duminică, 9 februarie 2020

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!
Capitolul 4:
   În cele dinainte am văzut ce reprezintă cele şapte biserici, cărora Domnului I-a plăcut să trimită epistolele cuprinse în capitolele 2 şi 3 ale cărţii care ne preocupă. Două puncte reies din studiul pe care l-am făcut (asupra acestor capitole). Este sigur că Domnul S-a adresat unor biserici care existau în acel timp şi care prezentau trăsăturile pe care le amintesc epistolele. Dar, analizând chiar conţinutul acestor scrisori, întrebuinţarea numărului simbolic şapte care indică totdeauna un ciclu perfect și în sfârşit ordinea în care aceste biserici ne sunt înfăţişate rând pe rând, pare evident că ele schiţează dinainte faze sau stări de lucruri succesive în Biserică, privită pe Pământ din punctul de vedere al răspunderii sale. În al doilea rând, din aceste şapte stări, trei au trecut fără să lase pentru noi altceva decât o învăţătură cu o influenţă morală, în timp ce ultimele patru au în plus o semnificaţie profetică şi, din momentul apariţiei lor, continuă şi există împreună până la venirea Domnului Iisus. Ceea ce confirmă într-un chip izbitor cele amintite este faptul că, din capitolul 4, nu mai este făcută menţiune de nimic care se aseamănă cu starea de Biserică pe Pământ. Cum să explicăm această tăcere, dacă nu trebuie să luăm cele şapte biserici decât în înţelesul literal? Pe de altă parte, dacă dincolo de aplicarea istorică, ele au un înţeles profetic, se înţelege cu uşurinţă că Domnul S-a adresat bisericilor atunci existente, ca să dea prin ele o vedere a diferitelor stări care trebuiau să vină unele după altele în Biserică până la sfârşit, cum am văzut. Începând de la al patrulea capitol, Duhul lui Dumnezeu arată, așadar, prorocului, nu starea Bisericii, ci ceea ce va urma când bisericile nu vor mai fi înaintea gândului Domnului şi când cea care îi poartă Numele va fi fost vărsată din gura Sa. Atunci este vorba despre lume, Dumnezeu neîncetând totuşi de a menţine o mărturie pentru El însuşi, în mijlocul tulburărilor care cresc treptat. Dar chiar și atunci martorii au fie un caracter iudaic, fie un caracter dintre neamuri, dar nu mai aparțin  Bisericii pe Pămînt. Vor fi credincioşi, evident; unii care aparţin poporului ales, alţii scoşi din mijlocul neamurilor; dar nimic asemănător cu ceea ce vedem în al doilea şi al treilea capitol. Acest simplu fapt, atât de clar, atât de evident şi de o atât de mare importanţă, nu pare a fi fost pus în lumină decât destul de recent. După câte ştiu, nu este făcută nicio aluzie la acest fapt, nu se găseşte nicio urmă despre aceasta, în sutele de lucrări scrise asupra Apocalipsei, începând cu Părinţii Bisericii  până în zilele noatre. Dovadă izbitoare despre neglijenţa cu care, ca urmare a unor idei preconcepute, se trece adesea peste faptele cele mai de necontestat pe care le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, dovadă de asemenea despre necesitatea absolută în care noi suntem de a fi învăţaţi de Duhul Sfânt pentru a profita cu adevărat chiar de ceea ce este chiar și la suprafaţa Scripturilor. Acesta este de altfel unul din caracterele deosebite ale sfintei Cărţi, că nici talentul, nici limpezimea de spirit, nici vioiciunea imaginaţiei, nu fac un suflet capabil, fără puterea Duhului, de a pricepe comunicările lui Dumnezeu, de a se bucura de ele și de a se folosi bine de ele. Se poate, fără El, să observi când un fapt, când altul; dar pentru a aprecia bine totalitatea Cuvântului şi căile lui Dumnezeu, trebuie ca privirile să fie în totul îndreptate spre Hristos. Dar numai Duhul lui Dumnezeu aşază pe Hristos înaintea ochilor sufletului. Acela care îl cunoaşte si îl are, simte curând că există, pentru credincioşii din diferite epoci, relaţii foarte diferite, si rezultă lucruri diferite. Astfel, Hristos are faţă de Biserică anumite căi speciale, care nu se potrivesc decât ei. Aceste căi iau sfârşit cu cel de al treilea capitol; deci acum sunt prezentate cititorului lucruri noi. Este cunoscut că marele număr al acelora care poartă numele lui Hristos afirmă că Biserica a fost totdeauna, de când există copii ai lui Dumnezeu pe Pământ, şi că ea va exista atâta timp cât se va continua lucrarea de convertire a sufletelor. Dar această afirmaţie nu are nicio temelie în Scripturi, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, nici, prin urmare, în cartea care ne preocupă. Cum deci să ne mirăm dacă cei care studiază Biblia, având în duhul lor o noţiune atât de opusă adevărului descoperit, nu reuşesc să-i înţeleagă învăţăturile? Ei ridică între ei și adevăr o barieră de netrecut. Când cartea se deschide, există biserici; dar nu mai este făcută menţiune despre ele când introducerea este încheiată şi când profeţia propriu-zisă începe să se desfăşoare. Se va înţelege cu uşurinţă cauza, dacă se recunoaşte că Biserica, vorbind în mod strict, nu este obiectul profeţiei. Aceasta se ocupă de lume şi vesteşte judecăţile divine gata să cadă peste răul pe care lumea îl cuprinde în sine, ca să-l facă să dispară şi să introducă în locul lui binele după propriul gând al lui Dumnezeu. Aceasta este marea temă a Apocalipsei. Dar, deoarece erau biserici creştine când a fost scrisă Apocalipsa, I-a plăcut Duhului lui Dumnezeu să pună înaintea profeţiei o privire de ansamblu foarte vrednică de luat în seamă asupra stării Bisericii, atâta timp cât ea va fi recunoscută de Domnul pe Pământ. Noi am văzut cu ce admirabilă înţelepciune aceasta ne-a fost înfăţişată în aşa fel ca să se potrivească vremii când scria Ioan şi în acelaşi timp să găsească mereu o aplicare în timpul întregii durate a existenţei Bisericii. Nu înseamnă că totul ar fi putut să fie deosebit în acelaşi timp; lumina mergea crescând, dar ea era totdeauna de ajuns pentru a da copiilor lui Dumnezeu cunoaşterea gândului Domnului. Se poate acum pricepe imensa importanţă a schimbării care se observă trecînd la capitolul 4. Profetul vede o uşă deschisă în Cer și este chemat să se suie acolo. Este o viziune, cum noi înţelegem fără greutate; nu este vorba de fapte sensibile, iar puterea Duhului Sfânt îl face pe Ioan în stare să intre şi să privească: „Numaidecât am fost în Duhul” zice el. În Cer, unde este introdus, Ioan vede un scaun de domnie al cărui aspect ne spune că este un scaun de judecată. El nu are niciunul din caracterele scaunului de domnie al lui Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem acum: „scaunul harului”, de care ne apropiem cu deplină încredere, „ca să căpătăm îndurare si să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evrei 4.16). Aici, nimic asemănător. Fulgerele, glasurile şi tunetele sunt simboluri perfect clare care ne învaţă ce este scaunul de domnie văzut de Ioan în Cer, care se găseşte în total contrast cu acela pe care ni-l înfăţişează Evrei 4. Orice cititor atent şi învăţat de Dumnezeu poate să vadă şi trebuie să tragă concluzia în acelaşi timp că două aspecte ale scaunului de domnie, atât de diferite, n-ar putea să caracterizeze o aceeaşi perioadă, o aceeaşi stare de lucruri. Aici, deci, departe de a avea locul de unde decurge îndurarea divină, avem pe Acela care este îmbrăcat cu însuşirile proprii muntelui Sinai. Din el iese lumina care arată răul care se află pe Pământ, glasurile care îl denunţă şi tunetele care îl lovesc. Este sediul autorităţii supreme, izvorul de unde decurge judecata celor nelegiuiţi. Nu trebuie nici să confundăm acest scaun de domnie cu acela al Fiului Omului domnind pe Pământ. Cînd Ioan este introdus în Cer, nu venise încă timpul pentru Biserică de a domni cu Hristos pe Pământ, căci faptul de a domni pe Pământ este prezentat în capitolul 5 ca un lucru viitor: „Ei vor domni pe Pământ” este spus aici. Este deci limpede că avem aici o perioadă de tranziţie, între momentul când starea de Biserică a luat sfârşit şi acela în care începe domnia de o mie de ani. Acesta este adevărul pe care trebuie neapărat să-l admitem, dacă vrem să înţelegem Apocalipsa în totalitatea ei. Pe scaunul de domnie era aşezat Cineva a cărui asemănare este comparată cu o piatră de iaspis si de sardiu. Este clar că dacă prin aceasta trebuie să înţelegem slava lui Dumnezeu, ea nu este aceea care se referă la esenţa divină, de care nicio creatură nu poate să se apropie şi pe care niciuna nu poate să o vadă; însă este slava Sa atât cât I-a plăcut Lui să o arate creaturii. De aceea ea este comparată cu aceste pietre scumpe pe care le regăsim mai departe în sfânta cetate, în raport evident cu slava lui Dumnezeu. Dar scaunul de domnie prezintă şi alte trăsături vrednice de a fi observate. „Şi scaunul de domnie era ca un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere”. Dumnezeu arată prin aceasta că El îşi aminteşte de legământul Său cu creaţia. Curcubeul care era semnul legămîntului rânduit de El însuşi, este aşezat aici înaintea profetului într-un chip foarte izbitor. El nu-l vede într-o răpăială de ploaie care cade pe Pământ, ci în jurul scaunului de domnie, pentru că este vorba numai de adevărul pe care curcubeul era destinat ca să-l amintească. La fel este cu toate celelalte obiecte ale acestei viziuni: ele sunt prezentate ca văzute în gândul lui Dumnezeu, şi nu cum ele apar ochilor omului. „Şi în jurul scaunului de domnie erau douăzeci si patru de scaune de domnie şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe…” Este evident făcută aluzie aici la cele douăzeci şi patru de cete ale preoţiei (l Cronici 24). Însă voi atrage luarea aminte că, după părerea mea, bătrânii nu reprezintă pe toţi preoţii din aceste diferite cete, ci numai pe căpeteniile lor. Este de o oarecare importanţă să ne amintim lucrul acesta pentru că noi vom găsi mai departe alte persoane care sunt recunoscute ca preoţi, care atunci nu erau încă în Cer si care nu sunt arătate decât mai târziu pe Pământ. Este neîndoielnic că aceste persoane devin preoţi, dar, cât despre bătrâni, nu sînt recunoscuţi alţii ca atare. Numărul lor este fixat, nimeni nu este adăugat la ei. Aceste căpetenii ale preoţiei, nu mă îndoiesc, sunt sfinţii glorificaţi în Cer; şi prin aceasta, eu înţeleg pe sfinţii Vechiului Testament ca si pe aceia ai Noului. Se vede că noi suntem departe de a voi să apreciem harul lui Dumnezeu faţă de sfinţii de altădată. Mi se pare că există bune temeiuri pentru a trage concluzia chiar din profeţia însăşi, că cei douăzeci şi patru de bătrâni nu sunt numai Biserica, ci toţi sfinţii care învie atunci la venirea Domnului Iisus, după cum este scris: „Cei care sunt ai lui Hristos, la venirea Sa” (l Corinteni 15.23). Învierea dintre cei morţi cuprinde pe toţi sfinţii care au existat până în acest moment şi, natural, trebuie să fie schimbaţi, după ceea ce este descris în ultima parte a capitolului 15 din l Corinteni. Toti sfinţii adormiţi sau atunci în viaţă mi se par menţionaţi aici. Expresia „morţi în Hristos”, pe care o găsim în l Tesaloniceni 4.16, nu poate nici ea să fie limitată la aceia care fac parte din trupul lui Hristos; aceste cuvinte se aplică la toţi aceia care se găsesc aşezaţi în această legătură, indicaţi prin „în Hristos”, în opoziţie cu a fi „în Adam”. Ei nu sînt morţi în firea lor, ci în Hristos. Nu este vorba de primul Adam, ci de al doilea şi, după cum primul cuprinde toată familia lui Adam, expresia „în Hristos” trebuie să aibă o semnificaţie tot atât de largă. Noi trebuie, așadar,să vedem în cei douăzeci si patru de bătrâni, pe sfinţii glorificaţi ai Vechiului Testament ca si pe aceia din Noul. Aceasta nu dăunează în niciun fel caracterului special al Bisericii, care, cum o vom vedea, este cu grijă ocrotită şi arătată într-o altă parte a viziunilor. Pentru prezent, mă mărginesc să enunţ pe scurt ceea ce cred că este aici puterea simbolului. Cei douăzeci si patru de bătrâni sunt îmbrăcaţi cu haine albe; pe capetele lor sunt cununi de aur şi ei sunt aşezaţi pe scaune de domnie. Aceste caractere nu s-ar putea aplica unor fiinţe îngereşti. Nicăieri Scriptura nu ne arată îngerii încununaţi, nici aşezaţi pe scaune de domnie; niciodată nu vedem un înger chemat la o astfel de demnitate. Fără îndoială, ei exercită puterea, dar ei sunt executorii voii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, dar niciodată ei nu le administrează ca împăraţi. Situaţia aceasta este destinată sfinţilor slăviţi - răscumpăraţilor, şi nu îngerilor - pentru că Hristos le-a dat dreptul de a domni prin har, prin sângele Său. Aşa cum este spus în primul capitol: „El a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl.” în Capitolul 4, în care bătrânii sint încununaţi şi aşezaţi pe scaune de domnie, simbolurile corespund caracterului împărătesc; în capitolul 5, aceleaşi persoane apar împlinind funcţiile preoţeşti: ele au potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Nici lucrul acesta nu este niciodată în legătură cu îngerii. Singurul caz în care vedem un înger într-o acţiune preoţească este acela în care Domnul Iisus însuşi ia caracterul de înger-preot (capitolul 8); nu înseamnă că El devine un înger în sensul literal al cuvântului, dar Dumnezeu a voit să-L înfăţişeze astfel la altar, în momentul în care cei şapte îngeri aveau să sune din trâmbiţe. Atenţia nostră este îndreptată apoi asupra a ceea ce caracterizează scaunul de domnie de judecată: fulgerele, glasurile şi tunetele; apoi asupra Duhului Sfânt înfăţişat simbolic, aşa cum se potriveşte scenei. „Înaintea scaunului de domnie erau şapte făclii de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.” Deci nu este Duhul Sfânt în această putere de har care caracterizează legătura Sa cu Biserica, ci în puterea de judecată, potrivit cârmuirii lui Dumnezeu, pentru că este vorba de o lume păcătoasă şi vinovată - de creatură, şi nu de noua creaţie. „Şi înaintea scaunului de domnie era un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul.” În loc de ligheanul umplut cu apă care slujea să spele necurăţiile preoţilor, avem aici o mare, nu lichidă, ci de sticlă, simbol al unei curaţii devenită neschimbătoare. Străbătând o lume rea, eşti expus să te întinezi de ceva şi trebuie să fii curăţit. Nu este vorba despre aceasta aici. Aceia care sunt în legătură cu marea de sticlă au sfârşit-o cu încălcările datoriei și cu nevoile: ei sunt în Cer și sunt deja slăviţi. Voi repeta ce s-a spus adesea, că Scripturile vorbesc de trupuri slăvite, dar niciodată de duhuri slăvite. Cei douăzeci şi patru de bătrâni nu reprezintă deci pe aceia care, mădulare ale lui Hristos, au mers prin moarte în prezenţa Sa. Simbolul numeric chiar este incompatibil cu această idee. Într-adevăr, în orice fel se interpretează ce însemnează cei douăzeci și patru de bătrâni, ei formează un corp complet. Dar sfinţii nu pot să fie priviţi astfel, în niciun sens, până ce Hristos va veni pentru a duce la Cer pe toţi creştinii, care vor fi în viaţă atunci pe Pământ, împreună cu toti sfinţii care mai înainte adormiseră în El, pentru ca să-i slăvească pe toţi împreună cu El. În orice moment în care se consideră duhurile ca încă despărţite de trup, rămân unele dintre ele pe Pământ, care trebuie să le fie adăugate pentru ca numărul să fie complet; Scriptura nu reprezintă niciodată starea sufletului despărţit de trup ca fiind o stare perfectă, ea mărturiseşte în mod limpede contrariul. Într-un anumit înţeles, Biserica este considerată completă la un moment oarecare pe Pământ; nu pentru că aceia care sunt pe Pământ ar avea o mai mare importanţă decât aceia care sunt în Cer, ci pentru că Duhul Sfânt a fost trimis din Cer şi pentru că El este pe Pământ. Pentru că El este singura legătură care permite ca Biserica adevărată să fie una; acolo unde este El, acolo trebuie să fie Biserica. Prin urmare, până ce va veni Iisus, nu poate niciodată să existe o stare completă a Bisericii în Cer; mai degrabă ea există pe Pământ. Dar din moment ce se vorbeşte de o stare completă absolută, este clar că aceasta nu poate să aibă loc înainte ca Domnul să fi venit şi să fi luat afară din lume pe toţi sfinţii cereşti, pentru a-i aşeza sus, în prezenţa Sa. Atunci există o stare perfect completă; este aceea reprezentată prin cei douăzeci și patru de bătrâni. Avem aici confirmarea unui fapt asupra căruia am insistat deja, că totul presupune că s-a sfârşit cu starea de Biserică şi că o nouă stare de lucruri a început. Aceasta este semnificaţia naturală a viziunii slavei si a fericirii acelora care au fost pe Pământ, dar pe care îi vedem acum glorificaţi în Cer. Ei sunt căpeteniile preoţiei cereşti şi formează un trup complet în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Ei se găsesc în afară de această stare în care ai nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt; de aceea vedem înaintea lor o mare, nu umplută cu apă, ci o mare de sticlă, și aceasta caracterizează starea lor în chipul cel mai evident. Acum vine simbolul celor patru făpturi vii, asemănătoare heruvimilor. „În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi”. Un discernământ perfect le este dat de Dumnezeu; aceasta indică ochii lor. Cât despre făpturile vii, cred că ele închipuie în mod simbolic agenţii - oricare pot să fie - pe care Dumnezeu îi întrebuinţează pentru executarea faptelor puterii Sale judiciare. În consecinţă, atributele lor sunt tocmai acelea care se potrivesc și care sunt necesare exercitării acestei puteri. „Cea dintâi făptură vie semăna cu un leu; a doua făptură vie semăna cu un viţel; a treia făptură vie avea faţa ca a unui om; şi a patra făptură vie semăna cu un vultur care zboară”. Astfel, vedem în ele puterea şi măreţia, răbdarea care suferă şi suportă, inteligenţa şi în fine repeziciunea; calităţi care, toate, sunt puse în acţiune în actele judecătoreşti care vor urma. Aici se ridică o chestiune interesantă: Cine sunt aceste făpturi vii? Am văzut în ele calităţile necesare acţiunilor, dar cine sunt agenţii? Oricât de delicat este studiul acestui punct, cred că Scriptura dă totdeauna, acelora care se încred în Dumnezeu, o lumină completă asupra a tot ce ne interesează să cunoaştem. Un fapt important de remarcat în capitolul 4 este că aici nu se menţionează deloc despre îngeri. Făpturile vii laudă pe Dumnezeu, nu totuşi ca „Cel Prea înalt”, ci „zi şi noapte fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumire Celui care stă pe scaunul de domnie și care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se aruncau cu faţa în jos înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, zicând: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create”. O trăsătură deosebit de izbitoare la bătrâni este că ei au totdeauna înţelegerea lucrurilor pe care le văd sau în mijlocul cărora se găsesc. Aceasta va fi adevărat în oarecare măsură chiar privitor la rămăşiţa evreiască, care va apărea după răpirea sfinţilor şi care îi cuprinde pe aceia pe care Daniel şi alţii îi numesc „înţelepţii” care „vor înţelege”. Dar bătrânii au un caracter mai înalt încă prin aceea că ei pricep totdeauna rostul lucrurilor; trăsătură de o frumuseţe delicată, de care se leagă, presupun, titlul lor de bătrâni, care marchează înţelepciunea. Ei sunt aceia care au gândul lui Hristos şi care înţeleg sfaturile şi căile lui Dumnezeu. Lucrul acesta stabilit, în capitolul 4, vedem pe cele patru făpturi vii şi pe bătrâni într-o strânsă legătură, fără îndoială, dar nu mai mult; în capitolul 5, însă, nu numai că sunt în această legătură, dar îi vedem chiar împreună. Aceasta reiese din faptul că atunci când Mielul ia cartea, „cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului, având fiecare câte o harpă şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântau o cântare nouă. Şi iată, faptul important pe care trebuie să-l obsevăm aici este că în capitolul 4, în care am văzut desfăşurându-se slava judecătorească a lui Dumnezeu în diferitele sale caractere, în legătură cu Pământul şi cu diferitele lui perioade, cu excepţia caracterului milenial și a descoperirii Sale ca Tată, care ne este specială în prezent. Dar noi ştim că în Sine, Domnul Dumnezeu cuprinde deopotrivă pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care este văzut într-un chip clar, cu toate că simbolic, sub figura celor şapte duhuri ale lui Dumnezeu; nu este la felul cu Domnul Iisus, El nu este prezentat ca persoană distinctă. Fără îndoială, viziunea glorioasă a Aceluia care este aşezat pe scaunul de domnie poate să cuprindă pe Tatăl si pe Fiul; totuşi ea ne arată pe Dumnezeu ca atare, mai degrabă decât este descoperirea unor persoane; este ideea generală, nu deosebirea formală a persoanelor. Dar în capitolul 5 găsim altceva. Este mai întâi ca o provocare aruncată la tot ce există, de a deschide cartea si de a-i rupe peceţile; și rezultatul acestei provocări este de a-L arăta pe Mielul, de a scoate în relief vrednicia şi biruinţa Sfântului care a suferit și care a fost lepădat pe Pământ; a Aceluia al cărui sânge a cumpărat pentru Dumnezeu pe aceia care zăceau în ruina și în ticăloşia păcatului. Atunci de asemenea trebuie să vină, din partea lui Dumnezeu, deplina binecuvântare a omului şi a creaturii. Nu numai că omul este eliberat dar, chiar înainte ca eliberarea să fie arătată, el este condus în priceperea gândului şi voinţei lui Dumnezeu, căci Hristos este tot atât de neapărat înţelepciunea lui Dumnezeu ca şi puterea lui Dumnezeu. Fără El, nicio creatură nu poate să conceapă, niciun păcătos nu poate să cunoască mântuirea. Pentru orice lucru noi avem nevoie de Hristos. Ce binecuvântare pentru noi de a-L avea! Astfel, oricât de slăvită este scena desfăşurată înaintea prorocului în capitolul 4, aceea care urmează ne arată persoana minunată și mijlocul prin care omul este adus să aibă conştiinţa binecuvântării și să poată preţui căile și slava lui Dumnezeu.
Capitolul 5:
   „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stătea pe scaunul de domnie, o carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Un înger puternic vesteşte cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Nicio creatură, în niciun loc, nu a putut să răspundă. Dar la sfârşit, după timp suficient pentru a arăta neputinţa oricărui altuia, Domnul Iisus înaintează şi primeşte provocarea. Mângâierea dată lui Ioan de unul dintre bătrâni se găseşte astfel îndreptăţită, căci bătrânii au totdeauna priceperea lucrurilor. Şi Ioan îl vede pe Leul din seminţia lui Iuda, care nu este altul decât Mielul, dispreţuit pe Pământ, înălţat în Cer; el îl vede înaintând şi luând cartea. În acest moment toţi, făpturile vii și bătrânii împreună se prosternă înaintea Mielului şi intonează o cântare nouă. Este foarte izbitor să citim după aceasta: „M-am uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”. Pentru ce îngerii apar aici şi nu în capitolul 4? Dumnezeu, în toate căile Sale, pe care Scriptura ni le face cunoscute, acţionează totdeauna după motivele cele mai înţelepte, iar Duhul ne încurajează să ne informăm cu smerenie, dar cu încredere. Iată deci ceea ce mi se pare că motivează această diferenţă: faptul că Mielul ia cartea şi Se pregăteşte să-i deschidă peceţile marchează un început de administraţie. Până atunci, îngerii au fost slujitorii (administratorii) puterii lui Dumnezeu. Când era vorba de judecată de executat sau de orice altă intervenţie extraordinară din partea Sa, Dumnezeu Se servea de ei ca de instrumente; dar mi se pare că Duhul lui Dumnezeu arată că începând din acest moment se efectuează o schimbare imensă. Îngerii vor putea să fie încă întrebuinţaţi în timpul intervalului marcat de ultima dintre cele 70 de săptămâni ale lui Daniel, pentru că este încă timpul providenţei, și nu al slavei manifestate; dar titlul sfinţilor slăviţi este afirmat aici. Capitolul al doilea din Epistola către Evrei ne învaţă cu siguranţă că lumea viitoare nu este supusă îngerilor, ci celor răscumpăraţi; şi aici, văzătorul este primit să arunce o privire profetică asupra unei scene care se potriveşte cu învăţătura luiautorului respective epistole (Pavel?). Cu alte cuvinte, când Mielul este introdus pe scenă, atunci, şi nicidecum înainte, bătrânii, adică sfinţii slăviţi și cele patru făpturi vii, care simbolizează atributele necesare executării puterii judiciare, se unesc ca şi cum n-ar forma decât un tot pentru a înălţa, într-o cântare nouă, laudele Mielului care a fost înjunghiat. Ei sunt acum asociaţi într-un chip intim și cu totul nou; şi, în acelaşi timp, pentru a confirma schimbarea, îngerii apar într-un fel deosebit. Să presupunem deci că mai înainte administrarea judecăţii a fost în mâinile îngerilor; se înţelege cu uşurinţă că, în capitolul 4, ei n-au fost deosebiţi de cele patru făpturi vii, pentru că de fapt aceştia reprezintă într-un chip general agenţii care execută judecăţile lui Dumnezeu. În timp ce dacă, în capitolul 5, există o schimbare în administraţie și dacă îngerii, până atunci executorii acestor judecăţi, nu mai sunt recunoscuţi ca atare în vederea Împărăţiei, şi ca puterea să fie încredinţată sfinţilor slăviţi, este foarte natural că îngerii, fiind înlocuiţi, și ca umbriţi de moştenitorii Împărăţiei, să se dau înapoi pe planul din urmă. Dacă mai înainte se putea să-i consideri ca fiind cuprinşi sub simbolul celor patru făpturi vii, ei reiau de acum înainte simplu, locul lor ca îngeri. Aceasta mi se pare că este adevărata interpretare a acestui pasaj. După aceasta, ceea ce reprezintă cele patru făpturi vii se aplică mai întâi îngerilor, şi în urmă sfinţilor. Simbolul nu arată atât persoanele cărora le este încredinţată executarea judecăţilor, cât caracterul agenţilor întrebuinţaţi. Dar Scriptura furnizează elementele necesare pentru a determina cine sunt ei: în primul caz, prin absenta oricărei menţionări a îngerilor, care, noi o ştim, sunt fiinţele de care Dumnezeu Se slujea în căile Sale providenţiale faţă de lume, în zilele Vechiului Testament și chiar în ale Noului Testament. Biserica este încă pe cale de formare; dar când ea va fi completă, când sfinţii slăviţi vor fi ridicaţi de pe Pământ şi când dreptul de Întâi-născut va fi recunoscut, atunci dreptul lor va fi recunoscut de asemenea. Şi noi putem cu uşurinţă să înţelegem că, atunci când Domnul vine pentru a lua Împărăţia într-un chip vizibil, această schimbare de administraţie trebuie să fie arătată în Cer, înainte de a se desfăşura pe PămÂnt. Faptul general este prezentat în capitolul 4 şi schimbarea care va avea loc este arătată prin anticipare în capitolul 5. În ultimul rând, vedem în acest capitol că, atunci când, odată ce semnalul de adorare datorată Mielului a fost dat, toate creaturile se unesc pentru a sărbători binecuvântarea care rezultă din lucrarea Sa.
Capitolul 6:
    Ajungem acum la deschiderea peceţilor. Capitolul 6 le prezintă pe toate în afară de a şaptea, care este introducerea la trâmbiţe şi se găseşte la începutul capitolului 8. Cuvintele „si vezi” care, în versetele 1,3,5,7 se găsesc după cuvântul „vino”, nu există în cele mai bune manuscrise. Diferenţa, care nu este fără importanţă pentru înţeles, constă în aceea că expresia „vino şi vezi” s-ar adresa lui Ioan, în timpul ce cuvântul „vino” este chemarea adresată de făpturile vii călăreţilor. Să căutăm acum care este semnificaţia diferitelor viziuni introduse prin deschiderea (ruperea) fiecăreia dintre peceţi. „M-am uitat şi iată un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc și i s-a dat o cunună; şi a pornit biruitor şi ca să biruiască”. Acesta este răspunsul la chemare. Primul călăreţ înainează cu toate trăsăturile care indică prosperitate, biruinţă şi cuceriri până în depărtare. Iată ce menţionează Duhul lui Dumnezeu ca survenind mai întâi în lume, după imensa schimbare pe care am văzut-o că a avut loc în Cer: un puternic cuceritor apare aici pe Pământ. S-a căutat să se aplice această viziune la un mare număr de persoane şi de lucruri; s-au văzut aici biruinţele Evangheliei, întoarcerea lui Hristos şi tot atât de adesea, succesele trecătoare ale lui Antihrist. Dar ceea ce putem să medităm cu siguranţă despre ce se spune aici este că Dumnezeu Se serveşte, ca instrument, de un biruitor care va mătura totul înaintea lui. El va face aceasta nu neapărat vărsând mult sânge. Deşi calul indică totdeauna o putere imperială care subjugă şi deşi calul alb îndeosebi este simbolul biruinţei, se pare că în acest caz, cucerirea va fi fără mare vărsare de sânge. Măsurile sunt atât de bine luate şi au un astfel de succes, numele însuşi al biruitorului are o astfel de greutate, încât existenţa sa nu este de fapt decât o succesiune de cuceriri, fără a implica neapărat masacrul în timpul luptelor. Nu este tot aşa cu călăreţul pe care îl aduce ruperea celei de a doua peceţi. Acesta călăreşte pe un cal roşu, culoare care indică măcelul, sângele vărsat în războaie. Călăreţul însuşi primeşte ca însărcinare să ia pacea de pe Pământ, o mare spadă îi este dată şi marele fapt care apare este că oamenii se omoară unii pe alţii, ceea ce ar părea să implice chiar războaiele civile și mondiale! La ruperea celei de a treia peceţi apare un cal negru, culoarea doliului. Atunci se aude un glas care zice: „O măsură de grâu pentru un dinar! trei măsuri de orz pentru un dinar!” Cu toate că este greu să precizăm care era valoarea alimentelor în epoca în care trăia Ioan şi cu toate că părerile cele mai diferite au fost emise asupra acestui subiect, mi se pare evident că preţul indicat înseamnă foamete. Ceea ce rezolvă de altfel în întregime problema este culoarea calului. Doliul s-ar părea ciudat într-o epocă de abundenţă sau chiar numai obişnuită; dimpotrivă, cât de potrivit este doliul când lucrurile cele mai absolut necesare vieţii lipsesc! (Alte amănunte vor putea fi bune de relevat în viziune. Cuvântul tradus prin măsură indică raţia unui om. Dinarul era salariul pe o zi. Trebuia deci pentru hrana singură a unui om tot salariul de pe o zi de lucru. Mai mult, balanţa, în acest caz, este de asemenea un simbol de foamete (vezi Leviticul 26.26 și Ezechiel 4.16); şi în sfârşit, faptul că este spus: „Nu vătăma untdelemnul și vinul”, arătând că celelalte produse ale Pământului fuseseră vătămate). Aceasta arată clar Cuvântul lui Dumnezeu oricărui spirit simplu şi supus. Cei mai necultivaţi, care n-au cea mai mică idee despre ceea ce putea să fie preţul mărfurilor în vremea lui Ioan, văd imediat ce are semnificativ culoarea neagră a celui de al treilea cal, în contrast cu culorile primilor doi şi prin urmare leagă ideea pe care ea o exprimă cu tot ceea ce este spus relativ la acela care urcă pe acest cal. Când cea de a patra pecete este ruptă, Ioan vede înaintând un cal gălbui; aceasta este culoarea pe care moartea o imprimă pe aceia pe care i-a lovit. De aceea cel care stă pe el se numeşte „Moartea”; şi după el venea hadesul (Locuinţa Morţilor). Înţelesul simbolului este limpede; cuvintele care urmează nu fac decât să-l înfăţişeze cu mai multă putere: „I s-a dat autoritate peste a patra parte a Pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele Pământului”. Acestea sunt cele patru pedepse grozave ale Domnului. „Când a rupt pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră”. Ele strigau cu glas tare, cerând răzbunare Stăpânului Suveran. Dreptul lor, dreptatea cauzei lor este recunoscută înaintea lui Dumnezeu, faptul acesta este arătat prin haina albă care le este dată; dar trebuie ca ele să aştepte: mai sunt alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, care trebuiau de asemenea să fie omorâţi înainte ca să vină ziua răsplătii. Imensa frământare care zguduie lumea după deschiderea celei de a şasea peceţi este, după părerea mea, un răspuns parţial la strigătul sufletelor care erau sub altar. Unii gândesc că este vorba aici de creştini, dar dacă privim mai de aproape acest pasaj, vom vedea că el confirmă, dimpotrivă, faptul că Biserica a fost ridicată la Cer înaintea acestor evenimente. „Pînă când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe Pământ?” Iată strigătul acestor suflete. Este aici o dorinţă, este aici o rugăciune în armonie cu harul care ne este descoperit de Evanghelie? Numai dacă nu este sub stăpînirea vreunei prejudecăţi, niciunuia dintre aceia care au priceput înţelesul general al Noului Testament şi au înţeles rugăciunile speciale care ne sunt date în Noul Testament de Duhul Sfânt pentru învăţătura noastră, nu-i va fi greu să răspundă. Să ne amintim numai rugăciunea lui Ştefan și aceea a Preaiubitului nostru Domn, modelul a tot ceea ce este desăvârşit. Este adevărat că noi găsim în alte părţi ale Scripturii rugăciunea asemănătoare cu aceea a sufletelor sub altar, dar acestea sunt în Psalmi. Totul devine astfel perfect clar. Noul Testament ne arată că acestea nu pot fi rugăciunile unui creştin și, de altă parte, Vechiul Testament arată că acestea erau tocmai rugăciunile persoanelor ale căror sentimente, experienţe şi dorinţe se întemeiau pe nădejdi evreieşti. Aceasta nu se armonizează exact cu ceea ce a fost deja dovedit şi anume că sfinţii cereşti, după ce vor fi fost slăviţi, vor fi trecut în afara scenei din această lume? Atunci Dumnezeu va lucra pentru a forma o nouă mărturie, care va avea natural caracterul său deosebit; nu în aceea că va anula faptele Noului Testament, ci în aceea că El va conduce sufletele sfinţilor îndeosebi în ceea ce a fost descoperit altădată, pentru că Dumnezeu va fi atunci pe punctul de a-l împlini. Marea temă a Vechiului Testament privitor la vremurile viitoare este Pământul binecuvântat sub cârmuirea Cerurilor, Hristos fiind Căpetenia sau Capul, și al lucrurilor care sunt pe Pământ. Se apropie timpul când Dumnezeu va interveni în acest scop. Pământul și Israel, poporul pământesc, ca şi neamurile, se vor bucura atunci aici pe Pământ de bucuriile Cerului. Iată ce aşteaptă aceste suflete şi rugăciunea lor ne arată totodată starea lor şi nădejdile lor. Ele cer, nu convertirea duşmanilor lor, ci ca judecăţile să vină peste Pământ şi ca răzbunarea să cadă peste aceia care au vărsat sângele lor. Nimic mai simplu şi mai sigur decât concluzia pe care putem să o scoatem din cuvintele lor. „Şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”. Avem în aceste ultime cuvinte o indicaţie importantă despre ceea ce va avea loc în continuare, după cum vom vedea. Ei nu sunt singurii credincioşi care vor suferi un sfârşit violent; alţii îi vor urma mai târziu, cînd va izbucni o persecuţie şi mai furioasă decât aceea în care ei înşişi au pierit. Până atunci Dumnezeu nu va executa judecata pe care strigătele lor o cheamă. Ei trebuie să aştepte şi sunt văzuţi sub altar ca o jertfă oferită, în acelaşi sens în care Pavel vorbeşte despre el însuşi ca fiind gata să fie turnat ca o jertfă de băutură (2 Timotei 4.6). În această viziune plină pentru noi de învăţături clare și importante, vedem cea din urmă ca şi cea dinţii dintre persecuţiile perioadei apocaliptice. Aceia care vor suferi în această persecuţie ne sunt arătaţi ca fiind copii ai lui Dumnezeu care au priceperea despre ce i se cuvine Israelului, dar care nu se găsesc evident pe tărâmul priceperii şi credinţei creştine. Ei au duhul profeţiei care dă mărturie despre Iisus. Judecata pe care ei o cer întârzie încă să vină, dar numai până ce ultima manifestare a furiei omului apostat a avut loc, Domnul va apăreaș va nimici pe toţi duşmanii Săi. În acelaşi timp, după cum am spus în treacăt, ceea ce se întâmplă când a şasea pecete este ruptă, arată că Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Ceea ce profetul vede atunci este ca un răspuns imediat la strigătul sufletelor acelora care suferiseră. O vastă zguduitură are loc, o zdruncinare completă a tot ceea ce este aici pe Pământ şi deasupra; dar, ca şi cu peceţile precedente, trebuie să o înţelegem simbolic: „Soarele a devenit negru, ca un sac de păr, Luna a devenit toată ca sângele şi stelele Cerului au căzut pe Pământ, cum cad smochinele întârziate din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor”. Avem aici numai ceea ce apare înaintea văzătorului în viziune, dar n-avem de presupus că atunci, cu ocazia împlinirii prezicerii, Cerul şi Pământul vor fi în mod fizic aruncate în această stare de dezordine. Acestea sunt imagini şi noi avem de examinat, prin întrebuinţarea simbolică făcută în altă parte, ce trebuie să înţelegem aici prin aceste schimbări care, în viziune, au loc în Soare, în Lună, în stele și pe Pământ. Rezultatul la care vom ajunge va depinde de aplicarea exactă pe care o vom face a Sfintelor Scripturi, sub învăţătura Duhului Sfânt. Să remarcăm mai întâi cuvintele care urmează. Ne este spus aici limpede și nu în figuri că „împăraţii Pământului, cei mari, comandanţii, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşteri și în stâncile munţilor”. Este evident că, dacă literalmente Cerul a dispărut și s-a strâns ca o carte pe care o faci sul, dacă toţi munţii și toate insulele s-au mutat de la locurile lor, diversele grupe de oameni îngroziţi nu pot să caute adăpost în peşteri şi în stânci şi să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” Astfel, a lua aceşti termeni altfel decât simbolic, ar fi a contrazice sfârşitul pasajului prin început. Profetul, este adevărat, vede astrele întunecate şi zdruncinate în Cer, el vede pe Pământ nerânduielile şi dezordinea; dar înţelesul a ceea ce vede trebuie să fie căutat după principiile obişnuite ale interpretării. După părerea mea, este aici reprezentarea unei complete răsturnări a oricărei autorităţi, superioare sau subordonate; o frământare fără seamăn în toate clasele omenirii, frământare care are ca scop de a răsturna toate temeliile puterii şi ale autorităţii în lume şi de a umple spiritul oamenilor cu teama că ziua judecăţii a sosit. Ce-i drept, nu va fi prima dată când această teamă va fi cuprins lumea; dar, de data aceasta, ea va fi mai tare ca niciodată. După ucigătoarea persecuţie exercitată împotriva sfinţilor care vor veni după noi pe Pământ, puterile persecutoare şi aceia care le sunt supuşi vor fi cercetaţi din punct de vedere judecătoresc şi va urma o ruptură completă a autorităţii în toate sferele în care ea se exercită pe Pământ. Deoarecare guvernatorii au întrebuinţat rău autoritatea dată în mâinile lor, se va vedea izbucnind o revoluţie pe o scară întinsă şi oamenii, cuprinşi de groază, văzând răsturnarea totală a tot ceea ce este stabilit pentru a menţine ordinea aici pe Pământ vor crede că ziua Domnului a venit. Ei vor spune munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate să stea în picioare?” Dar nimic nu poate justifica greşeala care constă în a lua ca o declaraţie a lui Dumnezeu, ceea ce nu este altceva decât expresia groazei oamenilor. Ei strigă că marea zi a mâniei a venit; este exclamaţia pe care o scot aceste mulţimi alarmate; dar fapt este că marea zi a mâniei lui Dumnezeu nu soseşte decât după foarte multă vreme, cum o dovedeşte Apocalipsa însăşi, când ea o descrie în capitolele 14,17 si mai ales în capitolul 19. Atunci, dimpotrivă, în loc de a fi plini de groază, oamenii acestei lumi vor fi atât de orbiţi şi de plini de un atât de groaznic orgoliu, încât ei se vor război fătiş contra Mielului; dar Mielul îi va birui. Satan va fi reuşit să nimicească temerile lor, atunci când ei vor avea cel mai mult motiv să se teamă de judecată.
Capitolul 7:
   După aceasta, marea zi a mâniei lui Dumnezeu este atât de departe de a fi sosit, încât, în paranteza pe care o formează capitolul 7, îl vedem pe Dumnezeu împlinind lucrările măreţe ale îndurării Sale care mântuieşte. Prima lucrare este de a pune pecetea Sa pe cei 144.000 dintre seminţiile lui Israel, prin mijlocirea unui înger care se suia dinspre răsăritul Soarelui. Apoi îi este dat prorocului să vadă o mare mulţime de neamuri, pe care nimeni nu le putea număra, „din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi limbă, stând în picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas tare, zicând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”. Aici avem nu numai „mântuirea” ci „mântuirea Dumnezeului nostru” ca fiind aşezat, pe tronul Său, pe tronul Său de judecată aşa cum am văzut. Cu alte cuvinte, aceasta n-ar fi putut fi spus înainte de capitolul 4. Conţinutul acestor cuvinte presupune că o mare schimbare a avut loc. Ele nu sunt expresia unei mărturii date în toate vremurile sau la diferite epoci; a pretinde acest lucru nu este decât o închipuire omenească, fără cel mai mic temei în Scriptură. Nici vorbă ca acesta să fie un tablou care prezintă pe răscumpăraţii din toate vremurile; este spus lămurit că este o mulţime nenumărată de neamuri în contrast evident cu cei pecetluiţi din Israel şi în raport cu cârmuirea judecătorească a lui Dumnezeu. Ce sunt aceste neamuri, unul din bătrâni o explică profetului, care altfel s-ar fi înşelat în mod evident. Dar, dacă bătrânii reprezintă pe sfinţii slăviţi, aceste neamuri nu fac parte dintre ei și, mai mult, nu pot evident să fie toţi sfinţii, deoarece cei 144.000 din Israel sunt clar deosebiţi de ei. Cine sunt ei, deci? O mulţime de neamuri care, prin puterea harului, sunt cruţaţi în ultimele zile. Nu este spus că ei sunt slăviţi şi nimic nu poate să ne facă să presupunem că ei nu sunt încă în trupurile lor fireşti, ceea ce nu este în niciun fel nepotrivit cu prezenţa lor înaintea scaunului de domnie. Într-adevăr, acolo îi vede profetul, după cum în capitolul 12 el vede un mare semn, o femeie în Cer; dar nu trebuie deloc să tragem concluzia de aici că ei sunt într-adevăr în Cer. Aceasta este o chestiune care trebuie să fie hotărâtă de alte consideraţii. Trebuie să căutăm să depindem numai de învăţătura lui Dumnezeu și să ne debarasăm de idei preconcepute; apoi să cântărim cu grijă împrejurările în care se găsesc aceia despre care este vorba. Astfel se vor evita greşelile serioase care s-au comis în privinţa aceasta. Mi se pare perfect de clar că aceste neamuri nu sunt sfinţi slăviţi în Cer. Mai întâi, îi vedem în mod lămurit deosebiţi de aceia din Israel care evident sunt pe Pământ. Există deci, aici, pe Pământ, două corpuri distincte: unul, compus din iudei; celălalt, din neamuri. În al doilea rând, ei ies din Necazul cel Mare, ceea ce dovedeşte că departe de a fi o totalitate cuprinzând pe cei mântuiţi din toate timpurile, ei formează un grup special, cu toate că foarte numeros, compus numai din persoane care vor fi fost ocrotite şi binecuvântate de Dumnezeu în timpul epocii Necazului celui Mare. În timpul Mileniului multe neamuri vor fi mântuite; însă aceştia pe care îi avem aici nu sunt sfinţi din epoca milenială. Aceştia sunt sfinţi dintre neamuri care vor fi fost aduşi la cunoştinţa lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei veşnice (Apocalipsa 14.6) sau Evangheliei Împărăţiei (Matei 24.14). Acesta este tocmai timpul despre care a vorbit Domnul Iisus ucenicilor Săi (Matei 24.14). Aceste cuvinte ale Domnului nu dau evident o vedere generală despre ceea ce se face acum, dar ele spun ceea ce se va face încă, tocmai înainte de sfârsit, când Necazul cel Mare va izbucni. Vedem în această mare mulţime de neamuri, roadă harului divin care se va exercita atunci; şi toate amănuntele descrierii care ni-i înfăţişează, se acordă cu ceea ce am arătat deja că trebuie remarcat şi o confirmă. Am atras deja atenţia asupra faptului că marea mulţime care stă înaintea scaunului de domnie este deosebită de bătrâni, astfel că, dacă aceştia din urmă reprezintă Biserica, cei dintâi trebuie să fie deosebiţi de ei. Deoarece toţi admit că bătrânii sunt sfinţi slăviti, concluzia de tras mi se pare cu totul limpede şi sigură. Este adevărat că acelaşi lucru poate, în perioade deosebite, să fie reprezentat prin simboluri diferite, dar niciodată prin două simboluri în acelaşi moment. Astfel, de exemplu, creştinii sunt înfăţişaţi o dată sub figura unui cortegiu de fecioare şi altă dată sub imaginea unei logodnice; dar orice confuzie este cu grijă evitată în aceeaşi parabolă. Niciodată nu se întâlneşte în Scripturi acest amestec de lucruri nepotrivite pe care nu şi le-ar permite nişte oameni cu bun simţ. Unul dintre bătrâni se adresează acum profetului și răspunde el însuşi la întrebarea pe care i-a pus-o. Aceştia care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?” Şi eu i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din Necazul cel Mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”. Este evident că aceştia sunt credincioşi sau sfinţi. Apoi el adaugă: „De aceea ei stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”, ceea ce după părerea mea, nu descrie locul unde ei se găsesc efectiv, ci exprimă caracterul lor: ei sunt văzuţi în legătură cu scaunul de domnie. Si această legătură, cum am atras deja luarea aminte, ne arată că ei aparţin unei perioade deosebite, şi nu tuturor acelora care s-au scurs şi se vor scurge; scaunul de domnie înaintea căruia ei se găsesc, nefiind nici acela al harului, ca în prezent, nici acela al epocii mileniale, care se deosebeşte de amândouă; el este scaunul de domnie văzut sub aspectul pe care putem să-l numim apocaliptic, pentru a-l deosebi de ceea ce a fost mai înainte și de ceea ce va fi după aceea. Nu numai că ei se găsesc în această relaţie specială, dar, mai mult, este zis: „Cel care stă pe scaunul de domnie îşi va întinde cortul peste ei”. Aceasta este imaginea adăpostului pe care Domnul, în harul Său, îl întinde peste ei, acoperindu-i cu îngrijirile şi cu bunătatea Sa. Este important de notat aceasta. În perioada noastră, Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în Biserică, după cum este spus: „voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul”; dar nu va fi aşa când aceste neamuri vor fi chemate să-L cunoască. El va întinde peste ei ocrotirea Sa, ceea ce se potriveşte perfect caracterului sub care ei sunt înfăţişaţi. Odinioară Dumnezeu, în stâlpul de nor, era apărarea și adăpostul taberei lui Israel, cu toate că El avea de asemenea locuinţa Sa în mijlocul lor; aici, El arată, în harul Său, că nu numai aceia care sunt pecetluiţi dintre Israel se bucură de îngrijirile Sale, ci și aceste sărmane neamuri. „Nu le va mai fi foame” este adăugat, „nu le va mai fi sete; nu-i va mai bate nici Soarele, nici vreo altă arşiţă”. O asemenea făgăduinţă nu se potriveşte ea, mult mai exact unui popor care se găseşte pe Pământ, decât unor oameni slăviţi în Cer? Ce ar însemna pentru aceştia asigurarea de a nu le mai fi nici foame nici sete? Însă înţelegem toată mângâierea pe care promisiunea aceasta o cuprinde, dacă este vorba despre persoane care sunt pe Pământ. Binecuvântările decurg pentru ei de la Acela care este adevăratul lor izvor și orice urmă de suferinţă este ştearsă pentru totdeauna; „pentru că Mielul, care este în mijlocul scaunului de domnie, îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor!”
*va urma.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DESPRE CHESTIUNI POLITI ... CHISTE!

  DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE! 1. Coaliția renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București: Firea și Burduj...