venele
lui. Fiecare organ al trupului pornește deodată la lucru. Strălucirea sănătății
ia locul palorii morții atât de aproape „și îndată slăbănogul s-a sculat, și-a
ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți și slăveau
pe Dumnezeu și ziceau: Niciodată n-am mai văzut așa ceva!”
O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă
să-i vindece pe păcătoși și pe suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul,
ușurându-i durerile și suferințele! O, minunată putere dată astfel pe față
pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de mesajul mântuirii? Cine poate
da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă? A fost nevoie de
putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de
descompunere. Același glas, care a chemat la viață pe omul făcut
din țărâna pământului, a rostit cuvinte de viață și pentru slăbănogul
muribund. Și aceeași putere, care a dat viață trupului, a reînnoit și inima.
Acela care la creațiune „a zis și s-a făcut”, care „poruncește și ce poruncește
ia ființă” (Psalmii 33, 9 - T.M.), rostise o hotărâre de viață pentru omul mort
în greșeli și păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise
inima. Hristos i-a poruncit slăbănogului să se ridice și să meargă, „ca să
știți”, a zis El, „că Fiul omului are putere pe Pământ să ierte
păcatele”.
Iisus a venit „să nimicească lucrările diavolului”.
„În El era viață”, și El zice: „Am venit ca oile Mele să aibă viață și să o
aibă din belșug”. El este „duh dătător de viață.” (1 Ioan 3, 8; Ioan 1,
4; 10, 10; 1 Corinteni 15, 45.). El are și acum aceeași putere
dătătoare de viață, ca și atunci când vindeca bolnavii pe Pământ și rostea
iertare pentru păcătoși. „El îți iartă fărădelegile tale, El îți vindecă toate
bolile tale.” (Psalmii 103, 3. - T.M.). Efectul produs asupra oamenilor prin
vindecarea slăbănogului era ca și când s-ar fi deschis Cerul și s-ar fi
descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulțime,
binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas și purtându-și povara ca și când ar
fi fost ușoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc și cu fața
înspăimântată priveau spre el, șoptind unul către altul: „Azi am văzut lucruri
nemaipomenite”. Fariseii erau muți de uimire și copleșiți din cauza înfrângerii.
Ei văzuseră că aici nu este loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulțimea.
Minunea săvârșită asupra omului pe care ei îl părăsiseră sub mânia lui Dumnezeu
îi impresionase pe oameni atât de mult, încât pentru un timp rabinii au fost
uitați. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei o atribuiau numai lui
Dumnezeu; cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un
contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientați și umiliți,
recunoscând, dar nemărturisind că în fața lor este o ființă superioară. Cu cât
era mai puternică dovada că Iisus avea putere pe Pământ să ierte păcatele, cu
atât mai mult ei se afundau în necredință. Din casa lui Petru, unde îl
văzuseră pe slăbănog vindecat prin Cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească
noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu. Bolile
trupești, oricât de rele și înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui
Hristos; dar boala sufletească își înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia
care închideau ochii față de lumină. Lepra și paralizia nu erau așa de
îngrozitoare ca bigotismul și necredința. În familia slăbănogului a fost o
mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu ușurință patul pe care foarte
încet fusese luat din fața lor cu puțin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu
lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-și creadă ochilor. El stătea
în fața lor plin de putere. Brațele pe care ei le văzuseră lipsite de viață
acum erau gata să se supună voinței lui. Carnea lui zbârcită și vânătă era acum
fragedă și rumenă. El mergea cu pas hotărât și liber. Bucuria și speranța erau
scrise pe fiecare trăsătură a feței lui și o expresie de curăție și de pace
luase locul urmelor păcatului și ale suferinței. Mulțumiri pline de bucurie se
înălțau din casa lor și Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care redase
nădejde celui dezamăgit și tărie celui zdrobit. Omul acesta și familia lui erau
gata să-și dea viața pentru Iisus. Nicio îndoială nu le umbrea credința, nicio
urmă de necredință nu păta încrederea în Acela care adusese lumină în casa lor
întunecată.
27 - Levi-Matei:
Dintre toți slujbașii romani ai Palestinei, cei mai
nesuferiți erau vameșii. Faptul că birurile erau impuse de o putere străină era
totdeauna o iritare pentru iudei, deoarece le amintea despre pierderea
independenței lor. Afară de aceasta, cei care adunau birurile nu se mulțumeau
să fie numai agenți ai opresiunii romane; ei căutau ca prin înșelăciune să se
îmbogățească în dauna oamenilor. Un iudeu care primea această slujbă de la
romani era privit ca unul care a trădat onoarea neamului său. El era disprețuit
ca un apostaziat și așezat pe cea mai de jos treaptă a societății. Din
clasa aceasta făcea parte Levi-Matei,
care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a fost următorul care a fost
chemat în slujba lui Hristos. Fariseii îl judecaseră pe Matei după ocupația
lui, dar Iisus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primi adevărul.
Matei ascultase învățăturile Mântuitorului. Când Duhul Sfânt îi descoperise
păcătoșenia, el a dorit să caute ajutor la Hristos; dar fusese obișnuit cu
purtarea exclusivistă a rabinilor și nu se așteptase ca Marele Învățător să-l
bage în seamă. Într-o zi, stând la masa lui, vameșul L-a văzut pe Iisus
apropiindu-Se. Mare i-a fost uimirea când a auzit spunându-i-se cuvintele:
„Vino după Mine!” Matei „a lăsat totul, s-a sculat și a mers după El”. N-a
fost nicio ezitare, nicio îndoială, niciun gând pentru faptul că el urma să
schimbe ocupația lui bănoasă cu sărăcia și greutățile. Îi era de ajuns că avea
să fie împreună cu Iisus, că putea asculta cuvintele Lui și că se putea uni cu
El în lucrare. Așa se întâmplase și cu ucenicii chemați mai înainte. Când
Iisus i-a invitat pe Petru și pe tovarășii lui să-L urmeze, ei au părăsit
îndată corăbiile și plasele lor. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care
depindeau de sprijinul lor; dar, când au primit chemarea Mântuitorului, n-au
ezitat și n-au întrebat: „Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia?” Ei au
ascultat chemarea; și când, mai târziu, Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis
fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”, ei
au răspuns: „De nimic.” (Luca 22, 35.). Pentru Matei în bogăția lui, ca și
pentru Andrei și Petru în sărăcia lor, a venit aceeași încercare; fiecare
dintre ei s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de
pești și când pornirile vieții vechi erau foarte puternice, Iisus i-a chemat pe
ucenici de la mare să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul
acesta este încercat fiecare suflet, pentru a dovedi dacă dorința pentru
bunurile trecătoare este mai tare decât dorința după comuniune cu
Hristos. Chemarea lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat
naștere la o mare mânie. Ca un învățător în ale credinței să aleagă un vameș
pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate era o jignire la adresa
obiceiurilor religioase, sociale și naționale. Făcând apel la prejudecățile
poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului
împotriva lui Iisus. Între vameși se crease un foarte mare interes.
Inimile lor erau atrase către Învățătorul divin. În bucuria noii sale situații
de ucenic al Domnului, Matei dorea să-L prezinte pe Iisus și foștilor lui
colegi. Ca urmare, el a dat o masă mare la el acasă, unde și-a adunat
rudele și prietenii. Nu numai că între ei se găseau vameși, dar erau și alții
cu o purtare îndoielnică și care erau disprețuiți de vecinii lor mai
evlavioși. Masa aceea a fost dată în onoarea lui Iisus și El nu a stat la
îndoială dacă să primească această invitație amabilă. Știa că lucrul acesta va
jigni partida fariseilor și Îl va compromite în fața oamenilor, dar acțiunile
Lui nu erau influențate de considerente politice. Pentru El, lucrurile
exterioare nu aveau nicio valoare. Ceea ce Îi mișca inima era un suflet însetat
după apa vieții. Isus a stat ca un oaspete onorat la masa vameșilor,
arătând, prin simpatie și amabilitate, că recunoștea demnitatea ființei umane,
iar oamenii doreau să devină vrednici de încrederea Lui. Cuvintele Lui cădeau
cu putere binecuvântată și dătătoare de viață asupra inimii lor însetate. Noi
imbolduri erau deșteptate și acești lepădați ai societății își dădeau seama că
este cu putință să trăiască o viață nouă. La adunări ca acestea, nu puțini
au fost mișcați de învățătura Mântuitorului și aceștia L-au mărturisit numai
după înălțare. Când S-a revărsat Duhul Sfânt și trei mii de oameni s-au
convertit într-o zi, între ei se găseau mulți care auziseră adevărul prima dată
la masa vameșilor, iar unii dintre ei au ajuns vestitori ai Evangheliei. Chiar
pentru Matei, pilda dată de Iisus la masă a fost o învățătură neștearsă.
Vameșul disprețuit a devenit unul dintre cei mai devotați evangheliști,
urmându-L îndeaproape pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Când au auzit că Iisus
Se află la masa dată de Matei, rabinii au folosit ocazia pentru a-L acuza. Dar
ei au ales să lucreze prin ucenici. Deșteptându-le prejudecățile, sperau să-i
înstrăineze de Domnul. Ei foloseau tactica de a-L acuza pe Hristos față de
ucenici și pe ucenici față de Hristos, îndreptându-și săgețile acolo unde
puteau să rănească mai rău. Aceasta este calea prin care a lucrat Satana chiar
de la despărțirea de Cer și toți aceia care încearcă să dea naștere la
neînțelegeri și înstrăinare sunt stăpâniți de spiritul lui. „Pentru ce
mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” Întrebau rabinii
invidioși. Iisus n-a așteptat răspunsul ucenicilor la această învinuire,
ci a replicat El Însuși: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei
bolnavi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci
n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”.
Fariseii pretindeau că sunt sănătoși în ce privește sufletul și că n-au nevoie
de medic, în timp ce socoteau că vameșii și neamurile mor din cauza bolilor sufletești.
Prin urmare, nu era lucrarea Lui ca Medic să meargă la aceia care aveau nevoie
de ajutorul Său? Deși aveau gânduri înalte despre ei înșiși, fariseii erau
de fapt într-o stare mai rea decât a acelora pe care îi disprețuiau. Vameșii
erau mai puțin stăpâniți de bigotism și mulțumire de sine și din cauza aceasta
erau mai deschiși față de influența adevărului. Iisus le-a zis rabinilor: „Duceți-vă
de învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă!” În felul acesta a arătat
că, deși ei pretindeau că sunt propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, erau cu
totul necunoscători ai spiritului lui. Pentru o vreme, fariseii au fost
aduși la tăcere, dar numai pentru a deveni și mai hotărâți în vrăjmășia lor. Ei
au căutat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul și au încercat să-i ațâțe împotriva
Mântuitorului. Fariseii aceștia nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul. Cu
dispreț vorbiseră despre viața lui abstinentă, despre obiceiurile lui simple,
despre îmbrăcămintea lui aspră și îl declaraseră fanatic. Pentru că le
demascase fățărnicia, ei se împotriviseră cuvintelor lui și începuseră să
ridice poporul împotriva lui. Duhul lui Dumnezeu mișcase inima acestor
batjocoritori, convingându-i de păcat; dar ei lepădaseră sfatul lui Dumnezeu și
declaraseră că Ioan era stăpânit de un demon. Când Iisus a venit și S-a
amestecat cu oamenii, mâncând și bând la mesele lor, L-au acuzat că bea și
mănâncă. Dar tocmai aceia care acuzau erau ei înșiși vinovați. După cum
Dumnezeu este rău înfățișat de Satana, care Îi pune în seamă atributele lui,
tot așa și trimișii Domnului au fost prezentați greșit de acești oameni
nelegiuiți. Fariseii nu voiau să ia în considerație că Iisus mânca
împreună cu vameșii și cu păcătoșii pentru a aduce lumina Cerului acelora care
erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă că fiecare cuvânt dat de Învățătorul
divin era o sămânță vie, care ar putea să încolțească și să aducă roade pentru
slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu primească lumina; cu toate că se
împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul, erau acum gata să caute prietenia
ucenicilor lui, nădăjduind să-și asigure colaborarea lor împotriva lui Iisus.
Ei Îl reprezentau pe Iisus ca distrugând vechile tradiții și puneau în contrast
evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu felul în care Iisus mânca împreună cu
vameșii și păcătoșii. Ucenicii lui Ioan erau în vremea aceasta într-o
mare întristare. Era tocmai înainte de a merge ei la Iisus cu mesajul de la
Ioan. Învățătorul iubit era în închisoare și ei își petreceau zilele în jale. Iisus
nu încerca să-l elibereze pe Ioan, ba dădea impresia că aruncă dispreț asupra
învățăturii lui. Dacă Ioan fusese trimis de Dumnezeu, pentru ce trăiau Iisus și
ucenicii Lui o viață așa de deosebită? Ucenicii lui Ioan nu înțelegeau
clar lucrarea lui Hristos; ei socoteau că acuzațiile fariseilor trebuie să aibă
temei. Ei țineau multe din rânduielile date de rabini și chiar nădăjduiau să
fie îndreptățiți prin faptele legii. Postul era practicat de iudei ca fiind o
faptă de merit și cei mai stăruitori dintre ei posteau de două ori pe
săptămână. Fariseii și ucenicii lui Ioan tocmai posteau, când cei din urmă au
venit la Iisus cu întrebarea: „De ce noi și fariseii postim des, iar ucenicii
Tăi nu postesc deloc?” Iisus le-a răspuns cu multă bunătate. El n-a
încercat să le corecteze concepția greșită cu privire la post, ci numai să-i
lămurească în ceea ce privește lucrarea Sa. Și El a făcut lucrul acesta
folosindu-Se de aceeași imagine de care se folosise Ioan Botezătorul când L-a
mărturisit pe Iisus. Ioan spusese: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul
mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul
mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină.” (Ioan 3, 29.). Nu
se putea ca ucenicii lui Ioan să nu-și aducă aminte de cuvintele învățătorului
lor atunci când Iisus, folosind aceeași ilustrație, le-a zis: „Oare puteți face
pe nuntași să postească în timpul cât mirele este cu ei?” Prințul Cerului
era în mijlocul poporului Său. Fusese dat lumii cel mai mare dar al lui
Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos venise să-i facă moștenitori
ai Împărăției Lui. Bucurie pentru bogați, căci El voia să-i învețe cum să
câștige bogățiile veșnice. Bucurie pentru neînvățați, deoarece El voia să-i
facă înțelepți pentru mântuire. Bucurie pentru învățați, căci El voia să le
dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei; adevăruri ascunse de la
întemeierea lumii urmau să fie desfășurate în fața oamenilor prin lucrarea
Mântuitorului.
Ioan Botezătorul se bucurase să-L privească pe
Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie pentru ucenicii care aveau privilegiul de a
umbla și a vorbi zilnic cu Maiestatea Cerului! Acesta nu era un timp de jelire
și de post. Ei trebuiau să-și deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui,
pentru a fi în stare să reverse lumină asupra acelora care se găseau în
întuneric și în umbra morții. Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos
era strălucit, dar peste ei zăcea o umbră deasă, pe care numai ochiul Lui o
putea întrezări: „Vor veni zile”, a zis El, „când va fi luat mirele de la ei;
atunci vor posti în acele zile”. Când ei urmau să vadă că Domnul lor este
trădat și răstignit, ucenicii aveau să jelească și să postească. În ultimele
Sale cuvinte din camera de sus, El le-a zis: „Peste puțină vreme nu Mă veți mai
vedea; apoi iarăși peste puțină vreme Mă veți vedea”. „Adevărat, adevărat vă
spun, că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; vă veți
întrista, iar întristarea voastră se va preface în bucurie.” (Ioan 16, 19.20.). La
învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie.
După înălțare, urma ca El să nu mai fie de față în persoană; dar prin
Mângâietorul avea să fie mereu cu ei, și atunci nu trebuiau să-și mai petreacă
timpul plângând. Satana ar fi dorit ca atunci ei să dea lumii impresia că
fuseseră înșelați și dezamăgiți; dar, prin credință, ei aveau să privească la
Cer, unde Iisus slujea pentru ei; aveau să-și deschidă inimile pentru Duhul
Sfânt, reprezentantul Său, și să se bucure în lumina prezenței Sale. Cu toate
acestea, aveau să vină zile de încercări și ispite, când ei urmau să fie aduși
în conflict cu mai marii acestei lumi și cu conducătorii împărăției
întunericului; atunci când Hristos nu va fi personal cu ei și când ei nu
vor fi în stare să simtă pe Mângâietorul, atunci va fi mai potrivit pentru ei
să postească. Fariseii căutau să se mândrească prin ținerea strictă a
formelor, în timp ce inima lor era plină de invidie și ceartă. „Iată”, zice
Scriptura, „postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios
cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare
acesta este postul plăcut Mie? Să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece
capul ca un pipirig, și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post
și zi plăcută Domnului?” (Isaia 58, 4.5.). Adevăratul post nu este numai o
slujbă făcută de formă. Scriptura descrie astfel postul ales de Dumnezeu:
„Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor
asupriți și rupe orice fel de jug”; dă „mâncarea ta celui flămând” și „satură
sufletul lipsit.” (Versetul 6.10.). Aici se arată adevăratul spirit și
adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga viață a fost un
sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustietatea
ispitirii sau mânca la masa lui Matei împreună cu vameșii, Își dădea viața
pentru mântuirea celor pierduți. Nu în plângere deșartă, nu doar într-o umilire
trupească și în mulțimea jertfelor se dă pe față adevăratul spirit de
devoțiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în slujba lui Dumnezeu și a
omului. Continuându-și răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Iisus a rostit o
parabolă, zicând: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o
haină veche; altminteri rupe și haina cea nouă și nici peticul luat de la ea nu
se potrivește la cea veche”. Mesajul lui Ioan Botezătorul nu trebuia să fie
amestecat cu tradiția și superstițiile. Încercarea de a amesteca pretențiile
fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate și mai mult prăpastia
dintre ele. Nici principiile învățăturii lui Hristos nu puteau să fie
unite cu formele fariseismului. Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de
învățăturile lui Ioan. El urma să arate și mai clar deosebirea dintre ce era
vechi și ce era nou. Iisus a ilustrat mai departe lucrul acesta, zicând:
„Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou sparge
burdufurile, se varsă și burdufurile se prăpădesc”. Burdufurile care se
foloseau ca vase pentru a pune vinul nou se uscau după câtva timp și se
scorojeau și nu mai erau bune de folosit pentru acest scop. În această
ilustrație familiară, Iisus arăta starea conducătorilor iudei. Preoții,
cărturarii și mai marii își urmăreau neabătuți șirul de ceremonii și
tradiții. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi
comparase. Atâta timp cât ei se mulțumeau cu o religie legalistă, era cu
neputință să ajungă depozitarii adevărului viu al Cerului. Ei gândeau că este
îndestulătoare neprihănirea personală și nu doreau ca un element nou să fie
adus la religia lor. Ei nu priveau bunăvoința lui Dumnezeu față de oameni ca pe
ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor
bune. Credința care lucrează prin iubire și care curăță sufletul nu putea să
găsească teren comun cu religia fariseilor, formată din ceremoniile și
rânduielile omenești. Efortul de a uni învățăturile lui Iisus cu religia
existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, ca și vinul în
fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi și stricate ale tradiției
fariseice. Fariseii se socoteau prea înțelepți pentru a mai avea nevoie de
învățătură, prea neprihăniți pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onorați
pentru a mai avea nevoie de onoarea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a
îndepărtat de ei pentru a găsi pe alții, doritori de a primi mesajul Cerului.
În pescarii neînvățați, în vameșul din piață, în femeia din Samaria, în oamenii
de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale vase pentru vinul
cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei
sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceștia
sunt agenții Lui pentru a duce lumii cunoștința adevărului. Dacă prin harul lui
Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va umple cu vinul cel
nou. Învățătura lui Hristos, deși era reprezentată prin vinul cel nou, nu
era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care se dăduse la început. Dar,
pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu își pierduse semnificația și frumusețea
de la început. Învățătura lui Hristos era pentru ei, aproape în toate privințele,
ceva nou și era nerecunoscută și neștiută de ei. Iisus a atras atenția
asupra faptului că învățătura falsă are puterea să distrugă capacitatea de a
aprecia și de a dori adevărul. „Nimeni”, a zis El, „după ce a băut vin vechi, nu
voiește vin nou, căci zice: Este mai bun cel vechi”. Tot adevărul care se
dăduse lumii prin patriarhi și profeți strălucea într-o frumusețe nouă în
cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii și fariseii nu doreau vinul cel nou atât
de prețios. Până când nu se goleau de tradițiile vechi, de obiceiurile și
practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învățăturile lui Hristos în minte și
în inimă. Ei se agățau de formele moarte și se îndepărtau de adevărul cel viu
și de puterea lui Dumnezeu. Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor și
va aduce ruina multor oameni din zilele noastre. Mii de oameni fac aceeași
greșeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui
Matei. Decât să renunțe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească
vreun idol al părerilor proprii, mulți refuză adevărul care coboară de la Tatăl
luminii. Ei se încred în propria persoană și se bazează pe înțelepciunea lor și
nu-și dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruie să fie salvați printr-un
mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu
este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea oferită. O
religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos; căci
este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul și rugăciunea care
vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăți sunt o urâciune înaintea lui
Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru
rugăciune, șirul ceremoniilor religioase, umilința exterioară, sacrificiile
impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri se consideră neprihănit
și având drept la Cer; dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să
plătească niciodată mântuirea. Cum era în zilele lui Hristos, așa este
și astăzi. Fariseii nu-și cunosc lipsa spirituală. Lor li se spune: „Pentru că
zici: Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești
ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur
curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele
și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale.” (Apocalipsa 3, 17.18.). Credința
și iubirea sunt aurul curățit prin foc. Dar, în viața multora, aurul și-a
pierdut strălucirea și comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptățirea lui
Hristos este pentru ei ca un veșmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se
spune: „Ce am împotriva ta este că ți-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ți dar
aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi.
Altfel voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”
(Apocalipsa 2, 4.5.). „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit;
Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” (Psalmii 51, 17.
- T.M.) Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în
înțelesul deplin al cuvântului, un credincios în Iisus. Când s-a renunțat la
eu, Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou.
Iubirea lui Hristos îl va însufleți pe credincios cu o viață nouă. În acela
care privește la Începătorul și Desăvârșitorul credinței noastre, se va
manifesta caracterul lui Hristos.
28 - Problema Sabatului:
Sabatul a fost introdus în Legea dată pe Sinai;
trebuia să fie o zi de odihnă pentru Domnul, în care omul să uite de grijile
pământești și să se închine Domnului! Dar, odată cu trecerea timpului, rabinii
și fariseii l-au golit de orice sens spiritual, sufocându-l, ca să ne exprimăm
astfel, cu tot felul de tradiții împovărătoare! Astfel, Sabatul nu mai era
demult o zi de odihnă pentru Domnul! Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu și
n-au mai căutat ca prin credință să-și însușească neprihănirea lui Hristos,
Sabatul și-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalțe
pe sine și să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea
Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au
împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerințe
apăsătoare. În zilele lui Hristos,
Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă
caracterul oamenilor egoiști și despotici decât caracterul Părintelui ceresc,
iubitor. Rabinii Îl prezentau pe
Dumnezeu ca unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni să-L vadă pe
Dumnezeu ca un tiran și să-și
închipuie că ținerea Sabatului, așa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie
aspri și cruzi. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta
părerile lor greșite. Cu toate că rabinii îl urmăreau cu vrăjmășie neîmpăcată,
El n-a lăsat nici măcar să creadă că se supune pretențiilor lor, ci a mers
înainte, păstrând Sabatul așa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
Într-o zi de Sabat, când Mântuitorul și ucenicii
Lui se întorceau de la locul de rugăciune, au trecut printr-un lan de grâu care
dădea în copt. Iisus lucrase până târziu și, când au trecut prin holdă,
ucenicii au început să smulgă spice și să mănânce boabele, după ce le frecaseră
în palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuție,
deoarece un om care trece pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia
și să mănânce după dorință. (Vezi Deuteronom 23, 24-25.). Dar, dacă ar fi
făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de
seceriș, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat! (Incredibil!).
Așadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat. Iscoadele
I s-au plâns îndată lui Iisus, zicând: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este
îngăduit să facă în ziua Sabatului”. Când a fost acuzat că a călcat
Sabatul la Betesda, Iisus Se apărase, susținând că este Fiul lui Dumnezeu și
declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacați, El
le amintește acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte
îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în slujba lui
Dumnezeu. Învățătorii iudei se lăudau cu propriile cunoștințe din Scriptură,
dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoașterea
Scripturilor sfinte. „Oare n-ați citit ce a făcut David”, zise El, „când a
flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a mâncat
din ele, și a dat și celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le
mănânce decât preoții?” Apoi le-a zis: „Sabatul
a fost făcut pentru om, iar nu omul
pentru Sabat”.(subl. noastră). „N-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat,
preoții calcă Sabatul în templu, și totuși sunt nevinovați? Dar Eu vă spun că
aici este Unul mai mare decât templul”. „Fiul
omului este Domn chiar și al Sabatului.”
(subl. noastră). (Luca 6,
3.4; Marcu 2, 27.28; Matei 12, 5.6.). Dacă era drept ca David să-și
astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă la o parte pentru un scop sfânt,
atunci era drept și pentru ucenici să-și împlinească nevoile de hrană, rupând
spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Și iarăși preoții din templu lucrau
mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeași lucrare în alte scopuri pământești
ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoților era în slujba lui Dumnezeu. Ei
săvârșeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea mântuitoare a lui
Hristos și munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl avea Sabatul.
Dar acum Hristos Însuși venise. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau
în slujba lui Dumnezeu și tot ce era necesar pentru săvârșirea acestei lucrări
era drept să se facă în zi de Sabat. Hristos voia să-i învețe pe ucenici
și pe vrăjmașii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe slujirea lui Dumnezeu.
ținta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare tot ce
este necesar să se facă în Sabat pentru săvârșirea acestei lucrări este în acord
cu legea privitoare la Sabat! Iisus a încununat apoi argumentația Sa, declarându-Se
„Domn al Sabatului” - Unul care era
mai presus de orice discuție și mai presus de orice Lege. Acest Judecător
veșnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la Legea pe care ei erau
acuzați că o calcă. Iisus n-a lăsat ca lucrul acesta să treacă fără să-i
mustre pe vrăjmașii Săi. El a spus că, în orbirea lor, ei înțelegeau greșit
rostul Sabatului. El a zis: „Dacă ați fi știut ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu
jertfe, n-ați fi osândit pe niște nevinovați.” (Matei 12, 7.). Ritualurile lor
lipsite de căldură nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei
credincioase și duioase iubiri, care îi va caracteriza totdeauna pe adevărații
închinători ai lui Dumnezeu. Hristos a repetat adevărul că sacrificiile
nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, și nu un scop. Ținta lor
era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul și în felul acesta să-i aducă în
armonie cu Dumnezeu. Dumnezeu prețuiește numai un serviciu făcut din iubire.
Dacă lipsește aceasta, tot șirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot așa
este și cu Sabatul! El avea ca scop să-i
aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu; dar, dacă mintea era stăpânită de
forme obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui
exterioară era doar o batjocură. Într-un alt Sabat, când Iisus a
intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată. Fariseii Îl urmăreau să
vadă ce va face. Mântuitorul știa bine că, dacă va vindeca pe cineva în Sabat, va
fi privit ca un călcător al Legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul
restricțiilor tradiționale care împresurau Sabatul. Iisus l-a chemat pe bolnav
să stea în mijloc și apoi a întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci
bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un
om n-a făcut bine atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă
cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viață, însemna că a ucis. În felul
acesta, Iisus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci,
rotindu-și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a
zis omului: Întinde-ți mâna! El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă.”
(Marcu 3, 4.5.). Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele
de Sabat?”, Iisus a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o
oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată
afară? Cu cât mai de preț este, deci, un om decât o oaie? De aceea este
îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” (Matei 12, 10-12.). Fariseii care-L
urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Iisus în fața mulțimii, de teamă să
nu intre în vreo încurcătură. Știau că El vorbise adevărul. Ca să nu calce vreo
tradiție, ei ar fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită
pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această pricină! De
aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă pentru un animal necuvântător decât
pentru om, care este făcut după chipul lui Dumnezeu! Aceasta ilustrează
lucrarea tuturor religiilor neadevărate. Ele își au obârșia în dorința omului
de a se înălța mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a
decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva
stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuiește pe om de slava pe care a avut-o la
creațiune și care trebuie să fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi
învață pe adepții ei să fie nepăsători față de nevoile, suferințele și
drepturile omului. Evanghelia pune asupra omenirii un preț mare, pentru că este
răscumpărată cu sângele lui Hristos, și promovează o grijă duioasă față de
nevoile și suferințele omului. Când Iisus S-a îndreptat către farisei cu
întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viață
sau să o piardă, El le-a pus în față planurile lor nelegiuite. Ei vânau viața
Lui cu ură înverșunată, în timp ce El scăpa viața oamenilor și aducea fericire
mulțimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să
vindeci pe bolnavi, așa cum făcuse El? Era mai drept să ai ucidere în inimă în
sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toți oamenii, iubire care își
găsește expresia în fapte de milă? Vindecând pe omul cu mâna uscată, Iisus
a condamnat tradiția iudeilor și, în fapt, a dezlegat ziua Sabatului care își
pirduse sensul de a arăta spre odihna adevărată care este doar în Domnul! Ori,
acum, Domnul era pe Pământ printre oameni pentru a le aduce adevăratul Sabat,
al adevăratei credințe în Dumnezeu, odihnă pe care, din păcate , imensa
majoritate a iudeilor au refuzat-o, ținând cu dinții de tradițiile lor! Hristos era reprezentantul viu al Legii, pe
care a împlinit-o! Ținerea în
continuare a unor prescripții vechi care doar îndreptau atenția spre Acela care
trebuia să împlinească Legea, este pur și simplu EREZIE și negarea Mântuirii
aduse prin har de către IIsus. Înseamnă, de fapt, să încerci să-ți obții
mântuirea prin fapte! „De aceea Fiul
omului este Domn chiar și al
Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline
de învățătură și mângâiere, pentru că ne
arată clar mijlocul de salvare și de mânturie: Iisus Hristos și credința
necurmată în EL!
29 - Alegerea celor doisprezece:
„În urmă, Iisus s-a suit pe munte; a chemat la El
pe cine a vrut și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i
aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască.” Chemarea celor
doisprezece la apostolat și Predica de pe Munte au avut loc la adăpostul
copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de Marea Galileii. Câmpurile și
dealurile erau locurile preferate ale lui Iisus și mare parte din învățătura
Lui a fost dată sub cerul liber, mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nicio
sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulțimea de oameni care-L urma; dar nu numai
pentru motivul acesta a ales El să-i învețe pe oameni în câmpii și în crânguri.
Lui Iisus Îi plăceau scenele din natură. Pentru El, fiecare loc retras și
liniștit era un templu sfânt. Pentru a-i pregăti pe ucenici, Iisus a ales
să-i scoată din larma orașului în liniștea câmpiilor și dealurilor, care erau
mai potrivite cu lecțiile de lepădare de sine pe care El dorea să-i învețe. În
timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să-i adune pe oameni în jurul Său, sub
cerul albastru, undeva pe o coastă înverzită de deal sau pe țărm, lângă lac.
Aici, înconjurat de lucrările propriei creațiuni, El putea să îndrepte
gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la cele naturale. În creșterea
și dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăției Sale. Atunci când
își ridicau privirea către dealurile lui Dumnezeu și admirau lucrările minunate
ale mâinilor Sale, oamenii puteau să primească învățăturile prețioase ale
adevărului dumnezeiesc. Învățătura dată de Hristos urma să le fie repetată de
lucrările din natură. La fel se întâmplă și cu toți aceia care ies în natură,
avându-L pe Hristos în inima lor. Ei se vor simți înconjurați de o influență
sfântă. Lucrurile din natură conțin pildele Domnului și repetă sfaturile date
de El. Având comuniune cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalță și inima
găsește odihnă. Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza Biserica,
pentru ca, după plecarea lui Hristos, ea să fie reprezentanta Lui pe Pământ. Ei
nu aveau la dispoziție un temple somptuos, însă Mântuitorul i-a condus pe
ucenici la locul liniștit pe care-l prefera și, în mintea lor, experiențele
sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumusețea
muntelui, a văilor și a mării. Iisus îi chemase pe ucenici ca să-i poată
trimite ca martori ai Săi, pentru a vesti lumii ce văzuseră și ce auziseră de
la El. Slujba care le fusese încredințată era cea mai importantă la care au
fost chemate vreodată ființe omenești și era, ca însemnătate, imediat după
aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru
salvarea lumii. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost
reprezentanții lui Israel, tot așa cei doisprezece apostoli trebuiau să fie
reprezentanții Bisericii formate de Evanghelie. Mântuitorul cunoștea
caracterul oamenilor pe care îi alesese; cunoștea toate slăbiciunile și
nedesăvârșirile lor; El cunoștea toate primejdiile prin care ei urmau să
treacă, precum și răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor și inima Lui
era plină de grijă pentru acești aleși. Singur, pe un munte aproape de Marea
Galileii, El a petrecut toată noaptea în rugăciune pentru ei, în timp ce
aceștia dormeau la picioarele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze ale
dimineții, i-a chemat să vină la El, deoarece avea să le comunice un lucru
important. Ucenicii aceștia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în
lucrarea Lui. Ioan și Iacov, Andrei și Petru, împreună cu Filip, Natanael și
Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El decât ceilalți și fuseseră
martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov și Ioan se găseau într-o
legătură deosebită cu El. Ei erau aproape totdeauna cu El, fiind martori la
minunile Lui și ascultând cuvintele Lui. Ioan era și mai strâns legat de Iisus,
așa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul pe care îl iubea Iisus. Mântuitorul
îi iubea pe toți, dar Ioan avea inima cea mai primitoare. Era mai tânăr ca toți
ceilalți și, cu multă încredere copilărească, își deschidea inima față de Iisus.
În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos și
prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învățătură spirituală a
Mântuitorului. În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărțiți
apostolii se găsește numele lui Filip. El a fost cel dintâi ucenic căruia Iisus
i-a adresat porunca: „Urmează-Mă”. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei
și a lui Petru. El ascultase învățătura lui Ioan Botezătorul și auzise cum Îl
prezentase pe Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după
adevăr, dar, în ceea ce privește credința, era zăbavnic cu inima. Deși se unise
cu Hristos, din felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu
totul convins de divinitatea lui Iisus. Deși Hristos fusese proclamat ca Fiu al
lui Dumnezeu printr-un glas din Cer, pentru Filip, El era „Iisus din Nazaret,
fiul lui Iosif.” (Ioan 1, 45.). Din nou s-a arătat lipsa de credință a lui
Filip când au fost hrăniți cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Iisus
a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?”
Răspunsul lui Filip înclina către necredință: „Pâinile pe care le-am putea
cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puțintel din
ele.” (Ioan 6, 5.7.). Iisus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările și-I
simțise puterea, Filip totuși nu avea credință. Când grecii l-au întrebat cu
privire la Iisus, Filip n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta
Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până și în ultimele ceasuri
dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze
credința. Când Toma I-a spus lui Iisus: „Doamne, nu știm unde Te duci; cum
putem să știm calea într-acolo?”, Iisus i-a răspuns: „Eu sunt calea, adevărul
și viața.... Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu”.
De la Filip a venit un răspuns al necredinței: „Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne
este de ajuns.” (Ioan 14, 5-8.). Atât de greoi la inimă, atât de slab în
credință era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Iisus. În
contrast cu necredința lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El
era de fel un om foarte sincer, un om care vedea prin credință realitățile
nevăzute. Cu toate acestea, Filip era un elev în școala lui Hristos și
Învățătorul divin suporta cu răbdare necredința și încetineala lui. Când S-a
revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învățător după voia
lui Dumnezeu. El știa despre ce vorbea și-i învăța pe oameni cu o siguranță
care aducea convingere ascultătorilor. În timp ce Iisus îi împuternicea pe
ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a stăruit să fie acceptat
între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaș al
lui Hristos. El s-a prezentat și a cerut cu stăruință un loc în acest cerc
intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate și cu o aparentă sinceritate, el a
zis: „Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge”. Iisus nici nu l-a
respins, nici nu i-a zis bun-venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are
unde-și odihni capul.” (Matei 8, 19.20.), Iuda credea că Iisus este Mesia și,
unindu-se cu apostolii, nădăjduia să-și asigure o poziție înaltă în împărăția
cea nouă. Iisus urmărea să nimicească această speranță, mărturisindu-și sărăcia. Ucenicii
țineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfățișarea lui era
impunătoare, era un om ager la minte și talentat în lucrările lui și ei l-au
recomandat lui Iisus ca pe un om care L-ar fi putut ajuta foarte mult în
lucrare. Au fost însă surprinși că Iisus l-a primit cu atâta
răceală. Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiți pentru faptul că Iisus
nu încercase să-și asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau
ca o greșeală faptul că nu-și întărește lucrarea prin asigurarea sprijinului
acestor oameni cu influență. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei
ar fi pus la îndoială înțelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu
Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omenești să
precumpănească hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea
lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau
nerăbdători să-i câștige ar fi trădat lucrarea în mâna celor mai înverșunați
vrăjmași ai ei. Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor,
Iuda nu era insensibil la frumusețea caracterului lui Hristos. Simțea influența
acelei puteri dumnezeiești, care atrăgea sufletele la Mântuitorul. Acela care
nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu
voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorință îl îndemna către
lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda; El cunoștea adâncurile
nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin
harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest om în legătură cu Sine, El l-a așezat
în situația ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale
neegoiste. Dacă și-ar fi deschis inima față de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi
îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăției
lui Dumnezeu. Dumnezeu îi ia pe oameni așa cum sunt, cu trăsături omenești
în caracterul lor, și îi pregătește pentru serviciul Său, dacă vor să fie
disciplinați și să învețe de la El. Ei nu sunt aleși pentru că sunt
desăvârșiți, ci, în ciuda nedesăvârșirilor, sunt aleși pentru ca, prin
cunoașterea și trăirea adevărului și prin harul lui Hristos, ei să poată fi
transformați după chipul Său.Iuda a avut aceleași ocazii pe care le-au avut și
ceilalți ucenici. A ascultat aceleași învățături prețioase. Dar trăirea
adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorințele și
scopurile lui Iuda și el nu voia să-și sacrifice ideile pentru a primi
înțelepciunea dumnezeiască. Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela
care avea să fie trădătorul Lui! În învățăturile Sale, Iisus stăruia asupra
principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă
prin fața lui Iuda înfățișarea urâtă pe care o are lăcomia și de multe ori
acest ucenic și-a dat seama că i se descrie caracterul și se arată păcatul lui;
dar nu voia să mărturisească și să-și părăsească nelegiuirea. Era încrezut în
sine și, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-și urmeze
practicile înșelătoare. Hristos stătea în fața lui ca o pildă vie de ceea ce
trebuia să ajungă el, dacă folosea mijlocirea și ajutorul dumnezeiesc; dar
învățăturile au ajuns la urechile lui Iuda una câte una, fără a fi luate în
seamă. Iisus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe
acest om cu răbdare divină, chiar atunci când îi dădea dovadă că citește în
inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive
pentru a face ce este drept și, lepădând lumina Cerului, Iuda a rămas fără
scuză. În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-și păstreze defectele. A
cultivat cu plăcere dorințe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre și
urâte, până când Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit
reprezentantul vrăjmașului lui Hristos. Când I s-a alăturat lui Iisus, el
avea câteva trăsături de caracter prețioase, care ar fi putut ajunge o
binecuvântare pentru Biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui
Hristos, ar fi fost printre apostolii de frunte; dar și-a înăsprit inima atunci
când i-au fost arătate defectele și, cu mândrie și răzvrătire, a ales ambițiile
lui egoiste; în felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care
Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea. Toți ucenicii aveau defecte însemnate
atunci când Iisus i-a chemat în slujirea Sa. Chiar și Ioan, care a avut o
legătură mai strânsă cu Cel blând și umil, nu era din fire blând și binevoitor.
El și fratele lui erau numiți „fiii tunetului”. Când au venit la Iisus, orice
manifestare de dispreț față de El stârnea indignare și spirit de ceartă. Iritabilitate,
dorință de răzbunare și spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit.
El era mândru și ambiția lui era să fie cel dintâi în Împărăția lui Dumnezeu.
Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat blândețea și
îndelunga răbdare a lui Iisus și a ascultat învățăturile Lui despre umilință și
răbdare. Și-a deschis inima față de influența dumnezeiască și a devenit nu
numai un ascultător, ci și un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a
fost ascuns în Hristos. A învățat să poarte jugul lui Hristos și să ducă povara
Lui. Iisus îi mustra pe ucenici și îi avertiza; dar Ioan și frații lui nu
L-au părăsit; ei L-au ales pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu
S-a depărtat de la ei pentru motivul că erau plini de slăbiciuni și greșeli. Ei
au împărtășit cu El până la sfârșit încercările și au învățat lecțiile din
viața Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alții prin
obiceiuri și temperament. Între ei se aflau vameșul Levi-Matei și zelotul
aprins Simon, vrăjmașul neîmpăcat al autorității Romei; generosul și impulsivul
Petru și Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuși timid și fricos;
Filip, zăbavnic cu inima și înclinat spre îndoială, și ambițioșii fii ai lui
Zebedei, atât de direcți cu frații lor. Aceștia au fost adunați, fiecare cu
greșelile lui diferite, având toți tendințe către rău, moștenite sau cultivate;
dar în și prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învățând
să rămână una în credință, în învățătură, în spirit. Ei urmau să aibă
încercările lor, supărările lor și deosebirile lor de părere; dar, în timp ce
Hristos locuia în inimă, nu puteau fi neînțelegeri între ei. Iubirea Lui avea
să-i facă să se iubească unul pe altul; învățăturile lui Hristos urmau să-i
facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aducându-i pe
ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând și o singură judecată.
Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura
în care se apropiau de centru. După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a
adunat grupa cea mică în jurul Lui și, îngenunchind în mijlocul lor și
punându-și mâinile pe capul lor, a înălțat o rugăciune, consacrându-i pentru
lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici
pentru lucrarea Evangheliei. Ca reprezentanți ai Lui între oameni, Hristos
nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci ființe omenești, oameni cu
aceleași patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu
natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de
natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a
aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca să
ofere un mijloc de comuniune între Dumnezeu și om. La fel stau lucrurile cu
servii și trimișii lui Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui și
mai mare ca el pentru a reface în el chipul lui Dumnezeu și pentru a-l face în
stare să săvârșească lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta nu face ca
lucrarea omului să fie lipsită de importanță. Natura omenească se bizuie pe
puterea divină. Hristos locuiește în inimă prin credință și, prin colaborare cu
Divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă binele. Acela care i-a
chemat pe pescarii din Galilea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El
este așa de binevoitor să dea pe față puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu cei
dintâi ucenici. Oricât am fi de nedesăvârșiți și de păcătoși, Domnul ne oferă
părtășia cu El și ucenicia lui Hristos. El ne invită să luăm parte la
învățăturile dumnezeiești, pentru ca, unindu-ne cu Hristos, să putem face
lucrările lui Dumnezeu.
30 - Predica de pe munte:
Rareori i-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a
primi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe aceia care
cunoșteau calea vieții. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulțimile care zăceau
în ignoranță și rătăcire. El împărțea învățăturile Sale pline de adevăr acolo
unde puteau ajunge la mințile întunecate. El Însuși, care era Adevărul, stătea
cu coapsele încinse și cu brațele mereu întinse pentru a binecuvânta și, prin
cuvinte de avertizare, de îndemn și de încurajare, căuta să-i înalțe pe toți
cei care veneau la El. Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în
auzul mulțimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Iisus a mers cu
ei pe malul lacului. Aici, începuseră să se adune oameni încă din zorii zilei.
Afară de mulțimea obișnuită de prin cetățile Galileii, se găseau și oameni din
Iudea și chiar din Ierusalim, din Perea, din Decapole, din Idumea, tocmai din
sudul Iudeii; de asemenea, erau și din Tir și Sidon, cetăți feniciene pe țărmul
Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit”, „ca să-L asculte și
să fie vindecați de bolile lor ... din El ieșea o putere care îi vindeca pe
toți.” (Marcu 3, 8; Luca 6, 17-19.). Țărmul îngust nu oferea condiții
prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de aceea Iius S-a
retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiș care oferea un loc plăcut de
adunare pentru mulțimea nenumărată, S-a așezat pe iarbă, iar ucenicii și
mulțimea I-au urmat pilda. Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Iisus.
Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuși ucenicii înțelegeau că ei nu
trebuie să fie dați la o parte din fața Lui. Ei se așezau chiar lângă El, ca să
nu piardă niciun cuvânt din învățăturile Lui. Erau ascultători atenți, doritori
să înțeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate țările și
pentru toate vremurile. Cu simțământul că acum trebuie să se aștepte la
ceva neobișnuit, s-au strâns lângă Învățătorul lor. Ei credeau că Împărăția
trebuie să se întemeieze în curând și din evenimentele dimineții primiseră
asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această
împărăție. Un sentiment de așteptare stăpânea și mulțimea și fețele oamenilor
dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta
înverzită a dealului, așteptând cuvintele Învățătorului divin, inima le era
plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari și farisei care
așteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviți cu atâta ură și să aibă
bogățiile și splendoarea marelui imperiu universal. țăranii săraci și pescarii
sperau să audă cuvinte de încurajare, și anume că sărăcăcioasele lor colibe,
hrana lor neîndestulătoare, viața lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să
fie schimbate în palate pline de belșug și zile de viață ușoară. În locul
hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua și în locul învelitorii cu care se
acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe și bogate
ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranță îngâmfată că Israel
trebuia să fie onorat în curând în fața neamurilor ca popor ales al Domnului,
iar Ierusalimul să fie așezat în fruntea unui imperiu universal. Hristos a
dezamăgit nădejdea unei măreții lumești. În Predica de pe Munte, El a căutat să
îndrepte ce se stricase printr-o greșită educație și să le dea ascultătorilor
Săi o dreaptă concepție despre Împărăția și despre caracterul Său. Dar El n-a
atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat,
dar nu le-a pus în față o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învățat
lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate
ideile lor despre Împărăția lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condițiile
intrării în această Împărăție, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare
la natura ei. Adevărurile pe care El le-a învățat nu sunt de mai mică
însemnătate pentru noi decât pentru mulțimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puțin
ca ei, noi trebuie să învățăm principiile fundamentale ale Împărăției lui
Dumnezeu. Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunați pe
munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiți sunt aceia, a zis El, care își
recunosc sărăcia spirituală și simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia
trebuie să fie predicată săracilor. Ea nu este descoperită celor îngâmfați
spiritual, celor care susțin că sunt bogați și n-au nevoie de nimic, ci celor
umili și întristați. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur
izvor pentru cei săraci cu duhul. Inima mândră se luptă să câștige
mântuirea, dar atât vrednicia, cât și titlul nostru pentru Cer se găsesc în
neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului
până când, convins de propria slăbiciune și scăpat de încrederea în sine, nu se
predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care
Dumnezeu așteaptă să-l reverse. Nimic nu este reținut de la cel care își simte
nevoia. El poate să vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuiește
toată plinătatea. „Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este
veșnică și al cărui Nume este sfânt: Eu locuiesc în locuri înalte și în
sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite
și să îmbărbătez inimile zdrobite.” (Isaia 57, 15.). „Ferice de cei ce
plâng, căci ei vor fi mângâiați.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învață
că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă
prefăcătoria sau umilința voită. Plânsul de care vorbește El aici nu înseamnă
nici deprimare și nici lamentări. Deși ne întristăm din cauza păcatului, noi
trebuie să ne bucurăm de prețioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui
Dumnezeu. Adesea, noi ne întristăm și plângem din cauză că faptele rele
aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu este pocăință. Adevărata
întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă
nerecunoștința inimii care L-a disprețuit și întristat pe Mântuitorul și ne
aduce în pocăință la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din nou;
și atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru
păcatele care au adus chin și suferință asupra Lui. Un astfel de plâns va duce
la renunțarea la păcat. Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta
este o slăbiciune; dar ea este puterea care leagă pe omul pocăit de Cel veșnic
cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc
înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii și prin neascultare.
Lacrimile celui care se pocăiește sunt doar picăturile de ploaie ce vin
înaintea soarelui sfințeniei. Întristarea aceasta prevestește o bucurie care va
fi ca un izvor viu pentru suflet. „Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște
că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului tău”; „nu voi arunca o privire întunecată
împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul.” (Ieremia 3, 13.12.). „Să
dau celor întristați din Sion”, are El în gând, „să le dau o cunună
împărătească în loc de cenușă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit.” (Isaia
61, 3.). Există mângâiere și pentru aceia care plâng în timp de întristare
și încercare. Amărăciunea adusă de durere și umilință este mult mai de preț
decât dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe
din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt
descoperite capitole necunoscute ale vieții noastre și ni se dă ocazia să
arătăm dacă primim mustrarea și sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduși în
încercare, nu trebuie să ne irităm și să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm
și să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în fața
lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate și triste pentru acela care
așteaptă ca lucrurile să se desfășoare potrivit dorințelor sale. Pentru firea
noastră omenească, ele se arată întunecoase și lipsite de bucurie. Dar căile
lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare și sfârșitul este mântuirea. Ilie nu
știa ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viața și se ruga
să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În fața lui
Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut; și când lucrarea lui s-a terminat,
el nu trebuia să piară în descurajare și în singurătatea pustietății. El nu
avea să se pogoare în țărâna mormântului, ci să se înalțe în slavă, cu convoiul
carelor cerești la tronul de sus. Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel
întristat zice: „I-am văzut căile și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi și
îl voi mângâia pe el și pe cei ce plâng împreună cu el”. „Le voi preface jalea
în veselie și le voi da bucurie după necazurile lor.” (Isaia 57, 18; Ieremia
31, 13.). „Ferice de cei blânzi.” Greutățile cu care avem să dăm piept pot
fi foarte mult ușurate de umilința aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem
umilința Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreț, de refuzurile altora,
de necazurile la care suntem expuși în fiecare zi și ele vor înceta să
răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de
noblețe la un creștin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când este
tratat cu cruzime și insulte, nu păstrează un spirit calm și încrezător Îi
răpește lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârșirea Sa de caracter.
Umilința inimii este tăria care dă biruință urmașilor lui Hristos; ea este
dovada legăturilor lor cu Cerul. „Domnul este înălțat; totuși vede pe cei
smeriți.” (Psalmii 138, 6. - T.M.). Aceia care dau pe față spiritul blând și
smerit al lui Hristos sunt priviți cu duioșie de Dumnezeu. Poate că lumea îi
privește cu dispreț, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. „Ferice de cei
flămânzi și însetați după neprihănire.” Simțământul de nevrednicie va face
inima să flămânzească și să înseteze după neprihănire și dorința aceasta nu va
fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simți
iubirea. Toți aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui
Dumnezeu vor fi satisfăcuți. Niciodată Duhul Sfânt nu lasă neajutorat pe cel
care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos și i le descoperă. Dacă
ochiul este ațintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când
sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face
sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ținte mai înalte și să
aibă cunoștințe mai mari în lucrurile cerești, așa încât el nu va rămâne
neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor
fi săturați.” Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată
vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângărește sufletul, distruge simțul
moral și tinde să șteargă influențele Duhului Sfânt. El întunecă înțelegerea
spirituală, așa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate și chiar
iartă pe păcătosul care se căiește; dar, cu toate că este iertat, sufletul
rămâne pătat. Acela care dorește să aibă o vie cunoaștere a adevărului
spiritual trebuie să evite orice necurăție în vorbire sau în cuget. Dar
cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurățiile senzuale,
mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se
fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este
egoismul. Spiritul egoist judecă pe Dumnezeu ca fiind asemenea lui. Câtă vreme
n-am renunțat la acest spirit, noi nu-L putem înțelege pe Acela care este
iubire. Numai o inimă neegoistă, numai un spirit umil și încrezător Îl va vedea
pe Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de
bunătate și credincioșie.” (Exod 34, 6.). „Ferice de cei împăciuitori.”
Pacea lui Hristos se naște din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea
este în vrăjmășie cu Legea lui Dumnezeu; păcătoșii sunt în vrăjmășie cu
Creatorul lor și, ca urmare, sunt în vrăjmășie unii cu alții. Dar psalmistul
spune: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nici o
nenorocire.” (Psalmii 119, 165. - T.M.). Oamenii nu pot să producă pace.
Planurile omenești pentru înnobilarea și înălțarea oamenilor sau a societății
nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura
putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos.
Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta
și dezbinarea. „În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor
va crește mirtul”, iar pustietatea vieții „se va veseli și va înflori ca
trandafirul.” (Isaia 55, 13; 35, 1.). Mulțimile erau uimite de
această învățătură, care se deosebea atât de mult de preceptele și de purtarea
fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deținerea de
bunuri lumești și că renumele și onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se
părea foarte plăcut să fie numiți „rabi” și să fie lăudați ca fiind înțelepți
și evlavioși, de aceea își înșirau virtuțile în fața lumii. Acestea erau privite
ca o încununare a fericirii. Dar, în fața acestei mulțimi nenumărate, Iisus a
spus că bogățiile și onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o
primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranță și cuvintele Lui erau
însoțite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut și un simțământ de teamă
i-a pătruns. Tulburați, au început să se privească unul pe altul. Care dintre
ei putea să fie mântuit, dacă învățăturile Omului acestuia erau adevărate?
Mulți dintre ei erau convinși că Învățătorul acesta atât de deosebit era mânat
de Duhul lui Dumnezeu și că ideile exprimate de El erau dumnezeiești.
După ce a explicat ce constituie adevărata fericire
și cum poate să fie obținută, Iisus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca
învățători aleși de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alții pe cărarea
neprihănirii și a vieții veșnice. El știa că ei vor suferi adesea dezamăgiri și
descurajare și că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultați
și că mărturia lor va fi lepădată. El știa bine că, în împlinirea misiunii lor,
oamenii umili, care ascultau atât de atent cuvintele Sale, aveau să sufere
calomnie, tortură, închisoare și moarte și de aceea a continuat: „Ferice
de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția Cerurilor!
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor
prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră!
Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în Ceruri;
căci tot așa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi.” Lumea
iubește păcatul și urăște neprihănirea și aceasta a fost cauza vrăjmășiei față
de Iisus. Toți aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti
creștinismul ca un izvor de tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează
întunericul care acoperă păcatele lor și nevoia de reformă se dă pe față. În
timp ce aceia care se predau influenței Duhului Sfânt încep să se lupte cu ei
înșiși, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului și a
reprezentanților lui. În felul acesta izbucnește conflictul, iar urmașii
lui Hristos sunt acuzați că provoacă tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu
este aceea care le aduce vrăjmășia din partea lumii. Ei suferă ocara lui
Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe Pământ. Ei
trebuie să facă față persecuției nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice
încercare de foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curățirea lor. Cu
fiecare încercare, ei sunt mai pregătiți să fie împreună-lucrători cu El.
Fiecare luptă își are locul ei în bătălia cea mare pentru neprihănire și
fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul acesta,
încercarea credinței și a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă
și nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-și îndeplinească misiunea față de
lume și așteptând aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-și
împlinească toată datoria fără să țină seama de teamă sau de favoarea
oamenilor. „Voi sunteți sarea pământului”, a zis Iisus. Nu vă retrageți
din lume pentru a scăpa de persecuții. Voi trebuie să rămâneți între oameni,
pentru ca gustul iubirii dumnezeiești să poată fi ca o sare care să protejeze
lumea de stricăciune. Inimile care răspund influenței Duhului Sfânt sunt
canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care
slujesc pe Dumnezeu ar fi luați de pe Pământ și dacă Duhul Lui ar fi retras de
la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii și nimicirii, care sunt
rodul stăpânirii lui Satana. Deși cei nelegiuiți nu recunosc, ei datorează
chiar și binecuvântările vremelnice prezenței adevăraților creștini în lume, pe
care ei îl disprețuiesc și îl apasă. Dar, dacă sunt creștini doar cu numele, ei
sunt ca sarea care și-a pierdut gustul. Ei n-au nici o influență spre bine în
lume. Pentru că reprezintă greșit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât
necredincioșii. „Voi sunteți lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările
mântuirii la neamul lor; dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca
lumina Soarelui. Ea aparține întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie
mărginită între scoarțele unei cărți, nici între zidurile unei biserici. Ea nu
trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru și apoi
să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfințească viața de toate zilele și
să se dea pe față în toate tranzacțiile de afaceri și în toate legăturile
noastre sociale. Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în
afara noastră și care ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem
pe alții pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească
mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credință poate face
cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care
proclamă cuvântul adevărului. O viață consecventă, o purtare sfântă, o
integritate neclintită, un spirit activ și binevoitor, o pildă de evlavie,
toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumină.
„Să nu credeți că am venit să stric Legea și
Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Iisus
îndepărta acuzația fariseilor că El anula Legea! Misiunea Lui în lume era ca să
apere cerințele sacre ale acestei legi, pe care ei Îl acuzau că o strică, și,
să o împlinescă, pironind-o pe cruce odată cu toate păcatele noastre pe care
le-a luat asupra Lui! Când a fost dată
legea pe Sinai, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor sfințenia caracterului
Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoșenia lor. Legea a fost dată
pentru a-i convinge de păcat și a descoperi nevoia lor după un Mântuitor.
Iisus a luat fiecare poruncă în parte
și a explicat adâncimea și lărgimea cerințelor ei, în loc de a îndepărta o
frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile
lor și demască fatala greșeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de
ascultare. El spune că, printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare,
Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care acceptă parțial cea mai mică
nedreptate calcă Legea și își înjosește propria natură morală. Uciderea se
găsește întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă își pune piciorul pe
cărarea ucigașilor și jertfele lui sunt o urâciune în fața lui
Dumnezeu. Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor față de
romani, ei rosteau cuvinte aspre și făceau jocul celui rău, dând pe față
atributele lui. În felul acesta, ei erau formați să săvârșească faptele
groaznice la care îi condusese el. În viața religioasă a fariseilor nu se găsea
nimic care să îndemne pe neamuri la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase
amăgiți de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor și să
cultive dorința de răzbunare pentru răutățile suferite. Mântuitorul merge
și mai departe. El zice: „Dacă-ți aduci darul la altar, și acolo îți aduci
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea
altarului, și du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ți
darul”. Mulți sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei și
frații lor sunt nefericite neînțelegeri, pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu
le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei
nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creștinilor în
această problemă este arătată clar. Dumnezeu revarsă asupra tuturor
binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei
buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” El este „bun și cu
cei nemulțumitori și cu cei răi.” (Luca 6, 35.). El ne invită să fim asemenea Lui.
„Binecuvântați pe cei ce vă blestemă”, zicea Iisus; „faceți bine celor ce vă
urăsc ... ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în Ceruri”. Acestea sunt
principiile Legii care constituie izvoarele vieții. Idealul lui Dumnezeu
pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge
o minte omenească. „Fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel Ceresc este
desăvârșit.” Porunca aceasta este o făgăduință. Planul de Mântuire urmărește
recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte
totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările
diavolului și a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei ființe care se
pocăiește, pentru a o feri de păcat.
Iisus arătase în ce constă neprihănirea și dovedise
că Dumnezeu este izvorul ei. Acum S-a îndreptat către datoriile practice. În
milostenie, în rugăciune și în post, a zis El, să nu se facă nimic pentru a
atrage atenția sau a câștiga lauda. Dați cu sinceritate pentru ajutorul
săracilor și al suferinzilor. În rugăciune, faceți ca sufletul să comunice cu
Dumnezeu. În timpul postului, omul să nu meargă cu capul plecat și cu inima
plină de gânduri egoiste. Inima unui fariseu este un teren gol și neroditor, în
care nu se poate dezvolta nicio sămânță de viață dumnezeiască. Numai acela care
se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel mai plăcut Lui.
Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El în a
prezenta caracterul Său în natura umană. Serviciul făcut din sinceritatea
inimii are o mare răsplată. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.”
Prin viața pe care o trăim prin harul lui Hristos se formează caracterul.
Frumusețea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului
lui Hristos ne sunt dăruite și chinul dumnezeiesc începe să strălucească.
Chipul bărbaților și al femeilor care merg și lucrează cu Dumnezeu exprimă
pacea Cerului. Ei sunt înconjurați de atmosfera Cerului. Pentru aceștia,
Împărăția lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui Hristos, bucuria de a fi o
binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiți să servească pe
Domnul; lor li s-a încredințat să facă lucrarea în Numele Lui.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Nu putem
sluji lui Dumnezeu cu o inimă împărțită. Religia Bibliei nu este o influență
printre multe altele; influența ei trebuie să fie supremă, depășind și
stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca niște pete de vopsea împrăștiate pe
pânză, ci să cuprindă întreaga viață, ca și când pânza ar fi fost cufundată în
vopsea, până când fiecare fir al țesăturii a prins o culoare intensă, de
neșters. „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de
lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.”
Curăția și statornicia scopului sunt condițiile primirii luminii de la
Dumnezeu. Acela care dorește să cunoască adevărul trebuie să fie gata să
primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face niciun compromis cu
rătăcirea. Dacă cineva este nestatornic și nehotărât în ceea ce privește
adevărul, va alege întunericul rătăcirii și al amăgirii satanice. Toți
aceia care au ales slujirea lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui.
Hristos a apărat păsările care zboară pe cer și florile de pe câmp și i-a
îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creații ale lui Dumnezeu. „Nu
sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” a zis El. (Matei 6, 26.). Măsura
grijii dumnezeiești față de un obiect oarecare este proporțională cu treapta pe
care o ocupă pe scara existenței. Providența are grijă de fiecare vrăbiuță.
Florile câmpului, iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenția
și grijă Tatălui nostru Ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini, făcându-i
așa de strălucitori, încât umbresc cu frumusețea lor slava lui Solomon. Cu cât
mai mult Se îngrijește El de om, care este chipul și slava lui Dumnezeu. El
dorește ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său. După cum
raza soarelui dă florilor culorile delicate și variate, tot așa și Dumnezeu dă
ființei omenești din frumusețea caracterului Său. „Nu vă îngrijorați dar
de ziua de mâine.” (Matei 6, 34.). Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în fiecare
zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu dă fiilor Săi, pentru
călătoria vieții, toate îndrumările deodată, ca ei să nu-și piardă cumpătul. El
le spune numai cât pot să țină minte și să facă. Puterea și înțelepciunea
acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește
înțelepciunea” - pentru ziua de astăzi - „s-o ceară de la Dumnezeu, care dă
tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată.” (Iacov, 1, 5.).
„Nu judecați ca să nu fiți judecați.” Nu vă considerați mai buni ca alții și nu
vă așezați ca judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteți să deosebiți
motivele, nu sunteți în stare să judecați pe altul. Criticându-l, aduceți o
sentință asupra voastră, deoarece arătați că sunteți părtași cu Satana,
pârâtorul fraților. Domnul zice: „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în
credință. Pe voi înșivă cercați-vă”. Aceasta este lucrarea noastră. „Dacă ne-am
judeca singuri, n-am fi judecați.” (2 Corinteni 13, 5; 1 Corinteni 11, 31.).
Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust și fără valoare, pomul
este rău. Tot așa și rodul adus în viață mărturisește despre starea inimii și
despre desăvârșirea caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele
sunt o dovadă pentru credința care lucrează prin iubire și curăță sufletul. Și
cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele noastre, totuși va fi în raport
cu lucrarea săvârșită prin harul lui Hristos. În felul acesta, Hristos a
subliniat principiile Împărăției Sale și le-a considerat marea regulă a vieții.
Pentru a face ca învățătura să se imprime și mai bine, El a adăugat o
ilustrație. Nu este de ajuns, a zis El, să auzi cuvintele Mele. Prin ascultare,
trebuie să faceți din ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip
nesigur. Dacă voi clădiți pe teorii și invenții omenești, casa voastră se va
prăbuși. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor și de furtunile încercărilor.
Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiți-Mă, clădiți
pe cuvintele Mele. „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și
le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă. A
dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea,
dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” (Matei 7,
24.25.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu