CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A DOUA.

CARTEA  BIBLICĂ  „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A DOUA.

6 - Avertizare împotriva fățărniciei:

În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim, Dumnezeu adeverea prin minuni cuvântul lor și o mare mulțime a crezut. Mulți dintre acești primi credincioși erau despărțiți de familie și de prieteni din pricina bigotismului zelos al iudeilor și era nevoie ca ei să fie ajutați cu hrană și adăpost. Raportul biblic spune: „Nu era niciunul dintre ei, care să ducă lipsă”; și, totodată, ne arată cum erau împlinite aceste nevoi. Aceia dintre credincioși care aveau bani și averi le sacrificau bucuros pentru a face față nevoilor urgente. Vânzându-și casele sau pământurile, ei aduceau banii și-i puneau la picioarele apostolilor și „apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie”. Această dărnicie din partea credincioșilor era rezultatul revărsării Duhului Sfânt. Cei întorși la Evanghelie erau „o inimă și un suflet”. Un interes comun îi stăpânea pe toți și anume: succesul misiunii ce le fusese încredințată; iar lăcomia nu avea loc în viața lor. Iubirea pentru frații lor și pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea lor de bani și de averi. Faptele lor mărturiseau că ei prețuiau sufletele oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogățiile pământești. Așa va fi totdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe viață. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma exemplul Lui, care pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Sa noi să ne îmbogățim. Bani, timp, influență - toate darurile pe care ei le-au primit din mâna lui Dumnezeu le vor prețui numai ca mijloace de înaintare a lucrării Evangheliei. Așa era în Prima Biserică; și când în biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii și-au dezlipit inima de lucrurile pământești și sunt gata să facă sacrificii pentru ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o puternică influență asupra ascultătorilor. 

Într-un contrast izbitor cu exemplul de bunăvoință manifestat de credincioși a fost comportarea lui Anania și a Safirei, a căror experiență, redată prin pana inspirației, a lăsat o pată neagră asupra istoriei Primei Biserici. Împreună cu alții, acești pretinși ucenici se împărtășiseră de privilegiile auzirii Evangheliei propovăduite de apostoli. Ei au fost de față împreună cu alți credincioși când, după ce apostolii s-au rugat, „s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt”. (Faptele Apostolilor 4, 31.). Asupra tuturor celor de față odihnea o deplină convingere și, sub influența Duhului lui Dumnezeu, Anania și Safira au făcut un vot să dea Domnului venitul din vânzarea unei moșioare. După aceea însă, Anania și Safira au mâhnit pe Duhul Sfânt lăsându-se stăpâniți de simțăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduința făcută și, în curând, au pierdut plăcuta influență a binecuvântării care le încălzise inimile cu dorința de a face lucruri mari pentru cauza lui Hristos. Ei au gândit că s-au cam pripit și că ar trebui să reconsidere hotărârea lor. Ei au discutat pe toate fețele această problemă și au hotărât să nu-și mai împlinească votul. Totuși, ei au văzut că aceia care se despărțeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraților lor mai săraci se bucurau de o mai mare cinste între credincioși; și, fiindu-le rușine ca nu cumva frații lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau făgăduinței făcute în mod solemn în fața lui Dumnezeu, ei, în mod conștient, au hotărât să vândă moșioara și să spună că au pus în fondul de obște tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze pentru ei o mare parte din bani. În felul acesta, aveau să se asigure de cele necesare vieții din fondurile de obște și, în același timp, să câștige și stima fraților. Însă Dumnezeu urăște fățărnicia și falsitatea. Anania și Safira s-au folosit de hoție în purtarea lor cu Dumnezeu; ei au mințit pe Duhul Sfânt, și pentru păcatul lor au primit o osândă imediată și groaznică. Când Anania a venit cu darul său, Petru a zis: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt, și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. „Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos și și-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toți cei ce ascultau aceste lucruri.” „Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?” a întrebat Petru. Nicio influență nu venise asupra lui Anania ca să-l silească să-și sacrifice moșioara pentru binele obștesc. El acționase din proprie inițiativă. Dar, încercând să înșele pe ucenici, el mințise pe Cel Atotputernic. „Cam după trei ceasuri, a intrat și nevastă-sa, fără să știe ce se întâmplase. Petru i-a zis: Spune-mi, cu atât ați vândut moșioara? Da, a răspuns ea, cu atât. Atunci Petru i-a zis: Cum de v-ați înțeles între voi să ispitiți pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la ușă și te vor lua și pe tine. Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară și au îngropat-o lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată mulțimea și pe toți cei ce au auzit aceste lucruri”. Înțelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a păzi tânăra biserică ca să nu ajungă să slăbească efectul principiilor morale. Numărul membrilor ei creștea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creșterea rapidă a numărului celor convertiți, ar fi fost adăugați bisericii bărbați și femei care, în timp ce mărturiseau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se închinau lui Mamona. Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că oamenii nu-L pot înșela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns al inimii și că nu Se lasă batjocorit. Ea urmărea să avertizeze biserica, să-i conducă pe credincioși astfel, încât să se ferească de înșelăciune și fățărnicie și să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu. Nu numai primei biserici, ci și tuturor generațiilor viitoare i-a fost dat acest exemplu, ca un semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o are față de tot ce este lăcomie, înșelătorie și fățărnicie. Lăcomia a fost aceea pe care Anania și Safira au nutrit-o mai întâi. Dorința de a reține pentru ei o parte din ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înșelătorie și fățărnicie. Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu dorește ca toți creștinii să învețe cât de profund urăște și disprețuiește El orice fățărnicie și înșelătorie. Pretinzând că au dat tot, Anania și Safira au mințit pe Duhul Sfânt și, ca urmare, au pierdut viața aceasta, cum și viața viitoare. Același Dumnezeu care i-a pedepsit osândește astăzi orice falsitate. Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El spune că în cetatea sfântă „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună”. (Apocalipsa 21, 27.). Rostirea adevărului să nu fie condusă cu o mână slabă sau cu o cunoaștere nesigură. Fie ca ea să devină o parte a vieții. Jucându-te pripit și ușuratic cu adevărul și ascunzând faptul că-ți urmărești propriile planuri egoiste, aceasta înseamnă naufragiul credinței. „Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul”. (Efeseni 6, 14.). Cel care rostește neadevăruri își vinde ieftin sufletul. Falsitatea lui s-ar putea să-i slujească în vreo împrejurare critică; s-ar putea să-i pară că, în felul acesta, poate să aibă succes în afaceri, ceea ce nu ar fi putut dobândi pe cale cinstită; însă, în cele din urmă, ajunge în situația de a nu se mai putea încrede în nimeni. El însuși un mincinos, nu mai are încredere în cuvântul altora. În cazul lui Anania și Safira, păcatul înșelătoriei față de Dumnezeu a fost pedepsit imediat. Același păcat a fost deseori repetat în istoria de mai târziu a Bisericii și este săvârșit de mulți în vremea noastră. Dar, deși înșelătoria poate că nu este însoțită de o manifestare vădită a dizgrației lui Dumnezeu, ea nu este mai puțin odioasă în ochii Lui acum decât a fost în vremea apostolilor. Avertizarea a fost dată; Dumnezeu Și-a manifestat în mod clar ura Sa neîmpăcată față de acest păcat; și toți aceia care se dedau la fățărnicie și lăcomie să fie siguri că își nimicesc astfel sufletul. 

7 - Înaintea sinedriului:.

Crucea, acest instrument al rușinii și torturii, a adus nădejde și mântuire lumii. Ucenicii nu erau decât niște oameni umili, fără bogăție și fără nicio altă armă decât Cuvântul lui Dumnezeu; totuși, în puterea lui Hristos, ei au mers înainte să spună minunata istorie a ieslei și a crucii și să triumfe asupra oricărei împotriviri. Fără nicio onoare sau recunoaștere pământească, ei erau eroi ai credinței. De pe buzele lor au ieșit cuvinte de înțelepciune care au zguduit lumea. În Ierusalim, unde existau cele mai mari prejudecăți și unde predominau cele mai confuze idei cu privire la Cel care fusese răstignit ca un răufăcător, ucenicii au continuat să rostească, plini de curaj, cuvintele vieții, prezentând înaintea iudeilor lucrarea și misiunea lui Hristos, răstignirea, învierea și înălțarea Sa. Preoții și mai marii au ascultat cu uimire mărturia clară și îndrăzneață a apostolilor. Puterea Mântuitorului înviat venise în adevăr asupra ucenicilor și lucrarea lor era însoțită de semne și minuni care făceau ca zilnic numărul credincioșilor să crească. De-a lungul străzilor, pe unde aveau să treacă ucenicii, oamenii îi așezau pe bolnavii lor „pe paturi și pe așternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei”. Erau aduși acolo și cei tulburați de spirite necurate. Mulțimile se adunau în jurul lor și cei tămăduiți scoteau strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu și slăveau numele Mântuitorului. Preoții și conducătorii au văzut că Hristos era înălțat mai presus decât ei. Când Saducheii, care nu credeau în înviere, au auzit pe apostoli declarând că Hristos înviase din morți, s-au mâniat, înțelegând că, dacă apostolilor li se îngăduie să predice un Mântuitor înălțat și să săvârșească minuni în numele Său, atunci învățătura că nu va fi nicio înviere avea să fie lepădată de toți și în curând secta Saducheilor avea să dispară. Fariseii erau mânioși, deoarece observau că tendința învățăturii ucenicilor era aceea de a submina ceremoniile iudaice și a face fără de valoare aducerea jertfelor. Până aici, toate strădaniile depuse pentru a înăbuși noua învățătură fuseseră în zadar; însă acum, atât Fariseii, cât și Saducheii au hotărât că lucrarea ucenicilor trebuie oprită, deoarece îi dovedea vinovați de moartea lui Iisus. Plini de mânie, preoții au pus cu violență mâna pe Petru și pe Ioan și i-au băgat în temnița de obște. În mod vădit, conducătorii poporului iudaic au dat greș în a împlini planul lui Dumnezeu cu poporul Său ales. Aceia pe care Domnul îi făcuse depozitarii adevărului s-au dovedit a fi necredincioși în ceea ce li se încredințase și Dumnezeu i-a ales pe alții să facă lucrarea Sa. În vorbirea lor, acești conducători au dat un mare avânt lucrării pe care ei o numeau o îndreptățită mânie împotriva celor care înlăturau învățăturile plăcute lor. Ei nu admiteau nici chiar posibilitatea ca ei înșiși să nu fi înțeles bine Cuvântul sau să fi interpretat sau aplicat greșit Scripturile. Ei lucrau asemenea oamenilor care și-au pierdut mintea. Ce drept aveau acești învățători, spuneau ei, unii dintre ei fiind simpli pescari, să prezinte idei potrivnice învățăturilor pe care noi le-am dat oamenilor? Fiind hotărâți a înăbuși răspândirea acestor idei, ei au aruncat în temniță pe cei care le propovăduiau. Ucenicii nu au fost intimidați și nici nu s-au descurajat în urma acestui tratament. Duhul Sfânt le reamintea cuvintele rostite de Hristos: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”. „Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu”. „V-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus”. (Ioan 15, 20.21; 16, 2.4.). Dumnezeul Cerului, puternicul Stăpânitor al Universului, a luat în mâna Sa problema întemnițării ucenicilor; căci oameni se luptau împotriva lucrării Sale. În timpul nopții, Îngerul Domnului a deschis porțile închisorii și a spus ucenicilor: „Duceți-vă, stați în templu și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia”. Porunca aceasta era într-o directă opoziție cu ordinul dat de către conducătorii iudei; dar oare au spus apostolii: „Noi nu putem face aceasta până nu ne vom consfătui cu judecătorii și nu vom primi îngăduință de la ei?” Nu; Dumnezeu a spus: „Duceți-vă” și ei au ascultat. „Au intrat dis-de-dimineață în templu și au început să învețe”. Când Petru și Ioan au apărut în mijlocul credincioșilor și au povestit cum îngerul i-a condus direct prin mijlocul grupei de ostași ce păzeau închisoarea, poruncindu-le să reînceapă lucrarea ce fusese întreruptă, frații au fost cuprinși de uimire și bucurie. În timpul acesta, marele preot împreună cu ceilalți care erau cu el „au adunat Soborul și pe toată bătrânimea fiilor lui Israel”. Preoții și conducătorii au hotărât să arunce asupra ucenicilor vina răzvrătirii, să-i învinuiască de omorârea lui Anania și Safira și de uneltirea de a deposeda pe preoți de autoritatea lor. Ei nădăjduiau ca, în felul acesta, să ațâțe mulțimea ca ea să le facă ucenicilor așa cum I-au făcut lui Iisus. Ei erau conștienți de faptul că mulți dintre cei care nu primiseră învățăturile lui Hristos erau obosiți de conducerea arbitrară a autorităților iudaice și că erau foarte doritori de o schimbare. Preoții se temeau că, dacă acești nemulțumiți aveau să primească adevărurile propovăduite de apostoli și să-L recunoască pe Iisus ca Mesia, mânia întregului popor s-ar fi ridicat împotriva conducătorilor religioși, care ar fi fost făcuți să dea socoteală de omorârea lui Hristos. Ei s-au hotărât să ia măsuri puternice pentru a preveni aceasta. Când au trimis după întemnițați, ca aceștia să fie aduși înaintea lor, mare le-a fost uimirea când li s-a adus vestea că ușile închisorii fuseseră găsite bine zăvorâte și străjerii stând înaintea lor, dar că întemnițații nu puteau fi găsiți nicăieri. În curând, le-a fost adus un raport uluitor: „Iată că oamenii pe care i-ați băgat în temniță stau în templu și învață pe norod. Atunci, căpitanul templului a plecat cu aprozii și i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de norod”. Deși apostolii au fost eliberați în mod minunat din închisoare, cu toate acestea, ei nu scăpaseră de anchetă și pedeapsă. Când a fost cu ei, Hristos le-a spus: „Luați seama la voi înșivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătorești”. (Marcu 13, 9.). Trimițând un înger ca să-i scape, Dumnezeu le-a dat o dovadă a iubirii Sale și o asigurare a prezenței Sale. Acum, partea lor era să sufere pentru Acela a cărui Evanghelie o predicau. Când s-au găsit pentru a doua oară înaintea oamenilor acelora care păreau hotărâți în ce privește nimicirea lor, în cuvintele și în atitudinea ucenicilor nu se putea întrezări nicio teamă și nicio șovăire. Și, când marele preot a spus: „Nu v-am poruncit cu tot dinadinsul să nu învățați pe norod în Numele acesta? Și voi iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele acelui om”, Petru a răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Un înger din Cer a fost cel care i-a scăpat din temniță și le-a poruncit să învețe în templu. Urmând îndrumările lui, ei au ascultat porunca divină și lucrul acesta trebuia să continue să-l facă oricât i-ar fi costat aceasta. Atunci, Duhul inspirației a venit asupra ucenicilor; învinuiții au devenit învinuitori, aruncând asupra celor care alcătuiau soborul vina de a fi omorât pe Hristos. „Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Iisus”, a spus Petru, „pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Iisus Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El”. Atât de înrăiți și înfuriați erau iudeii când au auzit aceste cuvinte, încât au hotărât ca, fără să mai continue judecata sau fără vreo împuternicire din partea autorităților romane, să-i omoare pe întemnițați. Deja vinovați de sângele lui Hristos, ei erau nerăbdători să-și mânjească mâinile cu sângele ucenicilor Săi. Dar în soborul acela era un bărbat care a recunoscut glasul lui Dumnezeu în cuvintele rostite de ucenici. Acesta era Gamaliel, un Fariseu cu un nume bun, un bărbat învățat și cu o poziție înaltă. Mintea sa limpede a văzut că pasul spre violență pe care gândeau preoții să-l facă avea să atragă după el urmări grozave. Înainte de a vorbi celor de față, el ceru ca întemnițații să fie scoși afară. El cunoștea destul de bine elementele cu care aveau de-a face; el știa că ucigașii lui Hristos nu s-ar fi dat înapoi de la nimic în privința aducerii la îndeplinire a planului lor. El a început să vorbească foarte cugetat și liniștit, zicând: „Bărbați Israeliți, luați seama bine ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, și la care s-au alipit aproape patru sute de bărbați. El a fost omorât și toți cei ce îl urmaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, și a tras mult norod de partea lui: a pierit și el, și toți cei ce îl urmaseră au fost risipiți. Și acum, eu vă spun: Nu mai necăjiți pe oamenii aceștia, și lăsați-i în pace. Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Să nu vă pomeniți că luptați împotriva lui Dumnezeu.” Preoții au văzut ca fiind bună poziția și părerea aceasta și au fost nevoiți să fie de acord cu Gamaliel. Totuși, cu greu putea fi înfrântă prejudecata și ura lor. Fără tragere de inimă, după ce au bătut pe ucenici și i-au amenințat cu pierderea vieții, dacă mai aveau să predice în numele lui Iisus, ei le-au dat drumul. „Ei au plecat dinaintea soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru numele Lui. Și, în fiecare zi, în templu și acasă, nu încetau să învețe pe oameni și să vestească Evanghelia lui Iisus Hristos.”

Hristos a spus despre Sine: „Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe Pământ; n-am venit s-aduc pacea, ci sabia”. (Matei 10, 34.). Deși Prințul Păcii, El era totuși pricina dezbinării. El care a venit să proclame vestea cea bună și să dea naștere la nădejde și bucurie în inimile fiilor oamenilor, a dat loc la o împotrivire ce arde adânc și stârnește aprigă patimă în inima omenească. Și El a avertizat pe urmașii Săi: „În lume veți avea necazuri”. „Vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temnițe, vă vor târî înaintea împăraților și înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu”. „Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi”. (Ioan 16, 33; Luca 21, 12.16.). În ce a constat puterea acelora care au suferit în trecut prigoana pentru Hristos? În unirea cu Dumnezeu, unirea cu Duhul Sfânt, unirea cu Hristos. Ocara și prigoana i-au despărțit pe mulți de prieteni pământești, dar niciodată de iubirea lui Hristos. Niciodată sufletul încercat de furtună nu este mai iubit de Mântuitorul decât atunci când suferă ocara pentru adevăr. „Eu îl voi iubi”, spunea Hristos, „și Mă voi arăta lui”. (Ioan 14, 21.). Când din pricina adevărului credinciosul stă la bara tribunalului pământesc, Hristos stă alături de el. Când este închis între zidurile temniței, Hristos i Se arată și îi mângâie inima cu iubirea Sa. Când el suferă moartea pentru Hristos, Mântuitorul îi spune: Ei pot ucide trupul, dar nu pot vătăma sufletul. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”. (Ioan 16, 33; Isaia 41, 10.). „Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie. Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său, de-acum și până în veac”. „Îi va izbăvi de apăsare și de silă, și sângele lor va fi scump înaintea lui”. (Psalmii 125, 1-3; 72, 14. - T.M.) „Domnul oștirilor îi va ocroti”. „Domnul, Dumnezeul lor, îi va scăpa în ziua aceea, ca pe turma poporului Său; căci ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în țara Sa”. (Zaharia 9, 15.16.). 

 8 - Cei șapte diaconi:

În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, „evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele”. Prima Biserică era alcătuită din mai multe clase de oameni, de diferite naționalități. La vremea revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, „se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub Cer”. (Faptele Apostolilor 2, 5.). Printre cei de credință ebraică, care erau adunați la Ierusalim, erau unii care, de obicei, erau cunoscuți ca greci; între aceștia și iudeii din Palestina exista de multă vreme neîncredere și chiar conflicte. Inimile celor care fuseseră convertiți în urma activității apostolilor erau blânde și unite datorită iubirii creștine. În ciuda prejudecăților de mai înainte, toți erau în armonie unii cu alții. Satana știa că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi cu neputință să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei; și el căuta să se folosească de felul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, să poată introduce elemente de discordie.  Așa s-a întâmplat că, înmulțindu-se ucenicii, vrăjmașul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la frații lor în credință și de a găsi vină conducătorilor lor spirituali și astfel, „evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor”. Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor grecoaice la împărțirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totuși Satana a izbutit să dea loc la bănuială. Măsuri categorice și imediate trebuia luate acum pentru a înlătura orice pricină de nemulțumire, ca nu cumva vrăjmașul să triumfe în efortul lui de a pricinui o discordie printre credincioși. Ucenicii lui Iisus au ajuns la un moment critic în experiența lor. Sub înțeleapta conducere a apostolilor, care lucrau uniți în puterea Duhului Sfânt, lucrarea încredințată mesagerilor Evangheliei creștea foarte repede. Biserica se mărea mereu și această creștere a membrilor ei a adus poveri cu mult mai grele asupra celor care aveau grija ei. Niciun om și nici chiar o grupă de oameni n-ar fi putut să poarte singuri aceste sarcini fără să primejduiască prosperitatea viitoare a bisericii. Era necesară o redistribuire a responsabilităților care fuseseră îndeplinite cu credincioșie doar de câțiva, în primele zile ale bisericii. Acum, apostolii trebuia să facă un pas important în ce privește desăvârșirea rânduielii în biserică, prin punerea asupra altora a unor sarcini pe care ei le purtaseră atâta vreme. Convocând o adunare a credincioșilor, apostolii au fost îndrumați de Duhul Sfânt să facă un plan pentru o mai bună organizare a tuturor celor din biserică, care puteau să slujească. A sosit timpul, au spus apostolii, când conducătorii spirituali ce aveau în grijă supravegherea bisericii să fie eliberați de sarcina de a distribui ajutoare la săraci, cum și alte poveri asemănătoare, pentru ca astfel să poată să ducă mai departe lucrarea de predicare a Evangheliei. „De aceea, fraților”, au zis ei, „alegeți dintre voi șapte bărbați vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului”. Sfatul acesta a fost ascultat și, prin rugăciune și punerea mâinilor, șapte bărbați aleși au fost puși în mod solemn deoparte pentru slujba de diaconi. Alegerea celor șapte pentru a se îngriji de o anumită lucrare s-a dovedit a fi o mare binecuvântare pentru biserică. Slujbașii aceștia au dat o atenție deosebită nevoilor fiecăruia în parte, cum și intereselor financiare ale bisericii și, prin purtarea lor atentă și exemplul lor evlavios, ei au fost de un important ajutor celor împreună slujitori cu ei în strângerea diferitelor interese ale bisericii într-un tot unit. Că pasul acesta era după planul lui Dumnezeu reiese din rezultatele spre bine, care s-au văzut imediat. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim, și o mare mulțime de preoți veneau la credință”. Acest seceriș de suflete se datora atât libertății mai mari ce fusese dată apostolilor, cât și zelului și puterii arătate de cei șapte diaconi. Faptul că acești frați fuseseră rânduiți pentru lucrarea specială de a se îngriji de nevoile săracilor nu-i excludea de la propovăduirea adevărului. Dimpotrivă, ei erau întru totul în măsură să-i învețe pe alții în cele ale adevărului și, ca atare, s-au angajat în lucrare cu multă râvnă și succes. 

Organizația Bisericii din Ierusalim trebuia să slujească drept model pentru organizarea bisericilor în oricare alt loc unde solii adevărului aveau să câștige convertiți ai Evangheliei. Cei cărora le era dată răspunderea generală a bisericii nu trebuia să stăpânească asupra moștenirii bisericii, ci, ca păstori înțelepți, ei trebuia să păstorească „turma lui Dumnezeu”, făcându-se „pilde turmei” (1 Petru 5, 2.3); și diaconii trebuiau să fie „vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune”. Bărbații aceștia trebuiau să ia o poziție unită de partea dreptății și să stăruie în ea cu tărie și hotărâre. În felul acesta, urma să aibă o influență unită asupra întregii turme. Ordinea care a fost menținută în Prima Biserică creștină le-a dat putința de a înainta puternic, ca o oștire bine disciplinată, îmbrăcată cu armura lui Dumnezeu. Grupele de credincioși, deși risipite pe un ținut întins, erau toate membre ale aceluiași trup; toți se mișcau în unire, în armonie unul cu altul. Când dezbinarea se ivea într-o biserică locală din vreun loc, așa cum s-a ivit mai târziu în Antiohia și în oricare alt loc, și credincioșii nu puteau să ajungă la o înțelegere între ei, nu se îngăduia ca asemenea probleme să ajungă să pricinuiască o dezbinare în biserică. De aceea, cazurile erau trimise spre a fi judecate de un conciliu/sinod general al întregului corp al credincioșilor, alcătuit din delegați aleși din diferite biserici locale, împreună cu apostolii și bătrânii care aveau slujbe de răspundere, în calitate de conducători. În felul acesta, strădaniile lui Satana de a ataca Biserica în locuri izolate erau preîntâmpinate prin acțiunea unită din partea tuturor, iar planurile vrăjmașului de a rupe și a nimici erau zădărnicite. 

9 - Primul martir creștin:

Ștefan, cel dintâi dintre cei șapte diaconi, era un bărbat cu o profundă pioșenie și o mare credință. Deși iudeu prin naștere, el vorbea grecește și era cunoscător al obiceiurilor și felului de purtare al grecilor. De aceea, el a avut ocazia să predice Evanghelia în sinagogile iudeilor greci. El era foarte activ pentru cauza lui Hristos și vestea cu mult curaj credința sa. Rabini învățați, cum și doctori în cele ale legilor purtau discuții publice cu el, sperând cu multă siguranță că vor putea dobândi o biruință ușoară. „Dar nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și Duhului cu care vorbea el”. Nu numai că el vorbea în puterea Duhului Sfânt, însă se vedea lămurit că era un cercetător al profețiilor și învățat în toate cele ale Legii. Cu iscusință, apăra adevărurile pe care le susținea și înfrângea cu totul pe potrivnicii lui. Cu el s-a împlinit făgăduința: „Țineți bine minte să nu gândiți mai dinainte ce veți răspunde; căci vă voi da o gură și o înțelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toți potrivnicii voștri”. (Luca 21, 14.15.). Când preoții și mai marii au văzut puterea care însoțea predicarea lui Ștefan, s-au umplut de o ură amară. În loc să cedeze dovezii pe care el le-o înfățișa, ei s-au hotărât să aducă la tăcere vocea sa, omorându-l. În diferite ocazii, ei au mituit autoritățile romane să nu intervină când iudeii își făcuseră singuri dreptate, judecând, condamnând și executând pe întemnițați, potrivit cu obiceiul lor național. Vrăjmașii lui Ștefan nu se îndoiau că puteau să folosească din nou aceeași cale fără nicio primejdie pentru ei. Astfel, ei s-au hotărât să-și asume riscul consecințelor și astfel l-au prins pe Ștefan și l-au dus înaintea Sinedriului, pentru a fi judecat. Iudei învățați din localități apropiate au fost convocați ca să combată argumentele întemnițatului. Saul din Tars era de față și a avut un rol important în combaterea lui Ștefan. El a folosit greutatea elocvenței și logica rabinilor, în cazul acesta, spre a-i convinge pe oameni că Ștefan predica învățături înșelătoare și primejdioase; dar, în Ștefan, el a întâlnit pe unul care avea o deplină înțelegere a planului lui Dumnezeu în răspândirea Evangheliei la alte neamuri. Fiindcă preoții și mai marii nu puteau înfrânge înțelepciunea clară și liniștită a lui Ștefan, s-au hotărât ca, prin el, să dea un exemplu; și, în timp ce-și satisfăceau ura lor răzbunătoare, voiau ca prin înfricare să oprească pe alții de a primi credința lui. Au fost tocmiți martori care să dea mărturie mincinoasă, cum că ei l-ar fi auzit rostind cuvinte hulitoare împotriva templului și a Legii. „L-am auzit zicând”, declarau ei, „că acest Iisus din Nazaret va dărâma locașul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise”. Pe când Ștefan stătea față în față cu judecătorii săi, pentru a răspunde acuzației de hulă, o lumină cerească a strălucit asupra chipului său și „toți cei ce ședeau în Sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger”. Mulți din cei care au privit această lumină au tremurat și și-au acoperit fețele, însă necredința și prejudecata cerbicoasă a mai marilor nu s-a clătinat. Când Ștefan a fost întrebat cu privire la adevărul vinei ce i se aducea, el și-a început apărarea cu o voce clară și pătrunzătoare, ce răsuna în întreaga sală a soborului. În cuvinte care au ținut sala ca vrăjită, el a început să reamintească istoria poporului ales al lui Dumnezeu. El a dovedit o cunoaștere deplină a iatoriei iudaice, cum și a interpretării ei spirituale, manifestate acum prin Hristos. El a repetat cuvintele lui Moise, care profetizau pe Mesia: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un prooroc ca mine; de el să ascultați”. El a arătat în mod lămurit credincioșia sa față de Dumnezeu și față de credința iudaică, în timp ce arăta că Legea în care se încredeau iudeii pentru mântuire nu a fost în stare să scape pe Israel de idolatrie. El a legat pe Iisus de întreaga istorie a iudeilor. El s-a referit la clădirea templului lui Solomon, cum și la cuvintele atât ale lui Solomon, cât și ale lui Isaia: „Dar Cel Prea Înalt nu locuiește în locașuri făcute de mâini omenești, cum zice proorocul: Cerul este scaunul Meu de domnie, și pământul este așternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veți zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă? N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?” Când Ștefan a ajuns la acest punct, între oameni s-a produs un tumult. Când el a făcut legătura între Hristos și profeții, și când a vorbit despre templu, preotul, pretinzând a fi copleșit de oroare, și-a sfâșiat veșmintele. Pentru Ștefan, lucrul acesta era un semnal că în curând glasul lui va fi adus la tăcere pentru totdeauna. El a văzut împotrivirea cu care erau întâmpinate cuvintele lui și și-a dat seama că își rostea ultima sa mărturie. Deși era în mijlocul predicării sale, totuși a încheiat-o brusc. Deodată, curmând firul istoriei pe care o desfășurase și întorcându-se spre judecătorii lui înfuriați, el a strigat: „Oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care din prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-ați vândut acum și L-ați omorât, voi care ați primit Legea dată prin îngeri și n-ați păzit-o!” La aceste cuvinte, preoții și mai marii și-au ieșit din fire de mânie. Acționând mai mult asemenea fiarelor de pradă decât ca ființe omenești, ei s-au năpustit asupra lui Ștefan, scrâșnind din dinți. Pe fața lor plină de cruzime, întemnițatul și-a citit soarta, însă nu s-a clătinat. Pentru el, teama de moarte dispăruse. Asupra lui, furia preoților și mulțimea agitată nu exercitau niciun fel de groază. Scena dinaintea lui a dispărut. Lui i se deschiseseră porțile Cerului și, privind înăuntru, a văzut slava curților cerești ale lui Dumnezeu și pe Hristos, ca și cum atunci S-ar fi ridicat de pe tron, stând gata să-l sprijine pe servul Său. În cuvinte triumfale, Ștefan a exclamat: „Iată, văd Cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. În timp ce el a descris scena plină de slavă asupra căreia îi erau ațintiți ochii, faptul acesta era mai mult decât puteau suporta prigonitorii lui. Astupându-și urechile ca să nu mai audă cuvintele sale și răcnind, aceștia s-au năpustit furioși asupra lui și „l-au târât afară din cetate”. „Și aruncau cu pietre în Ștefan, care se ruga și zicea: Doamne Iisuse, primește duhul meu! Apoi, a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: Doamne, nu le ținea în seamă păcatul acesta! Și, după aceste vorbe, a adormit.” Nicio sentință legală nu fusese pronunțată în cazul lui Ștefan, însă autoritățile romane au fost mituite cu mari sume de bani pentru a nu mai face cercetări în această privință. Martiriul lui Ștefan a făcut o adâncă impresie asupra tuturor celor care au fost martori ai acestei scene. Amintirea sigiliului lui Dumnezeu pe fața sa, ca și cuvintele lui, care au mișcat fiecare suflet al celor care le-au auzit, reveneau în mintea celor care fuseseră de față și mărturiseau despre adevărul pe care el îl vestise. Moartea lui a fost o dureroasă încercare pentru biserică, dar ea a avut ca urmare conștientizarea lui Saul, care nu putea să șteargă din mintea sa credința și neclintirea martirului, cum și slava care se odihnea pe fața sa. Cu ocazia judecării și morții lui Ștefan, Saul fusese plin de un zel nebun. După aceea, însă, convingerea sa tainică, că Ștefan fusese onorat de Dumnezeu în timp ce oamenii îl batjocoreau, l-a făcut pe Saul să fie plin de mânie. Saul a continuat să-i prigonească pe credincioșii din Biserica lui Dumnezeu, urmărindu-i cu înverșunare, prinzându-i prin casele lor și dându-i pe mâna preoților și mai marilor spre a fi închiși și omorâți. Zelul lui de a prigoni a adus groază în mijlocul creștinilor din Ierusalim. Autoritățile romane nu au depus niciun efort deosebit pentru a opri lucrarea crudă, ci, în ascuns, i-au ajutat pe iudei, pentru ca astfel să-i înduplece și să le câștige simpatia. După moartea lui Ștefan, Saul a fost ales ca membru al Sinedriului, avându-se în vedere contribuția lui cu acea ocazie. Pentru o vreme, el a fost un puternic instrument în mâinile lui Satana spre a-și împlini răzvrătirea sa împotriva Fiului lui Dumnezeu. Dar, în curând, acest neobosit prigonitor avea să fie folosit la clădirea bisericii pe care acum o dărâma. Cineva mai puternic decât Satana îl alesese pe Saul să ia locul lui Ștefan, pentru ca să predice și să sufere pentru Numele Său și să răspândească în lung și în lat vestea cea bună a mântuirii prin sângele Său. 

10 - Evanghelia în Samaria:.

După moartea lui Ștefan, împotriva credincioșilor din Ierusalim s-a stârnit o prigoană atât de cumplită, încât ei „s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și ale Samariei”. Saul „făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei, și-i arunca în temniță”. Despre râvna lui în această lucrare nemiloasă el vorbește astfel mai târziu: „Și eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Iisus din Nazaret, și așa am și făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniță pe mulți sfinți.... I-am pedepsit adesea în toate sinagogile și îmi dădeam toată silința ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până și în cetățile străine”. Că nu numai Ștefan a suferit moartea se poate vedea din însăși cuvintele lui Saul: „Și, când erau osândiți la moarte, îmi dădeam și eu votul împotriva lor”. (Faptele Apostolilor 26, 9-11.). În acest moment de primejdie, Nicodim a pășit înainte, mărturisindu-și fără teamă credința sa în Mântuitorul răstignit. Nicodim era un membru al Sinedriului și împreună cu alții fusese mișcat de învățătura lui Iisus. Fiind martor al lucrărilor minunate ale lui Hristos, în mintea lui s-a întipărit convingerea că acesta era Trimisul lui Dumnezeu. Prea mândru spre a recunoaște pe față că era atras de Învățătorul Galilean, el a căutat să aibă cu Acesta o convorbire în ascuns. În această convorbire, Iisus îi descoperise planul mântuirii, cum și misiunea Sa în lume; cu toate acestea, Nicodim ezitase. El a ascuns adevărul în inima sa și, timp de trei ani, nu s-au văzut decât puține roade. Dar, în timp ce Nicodim nu L-a recunoscut în mod deschis pe Hristos, totuși, în sfatul Sinedriului, deseori el a nimicit planurile preoților de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Hristos a fost înălțat pe cruce, Nicodim și-a amintit de cuvintele pe care El i le spusese în timpul convorbirii din noaptea aceea, pe Muntele Măslinilor: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului” (Ioan 3, 14); și el a văzut în Iisus pe Mântuitorul lumii. Împreună cu Iosif din Arimatea, Nicodim a suportat cheltuielile de îngropare a lui Iisus. Ucenicilor le fusese teamă să se declare pe față ca urmași ai lui Hristos, însă Nicodim și Iosif le-au venit în ajutor plini de curaj. Ajutorul acestor bărbați bogați și cu multă vază era foarte necesar în acel ceas întunecos. Ei au putut face pentru Învățătorul lor mort ce ar fi fost imposibil să facă ucenicii cei săraci; iar bogăția și influența lor i-a ocrotit, într-o mare măsură, de răutatea preoților și a conducătorilor. Acum, când iudeii căutau să nimicească tânăra biserică, Nicodim s-a ridicat în apărarea ei. Fără a mai da pe față precauție și șovăială, el a încurajat credința ucenicilor și a folosit averea sa, spre a sprijini biserica din Ierusalim și înaintarea lucrării Evangheliei. Aceia care altădată i-au dat cinste, acum își băteau joc de el și-l prigoneau; el a devenit sărac în bunurile lumii acesteia; totuși, nu a șovăit în apărarea credinței sale. 

Prigoana, care a venit asupra bisericii din Ierusalim, a avut ca urmare un mare avânt al lucrării Evangheliei. Vestirea Cuvântului în locul acesta fusese însoțită de succes și era primejdia ca ucenicii să rămână aici prea mult timp, neglijând însărcinarea dată lor de Mântuitorul, de a merge în toată lumea. Uitând că puterea de a rezista răului este mai bine dobândită printr-o lucrare energică, ei au început să gândească cum că nu au o lucrare mai importantă de făcut decât aceea de a ocroti biserica din Ierusalim de atacurile vrăjmașului. În loc să-i formeze pe noii convertiți spre a duce Evanghelia la cei care nu o auziseră încă, ei erau în primejdie de a lua o atitudine care ar fi făcut ca toți să fie mulțumiți cu ceea ce fusese realizat până aici. Pentru a-i împrăștia pe reprezentanții Săi în lung și în lat, în locuri unde ei puteau lucra pentru alții, Dumnezeu a îngăduit ca asupra lor să vină prigoana. Alungați din Ierusalim, ucenicii „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. Printre cei cărora Mântuitorul le-a dat însărcinarea: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile” (Matei 28, 19), erau mulți cu poziții sociale umile - bărbați și femei care au învățat să-L iubească pe Domnul lor și care erau hotărâți să urmeze exemplul Lui de slujire neegoistă. Acestor oameni simpli, cât și ucenicilor care fuseseră cu Mântuitorul în timpul lucrării Sale pământești, le fusese încredințat un lucru prețios. Ei trebuia să ducă lumii vestea cea bună a mântuirii prin Hristos. Când au fost împrăștiați de prigoană, ei au pornit plini de zel misionar. Ei erau conștienți de răspunderea misiunii lor. Ei știau că țin în mâinile lor pâinea vieții pentru o lume flămândă; și iubirea lui Hristos îi constrângea să împartă această pâine la toți cei care aveau nevoie. Domnul a lucrat prin ei. Oriunde mergeau, mulți bolnavi erau vindecați, iar săracilor li se predica Evanghelia. 

Filip, unul dintre cei șapte diaconi, era printre cei împrăștiați din Ierusalim. El „s-a coborât în cetatea Samariei, și le-a propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit și au văzut semnele pe care le făcea. Căci din mulți ... ieșeau duhuri necurate, și scoteau mari țipete; mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți. Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta”. Mesajul lui Hristos adresată femeii samaritence, cu care El vorbise la fântâna lui Iacov, a adus roade. După ce a ascultat cuvintele Lui, femeia s-a dus la oamenii din cetate și le-a spus: „Veniți de vedeți un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Ei au mers cu ea, L-au ascultat pe Iisus și au crezut în El. Doritori să audă mai mult, L-au rugat să mai rămână. Timp de două zile, El a rămas cu ei și „mult mai mulți au crezut în El din pricina cuvintelor Lui”. (Ioan 4, 29.41.). Și când ucenicii Lui au fost împrăștiați din Ierusalim, mulți au găsit în Samaria un loc sigur. Samaritenii au primit cu bucurie pe acești vestitori ai Evangheliei și credincioșii dintre iudei au strâns un bogat seceriș dintre aceia care fuseseră cândva cei mai înverșunați dușmani ai lor. Lucrarea lui Filip în Samaria a fost caracterizată printr-un mare succes și, fiind încurajat în felul acesta, el a cerul ajutor la Ierusalim. Apostolii au înțeles acum mult mai pe deplin însemnătatea cuvintelor lui Hristos: „Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile Pământului”. (Faptele Apostolilor 1, 8.). Pe când Filip se afla încă în Samaria, el a fost îndrumat de un sol ceresc să se ducă „spre miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim la Gaza.... Filip s-a sculat și a plecat”. El nu a pus la îndoială chemarea și nici nu a ezitat să asculte; căci el învățase lecția supunerii față de voința lui Dumnezeu. „Și iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a etiopienilor și îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, se întorcea de acolo și ședea în carul lui și citea pe proorocul Isaia”. Etiopianul acesta era un bărbat cu o bună poziție socială și cu o mare influență. Dumnezeu a văzut că atunci când va fi convertit, el va da și altora lumina pe care a primit-o și va exercita o puternică influență în favoarea Evangheliei. Îngerii lui Dumnezeu îl însoțeau pe acest căutător al luminii și el a fost atras spre Mântuitorul. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Domnul l-a pus în legătură cu cineva care putea să-l conducă la lumină. Filip a fost îndemnat să se ducă spre etiopian și să-i lămurească profeția pe care el o citea. „Du-te”, a spus Duhul, „și ajunge carul acesta!” Când Filip s-a apropiat de car, el l-a întrebat pe famen: „Înțelegi tu ce citești? Și famenul a răspuns: Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Și l-a rugat pe Filip să se suie în car și să șadă împreună cu el”. Textul biblic pe care îl citea era profeția lui Isaia cu privire la Hristos: „El a fost dus ca o oaie la tăiere; și ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tund, așa nu Și-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Și cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viața I-a fost luată de pe pământ.” „Despre cine vorbește proorocul astfel?” a întrebat famenul. „Despre sine sau despre vreun altul?” Atunci, Filip i-a prezentat marele adevăr al mântuirii. Începând de la acel loc din Scriptură, „i-a propovăduit pe Iisus”. Inima acestui bărbat a fost umplută de interes în timp ce i se explicau Scripturile și, când ucenicul a terminat, el a fost gata să primească lumina ce i se arătase. El nu a făcut din înalta sa poziție socială o scuză de a nu primi Evanghelia. „Pe când își urmau drumul, au dat peste o apă. Și famenul a zis: Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă și Filip l-a botezat pe famen. „Când au ieșit afară din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip, și famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul își vedea de drum, plin de bucurie, Filip se afla la Azot, de unde s-a dus până la Cezarea. Și propovăduia Evanghelia în toate cetățile prin care trecea”. 

Etiopianul acesta reprezintă o mare clasă de oameni care au nevoie să fie învățați de misionari ca Filip - oameni care vor asculta de glasul lui Dumnezeu și vor merge acolo unde El îi trimite. Sunt mulți aceia care, citind Scripturile, nu pot înțelege adevărata lor însemnătate. Pretutindeni în lume, bărbați și femei privesc cu încordare spre Cer. Rugăciuni, lacrimi și cereri se ridică din sufletele doritoare după lumină, har și Duhul Sfânt. Mulți se găsesc pe pragul Împărăției, așteptând doar să fie luați înăuntru.Un înger l-a călăuzit pe Filip la acela care căuta lumina și care era gata să primească Evanghelia; și astăzi îngeri vor conduce pașii acelor lucrători care vor îngădui Duhului Sfânt să le sfințească limba, să le curețe și să le înnobileze inima. Îngerul trimis la Filip ar fi putut face singur lucrarea pentru etiopian, dar nu acesta este modul lui Dumnezeu de a lucra. Planul Său este acela ca oamenii să lucreze pentru semenii lor. 

Multă vreme a așteptat Dumnezeu ca spiritul de slujire să pună stăpânire pe întreaga biserică, astfel încât fiecare ins să lucreze pentru El potrivit destoiniciei sale. Când membrii Bisericii lui Dumnezeu își vor face lucrarea hotărâtă lor în câmpurile ce au atâta nevoie, atât în preajma lor, cât și mai departe, împlinind însărcinarea Evangheliei, atunci lumea întreagă va fi în curând avertizată și Domnul Iisus va reveni pe acest Pământ cu putere și slavă mare. „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”. (Matei 24, 14.).