IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A ȘAPTEA.

IISUS - LUMINA LUMII! - PARTEA A ȘAPTEA.

31 - Sutașul/Centurionul:

Hristos îi spusese slujbașului împărătesc căruia îi vindecase fiul: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu niciun chip nu credeți!” (Ioan 4, 48.). El era întristat de faptul că însuși poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În repetate rânduri Se mirase de necredința lor. Dar S-a mirat și de credința sutașului care a venit la El. Sutașul n-a pus la îndoială puterea Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în persoană să săvârșească minunea. „Zi numai un cuvânt”, a zis el, „și robul meu va fi tămăduit.” Robul sutașului fusese lovit de paralizie și zăcea în pat, fiind pe moarte. La romani slujitorii erau sclavi, care se vindeau și se cumpărau în piață și erau tratați în chip abuziv și crud; dar sutașul era atașat de slujitorul său și-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că Iisus poate să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veștile auzite îi inspirau credință. Fără a ține seama de formalismul iudeilor, romanul acesta era convins că religia lor era superioară. Trecuse de piedicile prejudecății etnice și ale urii care îi despărțeau pe cuceritori de poporul cucerit. Arătase respect față de slujirea lui Dumnezeu și se purtase frumos față de iudei, ca unii care erau închinătorii Lui. În învățătura lui Hristos, așa cum i se transmisese, el găsea ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el răspundea la cuvintele Mântuitorului. Dar se simțea nevrednic să vină în fața lui Iisus și i-a rugat pe bătrânii iudeilor să facă cereri pentru vindecarea slujitorului său. Ei Îl cunoșteau pe Marele Învățător și, gândea el, se vor pricepe cum să se arate în fața Lui, pentru a-I câștiga favoarea. Când a intrat în Capernaum, Iisus a fost întâmpinat de o delegație a bătrânilor, care I-au spus dorința sutașului. Ei au stăruit, zicând: „Face să-i faci acest bine, căci iubește neamul nostru, și el ne-a zidit sinagoga”. Iisus a plecat îndată către locuința slujbașului; dar, din cauza mulțimii care era în jurul Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat și sutașul, în neîncrederea sa în sine, a trimis să I se spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta; pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”. Dar Mântuitorul a mers mai departe și sutașul, îndrăznind în cele din urmă să se apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: „Nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi numai un cuvânt și robul meu va fi tămăduit. Căci și eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostași, și zic unuia: Du-te! Și se duce; altuia: Vino! Și vine; și robului meu: Fă cutare lucru! Și-l face”. După cum eu reprezint puterea Romei și soldații mei recunosc autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, așa și Tu reprezinți puterea nemărginitului Dumnezeu și toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poți să comanzi bolii să plece și ea va asculta de Tine. Tu poți să dai ordin trimișilor Tăi cerești și ei vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt și slujitorul meu se va tămădui.  „Când a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutaș. S-a întors către norodul care mergea după El și a zis: Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare. Iar către sutaș a zis: Du-te și facă-ți-se după credința ta. Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaș lui Hristos arătaseră cât de departe erau de spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoșteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptățirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaș pentru binele pe care îl făcuse „poporului nostru”. Dar sutașul a spus despre sine: „Nu sunt vrednic”. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Și-a văzut nevrednicia; totuși s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credința lui s-a prins de Hristos și de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten și un Mântuitor al omenirii. Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 5.). Când Satana îți spune că ești păcătos și că nu poți spera să primești binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoși. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Iudeii fuseseră învățați din copilărie cu privire la lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate ale patriarhilor și profeților, precum și învățătura simbolică a serviciului jertfelor. Dar ei disprețuiseră lumina și acum nu vedeau în Iisus nimic care să-i atragă. Dar sutașul, născut între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparențe despărțit de viața spirituală prin educație și împrejurări și, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor și de disprețul concetățenilor săi față de poporul Israel - omul acesta a înțeles adevărul față de care fiii lui Avraam erau orbi. El nu a așteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela care pretindea că este Mesia. Când „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1, 9) a luminat asupra lui, el, deși era departe, a înțeles slava Fiului lui Dumnezeu. Pentru Iisus, lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să o săvârșească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la strângerea tuturor neamurilor în Împărăția Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor urmările lepădării harului: „Vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” Vai, cât de mulți sunt aceia care și acum se pregătesc pentru aceeași fatală dezamăgire! În timp ce ființe din întunericul păgânătății primesc harul Său, cât de mulți în țările creștine nu fac decât să disprețuiască lumina harului care strălucește peste ei

La o depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiș care privește spre câmpia întinsă și frumoasă a Ezdraelonului, se găsește satul Nain, și către el și-a îndreptat apoi Iisus pașii. Erau cu El mulți dintre ucenici și alți oameni, iar pe parcursul drumului mai veneau și alții, doritori să audă cuvintele Lui de iubire și de milă, aducându-și bolnavii să fie vindecați și având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere așa de minunată Se va descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulțime venea după El, oameni plini de voie bună și de speranță urcau împreună, pe cărarea stâncoasă, spre poarta satului de munte. Pe când se apropiau, au văzut un cortegiu mortuar ieșind pe poartă. Cu pasul încet și trist, se înaintează către locul de înmormântare. În față, pe o targă deschisă, este purtat trupul celui mort, iar în jurul lui jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toți oamenii din localitate s-au adunat pentru a-și arăta respectul față de cel mort și împreuna-simțire cu familia. Priveliștea aceasta trezea milă. Mortul era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată, rămasă singură, îl însoțea la mormânt pe singurul ei sprijin și singura ei mângâiere. „Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea.” În timp ce ea înainta fără a vedea nimic, plângând, neobservând prezența Lui, El S-a apropiat de ea și i-a zis cu bunătate: „Nu plânge!” Iisus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie și n-a vrut să-și oprească această expresie a iubirii Sale duioase. „S-a apropiat și S-a atins de raclă.” Pentru El, nici contactul cu moartea nu putea să aducă o necurăție. Cei ce o purtau s-au oprit și plânsul jeluitorilor a încetat. Cele două cete de oameni s-au adunat în jurul raclei, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi. Era de față Cineva care alungase boala și biruise pe demoni; era și moartea supusă puterii Lui? Cu glas plin de autoritate, El rostește cuvintele: „Tinerelule, scoală-te îți spun!” Glasul acesta pătrunde urechile mortului. Tânărul deschide ochii. Iisus îl ia de mână și îl ridică. Privirea lui cade asupra aceleia care plânsese lângă el, și mama și fiul se unesc într-o lungă, nedespărțită și bucuroasă îmbrățișare. Mulțimea privește în tăcere, uluită. „Toți au fost cuprinși de frică.” Tăcuți și plini de evlavie, ei au stat câtva timp ca în fața lui Dumnezeu. Apoi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Un mare prooroc s-a ridicat între noi; Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Convoiul mortuar s-a întors la Nain ca o procesiune triumfală. „Vestea aceasta despre Iisus s-a răspândit în toată Iudea și prin toate împrejurimile.”  Acela care a stat lângă mama întristată de la poarta satului Nain priveghează lângă fiecare ființă care plânge lângă o raclă. El este pătruns de milă văzând întristarea noastră. Inima Lui, care a iubit și a avut milă, este o inimă de o duioșie neschimbată. Cuvântul Lui, care l-a chemat pe mort la viață, nu este acum mai slab în putere ca atunci când a vorbit tânărului din Nain. El zice: „Toată puterea Mi-a fost dată în Cer și pe Pământ.” (Matei 28, 18.). Puterea aceasta n-a scăzut o dată cu trecerea anilor, nici nu s-a epuizat din cauza activității neîncetate a harului Său abundent. Pentru toți aceia care cred, El este încă Mântuitorul viu. 

32 - Cine sunt frații mei?

Fiii lui Iosif erau departe de a simpatiza pe Iisus și lucrarea Lui. Veștile care ajungeau la ei cu privire la viața și lucrarea Lui îi umpleau de uimire și neliniște. Au auzit că petrecea nopți întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulțimi de oameni și că nu-și lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se obosește prea mult datorită muncii neîncetate; nu înțelegeau atitudinea Lui față de farisei, iar unii se temeau că I s-a tulburat rațiunea. Frații Lui au auzit lucrurile acestea, precum și acuzația adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii cu Iisus. Ei știau ce tulburare provocaseră cuvintele și faptele Lui și nu numai că erau alarmați de declarațiile Lui îndrăznețe, dar erau supărați pentru că El îi mustra pe cărturari și pe farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra și au făcut-o și pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător. Cu puțin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a unui demonizat, orb și mut, iar fariseii repetaseră acuzația: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” (Matei 9, 34.). Hristos le-a spus lămurit că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus fără să fie conștienți de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece prin Duhul Sfânt ei pot să fie aduși să-și vadă greșeala și să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăiește și crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos; dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se așează într-o situație în care pocăința și credința sunt cu neputință. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu și declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic. Fariseii, cărora le vorbise Iisus și le dăduse această avertizare, nu credeau nici ei personal acuzația pe care o aduceau împotriva Lui. Nu era niciunul dintre acești oameni de seamă care să nu se fi simțit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor și dovedind că Iisus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare și ei ucenici ai Lui. În lumina prezenței Sale, ei își dăduseră seama că sunt lipsiți de sfințenie și doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Iisus ca Mesia. O dată ce au pus piciorul pe cărarea necredinței, erau prea mândri ca să-și mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoașterea adevărului, au încercat cu o violență disperată să combată învățătura Mântuitorului. Dovada puterii și a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învățătura Lui; dar au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-L prezenta greșit și a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forță care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună. Nu Dumnezeu este acela care orbește ochii oamenilor sau care le împietrește inima. El le trimite lumină pentru a-și îndepărta greșelile și a-i conduce pe cărări sigure; dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească și inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul și aproape pe nesimțite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înțeleasă și mai greu. Și astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul. Așa a fost și cu acești conducători ai iudeilor. Ei erau convinși că Hristos era ajutat de o putere dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se predau lui Satana și de aici încolo erau stăpâniți de puterea lui. Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele și fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găsește în inimă. „Din prisosul inimii vorbește gura.” Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului; ele au puterea să influențeze caracterul. Oamenii sunt influențați de propriile cuvinte. Adesea, mânați de un impuls venit pe neașteptate, ațâțați de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceea ce nu cred în realitate; dar cuvintele acționează asupra gândurilor. Ei sunt înșelați de cuvintele lor și ajung să creadă cu adevărat ceea ce au vorbit sub îndemnul lui Satana. O dată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse și încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o și au. Este primejdios să rostești un cuvânt de îndoială, este primejdios să pui semnul întrebării și să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod necuviincios și cu ușurătate acționează asupra caracterului, producând lipsă de respect și de credință. Mulți oameni care și-au îngăduit acest obicei au mers inconștienți către primejdie, până acolo încât au ajuns să critice și să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Iisus a zis: „În ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit”. Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionați de cuvintele Lui, care Îl ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră ca Duhul Sfânt să locuiască în ei. Un suflet se ruinează nu numai prin împotrivire, ci și prin neglijență. Iisus a zis: „Duhul necurat, când a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și n-o găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce în casa mea și, când vine în ea, o găsește goală, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el; intră în casă și locuiesc acolo”. Erau mulți în zilele lui Hristos, cum sunt și astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui Satana a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberați de duhurile rele care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar, ca și ascultătorii asemănați în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată locui în inimă; și când duhul cel rău s-a întors „cu alte șapte duhuri mai rele decât el”, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniți de puterea celui rău. Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuși. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Ființa care s-a predat lui Hristos devine fortăreața Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită și vrea ca nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cerești nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniți de cel rău. În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremația lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăției întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu Împărăția Luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cerești, Satana va lua în stăpânire inima și va face din ea locuința lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credință în neprihănirea Lui. Numai când suntem legați strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine și tendinței spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele și, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărășia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră față de El, în fiecare clipă putem fi biruiți. Fără o cunoaștere personală a lui Hristos și o comuniune continuă cu El, suntem supuși bunului plac al lui Satana și până la urmă vom împlini pretențiile lui. „Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” Tocmai așa, a zis Iisus, „se va întâmpla cu acest neam viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu și au disprețuit Duhul harului. Cea mai obișnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitația Cerului la pocăință. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii și spre păcatul împotriva Duhului Sfânt. Lepădând pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitația harului, și noi putem comite aceeași greșeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieții și-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana și în fața Universului Ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciți și ascultăm în schimb de agenții lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare și, în cele din urmă, va pierde orice dorință de împăcare cu Dumnezeu. 

În timp ce Iisus îi învăța încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama și frații Lui erau afară și doreau să-L vadă. El știa ce este în inima lor și i-a răspuns celui ce Îi adusese știrea aceasta: „Cine este mama Mea și care sunt frații Mei?” Apoi și-a întins mâna spre ucenici și a zis: „Iată mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în Ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă”. Toți aceia care Îl primeau pe Hristos prin credință erau uniți cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omenești. Ei deveneau una cu El, după cum și El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă și împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Frații Lui nu aveau niciun câștig din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal. Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământești, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul Cerului și dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredința lor a aruncat o umbră asupra vieții pământești a lui Iisus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi. Vrăjmășia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simțită de Fiul lui Dumnezeu și a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simțea și în familia Sa, deoarece inima Sa era plină de bunătate și iubire și avea numai simțăminte plăcute pentru legăturile familiale. Frații Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere omenesc și gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru farisei și cărturari, ar fi evitat cearta neplăcută pe care o produceau cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină și când Se așeza mai presus de rabini și îi mustra pentru păcatele lor. Ei știau că fariseii căutau ocazia să-L acuze și părerea lor era că El le adusese destule ocazii. Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească și de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înțelegeau așa cum trebuie caracterul Lui și nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul și cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. Ființa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greșit înțelese, lucrarea Lui era neînțeleasă. Frații Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită și încâlcită, și se încumetau să creadă că pot să-L învețe pe Acela care înțelegea tot adevărul și pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nicio sfială ceea ce nu puteau să înțeleagă. Reproșurile lor Îl necăjeau și astfel sufletul Lui era obosit și întristat. Ei mărturiseau credința în Dumnezeu și socoteau că Îl apără, deși Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască. Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înțeles de familia Sa, încât era o ușurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înțelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă - familia lui Lazăr, a Mariei și a Martei; deoarece, în atmosfera credinței și a iubirii, inima Lui găsea odihnă. Și, cu toate acestea, nu era nimeni pe Pământ care să poată pricepe misiunea Lui dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Își putea găsi liniștea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său Ceresc. Cei chemați să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînțelegere și neîncredere până și în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că și Iisus a suferit la fel. El îi înțelege, îi cheamă lângă El, ca să afle ușurare tot acolo unde a aflat și El, în comuniune cu Tatăl. Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiți ca niște orfani, lăsați să-și ducă singuri povara vieții. El îi primește ca membri ai familiei cerești; îi invită să-L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt „cei micuți” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legați de El prin legăturile cele mai gingașe și mai dăinuitoare. El are față de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl și mama noastră au simțit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omenești. În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustrație cu privire la legăturile dintre Hristos și poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moștenirea lui și să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el și averea lui îi revenea celei mai apropiate rude. (vezi Leviticul 25, 25.47-49; Rut 2, 20.). Tot așa, lucrarea răscumpărării noastre și a moștenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubește, este Domnul și Mântuitorul nostru. „Nu te teme”, zice El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu”. „De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta.” (Isaia 43, 1.4.).

 33 - Invitația:

„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” Aceste cuvinte de mângâiere au fost adresate mulțimii care Îl urma pe Iisus. Mântuitorul spusese că numai prin El oamenii pot ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. El vorbise despre ucenicii Săi ca despre niște oameni cărora li se dăduse cunoștința lucrurilor cerești. Dar n-a lăsat pe nimeni să se simtă îndepărtat de grija și de iubirea Lui. Toți cei obosiți și împovărați pot să vină la El. Cărturarii și fariseii, cu toată rigurozitatea lor pentru formele religioase, aveau simțământul unei nevoi pe care ritualurile lor nu o puteau împlini. Vameșii și păcătoșii puteau pretinde că sunt mulțumiți cu cele senzuale și pământești, dar inima lor era plină de neîncredere și teamă. Iisus privea la cei deznădăjduiți și împovărați cu inima, care nu mai aveau nicio nădejde și care căutau să-și liniștească dorința sufletului cu desfătări pământești, și îi chema pe toți să găsească odihnă în El. Cu bunătate, El îi invita pe cei apăsați: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”. În aceste cuvinte, Hristos vorbește fiecărei ființe omenești. Fie că-și dau seama sau nu, ei sunt obosiți și împovărați. Toți sunt doborâți de poverile pe care numai Hristos le poate îndepărta. Povara cea mai grea pe care o ducem este povara păcatului. Dacă am fi lăsați să o purtăm, această povară ne-ar strivi. Dar Cel Nevinovat a luat locul nostru. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53, 6.). El a purtat povara vinei noastre. El va lua sarcina de pe umerii noștri obosiți. El ne va da odihnă. Povara grijilor și întristărilor o va duce tot El. Domnul ne invită să aruncăm asupra Lui toate grijile noastre, deoarece El ne poartă pe inima Lui. „Luați jugul Meu asupra voastră”, zice Iisus. Jugul este un instrument al servirii. Vitele sunt înjugate pentru muncă și jugul este absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie eficient. Prin ilustrația aceasta, Hristos ne învață că noi suntem chemați să servim tot timpul vieții noastre. Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să putem fi împreună - lucrători cu El. Jugul care ne leagă în slujire este Legea lui Dumnezeu. Marea lege a iubirii, descoperită în Eden, proclamată pe Sinai, iar în Noul Legământ scrisă în inimă, este cea care îl unește pe lucrătorul omenesc cu voința lui Dumnezeu. Dacă am fi lăsați să ne urmăm pornirile, să mergem acolo unde ne duce voința noastră, ne-am alinia în rândurile lui Satana și am ajunge să avem trăsăturile lui. De aceea Dumnezeu ne conduce prin voința Sa, care este nobilă și înălțătoare. El dorește ca noi să ne îndeplinim cu răbdare și înțelepciune toate îndatoririle slujirii. Chiar Hristos, în natura Lui omenească, a purtat jugul slujirii, zicând: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8. - T.M.). „M-am pogorât din Cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6, 38.). Iubirea pentru Dumnezeu, râvna pentru slava Lui și iubirea pentru omenirea decăzută L-au adus pe Iisus pe Pământ ca să sufere și să moară. Aceasta a fost puterea care a condus viața Sa. El ne invită să ne însușim acest principiu. „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”, zice Iisus, „și veți găsi odihnă.” Noi trebuie să intrăm în școala lui Hristos, pentru a învăța de la El umilința și blândețea. Mântuirea este lucrarea aceea prin care omul este educat pentru Cer. Educația aceasta înseamnă cunoașterea lui Hristos. Înseamnă emanciparea de sub ideile, obiceiurile și practicile învățate în școala domnului întunericului. Sufletul trebuie să fie eliberat de tot ceea ce este în opoziție cu credincioșia față de Dumnezeu. Iubirea de sine aduce neliniște. Dacă suntem născuți de sus, vom avea gânduri cum a avut Iisus, gânduri care L-au făcut să Se umilească, pentru ca noi să putem fi salvați. Atunci nu vom mai căuta lucrurile cele mai de frunte. Vom dori să stăm la picioarele lui Iisus și să învățăm de la El. Vom înțelege că valoarea lucrării noastre nu constă în a face paradă și zgomot în lume sau în a fi activi și zeloși în propria putere. Valoarea lucrării noastre este proporțională cu împărtășirea cu Duhul Sfânt. Încrederea în Dumnezeu ne sfințește puterile minții, așa încât, în răbdare, să ne putem stăpâni sufletele.  Aceia care Îl cred pe Hristos pe cuvânt și predau ființa lor purtării Sale de grijă și viața lor ca El să o conducă vor afla pace și liniște. Nimic din lume nu poate să-i întristeze când Iisus îi înveselește cu prezența Sa. În supunere desăvârșită, este odihnă desăvârșită. Domnul zice: „Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26, 3.). Viața poate părea încurcată; dar, predându-ne înțeleptului Maestru-lucrător, El va scoate de acolo o viață și un caracter model, spre mărirea Lui. Și caracterul care ajunge să se asemene cu caracterul slăvit al lui Hristos va fi primit în Paradisul lui Dumnezeu. O omenire nouă va umbla împreună cu El în alb, căci este vrednică. Când intrăm în odihna lui Hristos, Cerul începe de aici. Noi răspundem la chemarea Sa: „Veniți să învățați de la Mine” și, venind, începem viața veșnică. Cerul este o neîncetată apropiere de Dumnezeu prin Hristos. Cu cât stăm mai mult și mai aproape de El, cu atât și chiar mai mult ni se va descoperi slava Sa; și cu cât vom cunoaște pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai intensă va fi fericirea noastră. Dacă mergem cu Iisus în această viață, vom fi copleșiți de iubirea Lui și întăriți de prezența Lui. Tot ce poate să suporte natura omenească putem primi încă de aici. Dar ce sunt toate acestea în fața celor viitoare? Ei stau acolo, „înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domniei Își va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apei vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apocalipsa 7, 15-17.). 

34 - Taci, fii liniștită!

Fusese o zi plină de evenimente în viața lui Iisus. Lângă lacul Galileii, El rostise primele Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustrații ușor de înțeles, natura Împărăției Sale și felul în care ea avea să fie întemeiată. El a asemănat lucrarea Sa cu cea a semănătorului, dezvoltarea Împărăției Sale cu creșterea seminței de muștar și cu efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărțire finală a celor neprihăniți de cei nelegiuiți fusese ilustrată prin parabola cu grâul și neghina și prin pilda cu năvodul. Valoarea nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă și mărgăritarul de mare preț, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învățase pe ucenici cum să lucreze ca reprezentanți ai Săi. Toată ziua învățase și vindecase; iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui. Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-și timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase și răstălmăcite, cu care fariseii Îl urmăreau continuu, făceau ca lucrarea Lui să fie cu atât mai grea și mai obositoare; acum sfârșitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a hotărât să caute adăpost într-un loc retras, dincolo de lac. Țărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate ici și colo, pe lângă lac; dar era o regiune pustie în comparație cu țărmul apusean. Avea populație mai mult păgână decât iudaică și avea legături puține cu Galilea. În felul acesta, Îi oferea lui Iisus adăpostul retras pe care-l căuta și de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L însoțească acolo. După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar „așa cum era”, și au plecat cu grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau și alte corăbii de pescari la țărm și acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Iisus, doritori să-L vadă și să-L asculte. În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulțimii și frânt de oboseală și foame, Mântuitorul S-a întins pe fundul bărcii și a adormit repede. Seara fusese calmă și plăcută și liniștea domnea peste lac; dar deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile muntelui, de-a lungul țărmului de răsărit, și o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac. Soarele coborâse la apus și întunecimea nopții se lăsase peste apa biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor și amenințau să o înghită. Pescarii aceștia oțeliți își petrecuseră viața pe lac și își conduseseră barca în siguranță prin multe furtuni; de astă dată însă, tăria și priceperea lor n-au ajutat la nimic. Ei erau neputincioși în ghearele furtunii și, când vedeau că barca li se umplea cu apă, nădejdea îi părăsea. Absorbiți de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Iisus era cu ei în barcă. Acum, văzând că munca le este zadarnică și că îi așteaptă moartea, și-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura lor speranță era Iisus. În slăbiciunea și disperarea lor, au strigat: „Învățătorule! Învățătorule!” Dar întunericul cel des Îl ascundea din fața lor. Glasurile lor au fost înghițite de vuietul furtunii și n-a venit niciun răspuns. Îndoiala și temerea i-au cuprins. Oare să-i fi uitat Iisus? El, care biruise boala, demonii și chiar moartea, nu era în stare să-i ajute pe ucenicii Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire? Au strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns, decât urletul apei înfuriate. Barca aproape se scufunda. O clipă și părea că vor fi înghițiți de valurile înfuriate.  Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul și ei Îl văd pe Iisus dormind netulburat de zgomot. Cu uimire și disperare, ei au strigat: „Învățătorule, nu-ți pasă că noi pierim?” Cum se poate ca El să Se odihnească așa de liniștit când ei sunt în primejdie și se luptă cu moartea? Strigătul lor Îl trezește pe Iisus. La lumina fulgerului, ei văd pe fața Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine, iubire duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne că pierim”. Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii înalță vâslele pentru a face o ultimă sforțare, Iisus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sfărâmă peste ei, iar fulgerul Îi luminează fața. Își ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, și spune mării înfuriate: „Taci, fii liniștită!” Furtuna încetează. Valurile se liniștesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia plutește lin pe apa liniștită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Iisus îi întreabă cu tristețe: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” (Marcu 4, 40.). O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-și exprime groaza care-i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoțească pe Iisus fuseseră în aceeași primejdie ca aceea a ucenicilor. Teroarea și disperarea stăpâniseră și peste oamenii din ele, dar porunca lui Iisus a adus liniștea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc și toți cei care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii șopteau între ei: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până și vânturile și marea?” Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Iisus era perfect liniștit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniștit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un „Domn al Cerului și al Pământului” stătea El așa liniștit. El renunțase la puterea aceea, pentru că zice: „De la Mine Însumi nu pot face nimic.” (Ioan 5, 30.). El Se încredea în puterea Tatălui. Iisus Se sprijinea pe credință - credință în iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu - și puterea acelui cuvânt care a liniștit furtuna era puterea lui Dumnezeu. După cum Iisus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniștiți. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Iisus; și numai atunci când, ajunși la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înșiși, ci s-au îndreptat către El, Iisus a putut să le dea ajutor. De câte ori nu avem și noi aceeași experiență ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc și când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Unul care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice nădejde și suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Iisus și, dacă-L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deși, plin de întristare, El mustră necredința și încrederea noastră în noi înșine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credința vie în Răscumpărătorul va liniști marea vieții și El ne va scăpa din primejdie, cum știe că este mai bine. 

În zorii zilei, Mântuitorul și însoțitorii Lui au ajuns la țărm și lumina soarelui răsărind atingea apa și uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia coborâseră pe țărm și au avut înaintea ochilor o priveliște mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziș aflat între morminte, s-au aruncat asupra lor, ca și cum ar fi vrut să-i sfâșie, doi demonizați. De oamenii aceștia erau agățate bucăți din lanțurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare. Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuțite. Ochii lor priveau rătăciți prin părul lung și murdar și orice asemănare cu ființele omenești părea că fusese ștearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni. Ucenicii și însoțitorii lor au fugit cuprinși de groază; dar deodată și-au dat seama că Iisus nu era cu ei și s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniștise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana și-l biruise, n-a fugit din fața acestor demoni. Când, dezamăgiți, scrâșnind din dinți și făcând spume la gură, acești oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat mâna care poruncise valurilor să se liniștească, și ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în fața Lui. Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociți. Slab de tot, ei și-au dat seama că aproape de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine; dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui”.  Iisus a întrebat: „Care îți este numele?” Și răspunsul a fost: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulți”. Folosindu-i pe acești nenorociți ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Iisus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păștea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduința să intre în ei și Iisus le-a îngăduit. Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebunește spre stânci și, nefiind în stare să se oprească pe țărm, s-au aruncat în apă și au pierit. Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizații. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligență. Fața lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniștit și, cu vocea veselă, oamenii preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare. Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut cele petrecute și au alergat să ducă veștile acestea atât stăpânilor lor, cât și celorlalți oameni. Cu frică și uimire, întreaga populație a alergat înaintea lui Iisus. Cei doi demonizați fuseseră groaza ținutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie diabolică. Acum, oamenii aceștia erau îmbrăcați și cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Iisus, ascultând cuvintele Lui și slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana! Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiți de lucrurile pământești și nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieții lor spirituale. Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul și indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, așa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului. Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecățile oamenilor și a provocat temerile lor. Puteau să vină nenorociri și mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut de ruină materială și s-au hotărât să se lipsească de prezența Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Iisus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din mijlocul furtunii și despre felul în care au fost liniștite vântul și marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus și L-au rugat stăruitor să plece de la ei; și El i-a ascultat, luând corabia îndată către țărmul opus. Oamenii din Gherghesa aveau în fața lor dovada vie despre puterea și îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată; dar se temeau așa de mult să nu-și primejduiască interesele pământești, încât Acela care biruise pe domnul întunericului în fața lor era tratat ca un nepoftit și Darul ceresc a fost alungat de la ușile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus așa cum au făcut cei din Gherghesa; sunt totuși mulți care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumești. Pentru ca nu cumva prezența Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulți leapădă harul Lui și îndepărtează Duhul Lui de la ei. Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaților vindecați. Ei doreau să fie în tovărășia Eliberatorului lor. În prezența Lui se simțeau la adăpost de puterea demonilor, care le chinuiseră viața și le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce în corabie, s-au ținut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui și L-au rugat să-i țină aproape, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus le-a poruncit să meargă acasă și să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei. Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, și să povestească despre binecuvântările primite de la Iisus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranță că urmau să aibă multe greutăți în mijlocul concetățenilor păgâni. Și îndelunga lor despărțire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredințată. Dar, îndată ce Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au povestit în familie și între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare și povestind cum au fost eliberați de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas în prezența Lui. Atunci când lucrăm, pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduși mai aproape de Mântuitorul. Cei doi demonizați vindecați au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceștia avuseseră prilejul să asculte învățăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu puteau să-i învețe pe oameni ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce știau, ce văzuseră, ce auziseră și ce simțiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții.... Ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă.” (1 Ioan 1, 1-3.). Ca martori ai lui Hristos, trebuie să spunem ce știm, ce am văzut, auzit și simțit. Dacă L-am urmat pe Iisus pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduința Lui și am văzut că este adevărată. Putem mărturisi ceea ce știm despre harul lui Hristos. Aceasta este mărturisirea pe care o cere Domnul și din lipsa căreia lumea piere! 

35 - Atingerea credinței:

Revenind de la Gherghesa pe țărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulțime de oameni, care L-au primit și L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe țărm câtva timp, învățând și vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu vameșii. Aici L-a găsit Iair, mai marele sinagogii. Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus și s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: „Fetița mea trage să moară; rogu-Te, vino de-ți pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă și să trăiască”. Îndată Iisus a plecat spre casa acestui fruntaș. Deși văzuseră atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinși de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat; L-au însoțit totuși pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate și de nerăbdare. Casa fruntașului nu era prea departe, dar Iisus și însoțitorii Lui înaintau încet, deoarece mulțimea îi înconjura din toate părțile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea; dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici și colo să ușureze suferințele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată. În timp ce se aflau încă pe drum, un om și-a făcut loc prin mulțime, aducându-i lui Iair vestea că fiica lui a murit și că nu mai avea rost să-L supere pe Învățătorul. Cuvântul a ajuns la urechea lui Iisus. „Nu te teme”, a zis El, „crede numai, și va fi tămăduită.” Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul și împreună s-au grăbit spre casa fruntașului. Bocitorii plătiți și cântăreții din fluier sosiseră deja și umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezența mulțimii și frământarea ei au mișcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniștească pe oameni, zicând: „Pentru ce faceți atâta zarvă și pentru ce plângeți? Copila n-a murit, ci doarme”. Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în brațele morții și au început să-și bată joc de El. După ce a cerut ca toți să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl și mama fetiței și pe cei trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan, și au intrat împreună în camera copilei. Iisus S-a apropiat de pat și, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit în casa ei, cuvintele: „Fetițo, scoală-te, îți zic!” Deodată un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieții a bătut iarăși. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, și fetița a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, și părinții au îmbrățișat-o și au plâns de bucurie. 

În drum spre casa fruntașului, Iisus întâlnise în mulțime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viața ei să fie o povară. Ea își cheltuise toți banii pe doctori și leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranțele ei s-au redeșteptat, când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune și suferință, ea a mers la marginea apei unde învăța Iisus și a încercat să se strecoare prin mulțime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-și drum prin mulțime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea. Ocazia de aur venise. Se afla în prezența Marelui Medic. Dar, în emoția ei, n-a fost în stare să-I vorbească și nici nu a putut decât să-I zărească o clipă fața. De teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit, zicând în sine: „Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”. În timp ce El trecea, ea s-a întins și a izbutit să-I atingă doar marginea veșmântului. Dar în clipa aceea a știut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credința întregii ei vieți și deodată durerile și slăbiciunile au făcut loc puterii și sănătății depline. Cu inima plină de recunoștință, a încercat apoi să se retragă din mulțime; dar deodată Iisus S-a oprit și oamenii s-au oprit o dată cu El. S-a întors și, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulțimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas mirați de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părțile și împins într-o parte și alta, așa că întrebarea părea ciudată. Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc și mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Iisus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere”. Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmașii Săi, la sfârșitul timpului. Privind spre femeie, Iisus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că este zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând și s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoștință, a povestit cât a suferit și cum a fost vindecată. Iisus a zis cu blândețe: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit, du-te în pace”. El n-a dat ocazia superstiției, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credința care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea. Mulțimea mirată, care se îmbulzea aproape de Iisus, n-a simțit niciun fel de putere venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoșită, femeia suferindă a simțit puterea vindecătoare. Tot așa stau lucrurile și în cele spirituale. Dacă vorbești de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame și sete sufletească și fără credință vie, nu ajungi la nimic. O credință numai cu numele, care-L primește pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credința spre mântuire nu este numai o recunoaștere intelectuală a adevărului. Acela care așteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoștința și abia după aceea să-și manifeste credința nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu este de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-și însușește meritele Lui. Mulți consideră credința ca o părere. Credința mântuitoare este un contact prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credința adevărată este viață. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare. 

Când cei zece leproși au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă și să se arate preotului. Pe drum, au fost curățiți, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă. Ceilalți au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoși. Câți oameni fac astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El împarte fără încetare din bunătățile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferință. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din Cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de ciuma care umblă în întuneric” și „de molima care bântuie ziua-n amiaza mare” (Psalmii 91, 6 - T.M.), dar inimile nu le sunt impresionate. El a dat toate bogățiile Cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulțumirea lor, ei își închid inima față de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deșertului, care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei. Să nu fim niciodată ca aceștia!