REGALITATEA ARHAICĂ GETO-DACĂ: MOMENTUL ZALMOXIS!
1. Izvoarele primare:
Herodot şi Platon:
Înzestrat de posteritate cu un prestigiu
excepţional, personajul Zalmoxis/Zamolxis
are o „hagiografie” întemeiată, în vădit contrast cu notorietatea dobândită
post-factum, pe un corpus foarte restrâns de surse, aproape exclusiv literare,
în cuprinsul cărora, pe deasupra, el este menţionat doar ca personaj secundar
în naraţiuni şi/sau comentarii având alte obiective tematice. Argumentându-se
mai puţin prin datele şi sugestiile izvoarelor primare, cât mai ales prin
resemnificările târzii ale subiectului, în cheie doctrinar-creştină, în
registrul genealogic medieval ori în cel modern al identizării naţionale,
istoriografia română (dar nu numai) l-a abordat pe Zalmoxis, în ultimele două
secole, aproape exclusiv din perspectiva reconstituirilor non-factuale de
religii şi credinţe, înăuntrul cărora i-a fost alocat, de regulă, statutul de
divinitate supremă. O atare normă interpretativă a generat o serie de
paradoxuri, dintre care, în logica studiului de faţă, merită amintite: sursele
cvasicontemporane nu-i atribuie acestui prezumat zeu suprem nicio funcţie
sau operă demiurgică, ba chiar nici măcar vreun miracol de natura celor puse în
seama mediatorilor dintre om şi divinitate (magi, şamani etc.); cu excepţia „îndoielii
herodoteene”, biografia lui Zalmoxis este concret localizată în spaţiu şi timp,
în vădit contrast cu atributele de atemporalitate şi hiperspaţialitate ale
oricărei fiinţe divine; nu în ultimul rând, textele afirmă, iarăşi de o manieră
cvasiunanimă, natura explicit umană a personajului în discuţie, amendând orice
altă interpretare ca şarlatanie (atunci când este presupusă asumarea unei
hipercondiţii de către el însuşi), respectiv, credulitate (atunci când o atare
natură supramundană îi este atribuită de terţi). În cele ce urmează, vom
analiza ipoteza istoricităţii lui Zalmoxis - fără a o absolutiza, dar şi fără a
ne reţine să afirmăm că, gradul său de probabilitate este net superior oricărei
alte interpretări. Cel mai vechi text care ne-a parvenit referitor la Zalmoxis
este cel herodotean, prezumat de unii cercetători a fi „singurul care deţine
informaţii valide despre cultul lui Zalmoxis”, în vreme
ce toate celelalte s-ar restrânge la condiţia de ecouri ale acestuia. De mare
notorietate în istoriografia românească şi universală, cele trei pasaje ale cărţii a IV-a a
„Istoriilor” lui Herodot afirmă:
că geţii care pier se duc la daimonul Zalmoxis, numit şi Beleizis/Gebeleizis,
printr-un anumit ritual sacrificial; că, după cum ştiu grecii de pe ţărmul
Helespontului (din Strâmtori), acest Zalmoxis, „fiind de fapt un om”, a fost
sclavul lui Pitagora, în Samos, de unde, după ce a devenit om cu stare, s-a
întors la tracii săi, cărora le-a predicat despre nemurire, făcându-se crezut
după ce s-a izolat o vreme într-o locuinţă subpământeană; că Herodot însuşi
înclină să creadă versiunea Zalmoxis-om, dar este de părere că acesta a trăit
cu mulţi ani înaintea lui Pitagora, drept pentru care nu se pronunţă în final
dacă este vorba de un om sau un daimon. Aşa cum s-a observat, nimic din acest
text nu dă de înţeles că Zalmoxis ar fi o divinitate a traco-geţilor
(sau a oricui altcuiva) - termenul „daimon”,
reţinut, de altfel, doar ca alternativă, semnificând, cel mult, un statut
intermediar între om şi planul celest. Două observaţii trebuie făcute în
legătură cu acest preţios text: prima, că evenimentul circumstanţial al
„momentului Zalmoxis” (campania antiscitică a perşilor la gurile Dunării) se
petrece cu doar o generaţie înainte ca Herodot să-şi elaboreze scrierea; a
doua, că sursa declarată o reprezintă coloniştii cei mai apropiaţi geografic de
cei din zona geţilor, cei din Helespont - ambele observaţii cântărind greu
în validarea informaţiei despre Zalmoxis. Încă şi mai clar, sub aspectul istoricităţii
eroului nostru, este textul „la temă” următor, în sens strict cronologic:
dialogul „Charmides” al lui Platon, în care medicul trac îi
spune explicit lui Socrate că Zalmoxis este
„regele nostru, care este zeu / ho
hemeteros basileus, theos on”, ceea ce anulează rezerva lui Herodot
despre umanitatea lui Zalmoxis, obligându-ne (atâta vreme cât acordăm
izvoarelor noastre o minimă prezumţie de veridicitate) să dăm un sens special
expresiei „theos on” - aceea că
personajul uman „s-a ridicat la Ceruri” - că a fost sanctificat după sau
chiar prin moarte. Informaţia, subliniem, este consemnată la
cel mult cinci generaţii de la evenimentul consemnat de Herodot şi la mai puţin
de două generaţii de cel sugerat de sursa lui Socrate: „ridicarea la Ceruri” a
lui Zalmoxis, ceea ce implică, în lectură istoricianistă, decesul acestuia. În
acelaşi timp, ea este însoţită de câteva preţioase elemente de localizare, pe
care le vom trece fugar în revistă. Astfel, Platon reţine că Socrate a fost pus
în temă despre existenţa lui Zalmoxis nu cu mult înainte ca filosoful atenian
să participe la asediul cetăţii Potideea;
localizat în anul 429 î.H., acest asediu a făcut parte din suita de întâmplări
anunţând Războiul Peloponesiac,
conflagraţie la care ştim, dintr-o sursă independentă,
că a luat parte şi un important contingent
traco-getic. Faptul că acest contingent a intervenit în conflict de partea
Atenei este, de asemenea, în deplină consonanţă cu amănuntul că
interlocutorul-sursă al atenianului Socrate a fost un trac, şi nu unul
oarecare, ci unul posedând un statut şi o instrucţie superioară: un medic militar.
Analiza „la pachet” a celor două texte - care, repetăm, au avantajul de a fi
fost consemnate cel mai aproape de intervalul prezumat al vieţuirii unui
Zalmoxis istoric - permite observarea unor diferenţe, care nu numai că întăresc
calitatea de izvoare reciproc independente a textelor în cauză, ci pun în
evidenţă relaţia directă a consemnărilor în cauză cu evenimentele nemijlocit
contemporane. Astfel, dacă pentru Herodot, personajul Zalmoxis este get, pentru
sursa lui Platon, el este trac. Neconcordanţa este întru totul motivată:
Herodot cunoaşte (şi reflectă în redactarea sa) faptul că geţii sunt un neam
tracic, dar recurge la distincţie, motivat de împrejurarea că, în contextul
istoric descris, geţii s-au individualizat de ansamblul populaţiilor tracice
printr-o acţiune distinctă (opoziţia armată faţă de Darius) - în vreme ce, în perioada în care Socrate îşi narează
învăţăturile către Platon, geţii şi tracii odryşi sunt părţi ale unuia şi acelaşi
organism politico-militar. În aceeaşi logică se înscrie şi menţiunea lui Hellanikos, pentru care eroului get îi
este atribuită o identitate greacă: pentru contemporanul lui Herodot, criteriul
de „alocare” este prezenţa lui Zalmoxis în spaţiul elen şi într-un anturaj
dominat de greci. O altă diferenţă semnificativă între cele două prime piese
ale „dosarului Zalmoxis” este aceea că, dacă pentru Herodot, interlocutorii lui
Zalmoxis, în activitatea sa instructivă, sunt „cetăţenii” regatului getic, în
dialogul lui Platon, în locul acestora (sau alături de ei) apar reprezentanţii
unei/unor elite socio-profesionale. Nu în ultimul rând, vom observa că, în
vreme ce în textul herodotean, Zalmoxis este descris ca propagând o anumită
învăţătură filozofică depre imortalizare, în cel al lui Platon, învăţătura
difuzată se relevă a fi corolară unui tratament medical ce implică, în egală
măsură, utilizarea unor plante cu proprietăţi farmaceutice şi a unor practici
implicând descântecul. Aşadar, departe de a fi contradictorii, diferenţele
semnalate se verifică şi se explicitează unele pe altele - observaţie pe care o
putem face şi în raport cu informaţiile furnizate de celelalte surse
cvasicontemporane. Înainte de a aborda cea mai importantă relaţionare pe care o
formulează, în ansamblul său, corpusul de texte relative la Zalmoxis - cea cu
Pitagora - ne vom opri puţin şi asupra acelor însemnări care par să-l trateze
pe eroul nostru ca ipostază a unor divinităţi propriu-zise, ceea ce ar contrasta
cu conduita generală a „hagiografiei” zalmoxiene, care vede în acesta un
personaj istoric. Prima dintre acestea este cea a geografului Mnaseas din Patara (reflectată în
lucrările lui Diogene Laertios şi Hesychios din Milet, iar, mai târziu,
de unele lexicoane bizantine), care pare a-l identifica pe Zalmoxis cu Cronos; în fapt, avem de-a face aici doar cu
consemnarea relaţiei sacerdoţiale a lui Zalmoxis cu zeul suprem al geţilor
(identificat, în interpretatio greaca, cu Cronos,
pe care Herodot optase să-l numească Beleizis/Gebeleizis),
implicit şi a practicii ritualice asociate: sacrificiul uman. Nu altfel stau
lucrurile în ceea ce priveşte nota lui Diodor
din Sicilia, cu observaţia că, în acest caz, nici măcar nu ni se sugerează
echivalarea cu divinitatea, ci doar sursa învăţăturii/legiuirii zalmoxiene.
2. O reconstituire
biografică:
De departe, asocierea Zalmoxis - Pitagora
este cea mai frecventă corespondenţă consemnată de textele compunând
„hagiografia” eroului getic, aceasta fiind consemnată în mai mult de patru
cincimi din sursele referenţiale ale primului mileniu de „memorie zalmoxiană”.
Faptul că Pitagora şi nu Zalmoxis este personajul principal al relaţiei, cel
de-al doilea fiind uneori personaj secundar, cel mai adesea însă doar o
prezenţă decorativă, are, în contextul analizei de faţă, o dublă semnificaţie:
prima, că menţionarea frecventă a lui Zalmoxis în saga despre
Pitagora nu este motivabilă prin stil narativ şi motive literare, justificându-se
cu cvasicertitudine ca detaliu autentificator; a doua, că punerea lui Zalmoxis
în relaţie cu un personaj de certă istoricitate constituie un
argument suplimentar al umanităţii sale. Urmărind
această conexiune, putem reconstitui un scenariu biografic zalmoxian nu doar
plauzibil, ci şi de natură a putea fi validat, în datele sale esenţiale, prin
contextualizarea sa în tabloul fenomenologic al epocii şi regiunii. Pentru a-l
întâlni pe Pitagora la Samos, Zalmoxis ar fi trebuit să se afle în Ionia fie înainte de anul 535 î.H. (an
în care cărturarul ionian pleacă în Egipt), fie între 520 î.H. (an în care
filosoful se întoarce la Samos, după stagiul egiptean şi prizonieratul la
Babilon) şi, respectiv, 518 î.H., când cărturarul părăseşte definitiv Samosul,
pentru a se stabili la Crotona. Născut în Ionia, cel mai probabil în 572 î.Hr.,
Pitagora ar fi fost prea tânăr, înainte de 535 î.H., pentru a-l instrui pe
Zalmoxis în încă neformata sa doctrină. Posibilitatea ca Zalmoxis să fi ajuns
în anturajul filosofului în timpul stagiului său egipteano-babilonian, deşi nu
neglijabilă, este totuşi foarte redusă: în Babilon, cărturarul este prizonier
de război, capturat fiind odată cu cucerirea de către Cyrus, în 525 î.H., a Egiptului. Dimpotrivă, intervalul 520-518 î.H.
i-ar pune faţă în faţă pe un Zalmoxis adolescent şi un Pitagora matur, de
peste 50 de ani, având ascendentul vârstei şi al unei experienţe culturale şi
mistice remarcabile, precum şi pe cel al unui sistem doctrinar deja constituit
şi afirmat. Dacă aşa au stat efectiv lucrurile, putem admite că Zalmoxis s-a
născut cândva, între 540 şi 535 î.H., a ajuns sclav/discipol al cărturarului
ionian în intervalul mai sus precizat, pentru ca după 518 î.H. să-şi urmeze
stăpânul şi maestrul la Crotona. Aici şi acum s-a putut petrece episodul de
care are ştiinţă acelaşi Porphyrios:
zece ani după sosirea în Grecia Magna,
societatea pitagoreicilor dobândise atâta putere economică şi politică, încât
şi-a atras asupră-şi represaliile din 508 î.H.. Perioada activităţii de la
Crotona se sincronizează perfect cu un eveniment militar de cea mai mare
însemnătate: campania antiscitică a lui Darius, care traversează ţara de
origine a discipolului - făcând astfel plauzibilă împrejurarea că, spre
deosebire de ceilalţi pitagoreici, Zalmoxis nu s-a îndreptat direct spre
ţinutul natal (ajuns într-o oarecare dependenţă de nou-întemeiata satrapie Skudra), ci a făcut o escală
în Egipt, teocraţia de pe Nil aflându-se la rândul său sub ocupaţia lui Darius,
dar având şi mijloacele de a încuraja ori chiar organiza mişcări antipersane,
chiar la mari distanţe. Itinerariul lui Zalmoxis nu poate fi disociat de acest
context: perioada istorică în discuţie este, să nu uităm, una în care în Mediterana Orientală şi Pontul Euxin au fost puse în mişcare
numeroase resurse apte să pregătească şi să sincronizeze mişcările antipersane:
în 502-499 î.Hr., avea loc răscoala Naxosului, în 499-494 î.Hr., insurecţia ioniană, condusă de tiranul Aristagoras al Miletului, etc., pentru
ca, în 487 î.H., să fie din nou rândul Egiptului
să se răscoale. După cum am putut arăta mai sus, valorificarea paralelei
biografice dintre Zalmoxis şi Pitagora conturează un parcurs biografic al
eroului nostru nu doar verosimil, ci şi - ceea ce este esenţial - de natură a
reuni într-un tot unitar datele deductibile prin lectura raţionalistă a
corpusului de texte „hagiografice” zalmoxiene. În această etapă avem de-a face,
subliniem, doar cu o ipoteză de lucru - de mare probabilitate, dar nu mai mult
de atât. La prima vedere, acest nivel de cunoaştere nu poate fi depăşit,
principalul obstacol constituindu-l caracterul lacunar şi, mai ales, fragmentar
pe care-l au ştirile istorice relative la Zalmoxis. Dispunem însă, din
fericire, şi de un cadru narativ unitar, pe care toate aceste fragmente de
istorisire literară se suprapun perfect. Este adevărat, el nu îl vizează în mod
explicit pe Zalmoxis, ba chiar precede cu veacuri întregi orizontul cronologic
al întâlnirii acestuia cu Pitagora (şi cu atât mai mult pe Herodot şi îndoiala
sa): ne referim la imnul homeric „Eis
Dionysou /Către Dionysos”. Fără a epuiza povestea mitului dionysiac (aşa cum, de
altfel, n-o face nici un text scris, pentru niciun scenariu mitologic),
principalul imn homeric consacrat lui Dionysos relatează un scenariu având
numeroase puncte de corespondenţă cu ştirile despre Zalmoxis: *ipostaza de
adolescent; *căderea în sclavie; *calitatea supraumană; *călătoria în Egipt; *legătura
cu vinul şi viţa de vie; *asocierea cu ursul; *asocierea cu Semele. Multitudinea punctelor de
convergenţă este de natură, pe de o parte, să elimine prezumţia sincronismului
prin hazard a celor două poveşti (explicită în cazul lui Dionysos,
reconstituită pentru Zalmoxis), iar pe de altă parte, să lămurească pe deplin,
şi fără a pune sub semnul întrebării lectura raţionalistă a izvoarelor relative
la saga zalmoxiană, îndoiala exprimată de Herodot - care,
educat fiind într-un mediu cultural aşezat pe tradiţia literară homerică, era
îndreptăţit să afirme, cu gândul la istoria lui Dionysos: „Părerea mea este că
acest Zalmoxis a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora”.
Dacă am insistat asupra acestor aspecte, aparent disjuncte de tematica
studiului de faţă, este pentru că ele permit elucidarea, chiar şi în termeni
probabilistici, a relaţiei dintre Zalmoxis şi cultul dionysiac - relaţie asupra
căreia vom reveni, de altfel, în capitolul consacrat sacerdoţiului. Momentul
căruia îi asociem „mandatul regal” al lui Zalmoxis este, amintim, unul extrem
de complex pentru aşezările politice de la Dunărea de Jos: pe un areal
nedefinit din sudul fluviului, campania persană din 514 î.H. a generat un
sistem instituţional eminamente statal, satrapia
Skudra, faţă de care geţii se aflau într-un neprecizabil raport de
dependenţă, în vreme ce la nordul fluviului, dar la vest de Nistru, se consumau
ultimele momente ale dominaţiei agatârșe
extracarpatice. Între aceşti factori de presiune se aflau atât Histria şi
celelalte emporii ale Imperiului Pontic Miletian, o vreme vasal perşilor, cât
şi acei geţi care se opuseseră militar înaintării persane, dar fusese înfrânţi.
Izvoarele sunt explicite în a asocia acestor geţi o instituţie regală: dacă
prezenţa unui rege în fruntea oştirii înfrânte la 514 î.H. este doar o deducţie
logică, regele şi instituţia sa sunt direct numite, cu referire la geţi,
imediat ce vine vorba despre gazda lui Zalmoxis (pe care noi îl presupunem a fi
acelaşi cu conducătorul de la 514 î.H.) şi despre Zalmoxis însuşi. O diferenţă
fundamentală îi separă pe cei doi, judecând după mijloacele de acţiune politică
de care puteau dispune: dacă cel dintâi avusese la dispoziţie o armată,
suficient de puternică pentru a îndrăzni să se opună uriaşei forţe persane şi a
nu se dispersa după înfrângere, cel de-al doilea îşi începea domnia lipsit de
acest instrument al exercitării puterii - singura pârghie pe care o putem
presupune a fi fost la îndemâna noului rege fiind cea pe care sursele antice o
menţionează aproape explicit: un sacerdoţiu, o organizaţie de cult
preexistentă, îndeajuns de autoritară în societatea getică, dar cu resurse
(relaţionale în primul rând, fără îndoială însă că şi economice) care nu puteau
proveni din, ori numai din această zonă. Cu
rezervele necesare, apreciem că sacerdoţiul în cauză este cel consacrat lui
Dionysos. Cel dintâi temei pe care-l avem în formularea unei atari
prezumţii, în afara raţionamentului mai sus expus, este precizarea lui Herodot,
potrivit căreia „singurele zeităţi pe care le adoră tracii sunt Artemis, Dionysos şi Ares”. Desigur, informaţia are un caracter relativ, de vreme
ce Herodot însuşi adaugă, în continuare, că primii care fac excepţie sunt
conducătorii tracilor, care l-ar venera pe Hermes,
ba chiar ar pretinde că sunt descendenţii acestuia - dar cuprinderea spaţiului
tracic în larga arie de răspândire a cultului dionysiac şi caracterul
eminamente universal pe care acesta pare a-l fi dobândit încă din vremuri
prehomerice, este indisputabil. Ceea ce ne interesează aici este nu asocierea
de rit şi credinţe care s-ar putea stabili între Dionysos şi Zalmoxis, ci
faptul că personajul istoric Zalmoxis pe care ni-l relevă scenariul biografic
reconstituit mai sus se mişcă pe coordonate geografice în care prezenţa
unei/unor organizaţii cultuale dionysiace este documentabilă fără echivoc. Fără
a intra în detalii, vom aminti că, chiar în anii în care Pitagora şi anturajul
său se află în sudul Italiei, la Cumae, Crotona şi în alte aşezări ale Greciei
Magna, exercitarea misterelor dionysiace, ale căror ecouri pot fi identificate
şi în imnurile sacre pitagoreice, este înregistrată de mai multe inscripţii. În
ceea ce priveşte Egiptul, pe care Zalmoxis îl va vizita după stagiul crotonian,
relaţiile sale cu Dionysos sunt de mare durată şi complexitate - în acest caz, fiind de amintit că zeul
traco-grec este asociat lui Osiris încă din epoca la care ne referim, fapt
consemnat atât de Herodot, cât şi, mai târziu, de Plutarh. Nu putem face
abstracţie, în chestiunea pe care o analizăm, de faptul că ultimul suveran al Egiptului faraonic, generalul Ahmoses al II-lea (mort în 526 î.H.),
este cel care aprobă întemeierea coloniei miletiene Naucratis, ocupă Ciprul şi încheie alianţe cu Lydia şi cu Samosul
întâlnirii dintre Pitagora şi Zalmoxis, ţări din care angajează mii de
mercenari pentru războiul cu perşii. Pe acest general, atât Herodot, cât şi o
serie de texte egiptene îl descriu ca un mare băutor de vin; dacă acest aspect
indică un practicant al cultului dionysiac, este greu să ne pronunţăm - cert
este însă că faraonul ridică mai multe temple închinate triadei Isis-Osiris-Horus (la Memphis, Sais, posibil Abydos etc.),
iar înflorirea excepţională a cultului dionysiac în Egipt, (care ajunge,
după înlăturarea dominaţiei persane, cel puţin să egaleze divinităţile
tradiţionale), ne obligă să luăm în considerare ampla sa difuzare, fie şi underground,
în perioada de ocupaţie. În cealaltă extremă a spaţiului traversat de
itinerariile lui Zalmoxis, avem o bună documentare a exercitării misterelor
dionysiace la Olbia, unde
protagoniştii ritului sunt chiar regii sciţi. Cât priveşte atestarea cultului
dionysiac în spaţiul grecesc, subiectul este atât de amplu analizat, încât nu
mai este necesar să insistăm - decât, poate, pentru a evoca o dată în plus
ştirile despre relaţiile lui Zalmoxis cu atenieni, după reîntoarcerea sa în
Geţia. La vremea întoarcerii sale printre geţi - fapt petrecut, conform
reconstituirii de mai sus, după anul 508 î.H. - personajul istoric Zalmoxis ar
fi avut în jurul a 30 de ani, o vârstă potrivită pentru a se impune, în baza
averii şi educaţiei dobândite şi, mai ales, a relaţiilor şi anturajului său, ca
sfetnic reformator al relativ înapoiatului regat nord-tracic. Ştim, de la
Herodot, că el a fost primit chiar la curtea regală (dată fiind cronologia mai
sus stabilită, nu este exclus ca regele care l-a primit să fie cel care a
condus lupta împotriva lui Darius al peşilor) - şi tot Herodot ne spune că,
ulterior, Zalmoxis a ajuns el însuşi
rege. Ne reîntoarcem la textul lui Platon, pentru a sublinia o nouă
verificare a cronologiei reconstituite: în „Charmides”, Socrate este pus să
afirme că s-a întâlnit cu medicul lui Zalmoxis puţin înaintea asediului de la
Potideea, din 429 î.H.; la data întâlnirii, pentru medicul militar trac,
Zalmoxis era deja „zeu”, adică decedat şi sanctificat - un indice sugerând că o
domnie rezonabil de longevivă a lui Zalmoxis a acoperit prima treime a
secolului V î.H..
3. Geţia în vremea
regalităţii zalmoxiene:
La
mai puţin de o generaţie după ce Darius I al Persiei şi-a împins uriaşa armată
în vestul şi nordul Pontului, în ţinuturile de la Dunărea de Jos pot fi
constatate două mari modificări ale peisajului politico-militar: dispariţia
autorităţii persane şi, respectiv, refluxul hegemoniei scito-agatârșe.
Relativul sincronism dintre cele două mutaţii nu ne îngăduie să explicăm pe
de-a-ntregul pe una prin cealaltă; este mai mult decât evident că un al treilea
factor a participat nemijlocit la această reaşezare geostrategică, iar acesta
nu putea fi decât neamul geţilor. La fel de evident este însă şi faptul că,
pentru a obţine această dublă emancipare, indiferent dacă prin acţiune sau
inacţiune politică şi militară, este obligatoriu ca geţii să se fi manifestat
ca un organism etno-politic bine definit. În consecinţă, trebuie să admitem şi
faptul că un atare organism era personificat printr-o instituţie de genul
regalităţii - existenţa unui Zalmoxis istoric dobândind şi un argument
logico-istoric, pe lângă cele din sfera interpretării integrate a izvoarelor
literare, mai sus expuse. Să detaliem:
departe de a fi o aventură militară sfârşită printr-un eşec, aşa cum se
pronunţă izvoarele greceşti contemporane şi ulterioare, campania persană din
514 î.H. are consecinţe de durată în zona Pontului Stâng, cea mai importantă
dintre ele fiind instituirea unui organism eminamente statal: provincia
imperială (satrapia) Skudra. După cum relevă sursele persane, acestei provincii
i-au fost arondate trei populaţii, distincte din punctul de vedere persan:
„yauna takabara” (termen prin care erau desemnaţi ionienii, „skudra” (etichetă
pentru ansamblul neamurilor tracice sud-dunărene şi „saka paradraya” - sub această ultimă denumire fiind identificabili
sciţii (cel mai probabil doar cei agatârşi) şi geţii subordonaţi acestora
(disjunşi de restul tracilor în viziunea persană, ca unii care făcuseră
opoziţie armată, în avangarda sciţilor), ori exclusiv geţii, dacă luăm în
considerare faptul că înglobarea sciţilor (şi, în general, a oricăror populaţii
nord-dunărene şi nord-pontice) într-un organism administrativ persan este o
ipoteză cu totul neadmisibilă. În anii imediat următori decesului lui Darius I,
când fiul şi succesorul acestuia, Xerxes,
recruta în Tracia trupe pentru campania împotriva coaliţiei greceşti, izvoarele
ne dezvăluie o cu totul altă situaţie: deşi satrapia Skudra continuă să fie
consemnată în listele imperiale persane, iar tracii sunt efectiv mobilizaţi în
armata lui Xerxes, furnizând chiar şi corăbii pentru războiul cu grecii, orice
referire la „saka paradraya” dispare. Distrugerile suferite de Histria în acest răstimp confirmă
faptul că nu ne aflăm în faţa unei omisiuni generate de hazard, ci reflectă
evenimentele dramatice petrecute în apropierea gurilor Dunării: indiferent de
datele conflictului care a dus la o asemenea distrugere (represalii persane
pentru o „defecţiune” a coloniei istriene în anii 514/513 î.H., efectul
contraofensivei scitice, consecinţele răscoalei Miletului ori manifestarea
vreunei insurecţii getice, petrecută eventual la îndemn atenian), este limpede
că autoritatea persană nu a atins Dunărea decât pentru scurtă vreme.
Într-un fel sau altul, evenimentele din Ionia se repercutează în Pontul Stâng
şi, de aici, asupra regatului getic al lui Zalmoxis. Astfel, după ce s-a retras
din forţa navală mobilizată de perşi pentru cucerirea arhipelagului Cicladelor,
flota Miletului intră, în vara anului 498 î.H., în Helespont şi capturează
Bizanţul şi alte oraşe de coastă, tăind Skudra de restul Imperiului. În
următorii trei ani, coastele sud-vestice ale Pontului Euxin vor fi scena mai
multor bătălii navale, iar în primăvara anului 494 î.H., când perşii încep
asediul Miletului, metropolele ioniene aliate (printre care şi Samosul)
mobilizează în ajutorul său o flotă de 353 de corăbii - forţă care va fi
însă înfrântă, permiţând cucerirea Miletului până în toamnă, precum şi
reinstituirea controlului persan asupra Strâmtorilor şi bazinului pontic.
Coroborând aceste evenimente cu omisiunea din inscripţii a populaţiilor de la
nord de linia Munţilor Balcani, putem admite că reinstituita autoritate persană
asupra Skudrei nu se mai exercita şi asupra populaţiilor de pe cursul Dunării
de Jos - unde ştim că se manifestă trei grupări etno-politice principale: fără
a-i mai lua în calcul şi pe coloniştii greci, este vorba despre sciţii nord-pontici ai lui Idanthyrsos şi Ariapeithes, agatârşii lui Spargapeithes şi geţii lui
Zalmoxis. În cazul celor dintâi, evenimentele istorice ulterioare vor
dovedi o implicare de durată în regiunea gurilor Dunării, începând chiar din
perioada confruntărilor ioniano-persane şi până târziu, spre sfârşitul
secolului III î.H. - fără ca în tot acest interval să avem atestat fie şi cel
mai mic indice al vreunei colaborări scito-getice şi cu atât mai puţin al
vreunei hegemonii exercitate de primii asupra celorlalţi. În ceea ce-i priveşte
pe agatârşi, ultima implicare a lor în problemele Dunării de Jos pe care o
reţin izvoarele este conflictul dintre regele lor Spargapeithes şi cel al
sciţilor nord-pontici, Ariapeithes, soldat cu moartea celui de-al doilea.
Dimpotrivă, geţii şi regatul lor vor fi, în generaţiile ce urmează, tot mai
vizibili în izvoarele istorice. Problema localizării geografice riguroase a
regatului lui Zalmoxis este una care, la nivelul actual al reconstituirilor,
rămâne deschisă. În linii generale, se poate admite că acest organism
etno-politic este de căutat pe ambele maluri ale Dunării de Jos, pe spaţii
largi, atingând versanţii nordici ai Munţilor Balcani, respectiv, pe cei sudici
ai Carpaţilor de Curbură - ceea ce, în termeni arheologici, corespunde complexelor culturale Dobrina-Ravna şi Bârseşti, poate Bârseşti-Ferigile. Faptul că aceste arii culturale prezintă un
pronunţat caracter de influenţă grecească şi de interferenţă traco-scitică
(trimiterea la „saka paradraya” din inscripţiile iraniene fiind directă),
precum şi faptul că în cele două-trei arii se vor evidenţia, în secolele ce
urmează, cele mai importante nuclee de putere getică, constituie argumente
suplimentare pentru această localizare. Nu este exclus ca între aceste arii să
se fi stabilit (sincron cu evenimentele din 514 î.H. ori mai devreme, ca efect
ale pătrunderilor scito-iraniene în spaţiul dunărean), o anumită ierarhie,
respectiv, ca gruparea geţilor dunăreni corespunzând ariei Dobrina-Ravna să fie
exercitat o oarecare hegemonie asupra celorlalte, în temeiul controlului asupra
coridorului fluvial şi al „filtrării” relaţiilor cu lumea pontică; la fel de
bine, însă, putem lua în considerare şi posibilitatea ca iniţiativa integrării
grupărilor din cele trei arii să fi venit dinspre nord, sub o oarecare „umbrelă
agatârșă”, în condiţiile epuizării militare a grupării dunărene, după
confruntarea cu oastea lui Darius. Cert este faptul că nici regatul zalmoxian
şi nici vreo altă construcţie politico-militară getică nu pot fi căutate în
afara acestui spaţiu - şi la fel de cert este şi faptul că, pentru acest spaţiu
şi această epocă, investigaţiile arheologice au surprins câteva mutaţii uşor
asociabile unei „amprente Zalmoxis”. Cele mai
spectaculoase atari descoperiri oglindesc un fenomen socio-militar excepţional.
Teritoriul mai sus amintit este împânzit de fortificaţii de mai mică ori mai
mare însemnătate. La Dumbrăveni-Vrancea,
cetatea de pământ are, în vremea lui Zalmoxis, o vechime de mai multe
generaţii; dacă existenţa ei poate fi legată de manifestarea voinţei politice a
unei şeferii tribale, este semnificativ faptul că nimic din dramaticele
evenimente petrecute la sfârşitul secolului VI î.H. şi în primii ani ai celui
următor - înfrângerea geţilor în campania persană, mişcările agatârșe legate de
acelaşi moment ori de confruntarea cu sciţii etc. - nu pare să afecteze în
vreun fel aşezarea: cetatea îşi continuă netulburată existenţa până spre
sfârşitul secolului V î.H., iar comunităţile locale legate de aceasta vor
dăinui şi-şi vor dovedi vitalitatea încă cel puţin o jumătate de mileniu de
acum încolo. Alte cetăţi îşi fac apariţia chiar în acest răstimp, aşa cum este
cazul celei de la Orbeasca de
Sus-Teleorman (care ia fiinţă prin fortificarea unei aşezări
preexistente şi pare să răspundă nevoilor de siguranţă ale aşezărilor civile de
pe o arie mai largă, în care este cuprinsă şi locuirea de la Alexandria), posibil şi a celor de la Trivalea-Moşteni şi Albeşti; de asemenea, tot acum pare a
fi realizat şi primul nivel de fortificare de la Tipia Ormenişului-Braşov, pe platoul acum nivelat urmând a se
ridica, trei veacuri mai târziu, cetatea dacică clasică. Dimpotrivă, lunca şi
câmpia deschisă a Dunării, în care fiinţaseră anterior aşezările de la Piscu Crăsani, Popeşti, Pleaşov etc.,
par a fi fost părăsite, locuirea statornică urmând a fi reluată abia după
două-trei generaţii. Dacă simpla existenţă a cetăţilor nu poate fi pusă în
legătură cu o autoritate supralocală, faptul că în acelaşi spaţiu sunt atestate
corpuri profesionalizate de luptători călare probează că anumite centre de
putere îşi exercitau, deja, puterea la distanţe apreciabile. Cu certitudine, un
astfel de centru trebuie căutat în Subcarpaţii
ariei Ferigile: aici au fost identificate mai multe necropole ilustrând
concentrarea într-o aceeaşi comunitate locală a zeci, poate chiar sute de
luptători, parte însemnată dintre aceştia fiind călăreţi şi etalând un statut
social-economic superior, rezultând mai curând din exercitarea profesiunii
militare decât din aproprierea bunurilor comunitare - situaţie contrastând
oarecum cu cea ilustrată de necropolele din aria Dobrina-Ravna, care probează,
în schimb, o relativ intensă participare la comerţul cu emporiile Pontului
Stâng, dar, se pare, şi o polarizare mai accentuată spre viitorul centru
politic de la Sboryanovo. Se poate
afirma, aşadar, că societatea getică cunoştea, la cumpăna dintre secolele VI şi
V î.H., un stadiu de dezvoltare care, fără a atinge rafinamentul organizaţional
al lumii urbane greceşti, cumula deja suficient de multe elemente de
arhitectură socială supratribală. Consemnarea explicită a existenţei unor regi
atestă existenţa unui/unor regate; faptul că, cel puţin în cazul regatului
getic, transferul de putere de la Antidareic
(sau oricine va fi fost regele la curtea căruia a sosit eroul pitagoreic) la Zalmoxis se face fără a implica
principiul dinastic dovedeşte că instituţia regatului getic nu se limita la
arhitectura socio-organizaţională a formaţiunilor tribale - care, firesc,
continua să constituie „osatura” aşezământului social. La acest aspect trebuie
să adăugăm existenţa unui corp militar profesionalizat şi, incontestabil,
recrutat din pătura aristocratică ori asimilat acesteia - aceeaşi observaţie
fiind de făcut în cazul organizării sacerdoţiale, indiferent cum va fi fost
structurată aceasta. Nu în ultimul rând, subliniem că ne aflăm, în spaţiul
getic al confluenţei dintre secolele VI şi V î.H., în faţa unei societăţi
deschise - prin integrarea în categoria elitelor getice a unor elemente alogene
(cele scito-agatârșe fiind implicit nominalizate, cele greco-pontice fiind cel
puţin prezumabile), ca şi prin largile contacte comerciale şi culturale cu
polisurile Pontului Stâng şi, prin acestea, cu alte orizonturi - resimţind,
astfel, consecinţe ale unor mutaţii politice, culturale, social-economice etc.,
de la mari distanţe. Pe acest fond, modul distinct în care geţii s-au raportat
la marile evenimente ale epocii şi consecinţele de durată ale acestor raportări
reclamă, ca o necesitate logico-istorică, existenţa unor factori interni de
formare a voinţei politice. Personajul istoric Zalmoxis, căruia, cu
inevitabilele limite probabilistice, i-am reconstituit mai sus biografia
(scenariul propus având cel puţin calitatea că se validează prin întregul
corpus de texte „hagiografice”, fără a adăuga nicio prezumţie nejustificată
metodologic), reprezintă deopotrivă cauza şi efectul rapidei evoluţii a societăţii
getice din orizontul cronologic analizat. Semnificaţia acestui moment, în
temeiul căreia poate fi explicată şi aparent surprinzătoarea glorie postumă a
acestui personaj, înăuntrul propriei societăţi, dar şi în cele de contact
mijlocit, este aceea a întemeierii - însă nu a unei religii, aşa cum s-a
presupus în istoriografia modernă, ci a unei organizări statale, şi nu neapărat
ca acţiune programatică, ci implicit, prin valorificarea elementelor
constitutive ale organizării statale. Chiar dacă statul getic nu apare în
vremea lui Zalmoxis - ori, cel puţin, nu-şi manifestă existenţa într-un mod
astăzi perceptibil - procesul de materializarea instituţiilor sale îşi are
originea în starea de lucruri din epoca sa şi, într-o măsură pe care n-o putem
determina, în deciziile acestui personaj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu