REGALITATEA
GETO-DACĂ - REGELE COTISO!
Pentru prima oară în mod sistemic,
problematica listei regale a Daciei -
altfel spus, continuitatea de funcţionare a celei mai importante şi mai
vizibile dintre instituţiile statale ale vremii, regalitatea - avea să fie abordată în istoriografia românească de
către istoricul Hadrian Daicoviciu.
Întemeindu-se pe tot ceea ce recuperase până atunci ca informaţie cercetarea
riguroasă - de la analiza critică a textelor lui Strabon, Dio Crisostomul
prin Iordanes, Frontinius, Orosius
ori Dio Cassius, la descoperirile
arheologice de la Grădiştea Muncelului,
antica reşedinţă regală - Hadrian Daicoviciu a reconstituit următoarea
succesiune la tron: în 44 î.H. Deceneu
lui Burebista; undeva înainte de
începutul noii ere, Comosicus lui Deceneu; în primii ani ai noii ere, Scorilo
lui Comosicus; în 69, Duras (considerat acelaşi cu Diurpaneus) lui Scorilo; în
89, Decebal lui Duras. Reconstituirea şi demonstraţia istoricului bănăţean
avea să rămână în vigoare până astăzi, singura nuanţare mai semnificativă petrecându-se
la jumătatea anilor ‘80, când se demonstra (suficient de convingător) că Diurpaneus era un supranume nu al lui
Duras, ci chiar al lui Decebal -
ceea ce explică inclusiv de ce Iordanes folosise pentru ultimul rege al Daciei
libere numele de Diurpaneus în „Getica”
şi cel de Decebal în „Romana”. Tot
Daicoviciu avea să evoce, în directă conexiune cu destrămarea a ceea ce era
atunci desemnat prin formula „primul stat dac centralizat şi independent”, alţi
câţiva regi daci, rămaşi în afara autorităţii teritoriale a Sarmizegetusei:
tripleta „dobrogeană” Rolles - Dapix -
Zyraxes, „munteanul” Dicomes şi
„olteano-bănăţeanul” Cotiso - la
care, graţie unor descoperiri distincte, mai pot fi adăugaţi încă prea puţin
cunoscuţii Moskon şi Thyamarcos. Vom acorda o atenţie
specială cazului Cotiso, care reprezintă (în opinia noastră) nu un
oarecare rege olteano-bănăţean, ci succesorul direct al lui Deceneu pe
tronul Sarmizegetusei! Aşa cum rezuma chiar Hadrian Daicoviciu, Cotiso,
contemporanul lui Augustus, domnea în munţii Daciei, pe malul drept al Dunării,
de unde „de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuia să
năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine”, cum sublinia
istoricul roman din epocă, Florus.
Ori, munţi daci în stânga Dunării sunt doar cei din sudul Banatului şi
Mehedinţi - respectiv, în termenii geografici de epocă, cei dintre Tapae şi Drobeta: a plasa în acest
spaţiu un alt regat decât cel cu capitala
la Sarmizegetusa ar fi total ilogic, fie şi numai pentru faptul că o oaste
călare pornită de la Sarmizegetusa putea ajunge în aceeaşi zi-lumină la
Drobeta, prin Tapae ori direct pe valea Cernei. Abstracţie făcând de
această condiţionare geografică, suntem obligaţi să luăm act, conform
izvoarelor literare, de aspectul că regele Cotiso avea în epocă o notorietate
semnificativă - într-atât de mare, încât
la Roma se specula privitor la o alianţă prin înrudire între el şi Augustus
- şi, totodată, o deloc neglijabilă forţă militară, forţă de dispariţia căreia Horaţiu se putuse bucura când îi
comunica protectorului său Mecena că
„oastea
lui Cotiso a pierit”. Nu ştim dacă,
atunci când a evaluat la 40.000 de luptători capacitatea militară a dacilor în
epoca post-burebistană, Strabon a avut în vedere această oaste a lui Cotiso -
dar este cert că doar o armată puternică (deci numeroasă în primul rând) şi,
dincolo de aceasta, un stat însemnat ca întindere, populaţie şi putere
economică ar fi putut conferi unui rege barbar prestigiul care să fie luat în
calcul la Roma, ori puterea de care cuceritorii lumii să aibă temei să se
teamă. Putea fi un astfel de stat un ipotetic regat care să fi cuprins doar
platoul montan mehedinţeano-bănăţean şi Oltenia, chiar în întregul ei?
Răspunsul este categoric negativ: un asemenea regat s-ar fi întins pe cel mult
40.000 km2, cu aproape jumătate din suprafaţă în relief montan, cu
păduri foarte întinse şi fără nicio concentrare protourbană, deci populaţia sa
abia dacă ar fi atins 200.000 de oameni - ceea ce ar fi permis (dar numai la
limită, în condiţiile unei mobilizări extreme, a tuturor bărbaţilor valizi
între 15 şi 50 de ani) o forţă militară de cel mult 40.000 luptători. Aparent,
redescoperim cifra furnizată de Strabon; în realitate, este imposibil să luăm
în considerare o mobilizare totală, chiar în afara sezoanelor de lucrări
agricole, pentru că o populaţie sedentară nu-şi putea lăsa vetrele lipsite de
apărare pe durata săptămânilor, chiar lunilor de raiduri: Appian spune cât se poate de explicit că „geţii, cunoscând moartea lui
Caesar, pustiesc prin năvăliri Macedonia”, o
provincie aflată la peste o săptămână distanţă de Dunăre. Iar raidurile din
anii 44–40 î.H. (de presupus, efectuate încă sub domnia lui Deceneu) nu sunt un
episod izolat. Deceniul 30–20 î.H. a însemnat o aproape neîntreruptă solicitare
a forţei militare dacice, de care pomenesc (chiar dacă în limbaj imprecis,
poetic) romanii Vergilius, Horatius şi Propertius - care precizează că ţintele atacurilor au fost nu doar
Pannonia şi Thracia, ci şi Iliria, ceea ce-l implică indubitabil pe Cotiso. Noi
confruntări ale dacilor cu romanii se petrec în 16 î.H., ca şi în 13, 12 şi 10
î.H., Augustus însuşi menţionând că
expediţia condusă de Tiberius - cel
care-i va succede la tron - este împotriva regatului lui Cotiso. Cu totul
altfel se prezintă lucrurile dacă admitem că regele Cotiso domnea la
Sarmizegetusa, deci peste o Dacie care să fi cuprins nu doar interiorul arcului
carpatic, ci şi Banatul, Oltenia, poate şi ţinutul Muscelului. Existenţa unui
asemenea stat (de peste 150.000 km2, cu o populaţie estimabilă între
800.000 şi 1.500.000 oameni) este, de altfel, imperios reclamată şi de alte
elemente, asupra cărora vom zăbovi mai jos. Primul, în ordine cronologică, este
indiciul că, mai bine de un secol înaintea lui Cotiso, dacii îşi consolidaseră
puterea (ştim astăzi că asta însemna, la Trogus
Pompeius, consolidarea statală) sub domnia unui anume rege Rubobostes/Rhabobostes - ori, numele
acestuia indică cu cvasicertitudine, că este vorba de un suveran de pe
Rhabon/Jiu, analog antroponimului Burebista,
care indică numele suveranului de la Buridava: avem deci un prim semnal că
Dacia de Sarmizegetusa îngloba (ba chiar avusese ca nucleu constitutiv) măcar
Oltenia subcarpatică. Avem, apoi, chiar argumentul că Burebista, în opera sa de
unificare a formaţiunilor politice din Dacia Magna, a trebuit să-şi întemeieze
acţiunea pe un suport instituţional puternic, stabilirea capitalei la Grădiştea
Muncelului fiind justificată prin aceea că, deşi excentrică în raport cu
întreaga arie de dominaţie a lui Burebista, Sarmizegetusa era deja capitală a
statului-nucleu - a unuia dintre ele, dacă
ţinem cont de împrejurarea că „Dacia
Magna” s-a născut din asocierea acestei Dacii occidentale şi a răsăritenei
Geţii a lui Deceneu. Faptul că la destrămarea uniunii realizate de
Burebista, acest stat-nucleu nu numai că îşi menţine coeziunea internă, ci
continuă chiar să fie o forţă militară de temut, este atestat de suficiente
alte izvoare, literare şi extraliterare: am văzut că Appian evoca năvălirile
din Macedonia imediat după moartea lui Caesar - ceea ce ne obligă să ne
întrebăm cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva dacă moartea lui Burebista ar fi
fost contextualizată de ample tulburări interne (să observăm că acea evocată
asasinare a lui Burebista nu este susţinută decât pe o menţiune multiplu
interpretabilă a lui Strabon, istoriografia modernă fiind, se pare, contaminată
cu această ipoteză prin asocierea cu evenimentele de la Roma din acelaşi an).
Hadrian Daicoviciu constata în anii ’60 că „săpăturile efectuate pe scară largă în
principalele cetăţi din Munţii Orăştiei n-au constatat nicio
întrerupere a activei şi intensei vieţi economice din acest complex. Nu există,
după Burebista, o perioadă de stagnare, nu se constată distrugeri; mai mult,
nici măcar de o slăbire a acestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotrivă, totul
arată că aşezările de aici au continuat să se dezvolte, să înflorească:
cetăţile au fost întreţinute şi chiar mărite, aşezările civile au crescut,
inventarul lor a devenit mai bogat. Continuitatea a fost atât de deplină, încât
în multe cazuri este greu de distins ce s-a facut de către Burebista şi ce s-a
construit sub urmaşii săi.” Să precizăm, absolut obligatoriu,
că cercetările arheologice ulterioare au confirmat această observaţie şi pentru
celelalte regiuni asupra cărora, cum am afirmat mai sus, dominau suveranii de
la Sarmizegetusa. În fine, să aducem în discuţie cazurile Deceneu şi Comosicus.
Cel dintâi, despre care se ştie cu certitudine că i-a succedat lui Burebista în
44 î.H., în virtutea demnităţii sale de vicerege, era la acea dată cu
certitudine foarte în vârstă, aşa că nu s-a putut afla pe tron nici măcar un
deceniu: când şi-a facut apariţia la Sarmizegetusa, cu 38 de ani înainte de a
accede la tron, el avea în mod evident cu mult peste 20 de ani, dacă ţinem cont
că efectuase deja o inevitabil îndelungată călătorie în Egipt şi câştigase o,
s-o numim, majoră poziţie profesional-politică. Izvoarele nu-l amintesc ca şi
contemporan al lui Augustus - foarte posibil şi foarte logic totodată, Deceneu
s-a stins din viaţă în vremea celui de-al doilea triumvirat de la Roma, mult
înainte de 27 î.H.. Nici Comosicus nu este amintit ca domnind în
contemporaneitatea lui Augustus, aşa cum, dimpotrivă, este evocat Cotiso: este
adevărat, în cazul lui Comosicus poate fi evocată extrema sărăcie a
informaţiei, datorată practic exclusiv lui Dio Chrisostomus prin Iordanes. Să
observăm că, în „Getica”, Iordanes afirmă: „Iar după moartea lui Deceneu, (geţii) au
avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus... şi ca preot suprem, şi ca
judecător” - dar acest „după moartea lui Deceneu” nu
înseamnă neapărat imediat după, ci oricând mai târziu. De altfel, în acelaşi
pasaj, Iordanes afirmase că „Gaius Tiberius era acum al treilea împărat
al romanilor”: precizarea nu se putea referi la Deceneu însuşi,
pentru că dacă acesta a sosit la Sarmizegetusa în vremea lui Sylla, la
înscăunarea lui Tiberius (anul 14 d.H.) ar fi avut cu mult peste 120 de ani.
Rămâne deci că Iordanes l-a avut în vedere pe Comosicus; or, acesta nu putea fi
succesorul imediat al lui Deceneu dintr-un motiv similar: chiar dacă am plasa anul
naşterii sale în anul înscăunării lui Deceneu, Comosicus tot ar fi fost foarte
în vârstă în anul în care Tiberiu a devenit împărat. Logica ne obligă aşadar să
constatăm că între cei doi regi-preoţi a existat cel puţin încă o prezenţă pe
tronul de la Sarmizegetusa - citarea doar a lui Comosicus după Deceneu, la
Iordanes, fiind motivată în primul rând prin faptul că doar ei au deţinut dubla
calitate de sarcedoţi supremi şi şefi ai statului, iar în plan secundar prin
lipsa de preocupare a aceluiaşi Iordanes (care, să nu uităm, face un rezumat)
pentru exhaustivitatea datelor. De altfel, aşa se explică de ce nici Duras nu
este amintit înaintea lui Diurpaneus-Decebal. Chiar Daicoviciu semnala, vizavi
de propria-i reconstituire, că intervalul de 72 de ani pentru Deceneu şi
Comosicus este mult, astfel că „nu este exclus ca Iordanes să fi trecut cu
vederea unul sau doi regi mai puţin însemnaţi”. Sigur, nu Cotiso ar putea
trece drept un astfel de „rege neînsemnat” - dar aceasta caracterizare i s-ar
potrivi fără probleme amintitului Thyamarcos, despre care se ştie în prezent
doar că a domnit la cumpăna dintre cele două ere. Referitor la ultimii ani ai
secolului I î.H. şi primii ai secolului I d.H. avem însă destule date care să
susţină, pentru Dacia, o perioadă de criză - criză ce, abia în condiţiile
considerării lui Cotiso ca suveran la Sarmizegetusa, se clarifică: înfrângerea
amintită de Horaţiu va fi fost suficient de severă pentru ca, vreme de câţiva
ani, statul dac să fie marcat de neputinţă. Că aşa au stat lucrurile, o atestă
şi faptul, demonstrat arheologic, că zona de luncă a Dunării, dintre Calafat şi
Giurgiu, a fost cucerită de romani, cu acest prilej fiind strămutaţi la sud de
fluviu, de către Aelius Catus, cei
50.000 de daci de care aminteşte Strabon. Abordând această chestiune, Vasile Pârvan constata: „În
ce priveşte timpul când a avut loc expediţia lui Catus, nici
vorbă nu poate fi de anul 16 î.H., ci este fără îndoială vorba de Sextus,
consulul din anul 4 d.H deoarece peste afirmarea precisă a lui Augustus: mai
târziu, în raport cu expediţia lui Tiberius din anul 13-10 î.H. împotriva
regatului lui Cotiso, nu se poate trece”. Pârvan pune aceste
evenimente în legătură şi cu afirmaţia lui Suetonius,
despre armata romanilor: „a stăvilit şi năvălirile dacilor, după ce a
ucis pe trei dintre şefii lor, împreună cu o trupă mare”, ceea ce
clarifică natura şi dimensiunile crizei prin care va fi trecut în acei ani
statul Daciei de Sarmizegetusa. Dacă Thyamarcos a fost unul dintre cei trei
şefi, dacă era suveran la Sarmizegetusa sau doar un rege de neam, vasal suveranului,
nu ştim încă. Ştim acum, în schimb, că, rege al Daciei fiind, Cotiso i-a succedat lui Deceneu imediat după moartea acestuia (şi el la
o vârstă înaintată, de vreme ce avea o fată de măritat care i-ar fi putut
deveni soţie lui Augustus), foarte posibil pe fondul unor competiţii politice
la Sarmizegetusa, dintre partida militară şi cea sarcedotală. Dar nu la
asemenea competiţii se putea referi Dio Cassius, care afirma că dacii, în
vremea conflictelor dintre Octavian şi
Antonius, nu i-au fost de mare folos filoegipteanului, pentru că „se
ridicau unii împotriva celorlalţi”: am văzut că nimic nu ne permite
să luăm în calcul vreo tulburare de proporţii la Sarmizegetusa ori în
teritoriile apropiate capitalei, ba mai mult, că Dacia îşi păstrase o forţă
militară redutabilă şi trupele sale atacau în Moesia, Macedonia şi Pannonia.
Practic, singura interpretare posibilă este aceea că, abia după moartea lui
Deceneu conducătorii politici ai Daciei Magna se despart politiceşte: în
statul-nucleu va domni Cotiso - foarte probabil, un militar pe care rafinata
diplomaţie romană l-a putut amăgi o vreme cu proiectul de alianţă cu Augustus -
în vreme ce, în est, asupra a ceea ce a fost şi va mai fi câteva secole Geţia/Gothia, se va afirma ca suveran Dicomes, care optează pentru alianţa cu
Antonius, pentru că acesta are suportul Egiptului şi, în general, este stapânul
acelui Orient de care Geţia şi cetăţile de la Pont sunt legate economic. Putem
vedea în Dicomes un reprezentant al partidei sarcedotale sau al aparatului
administrativ central; la fel de bine, putem formula ca ipoteză de lucru şi
presupunerea că (având de altfel exemplul Romei), conducătorii daci îşi vor fi
împărţit pe criteriul teritorial sarcinile administrării întinsului ţinut
reunit de Burebista - cert este că în vreme ce oastea Daciei de Sarmizegetusa
lupta la Dunărea mijlocie (unde romanii tocmai cuceresc Pannonia), geţii lui
Dicomes fac poliţie militară la sud de Dunăre, ca nişte stăpâni a căror
autoritate este contestată. Nu ni se pare deloc neglijabil faptul că aceste
întâmplări se petrec tocmai în vremea campaniei lui Licinius Crassus la nord de Haemus, întrucât Strabon ne-a pus în
temă: „iar de curând, când Caesar Augustus a trimis la ei o armată, i-a găsit
împărţiţi în cinci”. Rezumând,
„lista regală” a Daciei de Sarmizegetusa şi istoria pe care aceasta o reflectă
pot fi astfel reconstituite: în anul 44 î.H. Burebista moare, fie de moarte
naturală, fie după o eventuală înlăturare prin mijloace politice de pe tron,
dar fără ca uniunea realizată de el să se destrame complet; urcat pe acelaşi
tron la o vârstă înaintată, getul Deceneu mai menţine o vreme uniunea dintre
Dacia şi Geţia, ceea ce clarifică faptul că nu se întoarce să domnească în ţara
de origine; după cel mult un deceniu, pe tronul Sarmizegetusei urcă militarul
Cotiso, în vreme ce reprezentantul partidei sarcedotale, Dicomes se afirmă
treptat autonom, în Geţia (sud-estul Daciei Magna, care se întindea încă şi la
sud de Dunăre, până la Haemus, în virtutea recuceririlor făcute de Burebista) -
între cei doi aliaţi/co-suverani apărând în timp divergenţe de politică
externă; Dicomes moare foarte probabil în anul 28 î.H., în vremea ultimei
migraţii a bastarnilor şi a campaniei la Dunărea de jos a lui Licinius Crassus
- episod care merită o analiză separată; cel mai târziu în campania romană la
Dunăre, din anii 13-10 î.H., Cotiso este înfrânt într-o bătălie decisivă cu
romanii şi moare sau cedează domnia la Sarmizegetusa, abia în acest moment
încheindu-se sistemul politic pe care-l presupunem a fi fost convenit la
înlăturarea lui Burebista; după un interregn care pare să fi durat până în anii
4-6 d.H. (şi căruia îi aparţine cu certitudine Thyamarcos, în vremea căruia
lunca Dunării este cucerită de aceeaşi romani), rege al Daciei devine
sarcedotul Comosicus, care domneşte până în anul 29; lui Comosicus îi urmează
Scorilo, asociat cu o perioadă de stabilitate de 40 de ani, răstimp în care
Dacia şi Geţia (cea din urmă, rămasă fără posesiunile sud-dunărene) se
reunifică, sub ameninţarea romană; în 69, pe tronul Sarmizegetusei urcă Duras,
iar în 87 acesta cedează domnia nepotului său Diurpaneus - care, reunind
demnităţile de sarcedot şi comandant militar suprem, este supranumit Decebal.
Acesta stăpâneşte Dacia reunită până în anul 106, în ultima parte a domniei
sale nereuşind - în pofida unei eroice opoziţii armate - să împiedice amputarea
teritorială şi, în final, cucerirea completă a ţării sale, a cărei istorie
politică independentă se încheie la 11 august, acelaşi an.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu