CARTEA BIBLICĂ
„APOCALIPSA” - COMENTARIU APROFUNDAT PE
CAPITOLE!
Capitolul 1:
Este vrednic de luat în seamă că apostolul Ioan a fost instrumentul ales
de Dumnezeu pentru a ne comunica această scriere - ultima din Noul Testament,
atât de diferită de Evanghelia şi de Epistolele aceluiaşi apostol. Dar nu este
singura dată când lui Dumnezeu I-a plăcut să prezinte prin mijlocirea aceluiaşi
scriitor subiecte care oferă cele mai mari contraste. Astfel, de exemplu, acela
care este numit apostolul netăierii împrejur a fost totuşi martorul lui Hristos
pe lângă aceia care fuseseră iudei şi care erau în primejdie să se întoarcă la
poruncile mozaice. Lui, si nu lui Petru
sau lui Iacov, i-a fost încredinţat
acest mesaj final şi hotărâtor al harului care invita pe evrei să rupă orice
legătură cu o închinare pământească, pentru a se lipi de Hristos slăvit în Cer.
La fel, în gândul lui Dumnezeu, apostolul Ioan, acest martor al harului si al
adevărului care au venit prin Iisus Hristos, era instrumentul cel mai potrivit
pentru a descoperi judecăţile viitoare. Cauza morală a acestui fapt este
limpede. Dacă Hristos este lepădat ca obiect al credinţei şi izvor unic al
harului, El devine neapărat executorul judecăţii. Găsim acest adevăr stabilit
într-un chip precis de Domnul însuşi în Evanghelia lui Ioan (capitolul 5). După
cum Hristos fusese lepădat altădată de poporul evreu, harul şi adevărul pe care
El le adusese erau de asemenea pe punctul de a fi nerecunoscute si părăsite în
întregime de aceia care purtau Numele lui Hristos pe Pământ. În aceste
împrejurări, Ioan, mai mult ca oricare altul, era potrivit să desfăşoare
înaintea noastră viziunile solemne ale judecăţilor prin care Dumnezeu avea să revendice
drepturile dispreţuite ale Fiului Său; judecăţi providenţiale mai întâi, apoi
executate de Hristos care vine în persoană pentru a zdrobi pe vrăjmaşii Săi. Astfel,
cu toate că Evanghelia lui Ioan si Apocalipsa prezintă în forma lor, în
subiectul lor si în concluziile lor, contrastele cele mai accentuate, mai
presus de toate, aceste două cărţi aduc înaintea noastră Persoana Domnului Iisus,
ca fiind Acela în cinstea si spre slava Căruia Dumnezeu vrea să facă să tindă
toate lucrurile. Acesta este motivul pentru care în orice vreme, dar mai ales
în perioadele de încercări şi de persecuţii, unele suflete, incapabile poate de
a pătrunde înţelesul viziunilor Apocalipsei, au găsit, privindu-L pe Hristos în
această carte, o adâncă edificare şi o mângâiere de nespus, în timp ce prea
adesea comentariile savanţilor n-au făcut decât să-l usuce, adică să-l
lipsească de seva sa. Apocalipsa
este „Descoperirea lui Iisus Hristos,
pe care Dumnezeu I-a dat-o”. Hristos
este privit ca om. Chiar în Evanghelia după Ioan, atât de plină de parfumul
divinităţii Sale, această poziţie vrednică de remarcat pe care Fiul lui
Dumnezeu a luat-o este frecvent, dacă nu constant reamintită. El ne este
prezentat aici ca Acela pe care Tatăl „L-a trimis” pe Pământ si care trăieşte
„prin Tatăl” (Ioan 6.57). în Apocalipsa îl vedem cu adevărat om, fie în Cer,
fie pe Pământ. În Evanghelia lui Ioan, Iisus spune că Tatăl I-a dat să aibă
viaţa în El însuşi. Nimic nu arată mai bine cât de deplin acceptă El poziţia de
om la care S-a coborât. În El era viaţa; mult mai mult, El era această viaţă
veşnică care era la Tatăl înainte de întemeierea lumii; şi cu toate acestea,
devenit om prin puterea harului lui Dumnezeu, toate cuvintele Sale sunt în
armonie cu această umilă poziţie pe care El a luat-o aici pe Pământ. În slavă,
El este absolut la fel, cum îl arată cartea de care ne ocupăm.
„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care
I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi…” Aceasta este calificarea dată
acelora cărora se adresează descoperirea. Nu este vorba aici despre titlul de
copii ai lui Dumnezeu care le aparţine deoarece au crezut în Numele Domnului Iisus!
Aceasta caracterizează Evanghelia care, într-un chip special, este descoperirea
harului si a adevărului în Iisus Hristos, Fiul unic al Tatălui. În Apocalipsă,
Dumnezeu face cunoscut ceea ce El va arăta „robilor” Săi, lucrurile care
trebuie să se întimple în curând; şi acest titlu de robi se potriveşte tot atât
de bine nouă, creştinilor, cât şi acelora care vor fi cu Dumnezeu într-o altă
legătură, după ce noi vom fi fost plecaţi din lume. Nu este vorba de a
descoperi lucrurile care erau în Hristos înainte de toti vecii, ci de a
dezvălui marile fapte prin care Dumnezeu este pe punctul de a arăta lumii slava
primului-născut. „Şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne, trimiţând prin
îngerul Său la robul Său Ioan.” Nu fără dreptate un înger este întrebuinţat
aici, pentru a comunica descoperirile lui Dumnezeu. Evanghelia ne vorbeşte
despre viaţa veşnică care este în Fiul şi care, prin har, este dată credinciosului.
De aceea vedem aici că Duhul Sfânt singur poate să administreze şi să facă să
fie cu folos o astfel de favoare, după sfaturile lui Dumnezeu şi dispoziţiile
pe care dragostea Sa le-a luat. Dar aici avem viziuni - viziunile căilor
judecătoreşti ale lui Dumnezeu si a judecăţii pe care avea să o atragă asupra
omului nelegiuirea sa crescândă. Iată de ce „El le-a făcut-o cunoscută, trimiţând
prin îngerul Său, la robul Său Ioan.” Avem aici o deosebire vrednică de luat în
seamă între Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsă. În Evanghelie, Ioan fără
îndoială vorbeşte ca unul care a văzut pe Domnul, care a trăit alături de El si
care poate să dea chezăşie personal despre ceea ce ne comunică; dar el nu
vorbeşte decât rar despre sine însuşi şi, când o face, se şterge în aşa fel pe
sine însuşi, încât s-a pus în discuţie dacă este el cu adevărt „ucenicul pe
care îl iubea Iisus”. Această concluzie este inexactă, dar faptul că s-a putut
trage o astfel de concluzie arată cât de puţin scriitorul s-a impus. Noi
regăsim aceasta într-un fel şi mai caracteristic în Epistolele lui Ioan, care,
fie că se adresează totalităţii comunităţii creştine, unei familii sau unui
prieten, au drept ţintă unică să pună pe copiii lui Dumnezeu, prin mijlocirea
lui Hristos, în părtăşie directă cu Dumnezeu însuşi. Un apostol insuflat scrie,
şi diferitele mădulare ale familiei lui Dumnezeu, ca şi slujitorii lui
Dumnezeu, sunt recunoscuţi la locul care le aparţine. Dar în acelaşi timp,
scriitorul însuşi dispărând, pentru a spune astfel, Acela care este Dumnezeu si
Tată învaţă, mângâie şi înştiinţează direct pe ai Săi. Nu este aşa în
Apocalipsă. Dumnezeu dă o descoperire lui Iisus, Iisus o transmite prin îngerul
Său robului Său Ioan şi prin el altor robi. Iată un fel de comunicare cu totul
excepţională în Noul Testament. Pentru ce Dumnezeu nu ne arată El aici direct
căile Sale şi nu ni Se adresează într-un fel nemijlocit, cum o face în alte
părti? Motivul este pe cât de solemn, pe atât de plin de învăţăminte. Găsim
ceva asemănător în Vechiul Testament. Dumnezeu nu Se adresează aici totdeauna
direct poporului Său. El a făcut-o la origine, când cu gura Lui însăşi El a
rostit cele zece porunci; dar mai târziu El S-a slujit de mijlocitori. De
obicei Dumnezeu trimitea lui Israel soli şi anume profeţi care vorbeau în
Numele Domnului. Mai întâi ei se adresau întregului popor; dar a venit timpul
când înştiinţarea lui Dumnezeu, cu toate că era destinată să fie comunicată
întregului popor, nu i-a fost trimisă direct, ci a fost încredinţată unui
singur martor, Daniel, ales dintre toti. Examinînd ceea ce a adus această
schimbare în căile lui Dumnezeu cu privire la Israel, găsim cheia schimbării
asemănătoare care se observă când trecem de la restul Noului Testament la
Apocalipsă. Când fiii lui Israel se îndepărtaseră de Dumnezeu şi când, în ochii
Săi, această nepăsare a fost totală şi definitivă, când nu numai cele zece
seminţii, ci chiar Iuda şi casa lui David, ultima legătură între Dumnezeu şi
poporul Său, dăduseră greş, atunci Dumnezeu nu Se mai adresează poporului, ci
unui singur slujitor ales si credincios, din care El a făcut martorul Său. Era
un semn sigur că, pentru prezent, totul se sfârşise şi că nu mai exista
legătură directă între Dumnezeu şi un popor pe care El nu mai putea să-l
recunoască drept al Său. Ce gravitate în această situaţie! Dar în vremurile
cele mai grele chiar, Dumnezeu Se arată credincios. Ar fi cu totul greşit să gândim
că, cu toată trista stare de lucruri în care se găsea Israel, Daniel şi cei
trei prieteni ai săi au fost personal mai puţin plăcuţi lui Dumnezeu decât
David. Ochii Săi se odihneau plini de har şi cu o extremă mulţumire asupra unui
slujitor care răspundea propriilor Sale sentimente pentru poporul Său. Tocmai
din cauza aceasta Daniel a primit de la Dumnezeu o favoare atît de
excepţională. Şi într-un sens, era mai bine să fii Daniel în mijlocul ruinelor,
decât să ocupi cea mai bună poziţie într-o vreme de prosperitate. Este o mai
mare dovadă de credincioşie să rămâi neclintit în mijlocul neorânduielii, decât
atunci când totul îşi urmează cursul său regulat. Harul se ridică totdeauna la
înălţimea fiecărei greutăţi. Să aplicăm acum ceea ce am spus la timpul de faţă si
la împrejurările prezente. Cât este de serios să ne gândim că în vremea lui Ioan
chiar, Biserica lui Dumnezeu intrase într-o stare de lucruri asemenea aceleia
despre care am vorbit relativ la Israel. Poziţia lui Ioan este asemănătoare
aceleia a lui Daniel. Lui i se adresează comunicările Domnului Iisus, în timp ce
Biserica, care purta încă pe Pământ numele lui Hristos, este lăsată deoparte.
Harul era încă acolo pentru a trezi si îndemna, totuşi Iisus nu Se adresează
decât robului Său Ioan şi nu Bisericii. Chiar scrisorile din Apocalipsă,
capitolul 2 şi capitolul 3, nu sunt trimise direct acestora, ci îngerilor lor.
Totul ne aşază astfel sub impresia acestui serios adevăr în legătură cu starea
Bisericii. Ioan, „a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia
lui Iisus Hristos, toate lucrurile pe care le-a văzut” (Apocalipsă 1,2). Aceste
cuvinte nu înseamnă adevărul în general, nici Evanghelia îndeosebi, cu toate că
este neîndoielnic că Ioan a predicat Evanghelia şi că el a hrănit Biserica cu
ajutorul adevărului în întregime. Dar nu este acesta subiectul Apocalipsei,
nici înţelesul acestor cuvinte. Aici totul este limitat la ceea ce Ioan a
văzut. Această remarcă este importantă pentru a înţelege forţa acestui pasaj şi
caracterul cărţii. Astfel, dincolo de ceea ce apostolul avea în comun cu
ceilalţi creştini şi ceea ce el primise deja pentru a le-o cominica în lunga sa
viaţă predată în slujba lui Hristos, el primeşte acum cuvântul lui Dumnezeu şi
mărturia lui Hristos sub un nou aspect. De aici rezultă că numai o necredinţă
neştiutoare poate să trateze în chip uşuratic sau nepăsător viziunile
apocaliptice, deoarece ca şi Evangheliile şi Epistolele, ele sunt cuvântul lui
Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, prezentate aici, este adevărat, sub
forma profetică care se potrivea scopului pe care Dumnezeu Şi-l propunea.
Astfel se găseşte judecată lămurit tendinţa prea comună de a considera
Apocalipsa ca având o valoare îndoielnică şi o autoritate nesigură si nu putem
decât să dezaprobăm cu o dreaptă indignare pe aceia care, savanţi poate în
felul lumii, nu s-au temut, în nebunia lor, să atace această carte. Trebuie să
fim de acord, fără îndoială, că Apocalipsa nu este destinată zidirii directe a
creştinului, în poziţia care este proprie lui. Dar ea nu este pentru aceasta
mai putin cuvântul lui Dumnezeu si mărturia lui Iisus Hristos şi, ca atare,
zideşte indirect, vestind soarta care aşteaptă pe aceia care dispreţuiesc pe
Dumnezeu şi fac voia lor proprie în ciuda Descoperirii Sale. Cuvintele celui de
al treilea verset, de o forţă care cuprinde pe toti credincioşii din aceste
timpuri si din acelea care vor urma, tind la acelaşi scop. Nu par ele anume
scrise totodată pentru încurajarea slujitorilor lui Hristos si pentru
condamnarea dinainte a îndoielilor şi a împotrivirilor copilăreşti ale
necredinţei? „Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei
prorocii şi păzesc cele scrise în ea, căci timpul este aproape!”, acesta este
motivul care ne este dat pentru a păzi lucrurile scrise în profeţie: şi noi
trebuie să le cântărim cu seriozitate. Nu, cum se afirmă adesea, pentru că noi
ne găsim în mijlocul împrejurărilor prezise sau pentru că creştinii (şi
Biserica) vor avea de trecut prin necazurile pe care le descrie profeţia.
Această carte chiar ne arată Biserica luată în Cer, dincolo de scena
necazurilor şi a judecăţilor. Nu; motivul care ne este dat în versetul 3 este
sfânt, în mod remarcabil potrivit celor care merg prin credinţă şi nu prin
vedere şi în întregime liber de orice consideraţie egoistă. „Vremea este
aproape”; deci ea n-a sosit, pentru ca noi să avem să o srăbatem în întregime
sau în parte, dar ea este aproape. De aceea Dumnezeu scrie pentru a ne mângâia
a ne îndemna şi, într-un fel general, pentru a ne binecuvânta, oricare ar fi
nevoile noastre. El socoteşte ca sigur că noi ne interesăm de tot ceea ce El
binevoieşte să ne aducă la cunoştinţă. Este fals principiul care pretinde că noi
nu putem să scoatem folos decât din lucrurile care ne privesc personal şi din
împrejurările actuale prin care noi trecem. După prefaţă (versetul 1-3) vine
salutul, a cărui formă deosebită se potriveşte perfect cărţii Apocalipsei.
„Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia”. Această adresă diferă în
întregime de acelea pe care le găsim în alte cazuri. Îl vedem pe apostolul Pavel, că scrie sfinţilor din
cutare sau cutare localitate, unei biserici sau chiar bisericilor dintr-un
ţinut; dar numai aici este vorba de un număr hotărât de abiserici şi de un număr a cărei semnificaţie simbolică
este bine cunoscută. În limbajul profetic sau simbolic şapte înseamnă în mod
invariabil desăvârşirea spirituală. Cu toate că este în afară de îndoială că
scrisorile pe care le găsim aici au fost adresate în mod literal bisericilor
menţionate, pare tot atât de sigur că răsunetul lor este cu mult mai întins.
Cele şapte biserici din Asia au fost alese şi scrise în aşa fel ca să prezinte
acelora care au urechi de auzit, ciclul complet al mărturiei Domnului aici pe
Pământ atâta vreme cât va exista ceea ce, ca răspundere, dacă nu ca realitate,
va avea caracterul de biserică. Oricât de slabă şi de mizerabilă poate fi
starea de lucruri, există totuşi o mărturie ecleziastică a cărei urmă noi n-o
mai găsim începând din capitolul 4. Deci numai atâta timp cât există aici pe
Pământ responsabilitatea Bisericii, aceste epistole îşi găsesc aplicarea lor. „Ioan,
către cele şapte biserici care sunt în Asia: „Har si pace de la Cel care este,
Cel care era şi Cel care vine”. Salutarea nu este aici din partea Dumnezeului
şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, ca în cea mai mare parte a Epistolelor
Noului Testament, ci din partea lui Dumnezeu privit în esenţa Sa, Acela care
este neschimbat, care există totdeauna Acelaşi, care este şi care era si care
vine. Aceasta leagă existenţa Sa prezentă cu viitorul ca si cu trecutul. „Şi de
la cele şapte Duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie”. Duhul Sfânt
este înfăţişat aici sub un punct de vedere cu totul diferit de acela care se
găseşte în celelalte părţi ale Noului Testament. Este o aluzie evidentă la
pasajul din Isaia 11.2, unde se găseşte descrisă puterea înşeptită a Duhului
Sfânt în legătură cu cârmuirea, persoana şi împărăţia lui Mesia, dar ea este
aplicată aici într-un chip mult mai larg şi care se potriveşte scopului
profetiei apocaliptice. Aceeaşi remarcă se aplică tuturor citatelor din Vechiul
Testament sau aluziilor care sunt făcute la ele în Apocalipsă. Se întâlnesc
foarte des pasaje care se referă la lege, la psalmi sau la profeţi, dar nu este
niciodată o simplă repetiţie. Aceasta ar avea drept urmare de a ne lipsi de
Apocalipsă, în loc de a ne face să înţelegem şi să strângem pentru folosul
nostru învăţăturile deosebite pe care ea le cuprinde. Dacă identificăm
Ierusalimul lui Isaia cu Noul Ierusalim al lui Ioan, sau dacă se pretinde că
Babilonul lui Ieremia este acela din Apocalipsă, se pierde învăţătura specială
pe care Dumnezeu a vrut să ne-o dea în această carte. Aceasta este una din
principalele cauze ale confuziei în studiul Apocalipsei. Pe de altă parte, dacă
nu plecăm de la descoperirile Vechiului Testament privitor la Ierusalim şi
Babilon sau, în general, de la învăţăturile profeţilor, nu putem să apreciem
sau chiar să pricepem totalitatea Apocalipsei. A despărţi absolut Noul
Testament de Vechiul este o greşeală aproape tot atât de mare ca şi de a nu
vedea în Noul decât o simplă repetiţie a Vechiului. Există între ele o
înlănţuire divină şi era în gândul Duhului ca unul să se refere la celălalt;
dar Apocalipsa are un înţeles mult mai întins şi reprezintă un carecter mult
mai adânc. Lucrurile sunt privite aici după ce Duhul Sfânt a luat locul Său în
creştini şi în Biserică pe Pământ si, mai presus de toate, după ce Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat, a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl şi a împlinit
răscumpărarea. Iată pentru ce, dacă vrei să dai Apocalipsei adevăratul său
înţeles, trebuie să ţii cont de plinătatea de lumină divină răspândită prin
persoana şi lucrarea lui Hristos, ca şi prin prezenţa Duhului în Biserica lui
Dumnezeu. Cele şapte duhuri reprezintă deci plenitudinea şi desfăşurarea
perfectă a puterii Duhului Sfânt lucrând în căile conducătoare ale lui Dumnezeu.
Pretutindeni unde ea este astfel prezentată, contextul arată la ce se aplică
această putere a Duhului. Astfel, în capitolul 3, ea este în legătură cu
Hristos ocupându-Se de Biserică; în capitolul 5, ea este în legătură cu Pământul;
dar nu se găseşte niciodată în Apocalipsă Duhul Sfânt văzut în unitatea Sa şi
formând Biserica într-un singur trup. Noi nu-L vedem astfel decât în Epistolele
apostolului Pavel, unde creştinul este privit în propria sa sferă ca mădular al
trupului lui Hristos. „Şi de la Iisus Hristos, martorul credincios, Cel întâi-născut
din morţi, Domnul împăraţilor Pământului!” Dumnezeu ca atare a fost deci
introdus în caracterul pe care El îl are în Vechiul Testament; Duhul Sfânt ne-a
fost înfăţişat în acelaşi fel si tot aşa este cu Domnul nostru Iisus Hristos,
cum vom vedea. Nimic nu este mai izbitor, mai ales când ne amintim care este
autorul acestei cărţi, decât de a vedea că nu este făcută nicio menţiune despre
legătura lui Dumnezeu cu ai Săi, ca fiind copiii Săi. Nicăieri nu se găseşte
aici descoperirea harului. Iisus Hristos apare ca „martorul credincios”.
Aceasta este evident ceea ce El a fost pe Pământ şi, cu toate că sub o formă
diferită, tocmai acesta este subiectul pe care Ioan îl tratează peste tot.
Apostolul Pavel îl priveşte mai ales pe Iisus glorificat în Cer, dar Ioan se
preocupă totdeauna să-L arate pe Hristos în legătură cu ceea ce El a fost aici
pe Pământ. Dacă-L vede sus ca pe Cel care este Mielul, este Mielul care a
suferit si care a fost înjunghiat pe Pământ. În înviere, El este Cel întâi-născut
dintre cei morţi, dar tot pe Pământ; si caracterul Său de „Domnul împăraţilor
Pământului” nu va fi descoperit decât atunci când va veni din Cer aici pe Pământ.
Dar, în diferitele caractere sub care Domnul Iisus ne este înfăţişat aici, tot
ce are legătură cu poziţia Sa cerească este cu grijă lăsat în afară. Noi nu
găsim nici ceea ce îl leagă de creştin aici pe Pământ, adică mijlocirea Sa pe
lângă Dumnezeu, cu toate că El apare sub acest caracter pentru alţii în
capitolul 8. Domnul Iisus este deci înfăţişat numai în ceea ce se referă la
Pământ, chiar când este vorba de învierea Sa si pentru acest motiv ca om, El
este aşezat în ultimul loc înaintea noastră. Dar atunci se aude deodată glasul
creştinului, întrerupând curentul gândurilor cărţii, înainte ca viziunile să
înceapă; la fel, când ele au luat sfârşit, se aude dorinţa miresei. Cu toate că
Iisus nu este înfăţişat în legătura în care noi Îl cunoaştem ca creştini, El
este Acela pe care noi îl iubim si Numele Său a fost de ajuns pentru a mişca
inima care se descarcă în expresii de adorare şi de dragoste. „A Lui, care ne
iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său si a făcut din noi
o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său si Tatăl Lui să fie slava şi puterea
în vecii vecilor! Amin” (versetul 5,6). Aceasta este manifestarea de sentimente
a inimii care găseşte în Iisus toată desfătarea sa. Dar, ca să nu micşoreze
ceva din ceea ce va fi Iisus pentru aceia care nu sunt cu El în această
legătură și această apropiere binecuvântate, versetul următor dă un avertisment
potrivit cu totalitatea cărţii. „Iată, El vine cu norii, și orice ochi îl va
vedea; și cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile Pământului vor plânge din
pricina Lui. Da, Amin!” (versetul 7). Aceasta nu are nimic a face cu prezenţa
Sa pentru noi; dar după cântarea de laudă care parcă a scăpat fără voie din
inima alor Săi, vine mărturia care se aplică altora. Hristos vine pentru
judecată, Hristos văzut de toţi şi, dacă există vreo deosebire, se vede în
raport cu groaza de nespus a celor care L-au străpuns (adică iudeii). „Eu sunt
Alfa și Omega”, zice Domnul Dumnezeu, Cel care este, Cel care era si Cel care
vine, Cel Atotputernic ” (versetul 8). Acela care este Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, cuprinzând toate lucrurile în gândul Său, când El comunică ceea ce poate
fi dat omului, El este Acela care vorbeşte, Domnul Dumnezeu, Cel veşnic. El
pune astfel chiar de la început sigiliul Său pe această carte. „Eu, Ioan,
fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la necaz, la împărăţie si la răbdarea
lui Iisus, mă aflam în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu și
pentru mărturia lui Iisus Hristos” (versetul 9). Autorul cărţii se prezintă el
însuşi într-un fel cu totul potrivit cu mărturia pe care este chemat să o dea şi
cu tot ceea ce va desfăşura mai târziu înaintea ochilor noştri. Toată cartea
prezintă pe sfinţi trecând prin necazuri. Ei sunt priviţi nu ca mădulare ale
trupului lui Hristos, care este Biserica, ci ca părtaşi la împărăţia Sa şi la
răbdarea Sa. În această poziţie, ei suferă pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi
pentru mărturia lui Iisus Hristos. Ioan, personal, se bucura din plin de
poziţia sa în Hristos, nimic nu-i lipsea din favorurile care aparţin
creştinului şi Bisericii, dar aici el nu reprezintă numai pe creştini; el este
părtaş cu sfinţii, unei epoci care va urma după epoca noastră, la sfârşitul
acestei perioade, şi pentru care el a primit comunicări speciale. El nu
vorbeşte deci despre el aici ca părtaş la făgăduinţele lui Dumnezeu în Hristos,
în Evanghelie, cu toate că aceasta este adevărat, ci numai ca având parte la
împărăţie și la răbdarea lui Iisus Hristos. Aceasta de altfel este adevărat
pentru noi toţi, dar noi avem în plus legătura noastră specială cu Hristos ca
mădulare ale trupului Său, ceea ce nu va fi pentru sfinţii din vremurile din
urmă; şi ceea ce Ioan pune în evidenţă este tocmai ce aparţine lor. „în ziua
Domnului eram în Duhul” (versetul 10). A arăta că Ioan era în poziţia creştină,
pare să fie unul din motivele pentru care I-a plăcut lui Dumnezeu să-i dea
viziunile acestei cărţi în ziua Domnului sau ziua „duminicală”. Aceasta este
ziua caracteristică a creştinului, ziua aniversară a binecuvântării care îl
deosebeşte, ziua care ar trebui să umple în chip cu totul deosebit inima sa de
bucurie. Aceasta este prima zi a unei noi creaţii şi a învierii, a harului, şi
nu a şaptea zi, a odihnei creaţiei şi a Legii. În acea zi, autorul insuflat,
Ioan, a fost sub puterea Duhului Sfânt pentru a primi şi a descoperi viziunile
care aveau să treacă prin faţa lui. Orice intrare trebuia să fie închisă pentru
impresiile care vin de la obiectele exterioare, pentru ca el să poată primi
ceea ce Dumnezeu era pe punctul de a-i arăta. „Şi am auzit înapoia mea un glas
puternic, ca al unei trâmbiţe”. Faptul că glasul se aude înapoia lui Ioan este
semnificativ. Profeţia poartă mai degrabă privirile înainte, spre viitor; dar
trebuie mai întâi să arunce o privire înapoi şi să afle ce judecată rostea
Domnul asupra acelora care purtau Numele Său pe Pământ, asupra creştinătăţii.
„… un glas puternic ca al unei trâmbiţe, spunând: „Ce vezi, scrie într-o carte
şi trimite-o celor şapte biserici”. Ceea ce va spune glasul care s-a auzit
înapoia lui Ioan este exclusiv pentru cele şapte biserici. Când mai târziu
(capitolul 4.1) un alt subiect este introdus, acelaşi glas îi zice: „Suie-te
aici si-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să se întâmple după acestea”.
Privirile prorocului sunt atunci îndreptate spre lucrurile viitoare. „Ce vezi,
scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi
vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur”. Cum aflăm mai
departe, acestea sunt cele şapte biserici, văzute după gândul Domnului cu
privire la ele, adică înfăţişându-le potrivit cu dreptatea divină; iată de ce
lămpile sunt de aur. Regăsim peste tot acest principiu, că în ochii lui
Dumnezeu noi suntem măsuraţi după poziţia care ne este dată; dar acest
principiu caracterizează în mod deosebit scrierile lui Ioan. De exemplu pentru
creştin, măsura nu este deloc Legea; aceasta era pentru evrei; pentru noi, este
Hristos însuşi. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să umble si el cum a umblat
Iisus” (l Ioan 2.6). Creştinul deci nu trebuie să meargă ca un israelit,
potrivindu-şi mersul după Lege, ci amintindu-şi că el este din Cer, nu mai este
sub Lege, ci sub Har. Rostul acestui principiu este foarte clar şi simplu.
Felul în care noi trebuie să lucrăm este în legătură cu poziţia noastră şi cu
legăturile în care noi ne găsim aşezaţi. Un slujitor trebuie să se poarte cum
se cuvine unui slujitor şi, dacă eu sunt stăpân, purtarea unui slujitor nu este
regula mea de purtare. A confunda diferitele legături (relaţii) este un rău; a
le neglija, o pagubă; a le tăgădui este fatal. Oricare ar fi poziţia în care
I-a plăcut lui Dumnezeu să ne aşeze, harul si puterea lui Dumnezeu sunt
posibilitatea noastră pentru a ne face să mergem într-un fel care să fie în
armonie cu această poziţie. Dar să remarcăm bine că nu este vorba despre
relaţii de convenţie pe care omul le-a stabilit. Viaţa în Hristos ne scoate în
principiu din deşertăciunile acestei lumi. A ne coborî la nivelul lumii nu
înseamnă a merge ca Hristos; este a căuta, cu ajutorul unei poziţii pământeşti,
să scăpăm de o parte din renunţarea pe care Hristos o cere de la noi ca martori
ai Săi şi care, în realitate, este o binecuvântare pentru noi. Nu este deci
vorba despre dorinţele şi sentimentele omului firesc, ci de ceea ce Hristos a
pus în noi. Dacă L-ai văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi dacă ai crezut în El, dacă
prin har ai aceeaşi viaţă ca cea care era în El, încât faptul acesta să fie
„adevărat în El şi în tine”, nu există atunci, pentru creştin, altă măsură decât
Hristos însuşi. Aşa este cu cele şapte sfeşnice de aur. Totul trebuie să fie şi
era măsurat după gândul lui Dumnezeu şi după poziţia în care El aşeza
bisericile. Regula lor era asemănarea cu Dumnezeu descoperit în Hristos. De
aceea ele sunt înfăţişate sub figura unor sfeşnice de aur. „Am văzut şapte
sfeşnice de aur şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva care semăna cu
Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu
un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lână albă, ca zăpada; ochii Lui
erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, arzând într-un
cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape multe. În mâna Lui cea dreaptă
avea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; si faţa
Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.” Domnul Iisus, căci El,
cum ştim, Se arată lui Ioan sub aceste trăsături, nu este văzut în activitatea
slujbei. A avea haina scoasă şi a fi încins la mijloc erau semne ale slujbei,
în timp ce aici haina este largă, coborându-se până la picioare. El Se
înfăţişează îmbrăcat ca judecător, ca Fiul Omului căruia I s-a dat toată
judecata (Ioan 5.22,27). Dar iată o trăsătură care singură ar fi de ajuns să
trădeze pe Ioan ca fiind scriitorul acestei cărţi. Acela pe care el îl vede sub
aparenţa Fiului Omului este îmbrăcat cu atributele distinctive ale Celui Bătrân
de zile (Daniel 7). În timp ce Daniel văzuse pe Cel Bătrîn de zile sub un
aspect cu totul diferit, Ioan îi vede reuniţi în aceeaşi persoană. Hristos este
om, dar omul pe care Ioan îl vede astfel este o persoană divină, Dumnezeul Cel
veşnic însuşi. Astfel Ioan nu poate pierde din vedere slava divină a lui Iisus,
chiar când subiectul de care urmează să se ocupe este judecata şi când împărăţia
este pretutindeni pusă în evidenţă. Acest pasaj ne arată o întreită slavă a lui
Hristos: ceea ce îi este personal, ceea ce îi este relativ şi ceea ce îi este
oficial. Dar există ceva mai mult. Ioan zice: „Când L-am văzut, am căzut la
picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: „Nu te
teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Astfel de expresii nu se pot
aplica decât unei persoane divine. Acela care este Cel dintâi este neapărat
Dumnezeu, şi ca atare El trebuie de asemenea să fie Cel de pe urmă. Iisus spune
aceste cuvinte despre El însuşi; mai mult, El adaugă: „Cel viu. Am fost mort”
(literal tradus: „am devenit mort”). Expresia este cea mai tare cu putinţă
pentru a pune sub ochii noştri nu simplul fapt că a murit, ceea ce noi găsim în
altă parte, dar că El a murit printr-un act al propriei Sale voinţe. A muri
pare cu totul nepotrivit cu persoana slăvită care tocmai a fost descrisă, dar
El a devenit ceea ce nu era o necesitate a firii Sale. Acesta pare a fi
înţelesul acestor cuvinte si aceasta este grija cu care Duhul Sfânt veghează să
facă să iasă în relief slava lui Hristos, chiar în aceea ce ne vorbeşte despre
adâncimile smereniei Sale. „Am fost (devenit) mort; şi iată, sunt viu în vecii
vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Nimeni nu se
coboară în Locuinţa morţilor (hades) fără să fi trecut prin moarte; aceasta se
referă la trup, aceea la duhul despărţit de trup. „Scrie, deci, cele ce ai
văzut, cele ce sunt şi cele care vor fi după acestea”. Avem în aceste cuvinte
cele trei mari despărţituri (diviziuni) ale cărţii, lucru evident şi cunoscut
aproape oricărui cititor. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut sunt persoana şi
slava lui Hristos în legătura Sa cu ceea ce descoperă Apocalipsa. Aceasta este
ceea ce am arătat deja. „Lucrurile care sunt” prezintă tabloul condiţiei
Bisericii în timpul existenţei sale aici pe Pământ. Noi o găsim dezvoltată în
scrisorile către cele şapte biserici. Expresia „care sunt” este foarte
izbitoare în ceea ce ea pare să indice că bisericile trebuiau într-un fel
oarecare să continue a exista. Noi putem acum să înţelegem puterea acestor
cuvinte, cu toate că este posibil că în zilele lui Ioan să nu li se fi dat o
atât de mare importanţă. Există un alt punct de vedere din care se poate privi
cartea Apocalipsei. Este cel de a lua „lucrurile care sunt”, adică bisericile,
ca deja trecute şi terminate şi de a privi profeţia ca urmând actualmente
cursul său. Eu mă gândesc că în adevăr era în intenţia lui Dumnezeu de a ne
prezenta acest dublu aspect. Fără a intra în niciun amănunt privitor la acest
fel de a vedea, am crezut că trebuie să-l menţionez, ca şi pe acela după care
„lucrurile care trebuie să se întâmple după acestea”, nu încep decât atunci când
nu mai există nimic la care condiţia de Biserică să fie aplicabilă. „Taina
celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice
de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte
sfeşnice sunt şapte biserici” (versetul 20). În fiecare epistolă Domnul Se
adresează „îngerului”. Pe cine trebuie să înţelegem prin aceasta? Cine este
acela care este arătat sub acest nume? Mai întâi să observăm că nu găsim
nicăieri în Noul Testament această expresie întrebuinţată ca un titlu oficial
dat cuiva: dar nu trebuie să ne mirăm de a o întâlni aici unde totul este în
afară de formele obişnuite. Ea se potriveşte unei cărţi profetice ca
Apocalipsa. Arată asemenea cu ceea ce noi numim în mod obişnuit o fiinţă
îngerească? Nu gândesc aşa, când este vorba de îngerii bisericilor. Este
altceva când, în această carte, este vorba despre „îngerul care are putere
asupra focului” sau de îngerul lui Iisus, într-un sens asemănător cu acela de
„Îngerul Domnului” în Vechiul Testament. Înţelegem de asemenea foarte bine că o
fiinţă îngerească slujeşte de întermediar între Domnul şi servitorul său Ioan.
Dar nu este tot aşa când este vorba de îngerul cutărei sau cutărei Biserici. Ar
fi ceva jignitor să presupunem că Hristos a adresat prin mijlocirea lui Ioan o
scrisoare unui înger, luând acest cuvânt în înţelesul uzual si literal. Pentru
cei care o înţeleg astfel, există aici o dificultate pe care nu este uşor să o
rezolvăm. Înţelesul cuvântului „înger” mi se pare a fi următorul în cazul care
ne preocupă. Acest termen, înţelesul său general este întrebuinţat pentru a
arăta un „reprezentant”, fie că este vorba sau nu de o fiinţă îngerească şi
astfel Domnul Se serveşte de el adresându-Se bisericilor. Îngerul este deci
ceea ce reprezintă fiecare biserică. Noi ştim că în anumite cazuri acest cuvânt
arată efectiv pe un reprezentant în sensul literal ca, de exemplu, când Ioan
Botezătorul trimite câţiva din ucenicii săi. Ei sunt pe lîngă Iisus
reprezentanţii învăţătorului lor: în mesajul lor, ei expun gândul lui. Totuşi
să observăm că expresia are un înţeles putin diferit, când este vorba de
biserici care, cel putin din câte cunoaştem, nu trimiseseră soli. Dacă, deci,
rămânem la înţelesul abstract al acestei expresii „îngerul bisericii”, cred că
trebuie să-l înţelegem astfel: Domnul nu avea neapărat în vedere un bătrân/prezbiter
sau un învăţător al bisericii, ci pe cineva care putea să fie unul si altul,
care înaintea Lui, în gândul Său, reprezenta cu adevărat starea bisericii și
care era într-un fel special legat de responsabilitatea acestei stări. Acesta
putea fi una sau poate mai multe persoane.
Capitolul
2:
„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i:
„Iată ce zice Cel care tine cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă şi Cel
care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur „(versetul 1). Aici ne
găsim evident pe un teren larg, unde toate caracterele sunt generale. Această
primă scrisoare priveşte starea mărturiei creştine pe Pământ sub forma sa cea
mai întinsă şi, cum se presupune, chiar din zilele apostolului Ioan. în consecinţă
Domnul Se prezintă El însuşi acestui larg punct de vedere. El ține cele şapte
stele în mâna Lui cea dreaptă și merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de
aur. Aceasta este poziţia Sa care decurge din legătura Sa cu îngerii, adică cu
cei care, în ochii Săi, reprezintă moralmente bisericile, şi legătura Sa chiar
cu aceste biserici. Steaua este ceea ce avea o acţiune asupra Bisericii, ceea
ce în mod deschis era vasul destinat din partea Domnului să proiecteze lumina
asupra sfinţilor lui Dumnezeu. Dacă această lumină era fără putere, dacă răul
era amestecat aici, starea Bisericii trebuia să se resimtă de aceasta. Dacă ea
era strălucitoare, nivelul moral al Bisericii se găsea ridicat prin aceasta.
Iată ce gândesc că înseamnă steaua. Astfel, Acela care le tine toate în dreapta
Sa şi care merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este Hristos, nu
numai ținând sub autoritatea Sa pe aceşti reprezentanţi morali ai bisericilor,
dar interesându-Se de asemenea de biserici; Hristos este văzut, după caracterul
cărţii, în aspectul Său general de slujitor și de preot. Starea bisericii din
Efes este descrisă cu aceeaşi generalitate. „Ştiu faptele tale, munca ta şi
răbdarea ta şi că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei
care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi” (versetul 2).
Astfel exista în biserica din Efes credincioşia îndeosebi cu privire la felul
de rău pe care Satan căuta arunci să-l introducă în Biserică. Apostolii
dispăruseră poate toţi, în afară de Ioan. Pe măsură ce ei plecau pentru a fi cu
Domnul, era natural ca Satan să încerce să ridice oameni, instrumentele sale,
care să pretindă succesiunea lor. Biserica din Efes şi în chip deosebit îngerul
care o ajutase în aceasta prin harul Domnului, îi încercase pe aceşti pretinşi
apostoli şi găsise că ei nu erau ceea ce se lăudau că sunt. Steaua deci lucrase
până aici pentru binele Bisericii. Erau încă şi mai multe lucruri la cei din
Efes. Nu numai credincioşia, ci un devotament stăruitor îi caracteriza: „ai
răbdare, ai suferit din pricina Numelui Meu si n-ai obosit”. Totuşi Domnul are
un motiv de plângere contra lor. „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit
dragostea dintâi”. Este clar că aici, ca totdeauna, este primul pas, simptomul
cel mai general al decăderii. Ceea ce dăunează şi până la urmă duce la ruină,
vine totdeauna dinăuntru, niciodată din afară. În zadar Satan caută să
răstoarne pe aceia care, sprijinindu-se pe dragostea lui Hristos, au în El
obiectul iubit care umple gândurile şi viaţa lor. Nu era aşa situaţia când
Pavel scria efesenilor? Dar ei părăsiseră această dragoste dintâi. Ei dăduseră
greş în această privinţă şi slăbiseră cu toate că ei continuau cu silinţă
faptele lor, munca lor şi răbdarea lor. Dar era aceasta lucrarea de credinţă,
munca de dragoste şi răbdarea plină de nădejde a Domnului nostru Iisus? Ceea ce
la început produsese atât de frumoase rezultate nu mai acţiona şi nu mai putea
să acţioneze. Efectul exista încă, dar izvorul nu mai era acolo: ei părăsiseră
prima lor dragoste. Se terminase cu ei, dacă nu se judecau ei înşişi şi, prin
puterea Duhului Sfânt, Hristos nu relua locul Său în inima lor. „Adu-ţi aminte
de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel voi veni la tine
şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti”. Găsim din nou
aici, ca si atunci când era vorba de Hristos, de starea Bisericii şi de plângerea
adusă împotriva ei, aceeaşi generalitate în remediul propus și în judecata cu
care Efesul este ameninţat. Domnul Se leagă în această epistolă de subiectele de
importanţa cea mai largă şi cea mai generală. Se poate să observăm aceasta de
asemenea în făgăduinţa prin care El termină: „Ai însă lucrul acesta bun: că
urăşti faptele nicolaiţilor, pe care si Eu le urăsc; cine are urechi să asculte
ceea ce Duhul zice Bisericilor; „Celui care va birui îi voi da să mănânce din
pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (versetele 6,7). Ce poate fi mai
mult decât această făgăduinţă? În epistola următoare, ne găsim în prezenţa unei
stări de lucruri complet diferită. Este un caz prin esenţă special. După ce
Biserica a decăzut din curăţia apostolică și, mai presus de toate, după ce a
părăsit dragostea dintâi, Domnul găseşte cu cale să trimită peste ea necazul.
El dă frâu liber puterii Satanei care acţionează prin prigonitorii păgâni și
îngăduie ca tot felul de încercări să cadă peste ai Săi. Acestea erau
condiţiile scrisorii către îngerul bisericii din Smirna. „Iată ce zice Cel dintâi
și Cel de pe urmă, Cel care a murit și a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta
(dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei si nu
sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” (versetele 8,9). Observaţi că nu mai sunt
apostolii mincinoşi aceia care încearcă pe sfinţi: un nou rău apare. Atâta timp
cât adevăraţii apostoli erau pe Pământ, Satan nu a putut să facă să fie
recunoscut iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Conciliul Bisericii din
Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) scutea lămurit pe neamuri de jugul Legii.
Apostolul Pavel arată că a introduce Legea şi a o impune creştinului, fie
pentru îndreptăţire, fie ca regulă de viaţă, este în realitate a-L face pe
Hristos nefolositor şi a cădea din har. Acest adevăr, evident când este vorba
de îndreptăţire, este mai puţin evident în al doilea caz, care totuşi este, tot
atât cât primul, o tăgăduire a Evangheliei. În adevăr, dacă Hristos este pentru
creştin regula de viaţă şi dacă Legea este regula de moarte pentru iudeu, este
clar că a părăsi una pentru alta înseamnă a tinde spre lepădarea de credinţă.
PrimiiPărinți ai Biserici n-au mai putut să nu facă acest lucru, amestecând
creștinismul cu tot felul de ptactici iudaice și păgâne pe care le considerau
utile! Au practicat astfel curentul iudaizant şi de atunci aluatul n-a încetat
să acţioneze. A face la fel, a te aşeza din nou sub acest regim iudaic înseamnă
a fi din numărul acelora care zic că sunt iudei şi nu sunt; și nu sunt, vai!
decât sinagoga Satanei! Domnul priveşte aici pe aceşti lucrători răi (şi aşa
ajung cei care ridică în slăvi faptele) ca alcătuind o partidă. Nu este numai Satan
care luptă pentru a introduce iudaismul; există o „sinagogă a Satanei”. Aceia
care zic că sunt iudei și nu sunt, au un caracter unit şi pot fi priviţi ca o
congregaţie. Astfel, nu este vorba de o simplă tendinţă individuală, cum
avusese loc înainte; este mai mult aici. Este o partidă formată şi cunoscută şi
care manifestă pretenţiile cele mai ridicate. Aceia care fac parte din această
partidă pretind că sunt mai sfinţi şi mai drepţi decât ceilalţi, pe care îi
socotesc ca fără Lege, pentru că se sprijină pe harul curat al lui Dumnezeu.
Dar tocmai ei, dimpotrivă, sunt aceia care strică şi nimicesc adevăratul creştinism.
Înşelaţi de Satan, ei sunt zeloasele sale unelte, lucrând cu atât mai activ ca
să înşele pe alţii, cu cât sunt ei înşişi de serioşi și cinstiţi în firea lor
păcătoasă. Cei care sunt numiţi de obicei Părinţii Bisericii par a fi fost şefii partidei la care este
făcută o aluzie aici: Asupra lor stă ruşinea de a fi introdus iudaismul în
Biserica lui Dumnezeu. Ei au exercitat această influenţă în toate epocile, iar
aici, după părerea mea, sistemul lor este înfierat de Domnul Iisus Hristos.
Jignitor pentru El, acest sistem este în întregime opus principiului harului.
Caracterul acestui sistem este clar; el îl smulge pe creştin din poziţia sa
cerească, pentru a-l coborî la nivelul unui iudaism corupt și pierde tot
preţiosul adevăr al acestei vieţi reale care ne este dată în Hristos, adevăr
care este punctul capital al scrierilor lui Ioan. Astfel, fie pervertind
sufletele, fie formând secte în felul oamenilor, fie scoţându-i din viaţa lui
Hristos şi făcându-i să piardă din vedere că ei trebuie să trăiască aşa cum El
însuşi a trăit, pentru a-i aşeza sub porunci asemănătoare acelora ale iudeilor,
aşa numiţii Părinţi, în totalitatea lor, mă tem că au meritat din plin să fie
arătaţi de Domnul ca vinovaţi aici. Când omul se ia astfel după modelul iudeu,
toată frumuseţea și țelul Bisericii lui Dumnezeu sunt ruinate în principiu. Dar
punctul important de remarcat aici este că chiar cam în această epocă, poruncile
şi succesiunea ecleziastă au început să fie ridicate la rangul de sistem. Se
găseşte acest fapt însemnat, în contrast cu epistola insuflată, chiar la
Părinţii care au trăit înainte de sinodul de la Niceea. Mi se pare că Domnul,
în această acţiune, în acelaşi timp îl arată pe Dumnezeu întrebuinţând
lucrurile în oarecare măsură spre bine, pentru aceia care erau credincioşi în
prigoanele stârnite de păgâni. Astfel, în timp ce Satan desfăşura activitatea
sa formând sinagoga sa, Hristos spunea acelora care sufereau: „Nu te teme
nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare - pe unii
dintre voi, ca să fiţi încercăţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile.” Încercarea
trebuia să aibă o durată limitată; Domnul îi fixează termenul.
„Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieţii”… „Cel care va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” Ei puteau să cadă sub loviturile primei morţi, dar nu să fie atinşi de ceea ce va urma şi care este de neschimbat. Era aici o chestiune de credinţă în Dumnezeu şi trebuie să ne amintim în asemenea împrejurări că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14.22). Îngerului Bisericii din Pergam îi vine un mesaj foarte diferit şi care este de asemenea cu totul special. „Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.” Mai întâi Domnul spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Cum s-a putut întâmpla lucrul acesta? Se înţelege că ei au avut să traverseze scena unde Satan îşi desfăşoară puterea; dar să locuiască acolo! Le plăcea lor deci să fie lângă un scaun de domnie, să locuiască acolo, chiar dacă scaunul de domnie era acela al Satanei? Căutau ei protecţia strălucirii puterii omeneşti? Domnul recunoaşte totuşi ceea ce este bun. „Tu ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea.” Este vrednic de luat în seamă că după cele mai mari persecuţii, când creştinătatea şi creştinii se lăsaseră amăgiţi până la punctul de a accepta patronajul lumii, chiar atunci rămânea destulă adevărată credincioşie pentru a respinge toate eforturile încercate împotriva divinităţii persoanei lui Hristos. Sub acelaşi Constantin care întinsese asupra creştinismului scutul puterii pământeşti, s-a dat bătălia în care a fost învins duşmanul Arius. Sub autoritatea si din ordinul acestui împărat s-a ţinut sinodul renumit de la Niceea, care a stabilit și a prezentat public dogma (învăţătura) despre Sfânta Treime, nu pentru creştini, care n-aveau nevoie de o asemenea apărare, ci pentru creştinătate. Atunci a fost de asemenea publicat Simbolul Credinţei sau „Crezul” în mod obişnuit zis „de la Niceea”, al cărui obiect era să afirme dumnezeirea de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl a Domnului Hristos Iisus. Nu pot să nu mă opresc de a gândi că la această stare de lucruri este făcută o aluzie aici. „Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Ciudată şi gravă asociere de lucruri! vecinătatea scaunului de domnie al lui Satan în afară - şi înăuntru, îndurarea lui Dumnezeu care continuă să menţină credinţa în acest adevăr fundamental: slava personală a lui Hristos! „Dar am câteva lucruri împotriva ta: Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam”. Odată ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea puterii pământeşti, clericalismul se introduce şi face progrese repezi. Autoritatea lumii prezintă atracţii lumeşti şi slujba devine un cler, o profesie care aduce mai mult sau mai puţin profit. Iniţiatorii acestei stări de lucruri, iată cine erau cei care ţineau învăţătura lui Balaam. În acelaşi timp se introduceau negreşit tot felul de tranzacţii cu lumea şi cu căile sale stricate, iar clerul le încuraja prin greşite aplicări ale Scripturilor. Astfel este spus aici despre Balaam: „care a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită adulter”. Nicio îndoială că toate acestea nu sunt simbolice, dar înţelesul lor este destul de clar pentru orice conştiinţă netocită. Nu trebuie să ne mirăm dacă nu se înţeleg deloc aceste avertismente acolo unde aceleaşi rele există şi unde a dispărut tot ceea ce putea face ca Biserica să fie ca o fecioară curată, logodită cu Hristos. Lumea s-a introdus, a rămas şi vai! Lucrul este acoperit mai ales de aceia care îşi datoresc poziţia acestei influenţe nelegiuite şi corupătoare. Acelaşi duh de necredinţă care a fost izvorul răului, îi păstrează puterea şi acţiunea si acum ca şi atunci, întoarce din faţa conştiinţei vârful săbiei ascuţite cu două tăişuri. Creştinii fuseseră orbiţi de puterea şi slava lumii, care, în aceste zile, se desfăşura pentru a ocroti nu numai pe ei, ci şi credinţa publică si creştinătatea. În acelaşi timp, prin alianţa lor cu lumea, ei dezonorau într-un mod fatal pe Hristos şi urmarea era o întoarcere practică la această lume în afara căreia harul scosese Biserica, pentru a o uni cu Hristos slăvit. „Tot aşa şi tu ai câţiva care de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.” Epistola către îngerul bisericii din Efes denunţă faptele nicolaiţilor; acum nelegiuirea în chestiune, care presupun că este lipsa oricărei norme (legi), devenise o doctrină. „Pocăieşte-te, deci, altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Astfel Domnul nu Se mai lupta pentru apărarea poporului Său; El nu mai întrebuinţa nici ura duşmanului sau prigoana pentru a scoate răul sau pentru a-l înăbuşi în germenele său, cum am văzut mai sus. O încercare mai mare apare, dar, vai! Starea acelora care poartă Numele Său este aşa fel încât Domnul Se vede silit să acţioneze cu asprime faţă de ei. „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă”. Atunci când biserica căuta o poziţie publică şi slăvită, încurajarea dată credinţei era mana ascunsă. Credincioşia individuală faţă de Domnul Iisus, chiar dacă nu era preţuită, încă se mai întâlnea. Existau sfinţi care se alipeau de Numele Său, cu toate că nu venise timpul când ei să trebuiască să se despartă de grupul public al mărturisitorilor şi să iasă dintre ei pentru a lua poziţia de rămăşiţă. Poate credinţa nu avea destulă energie pentru aceasta, dar în tot cazul credincioşia faţă de Hristos nu lipsea; şi unde ea se găsea, se potrivea cuvântul Domnului: „Celui care va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l cunoaşte nimeni, decât acela care-l primeşte”. Aprobarea Sa este de ajuns pentru inima credincioasă, ea îi este mai dulce decât o biruinţă înaintea Universului. Apoi vine ultima din aceste patru biserici. „Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i”. Nu pot să mă îndoiesc că această epistolă n-ar conţine o schiţă exactă şi atât de completă cât putea să fie prin mijlocirea faptelor atunci prezente, a ceea ce găsim în vremea Evului Mediu. „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama strălucitoare”. Hristos este înfăţişat acum nu numai cu această putere de judecată morală care deosebeşte tot, dar gata să acţioneze pe cale judecătorească împotriva răului: „Picioarele Sale sunt ca arama strălucitoare”. „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Cu tot întunericul şi ignoranţa care existau în Evul Mediu privitor la învăţătură, exista un devotament vrednic de luat în seamă. Aceia care îl iubeau pe Domnul arătau iubirea lor, mai puţin prin înţelegerea lor privitor la căile Sale, decât printr-o renunţare la ei înşişi, obişnuită şi totală. Nu vorbesc de ceea ce producea superstiţia faţă de Maria sau faţă de biserică, ci vorbesc de roadă produsă în viaţă, de o inimă întoarsă cu simplitate la Hristos, oricât de slabă era de altfel cunoştinţa. „Dar iată ce am împotriva ta: „tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănâce din lucrurile jertfite idolilor”. Acesta era un fel de rău cu totul nou. Nu este acum numai clericalismul sau persoane care ţin învăţătura lui Balaam, ci o stare de lucruri stabilită, cum o reprezintă totdeauna femeia, în chip simbolic. Este uşor să te asiguri despre aceasta, cercetând Scriptura. Omul este agentul, forţa activă; femeia este starea de lucruri produsă. Izabela este deci simbolul care se potrivea aici, ca şi Balaam în cazul precedent. Activitatea era în clerul care făcuse cu lumea cele mai ruşinoase tranzacţii şi care vânduse onoarea lui Hristos pentru aur si argint, pentru bună stare şi slujbe înalte. De aici ieşise Izabela. Aşa era starea produsă şi tolerată în timpul Evului Mediu printre cei care purtau Numele lui Hristos. „Tu nu te împotriveşti Izabelei, femeia acea care îşi zice prorociţă”. Iată tocmai pretenţia aşa-zisei biserici, adică afirmaţia de a poseda o infailibilitate permanentă, de a fi un fel de autoritate inspirată pentru a conduce învăţătura, a stabili dogme si a dirija totul în Numele lui Dumnezeu. Nu este aceasta exact ceea ce face Biserica de la Roma? Sau cea de la Costantinopol! „Să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor”. Toate acestea erau roadă, fără nicio îndoială, a ceea ce fusese mai înainte, dar o roadă ajunsă la maturitate. „I-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrînarea ei! Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copiii ei”. Izabela era o mamă, în adevăr, o sfântă mamă, cum o numeau și înşelătorii în mijlocul ei şi cei care erau înşelaţi. Dar ce gândea despre ea Domnul şi aceia care preferau să îndure cele mai mari suferinţe, mai degrabă decât să săvârşească desfrânarea cu ea? Această biserică - lume, în corupţia sa bătătoare la ochi, - era atunci o instituţie stabilită. Nu este o greşeală trecătoare ca un nor, este un corp conştient şi care ocupă cea mai înaltă poziţie în lume, este o împărăteasă care are de asemenea pretenţii de putere spirituală cea mai înaltă, este o aşa zisă prorocită, stabilită acum într-un chip permanent în creştinătate si care dă naştere la o sămânţă de nelegiuire deosebită, care este numită „copiii ei”. Dar, zice Acela ai cărui ochi sunt ca para focului, „voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta…” Aici apare clar rămăşiţa, și lor, acestei rămăşiţe Se adresează acum Domnul. Să ne oprim acum o clipă asupra acestor cuvinte vrednice de luat în seamă. Aici, pentru prima dată, vedem în termeni precişi recunoscuţi, sfinţi care nu sunt cuprinşi în condiţia publică a Bisericii, fără totuşi să fie tot atât de pe faţă despărţiţi de ea, după cum îi vom găsi mai târziu. Totuşi, în duh, ei devin şi formează mai mult sau mai puţin un corp care dă mărturie, deosebit de cel care, fălindu-se cu cele mai înalte pretenţii, era în realitate în cea mai apropiată şi cea mai nelegiuită părtăşie cu Izabela, aşa cum Domnul judecă şi înfierează ceea ce omul a numit „mama noastră, sfântă biserică catolică/ sau sfânta noastră biserică ortodoxă strămoșească!” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta si nu aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” Domnul, fără să aştepte de la ei lucruri mari, vorbeşte cu cea mai delicată duioşie despre aceia care erau credincioşi Numelui Său. Eu sunt încredinţat că este făcută aluzie aici la cei care sunt de obicei numiţi valdenzi şi albigenzi şi poate la alţii care aveau acelaşi caracter. Ei erau sinceri şi plini de înflăcărare pentru Hristos, dar cu o mică măsură de lumină și de cunoştinţe, dacă o comparăm cu mărturia mai completă şi ma bogată pe care Domnul a trezit-o mai târziu, cum ne-o arată capitolul următor. La sfârşitul epistolei, Domnul face o făgăduinţă potrivită condiţiei sfinţilor: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri”. Această rea Izabela nu se mulţumeşte să persecute pe adevăraţii sfinţi ai Domnului; ea căutase supremaţia universală şi stăpânirea peste toate sufletele. Domnul cere alor Săi să nu se alieze în nimic cu ea, făgăduindu-le adevărata autoritate când El însuşi va lua-o în mână. Aşteptând, ei să rămână răbdători, chiar prin necaz, mulţumiţi de a suferi acum, din dragoste pentru Hristos. „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit si Eu de la Tatăl Meu” (versetele 26,27). Credinciosul va avea parte de puterea lui Hristos la venirea Sa şi îi va fi părtaş în Împărăţia Sa; dar aceasta nu este tot ceea ce harul vrea să-i dea. Domnul adaugă: „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă”. Aceasta nu înseamnă a fi părtaş cu Hristos când El va domni public, ci a-L avea pe El Însuşi; şi aceasta este cu totul mai presus de lucrurile din lume. Nădejdea cerească de a fi cu Hristos, iată ceea ce este dat credinciosului, ca şi o parte în împărăţie. Aici, cum s-a observat pe bună dreptate, se remarcă o mare schimbare. Invitaţia de a asculta ceea ce Duhul spune Bisericilor urmează după făgăduinţă, în loc de a fi înaintea ei. Motivul este că acum există o rămăşiţă care nu mai are nimic a face cu starea publică a Bisericii; şi Domnul adresează mai întâi făgăduinţa celui care va birui, pentru că nu mai sunt motive de a nădăjdui că Biserica în totalitatea ei să o primească. În epistolele către primele trei Biserici, dimpotrivă, invitaţia de a asculta vine în primul rând, pentru că Domnul Se adresează conştiinţei Bisericii întregi. Acum rămăşiţa singură este biruitoare, făgăduinţa este pentru ea, şi pe ea singură Domnul o îndeamnă să plece urechea. Despărţirea între al doilea si al treilea capitol este, așadar, bine plasată, căci este foarte mare schimbare când se trece la ultimele trei biserici. În adevăr, introducerea epistolei adresate bisericii din Sardes ni-L arată pe Domnul reîncepând o nouă stare de lucruri. Vechea fază ecleziastă sau catolică a Bisericii se termină cu Tiatira, care prezintă această trăsătură particulară, că este sfârşitul stării publice a Bisericii și începutul acestei condiţii care durează până la venirea Domnului. Găsim în Tiatira reprezentarea mistică a romanismului (biserica din Roma)/ poate și a ortodoxiei răsăritene, căci ar fi greu să tăgăduieşti că Izabela cel puţin nu oferă acest caracter; în vremea ce „ceilalţi”, rămăşiţa, reprezină pe aceia care, fără a fi protestanţi, au format aparte și în afara papalităţii sau Bisericii istituționale, un corp de martori, înainte de apariţia protestantismului, pe care începutul celui de al treilea capitol îl plasează înaintea noastră. Am văzut condiţia generală a Bisericii în prima sa decădere (Efes); apoi persecuţiile stîrnite de păgânism (Smirna); în urma Biserica aşezându-se sub protecţia lumii (Pergam) şi în sfârşit romanismul/ortodoxismul care singur, după aluzia făcută la venirea Domnului Hristos, trebuie să meargă până la sfârşit (Tiatira).
„Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieţii”… „Cel care va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” Ei puteau să cadă sub loviturile primei morţi, dar nu să fie atinşi de ceea ce va urma şi care este de neschimbat. Era aici o chestiune de credinţă în Dumnezeu şi trebuie să ne amintim în asemenea împrejurări că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14.22). Îngerului Bisericii din Pergam îi vine un mesaj foarte diferit şi care este de asemenea cu totul special. „Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.” Mai întâi Domnul spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Cum s-a putut întâmpla lucrul acesta? Se înţelege că ei au avut să traverseze scena unde Satan îşi desfăşoară puterea; dar să locuiască acolo! Le plăcea lor deci să fie lângă un scaun de domnie, să locuiască acolo, chiar dacă scaunul de domnie era acela al Satanei? Căutau ei protecţia strălucirii puterii omeneşti? Domnul recunoaşte totuşi ceea ce este bun. „Tu ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea.” Este vrednic de luat în seamă că după cele mai mari persecuţii, când creştinătatea şi creştinii se lăsaseră amăgiţi până la punctul de a accepta patronajul lumii, chiar atunci rămânea destulă adevărată credincioşie pentru a respinge toate eforturile încercate împotriva divinităţii persoanei lui Hristos. Sub acelaşi Constantin care întinsese asupra creştinismului scutul puterii pământeşti, s-a dat bătălia în care a fost învins duşmanul Arius. Sub autoritatea si din ordinul acestui împărat s-a ţinut sinodul renumit de la Niceea, care a stabilit și a prezentat public dogma (învăţătura) despre Sfânta Treime, nu pentru creştini, care n-aveau nevoie de o asemenea apărare, ci pentru creştinătate. Atunci a fost de asemenea publicat Simbolul Credinţei sau „Crezul” în mod obişnuit zis „de la Niceea”, al cărui obiect era să afirme dumnezeirea de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl a Domnului Hristos Iisus. Nu pot să nu mă opresc de a gândi că la această stare de lucruri este făcută o aluzie aici. „Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Ciudată şi gravă asociere de lucruri! vecinătatea scaunului de domnie al lui Satan în afară - şi înăuntru, îndurarea lui Dumnezeu care continuă să menţină credinţa în acest adevăr fundamental: slava personală a lui Hristos! „Dar am câteva lucruri împotriva ta: Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam”. Odată ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea puterii pământeşti, clericalismul se introduce şi face progrese repezi. Autoritatea lumii prezintă atracţii lumeşti şi slujba devine un cler, o profesie care aduce mai mult sau mai puţin profit. Iniţiatorii acestei stări de lucruri, iată cine erau cei care ţineau învăţătura lui Balaam. În acelaşi timp se introduceau negreşit tot felul de tranzacţii cu lumea şi cu căile sale stricate, iar clerul le încuraja prin greşite aplicări ale Scripturilor. Astfel este spus aici despre Balaam: „care a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită adulter”. Nicio îndoială că toate acestea nu sunt simbolice, dar înţelesul lor este destul de clar pentru orice conştiinţă netocită. Nu trebuie să ne mirăm dacă nu se înţeleg deloc aceste avertismente acolo unde aceleaşi rele există şi unde a dispărut tot ceea ce putea face ca Biserica să fie ca o fecioară curată, logodită cu Hristos. Lumea s-a introdus, a rămas şi vai! Lucrul este acoperit mai ales de aceia care îşi datoresc poziţia acestei influenţe nelegiuite şi corupătoare. Acelaşi duh de necredinţă care a fost izvorul răului, îi păstrează puterea şi acţiunea si acum ca şi atunci, întoarce din faţa conştiinţei vârful săbiei ascuţite cu două tăişuri. Creştinii fuseseră orbiţi de puterea şi slava lumii, care, în aceste zile, se desfăşura pentru a ocroti nu numai pe ei, ci şi credinţa publică si creştinătatea. În acelaşi timp, prin alianţa lor cu lumea, ei dezonorau într-un mod fatal pe Hristos şi urmarea era o întoarcere practică la această lume în afara căreia harul scosese Biserica, pentru a o uni cu Hristos slăvit. „Tot aşa şi tu ai câţiva care de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.” Epistola către îngerul bisericii din Efes denunţă faptele nicolaiţilor; acum nelegiuirea în chestiune, care presupun că este lipsa oricărei norme (legi), devenise o doctrină. „Pocăieşte-te, deci, altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Astfel Domnul nu Se mai lupta pentru apărarea poporului Său; El nu mai întrebuinţa nici ura duşmanului sau prigoana pentru a scoate răul sau pentru a-l înăbuşi în germenele său, cum am văzut mai sus. O încercare mai mare apare, dar, vai! Starea acelora care poartă Numele Său este aşa fel încât Domnul Se vede silit să acţioneze cu asprime faţă de ei. „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă”. Atunci când biserica căuta o poziţie publică şi slăvită, încurajarea dată credinţei era mana ascunsă. Credincioşia individuală faţă de Domnul Iisus, chiar dacă nu era preţuită, încă se mai întâlnea. Existau sfinţi care se alipeau de Numele Său, cu toate că nu venise timpul când ei să trebuiască să se despartă de grupul public al mărturisitorilor şi să iasă dintre ei pentru a lua poziţia de rămăşiţă. Poate credinţa nu avea destulă energie pentru aceasta, dar în tot cazul credincioşia faţă de Hristos nu lipsea; şi unde ea se găsea, se potrivea cuvântul Domnului: „Celui care va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l cunoaşte nimeni, decât acela care-l primeşte”. Aprobarea Sa este de ajuns pentru inima credincioasă, ea îi este mai dulce decât o biruinţă înaintea Universului. Apoi vine ultima din aceste patru biserici. „Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i”. Nu pot să mă îndoiesc că această epistolă n-ar conţine o schiţă exactă şi atât de completă cât putea să fie prin mijlocirea faptelor atunci prezente, a ceea ce găsim în vremea Evului Mediu. „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama strălucitoare”. Hristos este înfăţişat acum nu numai cu această putere de judecată morală care deosebeşte tot, dar gata să acţioneze pe cale judecătorească împotriva răului: „Picioarele Sale sunt ca arama strălucitoare”. „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Cu tot întunericul şi ignoranţa care existau în Evul Mediu privitor la învăţătură, exista un devotament vrednic de luat în seamă. Aceia care îl iubeau pe Domnul arătau iubirea lor, mai puţin prin înţelegerea lor privitor la căile Sale, decât printr-o renunţare la ei înşişi, obişnuită şi totală. Nu vorbesc de ceea ce producea superstiţia faţă de Maria sau faţă de biserică, ci vorbesc de roadă produsă în viaţă, de o inimă întoarsă cu simplitate la Hristos, oricât de slabă era de altfel cunoştinţa. „Dar iată ce am împotriva ta: „tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănâce din lucrurile jertfite idolilor”. Acesta era un fel de rău cu totul nou. Nu este acum numai clericalismul sau persoane care ţin învăţătura lui Balaam, ci o stare de lucruri stabilită, cum o reprezintă totdeauna femeia, în chip simbolic. Este uşor să te asiguri despre aceasta, cercetând Scriptura. Omul este agentul, forţa activă; femeia este starea de lucruri produsă. Izabela este deci simbolul care se potrivea aici, ca şi Balaam în cazul precedent. Activitatea era în clerul care făcuse cu lumea cele mai ruşinoase tranzacţii şi care vânduse onoarea lui Hristos pentru aur si argint, pentru bună stare şi slujbe înalte. De aici ieşise Izabela. Aşa era starea produsă şi tolerată în timpul Evului Mediu printre cei care purtau Numele lui Hristos. „Tu nu te împotriveşti Izabelei, femeia acea care îşi zice prorociţă”. Iată tocmai pretenţia aşa-zisei biserici, adică afirmaţia de a poseda o infailibilitate permanentă, de a fi un fel de autoritate inspirată pentru a conduce învăţătura, a stabili dogme si a dirija totul în Numele lui Dumnezeu. Nu este aceasta exact ceea ce face Biserica de la Roma? Sau cea de la Costantinopol! „Să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor”. Toate acestea erau roadă, fără nicio îndoială, a ceea ce fusese mai înainte, dar o roadă ajunsă la maturitate. „I-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrînarea ei! Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copiii ei”. Izabela era o mamă, în adevăr, o sfântă mamă, cum o numeau și înşelătorii în mijlocul ei şi cei care erau înşelaţi. Dar ce gândea despre ea Domnul şi aceia care preferau să îndure cele mai mari suferinţe, mai degrabă decât să săvârşească desfrânarea cu ea? Această biserică - lume, în corupţia sa bătătoare la ochi, - era atunci o instituţie stabilită. Nu este o greşeală trecătoare ca un nor, este un corp conştient şi care ocupă cea mai înaltă poziţie în lume, este o împărăteasă care are de asemenea pretenţii de putere spirituală cea mai înaltă, este o aşa zisă prorocită, stabilită acum într-un chip permanent în creştinătate si care dă naştere la o sămânţă de nelegiuire deosebită, care este numită „copiii ei”. Dar, zice Acela ai cărui ochi sunt ca para focului, „voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta…” Aici apare clar rămăşiţa, și lor, acestei rămăşiţe Se adresează acum Domnul. Să ne oprim acum o clipă asupra acestor cuvinte vrednice de luat în seamă. Aici, pentru prima dată, vedem în termeni precişi recunoscuţi, sfinţi care nu sunt cuprinşi în condiţia publică a Bisericii, fără totuşi să fie tot atât de pe faţă despărţiţi de ea, după cum îi vom găsi mai târziu. Totuşi, în duh, ei devin şi formează mai mult sau mai puţin un corp care dă mărturie, deosebit de cel care, fălindu-se cu cele mai înalte pretenţii, era în realitate în cea mai apropiată şi cea mai nelegiuită părtăşie cu Izabela, aşa cum Domnul judecă şi înfierează ceea ce omul a numit „mama noastră, sfântă biserică catolică/ sau sfânta noastră biserică ortodoxă strămoșească!” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta si nu aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” Domnul, fără să aştepte de la ei lucruri mari, vorbeşte cu cea mai delicată duioşie despre aceia care erau credincioşi Numelui Său. Eu sunt încredinţat că este făcută aluzie aici la cei care sunt de obicei numiţi valdenzi şi albigenzi şi poate la alţii care aveau acelaşi caracter. Ei erau sinceri şi plini de înflăcărare pentru Hristos, dar cu o mică măsură de lumină și de cunoştinţe, dacă o comparăm cu mărturia mai completă şi ma bogată pe care Domnul a trezit-o mai târziu, cum ne-o arată capitolul următor. La sfârşitul epistolei, Domnul face o făgăduinţă potrivită condiţiei sfinţilor: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri”. Această rea Izabela nu se mulţumeşte să persecute pe adevăraţii sfinţi ai Domnului; ea căutase supremaţia universală şi stăpânirea peste toate sufletele. Domnul cere alor Săi să nu se alieze în nimic cu ea, făgăduindu-le adevărata autoritate când El însuşi va lua-o în mână. Aşteptând, ei să rămână răbdători, chiar prin necaz, mulţumiţi de a suferi acum, din dragoste pentru Hristos. „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit si Eu de la Tatăl Meu” (versetele 26,27). Credinciosul va avea parte de puterea lui Hristos la venirea Sa şi îi va fi părtaş în Împărăţia Sa; dar aceasta nu este tot ceea ce harul vrea să-i dea. Domnul adaugă: „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă”. Aceasta nu înseamnă a fi părtaş cu Hristos când El va domni public, ci a-L avea pe El Însuşi; şi aceasta este cu totul mai presus de lucrurile din lume. Nădejdea cerească de a fi cu Hristos, iată ceea ce este dat credinciosului, ca şi o parte în împărăţie. Aici, cum s-a observat pe bună dreptate, se remarcă o mare schimbare. Invitaţia de a asculta ceea ce Duhul spune Bisericilor urmează după făgăduinţă, în loc de a fi înaintea ei. Motivul este că acum există o rămăşiţă care nu mai are nimic a face cu starea publică a Bisericii; şi Domnul adresează mai întâi făgăduinţa celui care va birui, pentru că nu mai sunt motive de a nădăjdui că Biserica în totalitatea ei să o primească. În epistolele către primele trei Biserici, dimpotrivă, invitaţia de a asculta vine în primul rând, pentru că Domnul Se adresează conştiinţei Bisericii întregi. Acum rămăşiţa singură este biruitoare, făgăduinţa este pentru ea, şi pe ea singură Domnul o îndeamnă să plece urechea. Despărţirea între al doilea si al treilea capitol este, așadar, bine plasată, căci este foarte mare schimbare când se trece la ultimele trei biserici. În adevăr, introducerea epistolei adresate bisericii din Sardes ni-L arată pe Domnul reîncepând o nouă stare de lucruri. Vechea fază ecleziastă sau catolică a Bisericii se termină cu Tiatira, care prezintă această trăsătură particulară, că este sfârşitul stării publice a Bisericii și începutul acestei condiţii care durează până la venirea Domnului. Găsim în Tiatira reprezentarea mistică a romanismului (biserica din Roma)/ poate și a ortodoxiei răsăritene, căci ar fi greu să tăgăduieşti că Izabela cel puţin nu oferă acest caracter; în vremea ce „ceilalţi”, rămăşiţa, reprezină pe aceia care, fără a fi protestanţi, au format aparte și în afara papalităţii sau Bisericii istituționale, un corp de martori, înainte de apariţia protestantismului, pe care începutul celui de al treilea capitol îl plasează înaintea noastră. Am văzut condiţia generală a Bisericii în prima sa decădere (Efes); apoi persecuţiile stîrnite de păgânism (Smirna); în urma Biserica aşezându-se sub protecţia lumii (Pergam) şi în sfârşit romanismul/ortodoxismul care singur, după aluzia făcută la venirea Domnului Hristos, trebuie să meargă până la sfârşit (Tiatira).
Capitolul 3:
„Îngerului bisericii din Sardes scrie-i:
„Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte
stele.” Este aici o aluzie evidentă la felul în care Domnul Se prezentase
bisericii din Efes, care, am văzut, reprezenta prima stare (condiţie) generală
a Bisericii. Sardes oferă începutul noii stări de lucruri, care nu este strict
ecleziastic, Domnul acţionînd mai degrabă pe cale de mărturie. De aceea nu este
zis aici că El umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, ceea ce era
într-o ordine cu totul ecleziastică, dar El are cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu. El este Dumnezeu; toată puterea, puterea guvernamentală în întregime,
toate sunt în mâinile Sale, ca si cele şapte stele, adică toate instrumentele
prin mijlocirea cărora El acţionează asupra Bisericii. „Ştiu faptele tale, că
îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Aşa este protestantismul. „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care este
pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.”
Ceea ce caracterizează protestantismul este faptul că el posedă mărturia Cuvântului
lui Dumnezeu într-un fel mult mai complet decât cei care erau cufundaţi în
formalismul ecleziastic al Evului Mediu. În această epocă, Cuvântul lui
Dumnezeu fusese suprimat, pentru că, clerul şi acest Cuvânt nu pot niciodată să
meargă în chip desăvârşit împreună. Urmarea principiului clerical este şi
trebuia totdeauna să fie de a pune mai mult sau mai puţin autoritatea omului în
locul autorităţii Domnului şi de a slăbi şi de a stingheri acţiunea nemijlocită
a Duhului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, lucrare pe care El o exercită prin
mijlocirea Cuvântului. N-am aici deloc în vedere persoanele; vorbesc de
clericalism în general, oriunde s-ar găsi, la catolici sau în orice alte
denumiri, naţionale sau dizidente. Dar principiul protestant este foarte
diferit. Poţi să nu fii credincios principiilor sale, şi aceasta se întâmplă
adesea; dar în definitiv, unul din marile puncte pentru care s-a luptat la
Reformă şi care a fost câştigat pentru protestantism, oricare pot să fie
defectele acestuia, este că omul este aşezat complet, liber şi deschis în
prezenţa Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să acţioneze direct asupra
conştiinţei omului. Nu vorbesc de îndreptăţirea prin credinţă. Luther însuşi,
după părerea mea, n-a fost niciodată perfect lămurit referitor la această
învăţătură; şi dacă catolicii și ortodocșii, asupra acestui punct sunt în mod
mizerabil induşi în eroare, protestanţii, chiar astăzi, nu înţeleg
îndreptăţirea prin credinţă. Ei posedă adevărul în oarecare măsură, dar nu în
felul de a pune sufletele în afara robiei, adică a le aduce în mod clar în
libertatea, pacea si puterea Duhului. Chiar Luther n-a avut niciodată pacea în
sufletul său, ca o stare constantă în care umbla. Mulţi dintre noi ştim prin ce
lupte a trecut el, nu numai la început, ci şi la sfârşitul vieţii sale; şi nu
vorbesc despre luptele privitoare la Biserică, ci la sufletul său. Ar fi inutil
să cităm aici pasajele scrierilor lui Luther, care dovedesc cât de amar a fost
el încercat de luptele sale lăuntrice împotriva necredinţei; ele arată că el
era departe de bucuria plină de pace pe care o dă Evanghelia. Dar ar fi o
greşeală de a le imputa altui lucru, decât lipsei unei clare cunoştinţe a
harului. Într-o astfel de stare, tot felul de lucruri pot tulbura omul (oricare
ar fi talentele sale, oricât de onorat ar fi), care nu se încrede în întregime
în Domnul. Cu siguranţă, Luther este unul dintre aceia de la care noi avem toţi
mult de învăţat; curajul său, credincioşia sa, lepădarea de sine, răbdarea sa
în a îndura suferinţele sunt totodată instructive şi ziditoare. Pe de altă
parte, este inutil să suprimăm faptele: el era plin de energie, el a fost
instrumentul de care S-a folosit Dumnezeu pentru a împlini o lucrare imensă;
dar el a rămas foarte în urmă în ce priveşte înţelegerea a ceea ce este
Biserica şi Evanghelia. Totuşi în ciuda a tot ceea ce a lipsit, un lucru a fost
cucerit pentru copiii lui Dumnezeu în special şi de asemenea pentru om: Biblia
deschisă pentru toţi. Dar tocmai aceasta condamnă starea protestantismului,
pentru că, având posibilitatea de a citi Biblia în mod liber, n-au avut aproape
deloc gândul de a se conforma în totul Bibliei şi de a rândui totul după ea.
Nimic mai obişnuit printre protestanţi decât să admită un lucru ca perfect
adevărat pentru că este în Biblie, fără să aibă cea mai mică intenţie de a
acţiona în consecinţă. Cât este de grav lucrul acesta! Catolicii romani și
ortodocșii cunosc, în general, prea puţin Biblia pentru a şti ce se găseşte sau
nu în ea. Cu excepţia locurilor obişnuite de controversă, ei aproape ignoră
Scriptura şi sunt foarte miraţi când li se spune că un lucru sau un altul este
cuprins în ea. Mai ales ei nu o cunosc în totalitatea sa, deoarece n-au citit-o
poate niciodată decât sub conducerea duhovnicului lor. Protestantul poate citi
Biblia sa fără acest control; aceasta este o favoare adevărată, un privilegiu
preţios, dar chiar din cauza aceasta, cât de mare este răspunderea sa! „N-am
găsit faptele tale desăvîrşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci,
cum ai primit şi ai auzit! Păstrează şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni
ca un hoţ”. Acesta este chiar felul în care Domnul ameninţă să vină asupra
lumii. Dacă există în starea protestantismului o trăsătură care trebuie să
izbească mai mult decât alta, este tendinţa de a căuta totdeauna sprijinul
puterilor lumii pentru a fi scăpat de puterea preotului şi a bisericii. Aşa a
fost totdeauna şi aşa este încă pericolul în care cade protestantismul. De
îndată ce te atingi de ceea ce aparţine lumii, el se tulbură şi se agită. Nu
spun aceasta din lipsă de simpatie sau pentru că aș avea cea mai mică îndoială
că nu ar fi un mare păcat, de a voi să ştergi orice recunoaştere publică a lui
Dumnezeu în lume. Este imposibil să crezi că felul lumesc neasemuit care apare
în asocierea de dizidenţi cu catolici/ortodocși și necredincioşi provine din
motive juste, curate, sfinte și dezinteresate. Trebuie mai degrabă să-l atribuim
unui duh de necredinţă crescândă, dacă nu cumva şi unei josnice supuneri în
faţa superstiţiei. Fără îndoială, necredinţa speră să aibă câştig de cauză,
după cum superstiţia aşteaptă ziua în care ea va birui, dar adevărul este că
Diavolul va avea comanda pentru a duce la distrugere pe aceia care se alipesc
de una (necredinţa) şi de cealaltă (superstiţia), când Domnul va apare în ziua
Sa pentru judecata tuturor duşmanilor Săi. Domnul înştiinţează deci pe îngerul
bisericii din Sardes că dacă nu veghează, El va veni asupra lui ca un hoţ „şi
nu vei şti” adaugă El, „în care ceas voi veni asupra ta”. Nu este deloc la fel
cum se vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi. Aceştia îl aşteaptă neîncetat;
venirea Sa este bucuria lor; cum i-ar surprinde El ca un hoţ? Ei suspină după
prezenţa Sa mai mult decât sentinela după zorile zilei. Comparaţia unui hoţ
care vine pe neaşteptate nu poate să se potrivească decât lumii şi acelora care
şi-au legat de lume gândurile. Acest avertisment solemn presupune deci că
biserica din Sardes încetase de a-L aştepta de fapt pe Domnul, ca obiectul
dragostei sale. Totul arată că ei se tem de El, şi pe bună dreptate, ca de un
judecător. Ei au alunecat în lume şi împărtăşesc teama si îngrijorarea lumii.
Ei au pierdut sentimentul păcii adânci pe care Hristos a lăsat-o alor Săi şi nu
se mai bucură la gândul că El vine, plin de iubire, să-i ia pe aceia care sunt
ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El. Dacă ei s-ar bucura de sfânta şi
dulcea nădejde pe care El însuşi o dă în Cuvântul Său, când zice: „Iată, Eu vin
curând,”, El n-ar putera fi pentru ei ca un hoţ, a cărui venire nepotrivită nu
poate decât să tulbure. „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe”, căci
erau câţiva în Sardes care nu-şi mânjiseră hainele şi care trebuiau să meargă
cu El în haine albe, ca fiind vrednici. Se găsesc deci şi acolo, ca totdeauna,
suflete scumpe. Trebuie să fim fericiţi să le ajutăm, dacă se poate, să câştige
o mai clară cunoaştere a harului Domnului; nu, fără îndoială, micşorând faptul
poziţiei lor cu dragostea cea mai adâncă faţă de ei, după exemplul Domnului:
„Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum
numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi
înaintea îngerilor Săi” (versetul 5). Ajungem acum la biserica din Filadelfia.
„îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel
Adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide,
Cel care închide si nimeni nu va deschide” (versetul 7). Fiecare din aceste
cuvinte, prin care Hristos Se prezintă pe Sine însuşi, diferă de ceea ce este
zis despre El în capitolul 1. Aceasta caracterizează capitolul 3 şi mai ales
porţiunea de care ne ocupăm în acest moment. S-a văzut deja că începutul
epistolei către Sardes, cu toate că are o mică asemănare cu aceea către Efes,
oferă cu aceasta din urmă un contrast evident. Este ca un al doilea început şi
în aceasta există oarecare asemănare cu Efesul; totuşi Domnul este înfăţişat
sub un aspect cu totul nou. Hristos, care are cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu, diferă în întregime de descrierea care ne este făcută despre El în
epistola către Efes; şi în aspectul care urmează imediat, nu găsim nimic asemănător.
Este o nouă stare de lucruri, dar care apare într-un chip încă mult mai evident
când venim la Filadelfia. „Iată ce zice Cel care are cheia lui David”, nimic
asemănător nu fusese zis despre Domnul în primul capitol. În cel de-al doilea
capitol, ceea ce este spus despre Domnul este o repetare a ceea ce Ioan tocmai
privise în viziunea sa. Singura excepţie se găseşte în epistola către Tiatira,
unde El este numit Fiul lui Dumnezeu; dar Tiatira oferă o stare de trecere,
după cum am văzut. Este Biserica în responsabilitatea ei, dar fără putere
adevărată; un corp ecleziastic care înfăţişează lucruri îngrozitoare în ochii
Domnului, cuprinzând totuşi o rămăşiţă care-I este scumpă. Această stare
continuă până la sfârşit și duce la venirea Domnului, ceea ce nu este cazul
pentru niciuna din primele trei biserici. Cuvintele care par că se referă la
ele în ceea ce le este adresat au legătura numai cu judecăţi prezente, în timp
ce în scrisorile către Tiatira, Sardes si Filadelfia găsim menţionarea venirii
Domnului. Dar mai mult, Filadelfiei îi este manifestată în chipul cel mai
remarcabil persoana Domnului şi slava Sa morală. Este Hristos însuşi, Hristos
pe care credinţa îl descoperă îmbrăcat într-o nouă frumuseţe, care nu depinde
numai de viziunile slăvite de mai înainte, ci de ceea ce El este cu adevărat în
El Însuşi: „Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Mai mult decât aceasta, este Hristos
văzut după toată întinderea slavei Sale. Credinţa descoperă că Cel Sfânt, Cel
Adevărat este acelaşi care are cheia lui David, adică Acela la care se referă
profeţiile Vechiului Testament, astfel că aici sunt introduse adevărurile
relative la diferite epoci. El este „Acela care deschide şi nimeni nu va
închide”. Există acum o perfectă libertate; libertate pentru slujba Domnului,
libertate pentru fiecare din aceia care îi aparţin. „Ti-am pus înainte o uşă
deschisă, pe care nimeni nu poate s-o deschidă, pentru că ai puţină putere şi
ai păzit Cuvântul Meu”. Lucrări puternice ca acelea pe care Sardes a putut să
le săvârşească, nu-i deosebesc pe sfinţii din Filadelfia. Nu există printre ei
nimic care să atragă atenţia lumii, nimic care să stârnească mirarea, admiraţia
sau stima oamenilor. Suntem noi mulţumiţi cu un loc atât de mic? Aşa este
Filadelfia, care merge pe urmele unui Hristos lepădat. Ştim cât de puţin caz se
făcea de El pe Pământ; aşa este şi cu această biserică; dar aceasta nu are preţ
în ochii Domnului? „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”. Iisus
arătase cîâ preţuia şi iubea Cuvântul lui Dumnezeu, El care singur, vorbind de
El însuşi, putuse să spună Satanei: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”; și aceeaşi viață de credinţă
deosebeşte Filadelfia. Poate să li se pară unora că este puţin să nu
tăgăduieşti Numele lui Hristos; nimic totuşi nu este mai preţios Domnului. La
Pergam fusese vorba de a nu tăgădui credinţa Sa, dar aici este vorba despre El
personal. Ceea ce El este, iată punctul capital: o simplă ortodoxie nu este de
ajuns; trebuie să ţinem la persoana Sa, cu toate că El este absent, şi la slava
datorată Numelui Său. „Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei,
care zic că sunt iudei și nu sunt”. Nu este deşteptarea acestui îngrozitor
flagel care mâhnise Biserica din primele timpuri, adică în timpul bisericii din
Smirna? N-am auzit noi vorbindu-se despre el şi nu l-am văzut noi înşine?
Protestantismul lepădase, cum ştim, o parte din ceea ce Părinţii Bisericii au
căutat să introducă în duhurile oamenilor; totuşi, după atâtea secole, aceleaşi
tendiţe se regăsesc, astfel încât acum când Dumnezeu a trezit noua mărturie, se
ridică o mărturie contrară: Satan reînvie vechiul spirit iudaizant, chiar în
momentul când Dumnezeu afirmă din nou adevăratul principiu al fraternităţii
creştine şi, mai presus de toate, faptul că Hristos însuşi este totul pentru ai
Săi. Să cercetăm faptele. La ce tinde în Anglia ceea ce se numeşte piteismul,
dacă nu la a face să renască acest duh al acelora care se zic că sunt iudei si
nu sunt? Şi acest sistem nu este mărginit la un ţinut. Îl regăsim în Germania
si în alte părţi: de fapt el se arată pretutindeni unde există protestantismul,
dar mai ales acolo unde această tendinţă este provocată fie de scepticism pe de
o parte, fie de adevărul care le judecă si le condamnă pe amândouă (protestantism
şi scepticism) pe de altă parte, în strălucirea luminii cereşti. Voind să se
menţină ei înşişi pe un teren religios, oamenii cad într-un sistem de orânduiri
legale. Aceasta, cred eu, trebuie să înţelegem aici prin sinagoga Satanei. Dar
Domnul va obliga chiar şi pe aceia să recunoască mărturia pe care El a dat-o pentru
Numele Său. Nu se spune când, nici unde, nici în ce fel; dar pe cât este de
sigur că El trăieşte, El va îndreptăţi adevărul pe care El l-a dat; Cuvântul
Său este sigur: „Iată, îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi
să ştie că te-am iubit” (versetul 9). Dar aceasta nu este tot. Ştim că o vreme
groaznică trebuie să vină peste această lume; ceas, cum este spus aici, nu
numai de necaz, ci de ispită sau încercare. Eu cred că ceasul de încercare
cuprinde, într-un fel, toată perioada apocaliptică; nu este numai epoca de temut
în care Satan, alungat din Cer, coboară plin de mânie, iar fiara, după ce a
primit de la el autoritatea, ajunge la culmea puterii sale, ci este, în plus,
perioada plină de tulburare, de amăgire şi de judecată care merge înaintea
acesteia. Ceasul ispitirii este, după părerea mea, un termen care cuprinde mult
mai mult decât Necazul cel Mare din Apocalipsa 7, şi încă mai mult decât
necazul fără seamăn care trebuie să cadă peste ţara Israelului (Daniel 12,
Matei 24, Marcu 13). Dacă este aşa, cât este de completă și de preţioasă făgăduinţa:
„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul
încercării care va veni peste toată lumea ca să încerce pe cei care locuiesc pe
Pământ” (versetul 10). în zadar oamenii încearcă să scape; ceasul încercării
trebuie să vină peste toţi: el îi va ajunge, oriunde ar căuta ei să se ascundă.
Aceia singuri vor scăpa, care la chemarea
lui Hristos vor fi răpiţi la Cer. Ei
nu vor străbate acest ceas. Remarcaţi bine că aceasta nu vrea să zică numai că
ei vor fi puşi la adăpost ca Lot în Ţoar, aşa cum pretind unii, ci ei vor fi
aşezaţi în afara scenei încercării. Ce deplină şi desăvârşită păzire!
Totuşi aşa este întinderea făgăduinţei care le este făcută şi a binecuvântării
care le este rezervată. Eu nu pot să înţeleg alt mijloc de a păzi pe cineva de
ceasul încercării care trebuie să vină peste tot Pământul locuit în întregime,
decât de a-l scoate mai întâi din locul încercării. Numai în felul acesta se
poate să fii în afara perioadei pline de mare tulburare sau încercare viitoare.
Rămăşiţa evlavioasă dintre iudei, trebuind să treacă printr-un necaz special,
mai groaznic, dar localizat în ţinutul ei, va trebui numai să fugă la munţi până
ce Iisus Se va arăta în slavă pentru a reduce la tăcere pe duşmanii lor. Dar
pentru creştini este cu totul altfel. „Eu vin repede.” Aici El nu vine „ca un
hoţ”, ci pentru bucuria celor care îl aşteaptă. Domnul a făcut să reînnoiască
în inimi adevărata nădejde a întoarcerii Sale; sunt unii care îl aşteaptă
astfel şi lor îndeosebi pare să li se adreseze această epistolă. „Eu vin
repede”, în principiu, aceasta este adevărat pentru toţi cei care sunt cu
adevărat credincioşi; dar pot să fie, şi noi ştim că sunt creştini încadraţi în
una sau alta din diferitele stări care au fost descrise şi care evident vor
dura până la sfârşit. în zadar deci ar aştepta cineva să vadă şterse în mod
categoric aceste condiţii care depind de o mulţime de situaţii; aceasta nu
poate să aibă loc înainte de a veni Domnul. „Păstreză ce ai, ca nimeni să nu-ţi
ia cununa. Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu
şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi
numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din Cer de la
Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Acela care va birui va fi îmbrăcat în
ziua slavei cu o putere tot atât de remarcabilă pe cât este acum slăbiciunea în
care el este fericit de a se găsi, pe scena prezentă unde harul se desfăşoară. Ajungem
acum la ultima epistolă adresată îngerului bisericii din Laodiceea. Despre
aceasta nu voi spune decât puţine cuvinte. Starea care este descrisă aici
rezultă, după părerea mea, din aceea că mărturia ridicată mai înainte de Domnul
a fost urâtă şi dispreţuită. Dacă nu se recunoaşte şi se dispreţuieşte adevărul
posedat de aceia care aşteaptă pe Domnul, eşti în primejdie să cazi în starea
groaznică pe care Cuvântul o pune aici sub ochii noştri. Hristos încetează de a
fi unicul obiect de care inima se alipeşte; sentimentul binecuvântării legate
de venirea Sa şi care duce la aşteptare, nu mai există; şi mai puţin se laudă
în slăbiciune, pentru ca puterea lui Hristos să rămână şi să se arate în
această slăbiciune chiar. Dimpotrivă, doresc să fie mari, preţuiţi de oameni,
în aşa fel încât să spună: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de
nimic”. Se vede ce loc larg îşi face omul aici. Pentru aceasta Domnul Se
prezintă ca „Amin”, sfârşitul oricărei nădejdi în om, siguranţa nemaigăsindu-se
decât în credincioşia lui Dumnezeu. El singur este „Martorul credincios şi
adevărat”. Tocmai aşa ar fi trebuit să fie Biserica și nu a fost; prin urmare,
El însuşi trebuie să ia acest loc. Acesta este locul pe care-l ocupa, când,
plin de har, El era aici pe Pământ; şi acum El trebuie să-l reia în putere, în
slavă și în judecată. Se poate concepe un blam mai mare şi mai solemn dat
stării acelora care ar fi trebuit să fie martorii Săi pe Pământ? În plus, El
este „începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a pune pe om în
întregime deoparte; și motivul acestui fapt este că Laodiceea este slăvirea
omului şi a posibilităţilor sale în Biserică. „Ştiu faptele tale, că nu eşti
nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti
căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”. Ei sunt
nepăsători în principiu şi în practică; inima lor nu este decât pe jumătate de
partea Domnului Hristos. Sunt încredinţat că nimic altceva nu este mai potrivit
să dea naştere nepăsării, decât o înţelegere sănătoasă a adevărului, în timp ce
judecata de sine şi o evlavie sinceră nu există. Cu cât cineva va fi găsit mai
în frunte, ducând responsabilitatea mărturiei lui Dumnezeu, cu cât va fi
cunoscut şi mărturisit harul şi adevărul lui Dumnezeu, inima si conştiinţa
nefiind conduse şi însufleţite de puterea Duhului Său, prin mijlocirea acestui
adevăr şi acestui har care sunt în Hristos, cu atât mai adânc, mai curând sau
mai târziu va cădea într-o stare de nepăsare, dacă nu chiar de vrăjmăşie
activă. Va deveni nepăsător faţă de tot ce este bine; şi dacă există încă
oarecare râvnă, aceasta va fi pentru ceea ce este rău. Aceasta este întocmai
starea Laodiceii. „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te
voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc
lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb
şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te
îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ti se vadă ruşinea
goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.” Cei
din Laodiceea duceau lipsă de tot cea ce este preţios: de „aur”, adică de
dreptatea divină în Hristos; şi de haine albe, ceea ce înseamnă dreptatea
sfinţilor. Mai mult, ei aveau nevoie de doctorie pentru ochi, ca să-şi ungă
ochii şi să vadă. Ei pierduseră adevărata înţelepciune a lucrurilor lui
Dumnezeu. Totul era neclar în legătură cu adevărul şi nesigur cu privire la
judecata morală. Sfinţenia despărţirii şi bucuria vieţii dispăruseră. „Eu
mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi
pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Aici chiar, în
această stare tristă, Domnul Se prezintă plin de har pentru a răspunde nevoilor
sufletelor. Dar în cuvintele care termină epistola nu găsim nimic special; ele
nu merg dincolo de făgăduinţa de a domni cu El. Dar lucrul acesta este rezervat
fiecăruia dintre aceia care vor avea parte de prima înviere, chiar şi iudeilor
care, într-o perioadă sau alta, vor suferi sub domnia lui Antihrist. Este deci
o greşeală să vezi în această făgăduinţă o distincţie specială. Aceasta
înseamnă că în definitiv Domnul Se va arăta credincios, în ciuda
necredincioşiei. Poate să existe o credinţă individuală adevărată chiar și în
condiţiile depărtate cel mai mult de credincioşie şi de devotament.
*va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu