SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A
NOUĂSPREZECEA.
44.Cântarea
celor trei tineri (necanonică):
Rugăciunea
Celor trei tineri este o parte componentă din Cartea lui
Daniel,
din Vechiul Testament. Este un segment dintr-o compoziție mai mare
numită Rugăciunea
lui Azaria și
Rugăciunea Celor trei tineri care, deși parte componentă din
textul Septuagintei, este considerată de către protestanți ca
fiind un text apocrif mai degrabă decât o parte canonică a Scipturii, și din această
cauză apare în majoritatea Bibliilor în limba engleză într-o
secțiune separată. Atunci când este inclusă în textul mai larg al Cărții lui
Daniel, se găsește în Capitolul al III-lea între versetele 23 și 24. Cântecul
constituie un imn de mulțumire lui Dumnezeu pentru eliberarea din cuptorul de
foc în care cei trei tineri, Anania, Azaria și Misael (cunoscuți și sub numele
de Şadrac, Meşac şi Abed-Nego) fuseseră aruncați de către regele persan
Nabucodonosor/Nebucadnețar. Ei fuseseră aruncați în cuptor din cauza refuzului
lor de a se închina unui idol de aur pe care îl făcuse Nabucodonosor. Însă, un
Înger al Domnului a intrat în cuptor și i-a apărat pe cei trei tineri. Biblia
Abingdon sugerează că Rugăciunea se bazează pe o compoziție
anterioară și a fost adăugată la textul existent al Cărții lui Daniel undeva în
secolul al II-lea sau I î.H.. Biserica Romano-Catolică consideră acest text ca
parte componentă din colecția deuterocanonică care a fost definită în timpul
Conciliului din Trento din 1546 ca fiind „sfântă” și „canonică.” Cartea de
Rugăciuni Obișnuite a Bisericii din Anglia include acest text ca imnul Benedicite
omnia Opera.
Cei trei prieteni ai Profetului
Daniel, duși din Iuda în Babilon pentru a deveni membri ai curții regelui Nabucodonosor, sunt aruncați într-un cuptor cu foc ca pedeapsă
pentru că au refuzat să cadă în idolatrie. În pofida
pericolului evident, când flăcările aproape le
mistuiau trupurile, aceștia au găsit puterea să se roage, să slăvească și să
binecuvânteze pe Dumnezeu. Un Înger al Domnului coborând
din Cer, a intrat în cuptor, și a stins flăcările. Soldații lui Nabucodonosor i-au zărit atunci pe cei trei tineri
mergând în interiorul cuptorului nevătămați, împreună cu un al patrulea personaj, care semăna cu „fiul unui zeu” (îngerul). Textul aflat în Septuaginta cuprinde mai mult de șaizeci și șapte de versete ce constau în două imnuri, precum și în pasaje narative
adiționale. În primul imn, „Rugăciunea lui Azaria” (vs. 2-21),
regăsim un apel la mila lui Dumnezeu precum și recunoașterea
stării de păcătoșenie a poporului. Cel de-al doilea imn, „Cântarea celor Trei Tineri” (vs. 28-67), este rostit după apariția Îngerului.
Acest imn este o cuvântare care îndeamnă
întreaga creație să se roage și să laude Numele Domnului.
De ce ar
trebui să ne intereseze pe noi isprava acestor tineri care au trăit cu 460 de
ani înaintea lui Hristos? Exemplul acestor tineri dovedește că nimic din ceea
ce ne este exterior nu ne poate face rău, nici închisoarea, nici îndepărtarea
de patrie, nici singurătatea, nici pierderea puterii. Ceea ce îi distinge pe
cei trei tineri este încrederea lor în Dumnezeu. Pentru că rămân neclintiţi în
Dumnezeu, situaţiile nefavorabile nu pot să le pricinuiască niciun fel de
daună. Credinţa în Dumnezeu induce un mod drept de a gândi lucrurile, o
atitudine dreaptă a spiritului cu privire la patrie, posesie, rude şi libertate
exterioară. Cu siguranţă, nici noi, nici tinerii din ziua de astăzi nu vom fi
aruncaţi într-un foc material, dar situaţia celor trei iudei din cuptor poate
fi o imagine a experienţei noastre existenţiale. Focul poate fi nu doar
material. Poate reprezenta o pasiune, sexualitate sau agresivitate. Atunci când
în noi se cască o prăpastie între spiritualitate şi instinct, între conştient
şi impuls, între o normalitate calmă şi violenţa unei pasiuni, avem senzaţia că
suntem într-un cuptor în care suntem consumaţi de pasiunile noastre. Or,
imaginea celor trei tineri în cuptor spune că încrederea în Dumnezeu ne
protejează de flăcările pasiunilor noastre şi ne face să le vedem în lumina lor
dreaptă. Ele pot să ne înflăcăreze emoţiile. Dar în văpaia focului există în
noi o sferă intimă la care focul nu are acces. Este locul unde stă îngerul
nostru, locul în care Dumnezeu Însuşi locuieşte în noi. Încrederea în Dumnezeu
ne conduce, pe de o parte, într-un mediu neatins de patimi, de pasiuni şi ne
permite în acelaşi timp să vedem lucrurile în mod drept. Când Îl am pe Dumnezeu
ca susţinere, nu mai am nevoie de sprijinul reprezentat de posesia bunurilor,
nici nu mai trebuie să mă ataşez de persoanele sau de obiceiurile care mi-au
însoţit creşterea. Încrederea în Dumnezeu mă conduce spre libertatea pe care
cei trei băieţi iudei au demonstrat că o au în faţa regelui idolatru. A avea
încredere în Dumnezeu înseamnă și a fi mulţumiţi de ceea ce Dumnezeu ne dă, de
ceea ce El ne cere şi aşteaptă de la noi. Încrederea în Dumnezeu constă în a
avea o percepţie dreaptă a realităţii. Aceasta ne eliberează de puterea
regilor de pe pământ, ne eliberează de persoanele care cred că pot decide în
viaţa noastră blocându-ne credinţa spre desăvârşire.
45.
Cartea a Treia a lui Ezdra/Ezra (necanonică):
Această carte necanonică, în LXX se numește Cartea Întâi a lui Ezdra/Ezra, fiind
așezată înaintea cărții canonice Ezdra/Ezra,
din cauza faptului că începe cu istoria serbării Paștilor sub regale Iosia.
Cartea canonică Ezdra începe, istoric, abia din primul an de domnie al
împăratului Cirus. Cartea poartă acest titlu deoarece cartea canonică Ezdra se
mai numește și 1 Ezdra iar cartea canonică Neemia mai este cunoscută, în
tradiția ebraică ca fiind 2 Ezdra, deși nu există nicio dovadă că tot Ezdra ar
fi fost autorul cărții.
După istorisirea celebrării Paștilor din
timpul lui Iosia, în această carte se mai istorisește despre decretul lui Cirus care
dădea dreptul evreilor să se reîntoarcă în patrie și să rezidească Templul; se
amintește de decretul lui Artaxerxes de a opri construcția Templului și apoi, urmează
partea originală a acestei cărți - disputa dintre cei păzitori ai gărzii lui
Darius provocată de întrebarea: Ce este mai tare decât toate? Disputa este
câștigată de către Zorobabel, care demonstrează că Adevărul este cel mai
important lucru! Prezentarea Adevărului este făcută de către Zorobabel ca și
cum adevărul ar fi personificat - ex: „Iar adevărul rămâne și este mai tare și
trăiește și domnește în veacul veacurilor (vs. 38 - cap.4). El nu caută la fața oamenilor și nu părtinește,
ci cele drepte face tuturor, fie nedrepți, fie răi, și la toți sunt plăcute
lucrările lui, și în judecata lui nimic nu este nedrept. (vs. 39). Aceasta este
tăria, împărăția, puterea și mărirea tuturor veacurilor! Binecuvântat să fie
Dumnezeul adevărului! (vs. 40).” Este afirmată clar idea că Adevărul este o
persoană care domnește și judecă! Este vorba despre o prezentare profetică a
lui Mesia - Adevărul întrupat! Sunt prezentate, mai departe, întoarcerea în
patrie a lui Zorobabel, activitatea profeților Hagai și Zaharia - îndemnurile
lor pentru reconstrucția Templului, întoarcerea lui Ezdra în patrie - în anul
al VII-lea al domniei lui Artaxerxes etc.. Peste tot aproape cartea reproduce
unele istorisiri din cărțile canonice 1,2 Cronici, Ezdra, neemia, cu adaosuri
neînsemnate. Autorul necunoscut se pare că a avut intenția de a extrage anumite
părți din resăectivele cărți canonice, adăugându-le interpolări ce aveau un
character pios și edificator. Se aduce un omagiu de cel mai mare grad
Adevărului - „Tot Pământul cheamă adevărul; Cerul pe el îl binecuvântează;
toate lucrurile se clatină și se cutremură de el, și nimic cu el nu e nedrept
(…)” - cap. 4; vs. 36-40. Teologi din vechime au admirat mult aceste pasaje,
văzând în ele o profeție despre Hristos - ex: Origene, Augustin, Ieronim etc..
46.
Cartea Înțelepciunii lui Solomon (necanonică) sau Cartea Înțelepciunii:
Cartea Înțelepciunii s-a bucurat mult timp de reputația de a fi cea mai atractivă și mai interesantă carte din corpusul apocrif. Gândirea cât și expresia se situează la un nivel înalt; cugetarea este a unui scriitor pătruns de un puternic spirit religios, unul care a simțit apăsarea și tulburarea vieții și a suferinței, și care totuși a rezistat ispitei de a abandona – așa cum au făcut mulți dintre coreligionarii săi - credința sa ancestrală într-un Dumnezeu al dreptății. Limbajul este viguros și construcția simplă; impresia că autorul era foarte familiar cu literatura și filozofia Greciei este tot mai puternică cu cât cartea este studiată mai mult, și acesta nu este lipsit de curajul de a revizui unele dintre credințele tradțtionale ale religiei sale. Teologia Cărții Înțelepciunii este alexandrină, o combinație între religia ebraică și filozofia greacă. Opera se împarte firesc în trei secțiuni:
Prima sectiune a fost numită pe bună dreptate „cartea eshatologiei”; aceasta înfățișează printr-un viu contrast diferitele destine ce îi așteaptă pe cei drepți și pe nelegiuiții care îi prigonesc. Cuvintele hulitoare și sfidatoare ale nelegiuiților, imaginea deznădejdii și remușcării acestora de după moarte și descrierea răzbunării divine coborâtă asupra lor reprezintă caracteristicile cele mai de seamă din această parte a cărtii. Învățăturile religioase din această secțiune sunt și ele importante. Scriitorul face referire la doctrina nemuririi, neagă faptul că suferința presupune păcatul, refuză să accepte că moartea prematură este în mod necesar o nenorocire sau că lipsa copiilor este un semn al nemulțumirii divine. Vor fi greu de găsit alte cinci capitole din Scripturile Vechiului Testament care să se îndeparteze atât de mult de perspectiva tradițională ebraică!
A doua secțiune este compusă dintr-un panegiric al Înțelepciunii care dă și numele cărții. Atracțiile oferite de Înțelepciune ca Ființă cerească își găsesc expresia într-un limbaj frumos și elocvent. „Înțelepciunea este strălucitoare și nu se stinge”; aceasta caută să-i cunoască pe cei care sunt demni de ea și îi călăuzește spre bucuria nemuririi oferită de prezența lui Dumnezeu. Conform marturiei autorului (care nu este Solomon), care acum vorbește, comorile acesteia sunt revărsate asupra omenirii ca răspuns la rugăciune. Minunata descriere a Înțelepciunii continuă și culminează cu afirmația că „ea este suflul puterii lui Dumnezeu și curată revărsare a slavei Celui Atotputernic”.
În secțiunea a treia avem o retrospectivă istorică a Israelului în Egipt și în pustie, întreruptă de o disertație despre originea și relele aduse de idolatrie. Faptele istorice sunt alese cu ingeniozitate și sunt puse în opoziție; dacă faptele principale sunt dificil de folosit, detaliile sunt făcute în așa fel încât să ofere învățătura cerută.
Opera se încheie cu o repetare a unei teme favorite a scriitorului, și anume că lumea luptă pentru cei drepți: elementele, prin transformarea lor unul în celălalt, sunt folosite de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe egipteni și a-i apăra pe israeliți. Această carte este inclusă în așa-numita „literatură sapiențială a evreilor”, al carei principal obiectiv îl reprezintă discutarea problemei vieții și a condițiilor acesteia. În Înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea joacă un rol mai important decât în Proverbe şi Sirah. Înţelepciunea personificată este identificată cu puterea din spatele tronului, cei ce vor cinsti înţelepciunea vor domni veşnic (6, 20-21), ea este cea care conduce şi călăuzeşte regii (Prov. 8, 15-16). Înţelepciunea este prezentă încă de la începutul creaţiei (Sol. 6, 22), la crearea lumii (9, 9), ştiind toate cele ale creaţiei deoarece este făcătoarea tuturor lucrurilor (7, 21). Astfel înţelepciunea personificată apare în calitate de co-creator al lui Dumnezeu. În capitolul 9, versetul 4, ea este descrisă ca stând lângă tronul lui Dumnezezu; în acest moment Înţelepciunea lui Solomon făce un pas înainte comparativ cu cartea Proverbelor şi Sirah. Identificăm, de asemenea, texte unde înţelepciunea personificată este subordonată lui Dumnezeu, cel care o conduce (cap.7, vs.15,17). Mai mult decât atât, ea este prezentată ca mireasa lui Solomon, care îl determină să domnească în mod înţelept şi drept. Apoi, ea se dezvoltă într-un paralelism sinonimic cu Cuvântul lui Dumnezeu şi chiar, în unele pasaje, pare a fi prezentată ca fiind identică cu Duhul lui Dumnezeu. Înţelepciunea devine o manifestare a lui Dumnezeu în faţa fiinţelor umane, ca un fel de ipostaziere a atributelor divine. În Înţelepciunea lui Solomon nu se vorbeşte neaparat de un artificiu literar în ceea ce priveşte înţelepciunea, ci de un mijloc eficace de a prezenta acţiunile lui Dumnezeu şi prezenţa Acestuia în viaţa oamenilor şi în crearea lumii.
47.Cartea Înțelepciunii lui Iisus Ben (Fiul) Sirah/Ecleziasticul
(necanonică):
Ca şi Cartea
Înţelepciunii şi Cartea lui Ben Sirah face
parte din cărţile deuterocanonice/bune de citit. Pentru că era folosită pentru pregătirea
catehumenilor şi a neofiţilor în Biserica de la început, Cartea
lui Ben Sirah se numea „Liber Ecclesiasticus”, carte
bisericească. În limba greacă ea se prezintă cu titlul Înţelepciunea
lui Iisus, fiul lui Sirah (după numele autorului
ei). Aceasta este şi originea titlului ei: Ben Sirah. În limba
ebraică „ben” înseamnă „fiu”. Este cunoscut că în jurul anului 200 î.H.,
Palestina era condusă de greci. În acest fel, prin cultura lor, au căutat să
facă o egalitate între tot ceea ce exista. Totul în natură era egal, oamenii la
fel, iar zeii, cu toate rugăciunile şi jertfele aduse, nu aveau nicio influenţă
asupra oamenilor. Erau tot atâtea idei care veneau în contrast cu ceea ce
credeau evreii despre Dumnezeul alianţei, singurul Dumnezeu adevărat, care a
dat Legea, care locuia în Templul de la Ierusalim, dar care era prezent şi în
întreaga creaţie. În acest fel era pusă în pericol nu numai credinţa evreilor,
ci şi istoria lor. Într-un astfel de context apare cartea lui Ben Sirah.
Intenţia ei este de a arăta superioritatea înţelepciunii revelate, astfel ca
orice om să înveţe să acţioneze nu doar după mintea pe care o are, ci şi după
înţelepciunea pe care o primeşte de la Dumnezeu, dacă este deschis să o
primească. Autorul este Iisus, fiul lui Sirah, care a trăit la Ierusalim în
jurul anului 200 î.H.. Ajunge să scrie această carte în urma lungii lui
experienţe în respectarea Legii, prin fapte, rugăciuni şi meditaţii. Adresează
această carte oricărui evreu dornic să respecte Legea lui Dumnezeu, dar şi
oricărui om în general, care îl respectă pe Dumnezeu ca şi creator. Cartea, aşa
cum se prezintă, este mai degrabă o meditaţie scrisă despre înţelepciune. Sunt
atinse atâtea probleme ale vieţii, încât este greu de făcut chiar şi o
împărţire. Astfel apar probleme legate de: prietenie, femei, conducători,
moarte, zgârcenie, libertate, răsplată, creaţie, limbă, lene, jurăminte,
adulter, sănătate, vin, banchete, călători, munci manuale şi intelectuale,
stele, patriarhi, profeţi etc.. Are în componenţa sa 51 de capitole împărţite
după cum urmează:
- 1,1-16,23: natura înţelepciunii şi binefacerile
pe care le aduce;
- 16,24-23,27: Dumnezeu şi creaţia, omul şi
comportamentul său moral;
- 24,1-32,13: înţelepciunea în familie şi
societate;
- 32,14-42,14: viaţa virtuoasă;
- 42,15-50,29: manifestarea înţelepciunii divine;
- 51: apendice, o rugăciune de mulţumire şi un mic
poem final.
Fiind o
replică la dorinţa elenismului de a se impune în detrimentul credinţei revelate
a Israelului, Cartea lui Ben Sirah insistă
asupra unor teme, ca: frica de Dumnezeu, respectul faţă de înţelepciune, Lege,
cult, jertfe, preoţie, fidelitate faţă de exemplul înaintaşilor. Pe undeva
acestea sunt şi ideile care i-au inspirat pe fraţii Macabei în revolta pe care
au făcut-o împotriva conducerii eleniste a vremii. Acestea şi multe alte idei
bune arată înţelepciunea de care poate da dovadă un evreu pios, dar şi un
creştin bun. Deşi nu face parte din canonul ebraic, Cartea lui Ben Sirah i-a
inspirat deseori pe rabini şi chiar şi pe apostolul Iacob, care foloseşte
foarte multe expresii preluate din cartea lui. În faţa situaţiei umilitoare în
care se afla poporul israelit, Ben Sirah este un exemplu, nu numai de scriitor,
ci şi de trăitor al credinţei, un mărturisitor. Dincolo de modalităţile de
implementare ale elenismului, Ben Sirah are curajul să amintească israeliţilor
care este adevărata înţelepciune, unde îşi află ea originea şi că nu trebuie
ignorate trăirile părinţilor. Totul trebuie folosit. Ben Sirah face din istorie
locul de întâlnire dintre înţelepciunea lui Dumnezeu şi mintea omului. Aceasta
din urmă, luminată de înţelepciunea lui Dumnezeu, trebuie să se schimbe. Însă,
pentru a se schimba, este nevoie de asentiment. Trebuie să dea ceva în schimb,
să se dea pe sine. Cine respectă Legea lui Dumnezeu, nu poate respecta în
acelaşi timp şi legea grecilor care doreau schimbarea adevăratului Dumnezeu cu
zeii păgâni. A-l lăsa pe adevăratul Dumnezeu la o parte este echivalent cu
lipsa înţelepciunii, iar lipsa înţelepciunii înseamnă, de cele mai multe ori, lipsa
iubirii fraţilor, închiderea în sine, prezenţa păcatului şi, în final, pieirea
omului.
Texte de referinţă:
„Toată
înţelepciunea este de la Domnul şi cu el este din veac. Nisipul mărilor,
picăturile ploii şi zilele veşniciei, cine le poate număra? Înălţimea cerului
şi lăţimea pământului, şi adâncul şi înţelepciunea, cine le poate cerceta?
Înainte de toate a fost zidită înţelepciunea şi înţelegerea minţii a fost din
totdeauna. Izvorul înţelepciunii este Cuvântul lui Dumnezeu cel de sus şi căile
ei sunt porunci veşnice” (Sir. 1,1-5);
„Fiilor, ascultaţi-mă pe mine, tatăl, şi purtaţi-vă astfel ca să vă mântuiţi.
Căci Domnul l-a dat pe tată pentru fii şi a întărit judecata mamei pentru
copii. Cel care îl cinsteşte pe tată se va curăţa de păcate şi asemenea celui
care strânge comori este cel care o cinsteşte pe mama sa. Cel care îl cinsteşte
pe tatăl său se va bucura de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi ascultat. Cel
care îl laudă pe tatăl său va avea zile multe şi cel care se teme de Domnul o
cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca
stăpânitor va sluji celor care l-au născut” (Sir. 3,1-7); „Nu fă rele şi nu se va prinde răul de tine.
Îndepărtează-te de nedreptate şi nedreptatea nu se va ţine de tine” (Sir. 7,1-2); „Muncitorul beţiv
nu se va îmbogăţi. Cine dispreţuieşte puţinul pe care îl are vă rămâne imediat
şi fără el” (Sir. 19,1); „Fiule,
ai păcătuit? Să nu mai adaugi şi alte păcate; roagă-te pentru cele deja făcute.
Ca de faţa şarpelui fugi de păcat, căci dacă te vei apropia de el, te va muşca.
Dinţi de lei sunt dinţii lui care îi omoară sufletele oamenilor” (Sir. 21,1-3); „Cu trei lucruri
m-am împodobit şi m-am ridicat plăcută înaintea Domnului şi înaintea oamenilor:
unirea dintre fraţi, iubirea dintre prieteni şi bărbatul cu femeia care se
înţeleg bine unul cu altul. Şi trei lucruri a urât sufletul meu şi m-am scârbit
foarte mult de viaţa lor: săracul mândru, bogatul mincinos şi bătrânul dedat
desfrâului şi lipsit de înţelepciune. În tinereţile tale nu ai adunat şi cum
vei avea la bătrâneţe?” (Sir. 25,1-5).
Remarcăm capitolul 24, care constituie un discurs al înţelepciunii
inspirat din Proverbe 8, totuşi există şi câteva diferenţe notabile; astfel,
discursul înţelepciunii are loc în cadrul unei adunări liturgice/cultice
(v.1-2), în schimb discursul înţelepciunii din cartea Proverbelor este
localizat pe străzi, la porţile oraşului, în pieţe. Ideea poemului din Sirah 24
poate fi exprimată în acest fel: înţelepciunea locuieşte cu Dumnezeu, oamenii
neavând acces la ea, totuşi Dumnezeu revarsă înţelepciunea asupra întregii
creaţii şi face accesibilă înţelepciunea oamenilor ca un cadou al legământului
încheiat cu poporul evreu. Procedeul stilistic folosit aici este cel de
personificare, înţelepciunea personificată din Sirah, deşi apare ca o figură
independentă cu o mare autoritate, ea este subordonată lui Dumnezeu.
Înţelepciunea ca şi creaţie a lui Dumnezeu nu este Dumnezeu, dar este
reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ.
Notă: personal consider că ar
trebui să facă parte din canon cele două cărți despre înțelepciune (Cartea
Înțelepciunii, Sirah), Cântarea celor trei Tineri, 3Ezdra (cu rezerve), Cartea
lui Baruh, Epistola lui Ieremia - acestea două din urmă prezentate în secțiunea
18 a studiului nostru. Asupra altor cărți „bune de citit” sau apocrife mă voi
pronunța în următoarele secțiuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu