SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A CINCEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A CINCEA.

10.Cartea biblică numărul 9 - 1 Samuel:

   Scriitorii: Samuel, Gad şi Natan; locul scrierii: Israel; data încheierii scrierii: aprox. 1078 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 1180-1078 î.H..

   În jurul anului 1117 î.H. a avut loc o schimbare importantă în organizarea Israelului: a fost numit un rege uman. Acest eveniment a avut loc pe vremea când în Israel slujea ca profet Samuel. Deşi Domnul ştiuse dinainte lucrul acesta şi îl prezisese, instalarea monarhiei la cererea poporului Israel a fost o mare lovitură pentru Samuel. Dedicat serviciului de închinare pentru Domnul încă de la naştere şi motivat de un respect profund faţă de guvernarea lui Dumnezeu ca rege, Samuel a prevăzut rezultatele dezastruoase la care aveau să ajungă conaţionalii săi, membri ai poporului sfânt al lui Dumnezeu. Doar la îndemnul Domnului a cedat în faţa cererilor lor. „Apoi Samuel a vorbit poporului despre drepturile regelui, le-a scris într-o carte şi a aşezat-o înaintea Domnului.” (1 Sam. 10:25). Astfel a luat sfârşit perioada judecătorilor şi a început perioada regilor umani, în timpul căreia Israelul a dobândit treptat o putere şi un prestigiu fără precedent, dar în final nu s-a mai bucurat de aprobarea lui Dumnezeu şi a pierdut favoarea sa. Cine era calificat să consemneze sub inspiraţie evenimentele din această perioadă importantă? Domnul a arătat acest lucru alegându-l pe fidelul Samuel să înceapă scrierea. Samuel, al cărui nume înseamnă „Numele lui Dumnezeu”, a fost, într-adevăr, un apărător remarcabil al numelui Domnului în zilele acelea. După cât se pare, primele 24 de capitole ale acestei cărţi au fost scrise de Samuel. Apoi, după moartea sa, scrierea a fost continuată de Gad şi de Natan, care au consemnat evenimentele care au avut loc până la moartea lui Saul, aşa cum reiese din 1 Cronici 29:29, unde se spune: „Cât despre faptele regelui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, iată că sunt consemnate în scrierile lui Samuel, văzătorul, în scrierile lui Natan, profetul, şi în scrierile lui Gad, vizionarul”. Spre deosebire de cărţile Regilor şi ale Cronicilor, cărţile lui Samuel nu fac referire la consemnări anterioare. Acest lucru confirmă faptul că scriitorii acestei cărţi, Samuel, Gad şi Natan, au fost contemporani cu David. Toţi trei au ocupat poziţii de încredere ca profeţi ai lui Dumnezeu şi s-au împotrivit idolatriei, care slăbise puterea neamului.

     Iniţial, cele două cărţi ale lui Samuel au făcut parte dintr-un singur sul, sau volum. Sulul a fost împărţit în două cărţi odată cu publicarea acestei părţi a Septuagintei. Aici, Prima carte a lui Samuel poartă numele Cea dintâi carte a Domniilor. Împărţirea aceasta, precum şi denumirea de Prima carte a Regilor au fost adoptate de Vulgata şi sunt păstrate şi în Bibliile catolice și ortodoxe. Faptul că Prima şi A doua carte a lui Samuel constituiau iniţial un singur sul este confirmat de nota masoretică de la 1 Samuel 28:24, unde se spune că acest verset se află la mijlocul cărţii lui Samuel. Cartea a fost terminată probabil în jurul anului 1078 î.H. şi se referă, după cât se pare, la o perioadă ce depăşeşte cu puţin o sută de ani, cuprinsă aproximativ între 1180 î.H. şi 1078 î.H.. Există numeroase dovezi care confirmă exactitatea acestei relatări. Locurile geografice corespund evenimentelor descrise. Este interesant că tactica folosită cu succes de Ionatan în atacul împotriva unei garnizoane filistene de la Micmaş, care a dus la înfrângerea completă a filistenilor, a fost folosită şi de un ofiţer al armatei britanice în Primul Război Mondial. Se spune că acesta i-a înfrânt pe turci urmând punctele de referinţă descrise în relatarea inspirată a lui Samuel (14:4-14).   Există însă dovezi şi mai concludente care demonstrează că această carte este inspirată şi autentică. Ea consemnează uimitoarea împlinire a profeţiei Domnului potrivit căreia Israelul avea să ceară un rege (Deut. 17:14; 1 Sam. 8:5). Mai târziu, Osea a confirmat autenticitatea relatării din Prima carte a lui Samuel, citând cuvintele Domnului: „Ţi-am dat un rege în mânia mea şi îl voi înlătura în furia mea” (Os. 13:11). Petru a spus că Samuel este unul dintre profeţii care „au anunţat clar zilele” lui Iisus, lăsând astfel să se înţeleagă că Samuel a scris sub inspiraţie (Fap. 3:24). Pavel a citat textul din 1 Samuel 13:14 când a făcut un scurt rezumat al principalelor evenimente din istoria Israelului (Fap. 13:20-22). Iisus însuşi a considerat autentică relatarea, după cum reiese din întrebarea pe care le-a adresat-o fariseilor din zilele sale: „N-aţi citit ce a făcut David când lui şi bărbaţilor care erau cu el li s-a făcut foame?”. Apoi a relatat episodul în care David a cerut pâinea de prezentare (Mat. 12:1-4; 1 Sam. 21:1-6). Şi Ezra a considerat autentică relatarea, după cum s-a menţionat deja (1 Cron. 29:29). Întrucât cartea lui Samuel este prima care relatează faptele lui David, ori de câte ori David este menţionat în celelalte cărţi ale Scripturilor, se confirmă că această carte face parte din Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Unele evenimente prezentate în cartea lui Samuel sunt amintite chiar şi în antetul unor psalmi ai lui David, cum ar fi Psalmul 59 -T.M.(1 Sam. 19:11), Psalmul 34 - T.M. (1 Sam. 21:13, 14) şi Psalmul 142 - T.M. (1 Sam. 22:1sau 1 Sam. 24:1, 3). Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu oferă dovezi concludente în sprijinul autenticităţii Primei cărţi a lui Samuel.

CONŢINUTUL PRIMEI CĂRŢI A LUI SAMUEL:

   Această carte prezintă parţial sau integral viaţa a patru conducători ai lui Israel: marele preot Eli, profetul Samuel, primul rege, Saul, şi David, care a fost uns pentru a-i succeda la tron.

   Judecătorul Eli şi tânărul Samuel (1:1-4:22): La începutul relatării facem cunoştinţă cu Ana, soţia favorită a levitului Elcana. Pentru că nu avea copii, ea era dispreţuită de Penina, cealaltă soţie a lui Elcana. În timpul uneia dintre vizitele pe care această familie le făcea anual la Şilo, unde se afla arca legământului, Ana s-a rugat fierbinte Domnului să aibă un fiu. Ana i-a promis că, dacă va primi răspuns la rugăciunea sa, va oferi copilul pentru serviciul de închinare către Domnul. Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune, iar Ana a dat naştere unui fiu pe nume Samuel. Imediat după ce l-a înţărcat, ea l-a dus la casa Domnului şi l-a dat în grija marelui preot Eli, ca „dăruit Domnului” (1:28). Ana şi-a exprimat apoi recunoştinţa într-o cântare de bucurie. Băiatul a devenit un „slujitor al Domnului în faţa preotului Eli” (2:11). Dar în casa lui Eli lucrurile nu mergeau bine. El era bătrân, iar cei doi fii ai săi ajunseseră nişte netrebnici care „nu-l recunoşteau pe Domnul” (2:12). Ei se foloseau de poziţia lor de preoţi pentru a-şi satisface lăcomia şi dorinţele imorale. Cu toate acestea, Eli nu i-a corectat. De aceea, Domnul a trimis mesaje împotriva casei lui Eli, avertizându-l pe acesta că „nu va mai fi niciun bătrân în casa lui” şi că amândoi fiii săi vor muri în aceeaşi zi (1 Sam. 2:30-34; 1 Regi 2:27). În cele din urmă, Dumnezeu l-a trimis la Eli pe Samuel, care era atunci doar un băiat, ca să-i transmită un mesaj de condamnare la auzul căruia aveau să-i ţiuie urechile. Astfel, tânărul Samuel a fost recunoscut ca profet în Israel (1 Sam. 3:1, 11). La timpul hotărât, Dumnezeu şi-a executat judecata, aducându-i pe filisteni împotriva israeliţilor. Fiindcă lupta lua o întorsătură nefavorabilă pentru israeliţi, aceştia au mers la Şilo şi, scoţând strigăte puternice, au adus Arca legământului în tabăra lor militară. Când au auzit aceste strigăte şi când au aflat că Arca a fost adusă în tabăra israeliţilor, filistenii şi-au adunat toate forţele şi au obţinut o victorie surprinzătoare, punându-i pe fugă pe israeliţi. Arca a fost capturată, iar cei doi fii ai lui Eli au murit. Inima lui Eli tremura în timp ce asculta veştile. Când i s-a spus ce s-a întâmplat cu Arca, el a căzut de pe scaun pe spate, şi-a rupt gâtul şi a murit. Aşa s-au încheiat cei 40 de ani în care Eli fusese judecător. Într-adevăr, „se dusese Slava din Israel”, deoarece Arca simboliza prezenţa Domnului în mijlocul poporului său (4:22).

   Samuel, judecător în Israel (5:1-7:17): Apoi şi filistenii au fost nevoiţi să înveţe, spre nenorocirea lor, că Arca lui Dumnezeu nu trebuia folosită ca talisman. Când au dus Arca în templul lui Dagon din Asdod, dumnezeul lor a căzut cu faţa la pământ. În ziua următoare, Dagon a căzut din nou pe prag, de data aceasta fiindu-i tăiate capul şi palmele. De aici a provenit practica superstiţioasă a filistenilor de „a nu pune piciorul pe pragul lui Dagon” (5:5). Filistenii au trimis imediat Arca la Gat, apoi la Ecron, dar fără niciun rezultat! Asupra lor s-au abătut tot felul de necazuri: panică, hemoroizi şi o invazie de rozătoare. Cuprinşi de disperare din cauza numărului tot mai mare de morţi, domnitorii aliaţi ai filistenilor au trimis Arca înapoi în Israel, într-un car nou, tras de două vaci care alăptau. La Bet-Şemeş, nenorocirea a căzut asupra unor israeliţi deoarece priviseră Arca (1 Sam. 6:19; Num. 4:6, 20). În cele din urmă, Arca a fost pusă în casa lui Abinadab, în oraşul Chiriat-Iearim.  Arca a rămas douăzeci de ani în casa lui Abinadab. Când a devenit adult, Samuel i-a îndemnat pe israeliţi să îndepărteze Baalii şi chipurile lui Aştoret şi să-i slujească din toată inima lui Dumnezeu. Şi aşa au făcut. În timp ce israeliţii erau adunaţi la Miţpa pentru închinare, domnitorii aliaţi ai filistenilor au profitat de ocazie şi i-au atacat prin surprindere. Prin intermediul lui Samuel, israeliţii l-au chemat în ajutor pe Dumnezeu. Atunci, Domnul a făcut să se audă un tunet puternic, care a provocat învălmăşeală în rândurile filistenilor, iar israeliţii, întăriţi de jertfa adusă şi de rugăciune, au obţinut o victorie răsunătoare. Din acel moment, „mâna Domnului a fost în continuare împotriva filistenilor în toate zilele lui Samuel” (7:13). Însă misiunea lui Samuel nu se încheiase. Pe tot parcursul vieţii sale, el a judecat Israelul, făcând în fiecare an o călătorie de la Rama, aflată la nord de Ierusalim, la Betel, la Ghilgal şi apoi la Miţpa. El a construit la Rama un altar pentru Domnul.

  Saul, primul rege al Israelului (8:1-12:25): Samuel a rămas în serviciul Domnului până la bătrâneţe, însă fiii săi n-au umblat pe căile tatălui lor. Ei luau mită şi nu judecau cu dreptate. Atunci, bătrânii lui Israel i-au făcut lui Samuel următoarea cerere: „Acum, numeşte peste noi un rege, cum au toate popoarele, ca să ne judece” (8:5). Profund tulburat, Samuel i s-a adresat Domnului în rugăciune, iar Dumnezeu i-a răspuns astfel: „Nu pe tine te resping, ci pe Mine mă resping ca să nu mai fiu rege peste ei. . . . Acum ascultă de glasul lor” (8:7-9). Dar Samuel a trebuit mai întâi să-i avertizeze pe israeliţii răzvrătiţi cu privire la consecinţele grave ale cererii lor: înrolare în armată, impozite, pierderea libertăţii şi, în cele din urmă, multă amărăciune şi strigăte către Domnul. Poporul a rămas însă neclintit în dorinţa lui şi a continuat să ceară un rege.  Apoi facem cunoştinţă cu Saul, unul dintre fiii lui Chiş din tribul lui Beniamin, care era cel mai frumos şi mai înalt dintre bărbaţii lui Israel. El a fost îndrumat să meargă la Samuel, care i-a acordat onoare la un ospăţ, l-a uns, iar apoi, cu ocazia unei adunări ţinute la Miţpa, l-a prezentat întregului Israel. Deşi la început a stat ascuns printre bagaje, Saul a fost prezentat în cele din urmă drept alesul Domnului. Samuel le-a vorbit încă o dată israeliţilor despre drepturile legitime ale regelui, apoi le-a scris într-o carte. Însă poziţia de rege a lui Saul a fost întărită numai după ce acesta i-a învins pe amoniţi şi a pus astfel capăt asediului Iabeşului din Galaad. Atunci, poporul a confirmat la Ghilgal domnia lui Saul. Samuel i-a îndemnat din nou pe israeliţi să se teamă de Domnul, să-i slujească şi să asculte de El. De asemenea, l-a rugat pe Dumnezeu să dea un semn prin tunete şi ploaie, fenomene neobişnuite în timpul secerişului. Astfel, printr-o demonstraţie înspăimântătoare, Dumnezeu şi-a manifestat mânia pentru că poporul îl respinsese ca Rege.

  Neascultarea lui Saul (13:1-15:35): Întrucât filistenii continuau să-i hărţuiască pe israeliţi, Ionatan, curajosul fiu al lui Saul, a ucis soldaţii dintr-o garnizoană filisteană. Pentru a se răzbuna, duşmanul a trimis o armată uriaşă, „ca nisipul de pe ţărmul mării”, care şi-a aşezat tabăra la Micmaş, provocând nelinişte în rândul israeliţilor. Dacă ar fi venit mai repede Samuel să le spună ce îi îndruma Domnul să facă! Nemaiavând răbdare să-l aştepte pe Samuel, Saul a păcătuit, acţionând cu înfumurare, şi a adus el însuşi jertfa arsă. Imediat după aceea a apărut Samuel. Respingând scuzele neîntemeiate ale lui Saul, el a pronunţat sentinţa Domnului: „Dar acum domnia ta nu va dura. Domnul îşi va găsi un om după inima lui şi Dumnezeu  îl va numi conducător peste poporul său, fiindcă tu n-ai respectat ce ţi-a poruncit Domnul” (13:14). Plin de zel pentru numele Domnului, Ionatan a atacat din nou un avanpost filistean, de data aceasta numai el şi scutierul său. În această confruntare, ei au ucis repede 20 de bărbaţi. Un cutremur de pământ a creat şi mai multă confuzie în rândul duşmanilor. Aceştia au luat-o la fugă şi au fost urmăriţi de tot Israelul. Însă victoria nu a fost deplină din cauza unui jurământ nechibzuit impus de Saul, prin care războinicilor li se interzicea să mănânce înainte de sfârşitul bătăliei. Bărbaţii au obosit repede şi au păcătuit împotriva Domnului mâncând carne tăiată chiar atunci, fără a o lăsa să i se scurgă sângele. Ionatan însă îşi refăcuse forţele mâncând un fagure de miere înainte de a auzi de acel jurământ, despre care a spus plin de îndrăzneală că a fost o piedică. Apoi el a fost scăpat de la moarte de popor datorită marii salvări pe care o adusese Israelului. A sosit apoi momentul ca Domnul să-şi execute sentinţa împotriva josnicilor amaleciţi (Deut. 25:17-19). Ei trebuiau şterşi din existenţă. Nu trebuia cruţat niciun om şi niciun animal. Nu trebuia luată nicio pradă. Totul trebuia distrus cu desăvârşire. Saul însă n-a ascultat şi l-a cruţat pe Agag, regele amaleciţilor, precum şi cele mai bune animale din cirezi şi turme, sub pretextul că vor fi aduse jertfă Domnului. Lucrul acesta i-a displăcut atât de mult Dumnezeului lui Israel, încât l-a inspirat pe Samuel să-i spună lui Saul pentru a doua oară că îl respinge. Neluând în seamă scuzele pe care le invocase Saul pentru a salva aparenţele, Samuel a spus: „Îi plac Domnului ofrandele arse şi jertfele la fel de mult ca ascultarea de glasul Domnului? Iată că ascultarea este mai bună decât jertfele . . . Fiindcă ai respins cuvântul Domnului, şi el te respinge ca rege” (1 Sam. 15:22, 23). Atunci, Saul l-a apucat pe Samuel de poala tunicii în semn de implorare, însă aceasta s-a rupt. Samuel i-a spus că tot aşa Domnul va rupe cu siguranţă regatul de la el şi îl va da unui bărbat mai bun. Samuel a luat o sabie, l-a ucis pe Agag, iar apoi i-a întors spatele lui Saul şi nu l-a mai văzut niciodată.

  Ungerea lui David, vitejia lui (16:1-17:58): Dumnezeu l-a îndrumat apoi pe Samuel să meargă la casa lui Iese, în Betleemul lui Iuda, pentru a-l alege şi a-l unge pe viitorul rege. Fiii lui Iese au trecut pe rând prin faţa profetului, dar au fost respinşi. Domnul i-a amintit lui Samuel: „Dumnezeu nu vede aşa cum vede omul. Omul vede ce izbeşte ochiul, însă Domnul vede inima” (16:7). În cele din urmă, Dumnezeu a arătat că acela pe care îl aproba era David, fiul cel mai mic, „un tânăr roşcat, cu ochi frumoşi şi înfăţişare frumoasă”, iar Samuel l-a uns cu ulei (16:12). Atunci, Duhul Sfânt a venit peste David, dar Saul a fost chinuit de un spirit rău. Filistenii au făcut din nou incursiuni în Israel, avându-l în frunte pe reprezentantul lor, Goliat, un uriaş de şase coţi şi o palmă (2,9 metri). Era un adevărat colos, având în vedere că numai cămaşa lui de zale cântărea în jur de 57 de kilograme, iar vârful suliţei era de 6,8 kilograme (17:4, 5, 7). Mai multe zile la rând, Goliat a provocat în mod blasfemator şi dispreţuitor Israelul, cerându-i să aleagă un bărbat care să lupte cu el, dar nimeni n-a răspuns provocării lui. Saul tremura în cortul său. Batjocurile filisteanului au ajuns însă la urechile lui David. Cu o îndreptăţită mânie şi plin de curaj, David a spus: „Cine este filisteanul acesta necircumcis ca să sfideze liniile de bătaie ale Dumnezeului celui viu?„ (17:26). Refuzând armura lui Saul fiindcă nu era obişnuit cu ea, David a pornit la luptă doar cu un toiag de păstor, cu o praştie şi cu cinci pietre netede. Considerând că o confruntare cu acest tânăr păstor era sub demnitatea lui, Goliat l-a blestemat pe David. Plin de încredere, David a răspuns: „Tu vii la mine cu sabie, cu suliţă şi cu lance, dar eu vin la tine în numele Domnului oștirilor” (17:45). O piatră bine ţintită a ţâşnit din praştia lui David şi l-a doborât la pământ pe reprezentantul filistenilor! Sub privirile celor două armate, David a alergat la uriaş, i-a scos sabia şi i-a tăiat capul. Ce mare eliberare a adus Dumnezeu şi câtă bucurie a fost în tabăra lui Israel! Întrucât viteazul lor era mort, filistenii au luat-o la fugă, urmăriţi cu înverşunare de israeliţii care jubilau.

   Saul îl urmăreşte pe David (18:1-27:12): Acţiunea neînfricată a lui David în apărarea numelui Domnului a deschis calea unei frumoase prietenii între el şi Ionatan, care era fiul lui Saul şi cel ce trebuia să urmeze în mod natural la tron. Ionatan a ajuns „să-l iubească la fel ca pe sufletul lui”, astfel că cei doi au încheiat un legământ de prietenie (18:1-3). Întrucât David dobândise o mare faimă în Israel, Saul căuta plin de mânie să-l ucidă, deşi i-o dăduse de soţie pe fiica sa, Mical. Duşmănia lui Saul a devenit atât de aprigă, încât David a fost nevoit în cele din urmă să fugă, fiind ajutat cu iubire de Ionatan. Cei doi au plâns la despărţire, iar Ionatan şi-a exprimat din nou loialitatea faţă de David, spunând: „Domnul să fie între mine şi tine, între urmaşii mei şi urmaşii tăi!“ (20:42). Fugind de Saul, care îl urmărea cu îndârjire, David şi micul grup de susţinători ai săi au ajuns înfometaţi la Nob. Acolo, după ce David l-a asigurat pe preotul Ahimelec că oamenii lui nu se atinseseră de femei, acesta le-a permis să mănânce pâinea sfântă de prezentare. Înarmat cu sabia lui Goliat, David a fugit la Gat, pe teritoriul filistenilor, unde s-a prefăcut că este nebun. După aceea s-a refugiat în peştera Adulam, apoi în Moab, iar mai târziu, sfătuit de profetul Gad, s-a întors în ţara lui Iuda. Temându-se de o revoltă în favoarea lui David şi ros de gelozie, Saul i-a cerut lui Doeg, edomitul, să-i ucidă pe preoţii din Nob. A scăpat numai Abiatar, care i s-a alăturat lui David. El a devenit preotul grupului. Ca slujitor loial al Domnului, David a luptat apoi cu filistenii şi a ieşit biruitor. Saul însă a continuat cu hotărâre campania pentru prinderea lui David, adunându-şi oamenii de război şi hăituindu-l „în pustiul En-Ghedi” (24:1). David, care era iubit de Dumnezeu, a reuşit de fiecare dată să fie cu un pas înaintea urmăritorilor săi. La un moment dat, el a avut ocazia să-l ucidă pe Saul, dar s-a reţinut, tăindu-i doar poala mantiei, pentru a-i dovedi că i-a cruţat viaţa. Dar, chiar şi pentru această acţiune inofensivă, lui David „a început să-i bată inima”, gândindu-se că a acţionat împotriva unsului Domnului. Apoi este menţionată moartea lui Samuel (25:1), iar evenimentele sunt consemnate în continuare de scriitorul care i-a succedat lui Samuel. David i-a cerut lui Nabal din Maon, oraş situat în Iuda, să-i dea hrană lui şi oamenilor lui ca răsplată pentru că se purtaseră bine cu păstorii săi. Nabal însă „a ţipat şi i-a certat” pe oamenii lui David. De aceea, David a pornit împotriva lui ca să-l pedepsească (25:14). Dându-şi seama de pericol, Abigail, soţia lui Nabal, a luat în secret provizii pentru David şi l-a îmbunat. David a binecuvântat-o pentru gestul ei prevăzător şi a trimis-o înapoi în pace. Când Abigail l-a înştiinţat pe Nabal cu privire la cele întâmplate, inima acestuia a plesnit şi după zece zile el a murit. Apoi, David s-a căsătorit cu binevoitoarea şi frumoasa Abigail. Pentru a treia oară, Saul a început să-l urmărească nebuneşte pe David, dar a văzut încă o dată îndurarea acestuia. „Un somn adânc de la Domnul a căzut” peste Saul şi peste oamenii lui, astfel că David a pătruns în tabără şi a luat suliţa lui Saul, dar s-a reţinut să-şi întindă mâna „împotriva unsului Domnului” (26:11, 12). David a fost obligat a doua oară să fugă la filisteni pentru a găsi refugiu, iar ei i-au dat Ţiclagul ca să locuiască în el. De aici, David şi-a continuat atacurile împotriva celorlalţi duşmani ai Israelului.

 Sinuciderea lui Saul (28:1-31:13): Domnitorii aliaţi ai filistenilor şi-au adunat armatele la Sunem. Pentru a contraataca, Saul şi-a aşezat tabăra pe muntele Ghilboa. El a căutat cu disperare îndrumarea divină, dar n-a primit niciun răspuns de la Dumnezeu. Cât de mult şi-ar fi dorit să vorbească cu Samuel! Atunci, Saul a comis un alt păcat grav. Deghizându-se, el s-a dus la En-Dor, în spatele liniilor de bătaie ale filistenilor, să caute o femeie care era medium. Când a ajuns la ea, a rugat-o să ia legătura cu Samuel.. Samuel însă nu a avut niciun mesaj încurajator pentru rege. A doua zi, el avea să moară şi, aşa cum spusese Domnul, regatul avea să fie luat de la el. În tabăra duşmană, domnitorii aliaţi ai filistenilor au ieşit la luptă. Văzându-l pe David şi pe oamenii lui printre ei, filistenii au devenit suspicioşi şi i-au trimis acasă. Aceştia au ajuns la Ţiclag exact la timp! O ceată de jefuitori amaleciţi tocmai le luaseră familiile şi bunurile, dar David şi oamenii săi i-au urmărit şi au recuperat totul, astfel că n-au suferit nicio pierdere. Apoi a avut loc lupta de pe muntele Ghilboa. Israel a suferit o înfrângere zdrobitoare, iar filistenii au obţinut controlul asupra unor zone strategice ale ţării. Ionatan şi alţi fii ai lui Saul au fost ucişi, iar Saul, rănit de moarte, şi-a luat viaţa cu propria sabie! Filistenii victorioşi au pus într-o poziţie dezonorantă corpurile lui Saul şi ale celor trei fii ai săi, atârnându-le pe zidurile oraşului Bet-Şan, dar bărbaţii din Iabeş-Galaad le-au luat de acolo. Domnia dezastruoasă a primului rege al Israelului a avut astfel un sfârşit tragic.

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Ce istorie captivantă găsim în Prima carte a lui Samuel! Dovedind o extraordinară onestitate, cartea dezvăluie atât punctele slabe, cât şi punctele tari ale Israelului. În ea sunt menţionaţi patru conducători ai Israelului: doi au ascultat de legea lui Dumnezeu, dar ceilalţi doi nu au ascultat. Am observat de ce au eşuat Eli şi Saul: primul, din cauza neglijenţei, nu a acţionat, iar al doilea a acţionat, dar cu înfumurare. Pe de altă parte, Samuel şi David au manifestat încă din tinereţe iubire faţă de căile Domnului şi, drept urmare, au prosperat. Am observat, de asemenea, că cei doi conducători a căror viaţă a fost încununată de succes s-au bucurat de o bună instruire teocratică încă din tinereţe şi, de la o vârstă fragedă, au comunicat în mod curajos mesajul Domnului şi au păzit lucrurile ce le-au fost încredinţate (3:19; 17:33-37).

   Dintre toate cuvintele folositoare ale acestei cărţi, trebuie să le reţinem îndeosebi pe cele rostite de Dumnezeu prin intermediul lui Samuel ca judecată împotriva lui Saul, fiindcă nu „ştersese amintirea lui Amalec de sub Ceruri” (Deut. 25:19). Lecţia pe care o transmit cuvintele „ascultarea este mai bună decât jertfele” este repetată în Osea 6:6,Mica 6:6-8 şi Marcu 12:33 (1 Sam. 15:22). Este important să tragem foloase din această relatare inspirată, ascultând întru totul de glasul Domnului, Dumnezeul nostru! Prima carte a lui Samuel arată greşeala regretabilă comisă de un popor care a ajuns să considere nepractică guvernarea cerească a lui Dumnezeu (1 Sam. 8:5,19, 20; 10:18, 19). Capcanele şi inutilitatea guvernării omeneşti sunt înfăţişate prin imagini profetice sugestive (8:11-18; 12:1-17). Saul este prezentat la început ca fiind un om modest, care avea Duhul lui Dumnezeu (9:21; 11:6). Dar judecata i s-a întunecat, iar inima i s-a umplut de amărăciune pe măsură ce iubirea de dreptate şi credinţa în Dumnezeu i-au slăbit (14:24, 29, 44). Zelul său de la început a fost anulat de actele sale ulterioare de înfumurare, de neascultare şi de infidelitate faţă de Dumnezeu (1 Sam. 13:9; 15:9; 28:7; Ezec. 18:24). Lipsa de credinţă a făcut să se nască în el nesiguranţa, iar aceasta a degenerat în invidie, ură şi crimă (1 Sam. 18:9, 11;20:33; 22:18, 19). A murit aşa cum a trăit, viaţa lui fiind un eşec înaintea Dumnezeului său şi a poporului său, precum şi un avertisment pentru oricine ar putea deveni „încăpăţânat” asemenea lui (2 Pet. 2:10–12). Totuşi, cartea prezintă prin contrast şi exemple pozitive. Astfel, putem remarca atitudinea fidelului Samuel, care a slujit poporului Israel în toate zilele vieţii sale fără să înşele şi fără să arate părtinire sau favoritism (1 Sam. 12:3-5). El a fost ascultător încă din copilărie (3:5), a fost politicos şi respectuos (3:6-8), demn de încredere în îndeplinirea îndatoririlor (3:15), de neclintit în dedicarea şi devoţiunea sa (7:3-6; 12:2), dispus să-i asculte pe alţii (8:21), gata să susţină hotărârile Domnului (10:24), ferm în judecata sa indiferent de persoană (13:13), energic în favoarea ascultării (15:22) şi perseverent în îndeplinirea oricărei însărcinări (16:6, 11). De asemenea, el a fost o persoană despre care oamenii vorbeau numai de bine (2:26; 9:6). Serviciul pe care l-a început încă de tânăr ar trebui să-i încurajeze pe toți creștinii adevărați să persevereze în credință toată viața! Avem apoi minunatul exemplu al lui Ionatan. El n-a nutrit resentimente din cauză că David a fost uns rege, poziţie pe care ar fi putut s-o moştenească el. Dimpotrivă, el a recunoscut calităţile deosebite ale lui David şi a încheiat cu el un legământ de prietenie. Asemenea prietenii altruiste pot fi foarte ziditoare şi încurajatoare în rândul creștinilor (23:16-18).  Pentru femei, este încurajator exemplul Anei, care îşi însoţea cu regularitate soţul la locul de închinare. Ea a fost o femeie umilă şi temătoare de Dumnezeu, care a renunţat să-l aibă alături pe fiul ei pentru a-şi respecta cuvântul dat şi pentru a-şi dovedi aprecierea faţă de bunăvoinţa lui Dumnezeu. Cât de mare i-a fost răsplata să-l vadă pe Samuel începând un serviciu fructuos pentru Domnul, în care a rămas toată viaţa! (1:11, 21-23, 27, 28) Avem, de asemenea, exemplul lui Abigail, care a dat dovadă de supunere, aşa cum se cuvine unei femei, şi de judecată sănătoasă, calităţi care i-au adus laude din partea lui David, a cărui soţie a devenit mai târziu (25:32-35). Iubirea lui David pentru Dumnezeu este exprimată în mod emoţionant în psalmii pe care i-a compus în timp ce era hăituit prin pustiu de Saul, care îşi renegase calitatea de „uns al Domnului” (1 Sam. 24:6; Ps. 34:7, 8; 52:8; 57:1, 7, 9 - T.M.). Şi cu câtă sinceritate a sfinţit David numele Domnului când l-a provocat pe batjocoritorul Goliat! „Eu vin la tine în numele Domnului oștirilor . . . În ziua aceasta Domnul te va da în mâna mea . . . şi oamenii de pe tot pământul vor şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată adunarea aceasta va şti că Domnul nu salvează nici prin sabie, nici prin suliţă, căci lupta este a Domnului şi El vă va da în mâna noastră.” (1 Sam. 17:45-47) David, un slujitor curajos şi loial, „unsul” Domnului, l-a glorificat pe Domnul ca Dumnezeu al întregului Pământ şi ca unică Sursă a salvării (2 Sam. 22:51). Să urmăm şi noi întotdeauna exemplul său de curaj!

  Ce spune Prima carte a lui Samuel cu privire la împlinirea treptată a scopurilor lui Dumnezeu referitoare la Împărăția Mesianică? Această întrebare ne conduce la punctul esenţial al acestei cărţi biblice, întrucât aici facem cunoştinţă cu David, al cărui nume înseamnă, după cât se pare, „Iubit”. Iehova l-a iubit pe David şi l-a ales ca „om după inima lui”, un om potrivit pentru a fi rege în Israel (1 Sam. 13:14). Astfel, regatul a trecut la tribul lui Iuda, în armonie cu binecuvântarea lui Iacob din Geneza 49:9, 10, iar regalitatea trebuia să rămână în acest trib până la venirea Conducătorului de care urmau să asculte toate popoarele. În plus, numele lui David este pus în legătură cu cel al Seminţei Mesianice, care s-a născut tot în Betleem şi care era din linia lui David (Mat. 1:1, 6; 2:1; 21:9, 15). Această Sămânţă este Iisus Hristos, „Leul din tribul lui Iuda, rădăcina lui David”, precum şi „rădăcina, urmaşul lui David şi steaua strălucitoare a dimineţii” (Apoc. 5:5;22:16). Ca Împărat, acest „fiu al lui David”, asemenea ilustrului său înaintaş, va manifesta toată fermitatea şi curajul atât în lupta împotriva duşmanilor lui Dumnezeu, până la nimicirea lor, cât și în realizarea tuturor promisiunilor lui Dumnezeu privitoare la Împărăția Milenară și la instaurarea Cerului Nou și Pământului Nou!

11.Cartea biblică numărul 10 - 2 Samuel:

    Scriitorii: Gad şi Natan; locul scrierii: Israel; data încheierii scrierii: aprox. 1040 î.H.; perioada la care se referă: 1077-aprox.1040 î.H..

  Poporul lui Israel era cuprinsă de disperare în urma dezastrului de la Ghilboa şi a incursiunilor pe care le făceau filistenii învingători. Conducătorii Israelului şi elita tinerilor lui zăceau morţi. Aceasta era situaţia când „unsul Domnului”, tânărul David, fiul lui Iese, şi-a făcut apariţia pe scena naţiunii (2 Sam. 19:21). Aşa începe A doua carte a lui Samuel, care ar putea fi numită o carte  a Domnului şi a lui David. Naraţiunea prezintă evenimente şi situaţii foarte diferite. Ea ne poartă de la cele mai dureroase înfrângeri la cele mai răsunătoare victorii, de la suferinţele unui popor sfâşiat de lupte la prosperitatea unui regat unit, de la vigoarea tinereţii la înţelepciunea vârstei înaintate. Aici găsim o relatare detaliată a vieţii lui David, care s-a străduit să-l urmeze pe Domnul din toată inima. Este o relatare care ar trebui să ne determine să ne examinăm inima pentru a ne întări relaţiile cu Creatorul nostru şi poziţia pe care o avem înaintea Sa.

  Numele lui Samuel nu este nici măcar menţionat în cea de-a doua carte care îi poartă numele. După cât se pare, cartea a primit acest nume deoarece, la început, a format un singur sul, sau volum, cu Prima carte a lui Samuel. Profeţii Natan şi Gad, care au terminat scrierea Primei cărţi a lui Samuel, au redactat în întregime şi A doua carte a lui Samuel (1 Cron. 29:29). Ei erau calificaţi pentru această însărcinare. Gad fusese cu David când acesta era hăituit ca proscris în Israel. Spre sfârşitul celui de-al 40-lea an al domniei lui David, el era încă un slujitor activ al regelui. Domnul l-a folosit pe Gad ca să-şi exprime nemulţumirea faţă de David, care, în mod neînţelept, făcuse numărătoarea poporului (1 Sam. 22:5; 2 Sam. 24:1-25). Activitatea profetului Natan, un colaborator apropiat al lui David, s-a desfăşurat în perioada în care a trăit Gad şi a continuat şi după moartea acestuia. El a avut privilegiul de a face cunoscut importantul legământ încheiat de Domnul cu David, şi anume legământul pentruo Împărăție veșnică. El a fost cel care, plin de curaj şi sub inspiraţie divină, a demascat păcatul grav comis de David cu Bat-Şeba şi a anunţat pedeapsa (2 Sam. 7:1-17; 12:1-15). Astfel, Domnul i-a folosit pe Natan, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu a dat”, şi pe Gad, al cărui nume înseamnă „Noroc”, pentru a consemna informaţiile inspirate şi folositoare din A doua carte a lui Samuel. Aceşti istorici modeşti n-au dorit să rămână ei în memoria oamenilor, deoarece nu ne este furnizată nicio informaţie cu privire la strămoşii lor sau la viaţa lor personală. Principala lor preocupare a fost să păstreze relatarea inspirată de Dumnezeu, spre folosul generaţiilor următoare de slujitori ai Domnului.

   A doua carte a lui Samuel continuă firul narativ al istoriei biblice exacte de la moartea lui Saul, primul rege al Israelului, până spre sfârşitul domniei de 40 de ani a lui David. Astfel, perioada la care se referă este cuprinsă între anii 1077 î.H. şi aproximativ 1040 î.H.. Faptul că această carte nu consemnează nimic despre moartea lui David constituie o dovadă elocventă că ea era deja terminată în jurul anului 1040 î.H., sau cu puţin timp înainte de moartea sa. A doua carte a lui Samuel trebuie acceptată ca parte a canonului biblic din motivele care au fost prezentate şi pentru Prima carte a lui Samuel. Autenticitatea ei nu poate fi pusă la îndoială. Francheţea acestei cărţi constituie în sine o dovadă indirectă puternică, întrucât nici chiar păcatele sau slăbiciunile regelui David nu sunt trecute cu vederea. Însă cea mai puternică dovadă că A doua carte a lui Samuel este autentică o constituie profeţiile care s-au împlinit, îndeosebi cele privitoare la legământul pentru Împărăție încheiat cu David. Dumnezeu i-a promis lui David: „Casa ta şi regatul tău vor fi întărite pe timp veșnic înaintea ta. Tronul tău va fi întărit pe veci” (7:16). Chiar în perioada de declin a regatului lui Iuda, Ieremia a menţionat caracterul permanent al acestei promisiuni făcute casei lui David. El a zis: „Iată ce a spus Domnul: David nu va fi lipsit de un bărbat care să stea pe tronul casei lui Israel” (Ier. 33:17). Această profeţie nu a rămas neîmplinită, deoarece mai târziu Dumnezeu l-a ridicat din Iuda pe „Iisus Hristos, fiul lui David”, după cum arată cu claritate Biblia (Mat. 1:1).

CONŢINUTUL CELEI DE-A DOUA CĂRŢI A LUI SAMUEL:

  Evenimentele de la începutul domniei lui David (1:1-4:12): După ce Saul a murit pe muntele Ghilboa, un amalecit care fugise de pe câmpul de luptă a venit în grabă la David, la Ţiclag, ca să-i aducă vestea despre cele întâmplate. Sperând să câştige favoarea lui David, amalecitul a născocit povestea că el i-a luat viaţa lui Saul. Însă, în loc de laude, a primit ca răsplată moartea, întrucât se condamnase singur spunând că îl lovise pe „unsul Domnului” (1:16). Noul rege, David, a compus atunci un cântec de jale, intitulat „Arcul”, în care a plâns moartea lui Saul şi a lui Ionatan. Partea cea mai emoţionantă a acestui cântec este cea în care David îşi exprimă iubirea nemărginită faţă de Ionatan: „Sunt îndurerat pentru tine, fratele meu Ionatan! Erai plin de farmec pentru mine! Iubirea ta era minunată pentru mine, mai presus de dragostea femeilor. Cum au căzut cei puternici şi cum au pierit armele de război!” (1:17, 18, 26, 27).  Îndrumaţi de Dumnezeu, David şi oamenii lui s-au mutat cu familiile lor la Hebron, pe teritoriul lui Iuda. În 1077 î.H. (cronologia este relativă), bătrânii tribului au venit aici să-l ungă pe David rege peste ei. Generalul Ioab a devenit principalul susţinător al lui David. Însă Abner, comandantul armatei, l-a uns ca rege rival pe Iş-Boşet, un fiu al lui Saul. Între cele două armate ostile aveau loc cu regularitate ciocniri, iar Abner l-a ucis pe un frate al lui Ioab. În cele din urmă, Abner a trecut de partea lui David şi i-a adus-o pe Mical, fiica lui Saul, pentru care David plătise cu mult timp înainte preţul de mireasă. Însă Ioab, pentru a răzbuna uciderea fratelui său, s-a folosit de o ocazie şi l-a ucis pe Abner. David a fost profund mâhnit de această faptă, declinându-şi orice răspundere. Curând după aceea, Iş-Boşet însuşi a fost omorât, în timp ce „se odihnea de amiază” (4:5).

  David, rege la Ierusalim (5:1-6:23): După ce domnise în Iuda şapte ani şi şase luni, David a devenit un conducător de necontestat, iar reprezentanţii triburilor l-au uns rege peste întregul Israel. Cu această ocazie, el a fost uns pentru a treia oară (1070 î.H.). Una dintre primele acţiuni ale lui David ca domnitor peste întregul regat a fost cucerirea fortăreţei Sionului, din Ierusalim. Fortăreaţa era bine apărată de iebusiţi, dar David i-a luat prin surprindere, pătrunzând prin tunelul de apă. Apoi, el a făcut din Ierusalim capitala sa. Domnul oștirilor l-a binecuvântat pe David, înălţându-l din ce în ce mai mult. Chiar Hiram, bogatul rege al Tirului, i-a trimis lui David lemn preţios de cedru, precum şi lucrători pentru construirea casei regelui. Familia lui David a devenit numeroasă, iar Domnul a făcut ca domnia acestuia să prospere. Au urmat apoi alte două ciocniri cu filistenii, care îi provocau la război. În prima dintre acestea, Dumnezeu a intervenit în favoarea lui David, făcând o spărtură în rândul duşmanilor la Baal-Peraţim şi dându-i victoria. În cea de-a doua, Dumnezeu a înfăptuit un alt miracol, făcând să se audă „un zgomot de paşi printre vârfurile tufelor de baca”, prin care arăta că el însuşi mergea înaintea lui Israel pentru a pune pe fugă armatele filistenilor (5:24). Aceasta a fost încă o victorie răsunătoare pentru forţele armate ale lui Domnului! Luând cu el 30 000 de oameni, David a mers să aducă arca legământului de la Baale-Iuda (Chiriat-Iearim) la Ierusalim. În timp ce Arca sfântă era transportată cu muzică şi cu multă bucurie, carul în care se afla aceasta s-a înclinat, iar Uza, care mergea pe lângă car, a întins mâna să o ţină. „Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi adevăratul Dumnezeu l-a lovit acolo pentru această faptă lipsită de respect.” (6:7) Arca a fost pusă apoi în casa lui Obed-Edom şi, în următoarele trei luni, Domnul a binecuvântat din plin casa acestuia. După trei luni, David a venit să ia Arca pentru a o transporta de acolo în mod corespunzător. Arca a fost adusă în capitala lui David cu strigăte de bucurie, cu muzică şi cu dansuri. David şi-a exprimat bucuria, dansând înaintea Domnului, dar soţia sa Mical l-a criticat pentru aceasta. David a spus cu hotărâre: „Vreau să sărbătoresc acest eveniment înaintea Domnului” (6:21). De aceea, Mical n-a avut copii până în ziua morţii ei.

  Legământul lui Dumnezeu cu David (7:1-29): Aici este descris un eveniment foarte important din viaţa lui David, care are legătură directă cu tema centrală a Bibliei: sfinţirea numelui lui Dumnezeu prin intermediul Împărăției aflată sub conducerea Seminţei mesianice - Iisus! La baza acestui eveniment a stat dorinţa lui David de a construi o casă pentru arca lui Dumnezeu. Întrucât el însuşi locuia într-o frumoasă casă de cedru, David i-a spus lui Natan că dorea să construiască o casă pentru arca legământului lui Dumnezeu. Prin intermediul lui Natan, Domnul l-a asigurat din nou pe David de bunătatea sa iubitoare faţă de Israel şi a încheiat cu el un legământ care avea să dăinuie pentru totdeauna. Însă nu David avea să construiască acea casă pentru numele Domnului, ci sămânţa lui. Mai mult, Domnul i-a făcut lui David următoarea promisiune plină de iubire: „Casa ta şi regatul tău vor fi întărite pe timp veșnic înaintea ta. Tronul tău va fi întărit pe veci” (7:16). Copleşit de bunătatea manifestată de Dumnezeu prin acest legământ pentru Împărăție, David şi-a exprimat recunoştinţa pentru toată bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu: „Există oare pe Pământ vreun neam ca poporul tău, Israel, pe care Dumnezeu s-a dus să-l elibereze pentru sine ca popor, să-şi facă un nume şi să înfăptuiască pentru ei lucruri mari şi înfricoşătoare? . . . Şi tu, o, Doamne, ai devenit Dumnezeul lui!” (7:23, 24). El s-a rugat cu ardoare ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit şi ca propria lui casă să fie întărită înaintea Sa.

  David extinde teritoriul Israelului (8:1-10:19). Însă David n-a guvernat în pace. El a mai avut de purtat multe războaie. David i-a bătut pe filisteni, pe moabiţi, pe locuitorii Ţobei, pe sirieni şi pe edomiţi, extinzând teritoriul Israelului până la hotarele stabilite de Dumnezeu (2 Sam. 8:1-5, 13-15; Deut. 11:24). Apoi şi-a îndreptat atenţia spre casa lui Saul pentru ca, de dragul lui Ionatan, să-şi exprime bunătatea iubitoare faţă de cei care mai erau în viaţă. Ţiba, un slujitor al lui Saul, i-a vorbit despre un fiu al lui Ionatan, Mefiboşet, care era olog de amândouă picioarele. David a poruncit imediat ca toate bunurile lui Saul să-i fie date lui Mefiboşet şi ca pământul acestuia să fie cultivat de Ţiba şi de slujitorii săi, asigurând hrana necesară casei lui Mefiboşet. Mefiboşet însă avea să mănânce la masa lui David.  Când regele Amonului a murit, David a trimis ambasadori la Hanun, fiul acestuia, pentru a-i transmite cuvintele sale pline de bunătate iubitoare. Sfătuitorii lui Hanun l-au acuzat însă pe David că i-a trimis să spioneze ţara. Drept urmare, aceşti ambasadori au fost umiliţi şi trimişi înapoi pe jumătate goi. Furios, David l-a trimis pe Ioab cu armata sa pentru a răzbuna răul făcut. Împărţindu-şi armata, el i-a înfrânt uşor pe amoniţi şi pe sirienii care veniseră în ajutorul acestora. Cu toate că şi-au regrupat forţele, sirienii au fost înfrânţi din nou de armatele lui Dumnezeu aflate sub comanda lui David, suferind o pierdere de 700 de conducători de care şi 40 000 de călăreţi. Aceasta a fost încă o dovadă a favorii şi a binecuvântării Domnului revărsate asupra lui David.

  David păcătuieşte împotriva Domnului (11:1-12:31): În primăvara următoare, David l-a trimis din nou pe Ioab în Amon ca să asedieze Raba. În acest timp, David a rămas la Ierusalim. Într-o seară, de pe terasa casei sale, el a văzut-o din întâmplare pe frumoasa Bat-Şeba, soţia lui Urie, hetitul, în timp ce ea făcea baie. David a adus-o la el acasă, a avut relaţii cu ea, iar aceasta a rămas însărcinată. Încercând să ascundă nelegiuirea, David l-a chemat pe Urie din lupta de la Raba şi l-a trimis acasă pentru a se reface. Însă Urie a refuzat să se ducă acasă şi să aibă relaţii cu soţia lui, în timp ce Arca şi armata „locuiau în colibe”. Cuprins de disperare, David l-a trimis pe Urie înapoi la Ioab cu o scrisoare în care îi cerea: „Puneţi-l pe Urie în locul cel mai greu al luptei, iar voi retrageţi-vă din spatele lui, ca să fie lovit şi să moară” (11:11, 15). Astfel, Urie a murit. După ce perioada de doliu a Bat-Şebei a trecut, David a adus-o imediat la el acasă, ea a devenit soţia lui şi i-a născut un copil. Lucrul acesta a fost rău în ochii Domnului. El l-a trimis pe profetul Natan la David cu un mesaj de condamnare. Natan i-a relatat lui David o întâmplare cu un om bogat şi unul sărac. Bogatul avea multe turme, iar săracul avea doar o mieluşea, pe care familia lui o îndrăgea mult şi care devenise pentru el „ca o fiică”. Însă, când a venit timpul să dea un ospăţ, bogatul n-a luat o oaie din turmele sale, ci mieluşeaua săracului. La auzul acestor cuvinte, David s-a aprins de mânie şi a spus: „Viu este Domnul că omul care a făcut aceasta merită să moară!”. Natan i-a spus atunci: „Tu eşti omul acela!” (12:3, 5, 7). Apoi a rostit o judecată profetică, potrivit căreia soţiile lui David aveau să fie violate în public, casa lui avea să fie sfâşiată de lupte interne, iar fiul pe care urma să i-l nască Bat-Şeba avea să moară. Profund mâhnit şi plin de căinţă, David a recunoscut în mod deschis: „Am păcătuit împotriva Domnului” (12:13). Potrivit cuvântului lui Dumnezeu, copilul care s-a născut în urma acestei relaţii adultere a murit după şapte zile de boală. (Mai târziu, David a avut alt fiu de la Bat-Şeba, căruia i-au pus numele Solomon. Rădăcina acestui cuvânt înseamnă „pace”. Domnul i-a trimis un mesaj prin Natan, spunându-i să-i pună şi numele Iedidia, care înseamnă „Iubit de Domnul”.) După cutremurătoarea întâmplare prin care trecuse, David a fost chemat de Ioab la Raba, unde se făceau pregătiri pentru atacul final. După ce au fost capturate rezervele de apă ale oraşului, Ioab i-a acordat în mod respectuos regelui onoarea de a cuceri el însuşi oraşul.

 Probleme în casa lui David (13:1-18:33): Necazurile din casa lui David au început când Amnon, unul dintre fiii lui David, s-a îndrăgostit în mod pătimaş de Tamar, sora fratelui său vitreg Absalom. Prefăcându-se că este bolnav, Amnon a cerut ca frumoasa Tamar să vină să-l îngrijească. El a violat-o, iar apoi a urât-o atât de mult, încât a alungat-o, umilind-o şi mai mult. Absalom a plănuit să se răzbune şi a aşteptat momentul potrivit. Doi ani mai târziu, el a dat un ospăţ, la care au fost invitaţi Amnon şi toţi ceilalţi fii ai regelui. Când inima i s-a înveselit de vin, Amnon a fost luat prin surprindere şi a fost omorât din porunca lui Absalom. Temându-se de mânia regelui, Absalom a fugit la Gheşur, unde a stat trei ani în semiexil. Între timp, Ioab, comandantul armatei lui David, a plănuit să-l împace pe David cu Absalom. El a aranjat ca o femeie înţeleaptă din Tecoa să-i prezinte regelui o întâmplare imaginară în care era vorba despre răsplată, exil şi pedeapsă. Când regele a pronunţat hotărârea judecătorească, femeia a dezvăluit adevăratul motiv pentru care venise, şi anume faptul că însuşi fiul regelui, Absalom, se afla în exil, la Gheşur. Deşi şi-a dat seama că Ioab pusese la cale această acţiune, David i-a permis fiului său să se întoarcă la Ierusalim. Au mai trecut însă doi ani până când regele a consimţit să se întâlnească personal cu Absalom. În pofida bunătăţii iubitoare pe care i-o arătase David, la scurt timp după aceea Absalom a urzit un complot pentru a uzurpa tronul tatălui său. Întrucât îi depăşea în frumuseţe pe toţi vitejii lui Israel, Absalom a devenit din ce în ce mai ambiţios şi mai mândru. Când părul lui bogat era tuns o dată pe an, cântărea aproximativ 2,3 kilograme - conform măsurătorilor moderne (2 Sam. 14:26). În mod subtil, Absalom a început să fure inima bărbaţilor lui Israel. În cele din urmă, complotul a devenit evident. Obţinând permisiunea tatălui său de a se duce la Hebron, rebelul Absalom şi-a dezvăluit scopul şi a chemat tot Israelul să sprijine revolta împotriva lui David. În timp ce un mare număr de israeliţi au trecut de partea fiului său rebel, David a fugit din Ierusalim împreună cu câţiva slujitori loiali, între care şi Itai, gatitul, care a spus: „Viu este Domnul şi viu este domnul şi regele meu că oriunde va fi domnul şi regele meu, fie pentru moarte, fie pentru viaţă, acolo va fi şi slujitorul tău!” (15:21). În timp ce fugea din Ierusalim, David a aflat că Ahitofel, unul dintre cei mai de încredere sfătuitori ai săi, îl trădase. Atunci regele s-a rugat: „O, Doamne, schimbă, te rog, sfatul lui Ahitofel în nebunie!” (15:31). Ţadoc şi Abiatar, preoţi loiali lui David, precum şi Huşai, architul, au fost trimişi înapoi la Ierusalim ca să urmărească acţiunile lui Absalom şi să-i trimită veşti despre acestea. Între timp, David l-a întâlnit în pustiu pe Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, care i-a spus că stăpânul său aştepta ca regatul să revină casei lui Saul. În timp ce David trecea, Şimei, un om din casa lui Saul, l-a blestemat pe rege şi a aruncat după el cu pietre, însă David nu i-a lăsat pe oamenii lui să-l răzbune.  După ce s-a întors la Ierusalim, uzurpatorul Absalom, urmând sfatul lui Ahitofel, a avut relaţii sexuale cu concubinele tatălui său „sub ochii întregului Israel”, împlinind astfel judecata profetică rostită de Natan (16:22; 12:11). Ahitofel l-a mai sfătuit pe Absalom să strângă o armată de 12 000 de bărbaţi şi să-l urmărească pe David în pustiu. Însă Huşai, care câştigase încrederea lui Absalom, a propus un alt plan de acţiune şi, întocmai cum se rugase David, sfatul lui Ahitofel a fost zădărnicit. Profund dezamăgit, Ahitofel s-a dus acasă şi s-a spânzurat, aşa cum avea să facă mai târziu Iuda. Planurile lui Absalom au fost dezvăluite în secret de Huşai preoţilor Ţadoc şi Abiatar care, la rândul lor, l-au înştiinţat pe David în pustiu. Astfel, David a putut să traverseze Iordanul şi să aleagă locul luptei în pădurea de la Mahanaim. Acolo, şi-a desfăşurat trupele şi a poruncit ca Absalom să fie tratat cu blândeţe. Rebelii au suferit o înfrângere zdrobitoare. În timp ce Absalom fugea pe un catâr printr-o pădure deasă, capul i s-a prins în ramurile joase ale unui copac gros şi a rămas agăţat. Găsindu-l, Ioab l-a ucis, încălcând în mod flagrant porunca regelui. Când a aflat de moartea fiului său, David a fost cuprins de o mare mâhnire, căreia i-a dat glas într-un bocet: „Fiul meu Absalom, fiul meu, fiul meu Absalom! O, de-aş fi murit eu în locul tău, Absalom, fiul meu, fiul meu!” (18:33).

  Evenimentele de la sfârşitul domniei lui David (19:1-24:25): David a continuat să-l plângă cu mare durere pe fiul său până când Ioab l-a îndemnat să-şi reia poziţia legitimă de rege. Apoi l-a numit pe Amasa conducător al armatei în locul lui Ioab. Când s-a întors, a fost întâmpinat de popor, inclusiv de Şimei, căruia David i-a cruţat viaţa. Mefiboşet a venit şi el să-şi susţină cauza, iar David i-a dat o moştenire egală cu a lui Ţiba. Întregul Israel şi Iuda s-au unit încă o dată sub conducerea lui David.  Îl aşteptau însă şi alte necazuri. Şeba, un beniaminit, s-a autoproclamat rege şi i-a îndepărtat pe mulţi de la David. Amasa, căruia David îi poruncise să-şi strângă oamenii pentru a reprima rebeliunea, s-a întâlnit cu Ioab, care l-a omorât mişeleşte. Ioab a preluat apoi conducerea armatei şi l-a urmărit pe Şeba până în oraşul Abel-Bet-Maaca, pe care l-a asediat. Urmând sfatul unei femei înţelepte, locuitorii oraşului l-au executat pe Şeba, iar Ioab s-a retras. Din cauză că Saul îi ucisese pe gabaoniţi, iar vina de sânge nu fusese răzbunată, asupra Israelului s-a abătut o foamete, care a ţinut trei ani. Pentru a îndepărta vina de sânge au fost executaţi şapte fii din casa lui Saul. Mai târziu, într-o altă luptă cu filistenii, David abia a scăpat cu viaţă, fiind salvat de Abişai, nepotul său. Bărbaţii lui David au jurat că nu-l vor mai lăsa să iasă la luptă cu ei, „ca să nu stingă lampa lui Israel” (21:17). Apoi, trei dintre vitejii lui David s-au remarcat în luptă, doborând câţiva uriaşi ai filistenilor.  Aici, scriitorul îşi întrerupe relatarea, introducând o cântare a lui David pentru Domnul, cântare care are o paralelă în Psalmul 18 - T.M.. În ea, David exprimă mulţumiri pentru că fusese eliberat „din mâna tuturor duşmanilor lui şi din mâna lui Saul”. El afirmă plin de bucurie: „Domnul este stânca mea, fortăreaţa mea şi Cel ce mă scapă. Cel ce dă mari victorii regelui său şi arată bunătate faţă de unsul său, faţă de David şi faţă de sămânţa lui pe vecie!” (22:1, 2, 51). Urmează apoi ultima cântare a lui David, în care el declară: „Duhul Domnului a vorbit prin mine şi cuvântul lui a fost pe limba mea” (23:2). Revenind la relatarea istorică, este prezentată lista cu vitejii lui David, dintre care trei s-au remarcat în mod deosebit. Aceştia au luat parte la un eveniment care a avut loc după ce filistenii au instalat un avanpost în Betleem, oraşul natal al lui David. David a avut o dorinţă: „Oh, de-aş putea să beau apă din rezervorul de la poarta Betleemului!” (23:15). Atunci, cei trei viteji şi-au croit drum prin tabăra filistenilor, au scos apă din rezervor şi i-au dus-o lui David. Însă David a refuzat să bea. El a vărsat apa pe pământ, zicând: „Departe de mine gândul, o, Doamne, să fac lucrul acesta! Să beau eu sângele acestor bărbaţi care s-au dus, punându-şi sufletul în pericol?” (23:17). În ochii lui, această apă echivala cu sângele, sau cu viaţa pe care ei şi-o riscaseră pentru el. Sunt enumeraţi apoi 30 dintre cei mai viteji bărbaţi ai armatei sale, precum şi faptele lor de vitejie. În final, David a păcătuit făcând numărătoarea poporului. După ce l-a implorat pe Dumnezeu să-i arate îndurare, lui David i s-a dat posibilitatea să aleagă una dintre următoarele trei pedepse: şapte ani de foamete, trei luni de înfrângeri militare sau trei zile de ciumă în ţară. David a răspuns: „Te rog, să cădem în mâna Domnului, căci multe sunt îndurările lui; dar să nu cad în mâna omului” (24:14). Ciuma care s-a abătut asupra întregului popor a ucis 70 000 de oameni. Aceasta a încetat când David, acţionând potrivit instrucţiunilor primite de la Dumnezeu prin intermediul lui Gad, a cumpărat aria de treierat a lui Aravna, unde i-a adus Domnului jertfe arse şi jertfe de comuniune.

DE CE ESTE DE FOLOS?

   În A doua carte a lui Samuel se găsesc multe lucruri folositoare pentru cititorul de astăzi! Aproape toate sentimentele umane sunt descrie aici într-un limbaj viu, foarte expresiv. Astfel, suntem avertizaţi în termeni categorici cu privire la rezultatele dezastruoase ale ambiţiei şi ale răzbunării (3:27-30), ale dorinţei greşite după partenerul de căsătorie al altuia (11:2-4, 15–17; 12:9, 10), ale trădării (15:12, 31;17:23), ale iubirii bazate în exclusivitate pe pasiune (13:10-15, 28, 29), ale judecăţii pripite (16:3, 4; 19:25-30) şi ale desconsiderării faptelor de devoţiune ale altora (6:20-23). Totuşi, din A doua carte a lui Samuel tragem cele mai mari foloase dacă examinăm aspectele ei pozitive şi urmăm numeroasele exemple excelente ale unor persoane care au avut o conduită dreaptă şi au acţionat corect. David este un model în ce priveşte devoţiunea exclusivă faţă de Dumnezeu (7:22), umilinţa înaintea lui Dumnezeu (7:18), glorificarea numelui Domnului (7:23, 26), adoptarea unui punct de vedere corect în mijlocul necazurilor (15:25), căinţa sinceră (12:13), fidelitatea faţă de promisiunile făcute (9:1, 7), păstrarea echilibrului în încercări (16:11, 12), încrederea neclintită în Domnul (5:12, 20) şi respectul profund faţă de dispoziţiile lui Dumnezeu şi faţă de numirile făcute de El (1:11, 12). Nu este de mirare că despre David se spune că a fost „un om după inima Domnului” (1 Sam. 13:14).

    Din A doua carte a lui Samuel se pot totodată desprinde multe principii biblice. Iată câteva dintre ele: responsabilitatea colectivă (2 Sam. 3:29; 24:11-15), bunele intenţii nu modifică cerinţele lui Dumnezeu (6:6, 7), vina de sânge pretinde ispăşire (21:1-6, 9, 14), o persoană înţeleaptă poate preveni un dezastru pentru mulţi (2 Sam. 20:21, 22; Ecl. 9:15) şi necesitatea de a rămâne loiali faţă de Dumnezeu şi faţă de reprezentanţii săi „fie pentru moarte, fie pentru viaţă” (2 Sam. 15:18-22).  Mai presus de orice, A doua carte a lui Samuel îndreaptă atenţia spre Împărăția mesianică şi prezintă cu anticipaţie unele aspecte remarcabile privitoare la această Împărăție. Jurământul pe care Dumnezeu i l-a făcut lui David cu privire la Împărăție care va fi întărită pe veci (2 Sam. 7:16) este citat în Faptele 2:29-36 cu referire la Iisus. De asemenea, faptul că profeţia: „Eu îi voi fi tată, iar el îmi va fi fiu„ (2 Sam. 7:14) se referă la Iisus este demonstrat în Evrei 1:5. Lucrul acesta a fost confirmat şi de glasul lui Tatălui, care a vorbit din Cer: „Acesta este Fiul meu, cel iubit, în care îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:17; 17:5). De asemenea, în cuvintele pe care i le-a adresat Mariei cu privire la Iisus, arhanghelul Gabriel s-a referit la legământul pentru Împărăție încheiat cu David: „El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt, iar Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său. El va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi Împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Luca 1:32, 33). Se pare, de asemenea, că, în Împărăția Milenară, David reînviat va domni la Ierusalim alături de Iisus! Numai astfel se poate împlini profeția care afirmă că, tronul nu se va depărta de David pe veci!