SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ȘAISPREZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A ȘAISPREZECEA

35.Cartea biblică numărul 34 - Naum:

  Scriitorul: Naum; locul scrierii: Iuda; data încheierii scrierii: înainte de 632 î.H..

 „Judecată împotriva cetăţii Ninive.” (Naum 1:1). Cu aceste cuvinte de rău augur începe profeţia lui Naum. Dar de ce a rostit Naum această condamnare? Ce se cunoaşte despre vechea cetate Ninive? Istoria ei este rezumată de Naum în patru cuvinte: „Cetatea care varsă sânge” (3:1). Două coline aflate pe malul estic al Tigrului, în faţa oraşului modern Mosul, din nordul Irakului, marchează locul vechii cetăţi Ninive. Puternic fortificată cu ziduri şi protejată de şanţuri cu apă, ea a devenit capitala Imperiului Asirian în ultima parte a istoriei acestuia. Însă cetatea fusese întemeiată cu mult timp înainte, în zilele lui Nimrod, un „vânător puternic în opoziţie cu Domnul. . . . (El) s-a dus în Asiria şi a construit Ninive” (Gen. 10:9-11). Aşadar, Ninive a avut un început rău. Această cetate a devenit foarte cunoscută în perioada de apus a Imperiului Asirian, în timpul regilor Sargon, Sanherib, Asur-Hadon şi Assurbanipal. Ea s-a îmbogăţit din prăzile luate în războaie şi cuceriri şi a devenit cunoscută deoarece conducătorii ei îi tratau cu cruzime şi în mod inuman pe prizonieri. Într-o lucrare se spune: „Ninive s-a impus în memoria oamenilor prin jaf, tiranie, împilarea celor slabi, războaie şi atrocităţi de tot felul, printr-o serie de regi sângeroşi, care nu se menţineau la putere decât prin teroare, dintre care prea puţini s-au stins de moarte naturală şi al căror despotism se înteţea din zi în zi”. - compendiu de Istorie Universală - Ed. Mondadori, Roma, 2002. Dar ce religie se practica în Ninive? Locuitorii acestei cetăţi aveau un mare panteon de dumnezei la care se închinau, mulţi dintre ei provenind din Babilon. Conducătorii ei îi invocau pe aceşti dumnezei când ieşeau să distrugă şi să nimicească, iar preoţii ei lacomi încurajau campaniile militare, aşteptând cu nerăbdare o retribuţie bogată din prăzile luate. Într-o lucrare se spune: „Ei venerau forţa şi rosteau rugăciuni numai în faţa unor imenşi idoli de piatră, reprezentând lei şi tauri, cu membre masive, aripi de vultur şi capete de om care simbolizau forţa, curajul şi victoria. Preocuparea principală a neamului era războiul, iar preoţii instigau fără încetare la luptă. Aceştia trăiau mai ales din prăzile luate în urma cuceririlor, din care un anumit procent le era destinat întotdeauna lor, înainte ca alţii să-şi primească partea, fiindcă acest popor de jefuitori era extrem de religios.” - compendiu de Istorie Universală. (lucrare amintită mai sus). Deşi scurtă, profeţia lui Naum este foarte interesantă. Tot ce ştim despre profet se află în primul verset: „Cartea viziunii lui Naum, elcoşitul”. Numele său (în ebraică, Nahúm) înseamnă „Mângâietor”. În mod sigur, mesajul său nu era mângâietor pentru Ninive, însă pentru poporul lui Dumnezeu el însemna o eliberare sigură şi durabilă de ameninţarea unui duşman puternic şi nemilos. De asemenea, mesajul era mângâietor pentru că Naum n-a menţionat deloc păcatele poporului său. Deşi nu se ştie exact unde era situat Elcoşul, se pare că profeţia a fost scrisă în Iuda (Naum 1:15). Când Naum şi-a scris profeţia, căderea cetăţii Ninive, care a avut loc în 632 î.H., era încă de domeniul viitorului, iar el a comparat acest eveniment cu căderea cetăţii egiptene No-Amon (Teba), care avusese loc cu puţin timp mai înainte (3:8). Aşadar, Naum trebuie să-şi fi scris profeţia cam în această perioadă. Profeţia este scrisă într-un stil specific, fără cuvinte în plus. Vigoarea şi realismul acestei cărţi arată că ea face parte din scrierile inspirate. Cartea Naum se remarcă prin limbajul său descriptiv, emoţionant şi dramatic, precum şi prin exprimarea sa aleasă, prin claritatea imaginilor şi prin figurile de stil deosebit de sugestive (1:2-8,12-14; 2:4, 12; 3:1-5, 13-15, 18, 19). În original, cea mai mare parte a primului capitol este un poem scris în acrostih. Stilul cărţii Naum este îmbogăţit de caracterul unic al temei sale. Profetul are o mare aversiune faţă de duşmanii vicleni ai lui Israel şi nu vede nimic altceva decât condamnarea cetăţii Ninive.  Autenticitatea profeţiei lui Naum este dovedită de exactitatea cu care s-a împlinit. Cine altcineva decât un profet al Domnului ar fi îndrăznit să anunţe în zilele lui Naum că mândra capitală a puterii mondiale asiriene avea să fie străpunsă la „porţile râurilor” şi că palatul avea să fie distrus, iar ea avea să ajungă „golită, deşartă, cetate pustiită” (2:6-10)? Evenimentele care au urmat au arătat că profeţia a fost, într-adevăr, inspirată de Dumnezeu. Iată cum este descrisă în analele regelui babilonian Nabopalassar cucerirea de către mezi şi babilonieni a cetăţii Ninive: „Ei au transformat cetatea într-un morman de ruine şi în grămezi de moloz . . .” Cetatea Ninive a fost complet distrusă, astfel că până şi locul pe care s-a aflat ea a fost dat uitării multe secole. Unii critici chiar au ridiculizat Biblia, spunând că Ninive nici n-a existat. În secolul al XIX-lea, în urma săpăturilor arheologice a fost descoperit locul unde s-a aflat odinioară Ninive. Astfel s-au găsit noi dovezi cu privire la autenticitatea cărţii Naum. S-a estimat că pentru a dezgropa complet cetatea au fost excavate milioane de tone de pământ. Ce s-a scos la lumină din Ninive? Multe lucruri care sprijină exactitatea profeţiei lui Naum! De exemplu, monumentele şi inscripţiile confirmă cruzimea niniviţilor. De asemenea, s-au găsit fragmente din imensele statui care reprezentau lei şi tauri înaripaţi. Nu este de mirare că Naum a numit această cetate „ascunzişul leilor”! (2:11).  Canonicitatea cărţii Naum este confirmată de faptul că iudeii au acceptat-o ca parte a Scripturilor inspirate. Ea este în deplină armonie cu restul Bibliei. Profeţia a fost rostită în numele Domnului şi depune o mărturie elocventă cu privire la calităţile şi supremaţia sa.

CONŢINUTUL CĂRŢII NAUM:

   Judecata Domnului împotriva cetăţii Ninive (1:1-15): „Domnul este un Dumnezeu care pretinde devoţiune exclusivă şi se răzbună.” Cu aceste cuvinte, profetul pregăteşte cadrul pentru „judecata împotriva cetăţii Ninive” (1:1, 2). Deşi este încet la mânie, Dumnezeu se răzbună prin intermediul vântului şi al furtunii. Munţii s-au zguduit, dealurile s-au topit, iar pământul s-a clătinat. Cine putea sta înaintea mâniei sale aprinse? Cu toate acestea, Domnul este o fortăreaţă pentru cei ce caută refugiu la El. Dar cetatea Ninive era condamnată. Ea avea să fie distrusă printr-o revărsare năvalnică de ape şi „necazul nu avea să vină a doua oară” (1:9). Domnul avea să-i şteargă numele şi să-i distrugă dumnezeii. El avea s-o înmormânteze. În schimb, pentru Iuda exista o veste bună! În ce consta aceasta? Un mesager al păcii i-a invitat pe locuitorii din Iuda să-şi ţină sărbătorile şi să-şi împlinească făgăduinţele, fiindcă duşmanul, „netrebnicul”, era condamnat. „Va fi nimicit cu totul.” (1:15).

   O imagine anticipată a distrugerii cetăţii Ninive (2:1-3:19): Naum a lansat în mod batjocoritor provocarea ca Ninive să-şi adune forţele împotriva celui care împrăştia şi era aproape. Domnul avea să-i strângă din nou pe ai săi, „gloria lui Iacob şi a lui Israel”. Parcă vedem scuturile şi veşmintele stacojii ale bărbaţilor săi puternici şi „părţile de fier ale carului său de război ce scânteiază ca focul în ziua în care el este gata de luptă”! Carele de război „înaintează nebuneşte pe străzi”, alergând ca nişte fulgere (2:2-4). Urmează apoi o imagine profetică a luptei. Niniviţii se poticnesc şi se grăbesc să apere zidul, dar în zadar. Porţile râului se deschid şi palatul este distrus, iar sclavele se tânguiesc, lovindu-şi pieptul. Fugarilor li se porunceşte să stea pe loc, dar niciunul nu se întoarce. Cetatea este jefuită şi pustiită. Inimile se topesc de frică. Unde este acum ascunzişul leilor? Leul îşi umpluse vizuina cu pradă pentru puii lui, dar Domnul a declarat: „Iată că sunt împotriva ta” (2:13). Da, Dumnezeu avea să ardă toate armele de război ale cetăţii Ninive, avea să trimită sabia ca să-i devoreze pe leii săi puternici şi avea să-i stârpească de pe pământ prada. „Vai de cetatea care varsă sânge!” Ea „este plină de înşelătorie şi de jaf”. Parcă auzim pocnetul biciului şi huruitul roţilor. Parcă vedem calul galopând şi carul săltând, călăreţul pe cal, flacăra sabiei şi fulgerul suliţei, iar apoi, grămezile de cadavre: „corpuri moarte fără număr” (3:1, 3). De ce? Deoarece Ninive a prins în cursă popoare cu prostituţia ei şi familii cu vrăjitoriile ei. Domnul a declarat a doua oară: „Iată că sunt împotriva ta” (3:5). Ninive avea să fie demascată ca adulteră şi avea să fie jefuită. Soarta ei nu avea să fie mai bună decât a cetăţii No-Amon (Teba), pe care Asiria o dusese în captivitate. Fortăreţele ei aveau să fie ca smochinele coapte, care, „dacă sunt scuturate, cad în gura celui ce le mănâncă” (3:12). Războinicii ei aveau să fie asemenea unor femei. Nimic nu putea scăpa cetatea Ninive de foc şi de sabie. Gărzile ei aveau să fugă ca un roi de lăcuste într-o zi însorită, iar poporul avea să fie risipit. Regele Asiriei avea să ştie că nu mai exista salvare, nu era alinare pentru această nenorocire. Toţi cei ce aveau să audă vorbindu-se despre Asiria aveau să bată din palme, deoarece toţi suferiseră din cauza răutăţii ei.

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Profeţia lui Naum ilustrează câteva principii biblice fundamentale. Cuvintele introductive ale viziunii ne amintesc motivul pentru care Dumnezeu a dat a doua din Cele Zece Porunci: „Domnul este un Dumnezeu care pretinde devoţiune exclusivă”. Imediat după aceea, El a dat asigurarea că „se răzbună pe vrăjmaşii Săi”. Mândria plină de cruzime şi dumnezeii păgâni ai Asiriei n-au putut s-o scape de executarea judecăţii Domnului. Putem avea încredere că, la timpul potrivit, Domnul îşi va executa în mod asemănător judecata împotriva tuturor celor răi. „Domnul este încet la mânie şi mare în putere, dar Domnul nu lasă pe nimeni nepedepsit.” Astfel, cu ocazia nimicirii puternicei Asirii, au fost preamărite dreptatea şi supremaţia lui Dumnezeu. Ninive a ajuns „golită, deşartă, cetate pustiită!” (1:2, 3; 2:10).  Aşa cum a anunţat Naum, Ninive avea să fie „nimicită cu totul”, dar „gloria lui Iacob şi gloria lui Israel” aveau să fie restabilite. De asemenea, Domnul a trimis veşti îmbucurătoare poporului Său: „Iată pe munţi picioarele celui ce aduce vestea bună, ale celui ce vesteşte pacea!”. Aceste veşti de pace au legătură cu Împărăția Milenară. Ştim aceasta deoarece Isaia foloseşte aceeaşi expresie, la care adaugă însă cuvintele: „Ale celui ce aduce veşti bune despre ceva mai bun, ale celui ce vesteşte salvarea, ale celui ce spune Sionului: Dumnezeul tău a devenit rege!” (Naum 1:15; 2:2; Is. 52:7). Iar în Romani 10:15 apostolul Pavel aplică această expresie la cei pe care Domnul îi trimite ca propovăduitori ai Evangheliei. Ei anunţă „vestea bună despre Împărăție” (Mat. 24:14). Conform semnificaţiei numelui său, Naum le oferă multă mângâiere tuturor celor ce caută pacea şi salvarea pe care le va aduce Împărăția Mesianică. Cu siguranţă, toţi aceştia vor înţelege că „Domnul este bun şi este o fortăreaţă în ziua necazului pentru cei ce caută refugiu la El” (Naum 1:7).

36.Cartea biblică numărul 35 - Habacuc:

  Scriitorul: Habacuc; locul scrierii: Iuda; data încheierii scrierii: aprox. 628 î.H. (?).

 Habacuc face şi el parte dintre aşa-numiţii profeţi mici ai Scripturilor ebraice. Totuşi, viziunea şi judecata pe care le-a primit prin inspiraţie divină nu sunt câtuşi de puţin de mică importanţă pentru poporul lui Dumnezeu. Profeţia sa îi încurajează, îi întăreşte şi îi susţine pe slujitorii lui Dumnezeu în timpuri dificile. Cartea scoate în evidenţă două adevăruri esenţiale: Domnul Dumnezeu este Suveranul Universului şi cei drepţi trăiesc prin credinţă. Cartea Habacuc serveşte totodată drept avertisment pentru duşmanii slujitorilor lui Dumnezeu şi pentru cei ce pretind în mod ipocrit că fac parte din poporul Său. Ea ne îndeamnă să avem o credinţă puternică înDomnul, care este demn de toate cântările de laudă.  Cartea Habacuc începe astfel: „Judecata pe care a văzut-o profetul Habacuc în viziune” (Hab. 1:1). Cine a fost Habacuc (în ebraică, Havaqqúq), al cărui nume înseamnă „Îmbrăţişare fierbinte”? Nu avem nicio informaţie despre părinţii lui Habacuc, despre tribul, despre viaţa sau moartea lui. Nu se ştie cu certitudine dacă a fost un cântăreţ levit la templu, deşi acest lucru s-ar putea înţelege din însemnarea de la sfârşitul cărţii: „Către dirijor, pe instrumentele mele cu coarde”.  Când a rostit Habacuc mesajele sale profetice? Însemnarea de la sfârşitul cărţii, menţionată mai sus, şi cuvintele „Domnul este în templul Său sfânt” arată că templul din Ierusalim exista încă (2:20). Adăugând la aceasta chiar mesajul profeţiei, deducem că ea a fost rostită cu puţin timp înainte de distrugerea Ierusalimului în 607 î.H.. Dar cu câţi ani înainte? Se pare că după domnia lui Iosia, un rege temător de Dumnezeu, care a durat din 659 î.H. până în 629 î.H.. Profeţia însăşi ne oferă un indiciu, întrucât prezice o acţiune pe care poporul lui Iuda nu avea s-o creadă chiar dacă i-ar fi fost istorisită. Despre ce era vorba? Dumnezeu avea să-i ridice pe caldeeni (babilonieni) pentru a pedepsi infidelul regat Iuda (1:5, 6). Aceasta ne duce cu gândul la prima parte a domniei regelui idolatru Ioiachim, când necredinţa şi nedreptatea erau larg răspândite în Iuda. Ioiachim fusese pus pe tron de faraonul Neco, aşadar regatul se afla în sfera de influenţă a Egiptului. În aceste împrejurări, poporul credea că avea motive să nu se teamă că vor fi invadaţi de babilonieni. Dar în 625 î.H. Nebucadneţar l-a înfrânt pe faraonul Neco în bătălia de la Carchemiş, zdrobind astfel puterea Egiptului. Aşadar, profeţia trebuie să fi fost rostită înaintea acelui eveniment. Toate indiciile conduc deci spre începutul domniei lui Ioiachim, care a urcat pe tron în 628 î.H., astfel că Habacuc trebuie să fi fost contemporan cu Ieremia. De unde ştim că această carte este inspirată de Dumnezeu? Cataloagele antice ale Scripturilor ebraice confirmă canonicitatea cărţii Habacuc. Deşi nu este menţionată cu numele, ea este, evident, inclusă în referirile care se fac la cei „doisprezece profeţi mici”, întrucât fără Habacuc n-ar fi 12. Apostolul Pavel a recunoscut că această profeţie face parte din Scripturile inspirate şi a citat din Habacuc 1:5, când a zis „ce se spune în Profeţi” (Fap. 13:40, 41). În scrisorile sale, el a făcut de mai multe ori referire la această carte. Fără îndoială, împlinirea cuvintelor lui Habacuc împotriva lui Iuda şi împotriva Babilonului îl identifică drept un profet adevărat al Domnului, în al cărui nume şi spre a cărui Slavă a vorbit. Cartea Habacuc are trei capitole. Primele două capitole conţin un dialog între scriitor şi Dumnezeu. Ele descriu forţa caldeenilor, precum şi durerea de care urma să aibă parte neamul babilonian, care înmulţea ce nu era al lui şi obţinea câştig nedrept pentru casa lui, care construia un oraş prin vărsare de sânge şi se închina la chipuri cioplite. Capitolul al treilea pune în lumină măreţia lui Dumnezeu în ziua luptei, stilul folosit aici fiind fără egal în ce priveşte vigoarea, vioiciunea şi dramatismul. Acest capitol conţine o rugăciune rostită sub forma unui cântec de jale şi este considerat „una dintre cele mai frumoase şi impresionante pagini din întreaga poezie ebraică”.

CONŢINUTUL CĂRŢII HABACUC:

  Profetul strigă către Domnul (1:1-2:1): Infidelitatea lui Iuda l-a făcut pe Habacuc să se întrebe: „Până când, o, Doamne, voi striga după ajutor şi Tu nu vei auzi? . . . De ce este jaf şi violenţă în faţa mea?” (1:2, 3). Legea era fără putere, cel rău îl împresura pe cel drept, iar dreptatea ieşea strâmbă. Din cauza aceasta, Domnul avea să întreprindă o acţiune care avea să stârnească uimire. Profetul a spus despre ea: „N-o veţi crede chiar dacă v-ar fi istorisită”. Da, Dumnezeu avea să-i „ridice pe caldeeni”! Domnul a dat o viziune cu adevărat îngrozitoare despre acest popor fioros care se apropia cu repeziciune. El era plin de violenţă şi strângea prizonieri „ca firele de nisip” (1:5, 6, 9). Nimeni şi nimic nu-i putea sta în cale, nici chiar regii şi demnitarii, pentru că îşi bătea joc de toţi. El punea stăpânire pe orice loc fortificat. Toate acestea serveau drept judecată şi mustrare de la Domnul, „Sfântul” (1:12). Habacuc aştepta cu mare interes ce avea să-i spună Domnul.

  Viziunea despre cele cinci vaiuri (2:2-20): Domnul a răspuns: „Scrie viziunea şi aşterne-o clar pe table”. Chiar dacă părea că zăboveşte, ea avea să se împlinească negreşit. Domnul l-a mângâiat pe Habacuc astfel: „Dar cel drept va trăi prin fidelitatea/credința lui” (2:2, 4). Duşmanul arogant nu avea să-şi atingă scopul, deşi continua să strângă la el regate și popoare. De fapt, chiar acestea aveau să execute asupra lui cuvintele proverbiale ale celor cinci vaiuri:  „Vai de cel care înmulţeşte ce nu este al lui!” El avea să fie prădat. Avea să fie jefuit „din cauza vărsării de sânge omenesc şi din cauza violenţei” lui (2:6, 8). „Vai de cel care obţine câştig necinstit pentru casa lui!” Pentru că nimicise multe popoare, chiar pietrele din zid şi bârnele din acoperişul casei lui aveau să strige (2:9). „Vai de cel care construieşte un oraş prin vărsare de sânge!” Popoarele lui se osteneau doar pentru foc, se oboseau în zadar, a spus Domnul. „Căci Pământul va fi plin de cunoașterea Slavei Domnului, aşa cum fundul mării este acoperit de ape.” (2:12, 14).  „Vai de cel care, în mânia lui, le dă tovarăşilor săi de băut, ca să-i îmbete şi să se uite la goliciunea lor!” Domnul avea să-i dea să bea din paharul aflat în mâna sa dreaptă şi avea să-l acopere cu ruşine în loc de glorie „din cauza vărsării de sânge omenesc şi din cauza violenţei”, căci distrusese Pământul. Ce foloase îi putea aduce un chip cioplit celui ce îl făcuse? Nu erau fără valoare acei dumnezei muţi? (2:15, 17). „Vai de cel care-i spune unei bucăţi de lemn: O, trezeşte-te! şi unei pietre mute: O, scoală-te! Ea va da învăţătură!” În contrast cu aceşti dumnezei fără viaţă, „Domnul este în templul Său sfânt. Tot Pământul să tacă înaintea Lui!” (2:19, 20).

  Domnul în ziua luptei (3:1-19): Prin intermediul unei rugăciuni solemne, Habacuc descrie în termeni plastici acţiunea înfricoşătoare a Domnului. Când a apărut Domnul, „Slava  Lui a acoperit Cerurile, iar Pământul s-a umplut de lauda Lui” (3:3). Strălucirea lui era ca lumina, iar înaintea lui mergea ciuma. El s-a oprit şi a clătinat Pământul, a făcut neamurile să tremure şi munţii eterni să se sfărâme.Domnul călărea asemenea unui războinic viteaz, cu arcul dezgolit, iar carele salvării erau cu El. Munţii s-au zvârcolit şi adâncul de ape s-a tulburat. Soarele şi Luna s-au oprit şi, în timp ce El străbătea Pământul treierând neamurile în mânia Sa, săgeţile Lui alergau ca lumina, iar fulgerul suliţei Lui dădea lumină. El a înaintat pentru a-şi salva poporul şi pe Unsul Său şi pentru a dărâma casa celui rău „până la temelie” (3:13). În această parte a profeției, Habacuc suprapune, probabil, aspecte care caracterizează cele două veniri ale lui Hristos, pe care el le vede, asemenea tuturor profeților Vechiului Testament, ca fiind una singură! Profetul a fost copleşit de această viziune ce arăta forţa acţiunilor din trecut ale Domnului, precum şi a acţiunii prin care va zgudui lumea în viitor. „Am auzit şi mi s-a cutremurat pântecele; la mesajul acela, buzele mi-au tremurat. Mi-a intrat putrezirea în oase şi eram tulburat în starea în care mă aflam. Totuşi, voi aştepta liniştit ziua necazului, care va veni peste popor ca să-l prădeze.” (3:16). Însă, indiferent de timpurile grele care aveau să vină, când nicio floare nu avea să fie în smochin, niciun rod în vie şi nicio turmă în ţarc, Habacuc era hotărât să se bucure în Domnul şi să se înveselească în Dumnezeul salvării lui. El a încheiat cântecul său de bucurie astfel: „Domnul Dumnezeu, este puterea mea dătătoare de viaţă; El îmi va face picioarele ca ale cerboaicelor şi mă va face să umblu pe înălţimile mele” (3:19).

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Recunoscând că profeţia lui Habacuc este de folos ca să înveţe, apostolul Pavel a citat de trei ori din capitolul 2, versetul 4. Când le-a scris creştinilor din Roma, Pavel a subliniat că vestea bună este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea oricui are credinţă şi a adăugat: „Fiindcă prin ea se dezvăluie dreptatea lui Dumnezeu, iar cei ce au credinţă văd aceasta şi li se întăreşte credinţa, după cum este scris: Dar cel drept va trăi prin credinţă”. În Epistola sa către Galateni, Pavel a arătat că binecuvântarea vine prin credinţă: „Este clar că prin Lege nimeni nu este declarat drept înaintea lui Dumnezeu, pentru că cel drept va trăi prin credinţă”. Iar autorul Epistolei către Evrei (Pavel?) a spus că toţi creştinii trebuie să aibă o credinţă vie pentru a-şi păstra sufletul în viaţă şi s-a referit și el la cuvintele pe care i le-a adresat Domnul lui Habacuc. Însă el nu numai că a citat cuvintele lui Habacuc „cel drept al meu va trăi prin credinţă”, ci a şi adăugat ceea ce Septuaginta redă astfel: „Dacă dă înapoi, sufletul Meu nu are plăcere în el”. Apoi, el a făcut un rezumat, spunând: Noi suntem „din aceia care au credinţă spre păstrarea sufletului în viaţă” (Rom. 1:17; Gal. 3:11; Evr. 10:38, 39).  Profeţia lui Habacuc este deosebit de folositoare pentru creştinii de astăzi, care au nevoie de putere. Ea îi învaţă să-şi pună încrederea în Dumnezeu. Ea este, de asemenea, folositoare pentru că îi avertizează pe oameni cu privire la judecăţile lui Dumnezeu. Avertismentul este plin de forţă: Să nu credem că Dumnezeu întârzie să-şi execute judecăţile. Ele se vor „împlini negreşit” (Hab. 2:3). Profeţia despre distrugerea lui Iuda de către Babilon s-a împlinit cu exactitate şi la fel cea despre Babilon, care a fost cucerit de mezi şi perşi în 539 î.H.. Acest avertisment ne stimulează să ne întărim încrederea în cuvintele lui Dumnezeu. Astfel, apostolul Pavel a considerat util să citeze din Habacuc 1:5, folosind redarea din Septuaginta, când i-a avertizat pe iudeii din zilele sale să nu fie lipsiţi de credinţă: „Aveţi grijă . . . să nu vină peste voi ce se spune în Profeţi: Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă! Pieriţi, pentru că fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care n-o veţi crede nicidecum, nici chiar dacă v-ar vorbi cineva despre ea în amănunţime!” (Fap. 13:40, 41). Iudeii necredincioşi n-au ascultat de cuvintele lui Pavel, aşa cum nu crezuseră nici avertismentul lui Iisus cu privire la distrugerea Ierusalimului. Ei au suferit consecinţele necredinţei lor când armatele romane au pustiit Ierusalimul în anul 70 (Luca 19:41-44).  În mod asemănător, profeţia lui Habacuc îi încurajează în prezent pe creştini să rămână tari în credinţă, în timp ce trăiesc într-o lume plină de violenţă. Ea îi ajută să-i înveţe pe alţii şi să răspundă la întrebarea pe care şi-o pun oamenii de pretutindeni: Va aduce Dumnezeu răzbunarea asupra celor răi? Să observăm din nou cuvintele profeţiei: „Continuă s-o aştepţi, căci se va împlini negreşit. Nu va întârzia” (Hab. 2:3). Indiferent ce evenimente tulburătoare ar avea loc pe Pământ, creștinii adevărați îşi amintesc cuvintele lui Habacuc privitoare la acţiunile de răzbunare din trecut ale Domnului: „Ai ieşit ca să-ţi salvezi poporul, ca să-l salvezi pe Unsul Tău” (3:13). Într-adevăr, Domnul este din vremuri străvechi „Sfântul” lor şi „Stânca” lor, care îi va mustra pe cei nedrepţi şi le va da viaţă veșnică celor pe care îi iubeşte. Fie ca toţi cei ce iubesc dreptatea să se bucure de Împărăția Mesianică şi de suveranitatea lui Iisus pe Pământ, spunând: „Eu mă voi bucura în Domnul, mă voi înveseli în Dumnezeul salvării mele. Domnul Dumnezeu, este puterea mea dătătoare de viaţă” (1:12; 3:18, 19).

37.Cartea biblică numărul 36 - Ţefania/Sofonie:

  Scriitorul: Ţefania; locul scrierii: Iuda; data încheierii scrierii: înainte de 648 î.H..

 La începutul domniei lui Iosia, regele lui Iuda (659-629 î.H.), când în ţară era larg răspândită închinarea la Baal, iar „preoţii dumnezeilor străini” erau în fruntea acestei închinări necurate, locuitorii Ierusalimului trebuie să fi rămas surprinşi la auzirea mesajului proclamat de profetul Ţefania. Deşi se pare că era din casa regală a lui Iuda, fiind un urmaş al regelui Ezechia, Ţefania a criticat cu asprime starea deplorabilă a poporului (Ţef. 1:1, 4). El a transmis un mesaj de condamnare. Poporul lui Dumnezeu devenise neascultător. Numai Domnul putea să-l restabilească la închinarea curată şi să-l binecuvânteze, adică „să-i dea un nume şi să facă din el o pricină de laudă printre toate popoarele Pământului” (3:20). Ţefania a arătat că numai prin intervenţie divină putea cineva „să fie ascuns în ziua mâniei Domnului” (2:3). Numele Său, în ebraică Tsefanyáh, este foarte potrivit fiindcă înseamnă „Iah a ascuns (a păstrat cu grijă)”.  Eforturile lui Ţefania au dat rezultate. Regele Iosia, care urcase pe tron la vârsta de opt ani, a început „să cureţe Iuda şi Ierusalimul” în al 12-lea an al domniei sale. El a smuls din rădăcină închinarea falsă, a reparat „casa Domnului” şi a luat măsuri să fie sărbătorit din nou Paştile (2 Cron., cap. 34, 35). Însă reformele regelui Iosia au fost de scurtă durată pentru că cei trei fii ai săi şi nepotul său, care i-au succedat la tron, au făcut „ce este rău în ochii Domnului” (2 Cron. 36:1-12). Toate acestea au constituit o împlinire a cuvintelor lui Ţefania: „Îmi voi îndrepta atenţia asupra prinţilor, asupra fiilor regelui şi asupra . . . celor ce umplu casa stăpânilor lor cu violenţă şi înşelătorie” (Ţef. 1:8, 9). Aşa cum reiese din cele de mai sus, „cuvântul Domnului. . . a venit la Ţefania” cu câtva timp înainte de 648 î.H., al 12-lea an al domniei lui Iosia. Primul verset arată că Ţefania şi-a proclamat mesajul în Iuda. În plus, cunoştinţele sale amănunţite despre locurile şi obiceiurile din Ierusalim demonstrează că profetul locuia chiar în Iuda. Cartea conţine un mesaj dublu: atât de ameninţare, cât şi de mângâiere. În cea mai mare parte, ea se concentrează asupra zilei Domnului, o zi de groază, o zi iminentă, dar prezice în acelaşi timp că Domnul va restabili un popor umil, care se va „refugia la numele Domnului” (1:1, 7-18; 3:12).  Autenticitatea acestei cărţi profetice nu poate fi contestată. Ierusalimul a fost distrus în 607 î.H., la mai bine de 40 de ani după ce Ţefania prezisese acest lucru. Dispunem atât de mărturia istoriei laice, cât şi de dovezile interne ale Bibliei, care atestă că lucrurile s-au petrecut exact cum profeţise Ţefania. La scurt timp după distrugerea Ierusalimului, Ieremia a scris Plângerile. El a descris ororile la care fusese martor ocular şi care îi erau încă vii în minte. O comparaţie a câtorva pasaje biblice confirmă că mesajul lui Ţefania este într-adevăr „inspirat de Dumnezeu”. Ţefania i-a avertizat pe israeliţi că trebuiau să se căiască „înainte să vină asupra lor mânia aprinsă a Domnului”, în timp ce Ieremia, când a spus că „Domnul . . . şi-a vărsat mânia aprinsă”, s-a referit la ceva ce avusese loc deja (Ţef. 2:2; Plâng. 4:11). Ţefania a prezis că Iehova „va aduce necaz asupra oamenilor şi vor umbla ca nişte orbi . . . şi sângele lor va fi vărsat ca ţărâna“ (Ţef. 1:17). Ieremia a vorbit despre aceasta ca despre un fapt împlinit: „Au rătăcit pe străzi ca nişte orbi. S-au pângărit cu sânge” (Plâng. 4:14; compară şi Ţefania 1:13 cu Plângerile 5:2, precum şi Ţefania 2:8, 10 cu Plângerile 1:9, 16 şi 3:61).  Istoria confirmă distrugerea neamurilor păgâne Moab şi Amon, precum şi distrugerea Asiriei şi a capitalei sale, Ninive, exact cum profeţise Ţefania sub îndrumarea lui Dumnezeu. După cum profetul Naum a prezis distrugerea cetăţii Ninive (Naum 1:1; 2:10), tot aşa Ţefania a spus că Domnul „va face din Ninive o întindere pustie, un ţinut arid, ca pustiul” (Ţef. 2:13). Cetatea a fost complet distrusă, astfel că, după aproximativ 200 de ani, istoricul Herodot a scris că Tigrul era „fluviul pe care fusese situată odinioară Ninive”. În jurul anului 150 d.H.., scriitorul grec Lucian consemna că „nicio urmă n-a mai rămas din ea”. Într-un dicţionar biblic (Dicționarul Oxford, ediția din 1988) se spune că armatele invadatoare „au fost ajutate de creşterea neaşteptată a debitului fluviului Tigru, care a dus cu el o mare parte din zidul oraşului, ceea ce a făcut ca oraşul să nu poată fi apărat. . . . Pustiirea a fost completă, astfel că pe timpul grecilor şi al romanilor Ninive ajunsese pur şi simplu un mit. Însă, în toată această perioadă, o parte a oraşului a stat îngropată sub nişte mormane ce păreau grămezi de gunoaie”. În aceeaşi lucrare, la pagina 627, se arată că Moabul a fost distrus, aşa cum fusese profeţit: „Nebucadneţar i-a subjugat pe moabiţi”. Josephus/Iosif Falvius vorbeşte şi el despre subjugarea lui Amon.  Atât moabiţii, cât şi amoniţii au încetat în cele din urmă să mai existe ca popoare. Iudeii au acordat întotdeauna acestei cărţi locul care i se cuvine în canonul Scripturilor inspirate. Declaraţiile pe care le-a rostit Ţefania în numele Domnului au avut o remarcabilă împlinire, spre justificarea suveranităţii lui Dumnezeu.

CONŢINUTUL CĂRŢII ŢEFANIA:

   Ziua Domnului este iminentă (1:1-18): Cartea începe pe un ton de condamnare: „Voi şterge negreşit din existenţă tot ce este pe faţa Pământului, zice Domnul” (1:2). Nimeni nu avea să scape, nici om, nici animal. Închinătorii lui Baal, preoţii dumnezeilor străini, cei ce se închinau pe acoperişuri înaintea Cerurilor, cei ce amestecau închinarea la Dumnezeu cu închinarea la Malcam, cei ce dăduseră înapoi şi nu-l mai urmau pe Domnul, precum şi cei ce nu-l mai căutau, toţi trebuiau să piară. Profetul a poruncit: „Tăceţi înaintea Domnului Dumnezeu, căci ziua Domnului este aproape” (1:7). Domnul Însuşi pregătise o jertfă. Prinţii, oamenii violenţi, oamenii înşelători şi cei indiferenţi, toţi aveau să fie găsiţi. Averea şi bunurile lor aveau să fie distruse. Ziua cea mare a Domnului se apropia! Era „o zi de mânie, o zi de necaz şi de suferinţă, o zi de furtună şi de pustiire, o zi de întuneric şi de negură, o zi de nori şi de beznă adâncă”. Sângele celor ce păcătuiau împotriva Domnului avea să fie vărsat ca ţărâna. „Nici argintul lor, nici aurul lor nu va putea să-i scape în ziua mâniei Domnului.” Focul zelului Său avea să mistuie tot Pământul (1:15, 18). Este clar că se profețește despre a doua venire a lui Hristos, dar asemenea tuturor profeților Vechiului Testament, nici Țefania nu a primit de la Dumnezeu cunoașterea faptului că urmau să fie două veniri ale lui Mesia!!

  Căutaţi-l pe Domnul; neamurile vor fi distruse (2:1-15): Înainte ca acea zi să treacă aşa cum trece pleava, cei umili trebuiau să-l „caute pe Domnul . . . să caute dreptatea, să caute smerenia”, poate că aveau să fie „ascunşi în ziua mâniei Domnului” - posibilă aluzie, este drept foarte vagă, la Răpirea adevăraților credincioși la Cer! (2:3). Domnul continuă să vorbească, anunţând un vai pentru ţara filistenilor, care avea să devină mai târziu „ţinutul rămăşiţei casei lui Iuda”. Moabul şi Amonul, care erau pline de mândrie, aveau să fie pustiite ca Sodoma şi Gomora „fiindcă batjocoriseră poporul  Domnului oștirilor, se îngâmfaseră şi îl ameninţaseră”. Dumnezeii lor aveau să piară împreună cu ei (2:7, 10). „Sabia” Domnului avea să-i străpungă şi pe etiopieni. Dar ce avea să se întâmple în nord, cu Asiria şi capitala ei, Ninive? Ea avea să ajungă un pustiu arid şi un culcuş pentru animale sălbatice, da, „o pricină de uimire”, astfel încât „toţi cei ce aveau să treacă pe lângă ea aveau să fluiere” uluiţi (2:12, 15).

 Ierusalimul răzvrătit este tras la răspundere; rămăşiţa umilă este binecuvântată (3:1-20): Dar era vai şi de Ierusalim, oraşul răzvrătit şi asupritor! Prinţii lui, „nişte lei care răcneau”, şi profeţii lui, nişte „trădători”, nu-şi puseseră încrederea în Domnul Dumnezeul lor. El avea să-i tragă la răspundere. Oare aveau să se teamă locuitorii lui de Domnul şi să accepte disciplinarea? Nu, deoarece ei „se grăbiseră să facă tot ce era rău” (3:3, 4, 7). Hotărârea judecătorească a lui Dumnezeu era să strângă neamurile şi să verse peste ele toată mânia Sa aprinsă. Tot Pământul avea să fie mistuit de focul zelului Său. Dar Domnul face o promisiune minunată! El avea să le dea „popoarelor o limbă pură, pentru ca toate să cheme numele Domnului, ca să-i slujească umăr la umăr” (3:9). Cei ce se bucurau plini de trufie aveau să fie distruşi, dar o rămăşiţă umilă, care acţiona cu dreptate, avea să găsească refugiu în numele Domnului. Strigăte de bucurie, de jubilare, de veselie şi de exultare au izbucnit în Sion, fiindcă Domnul, Regele lui Israel, era în mijlocul lor. Nu era momentul să le fie teamă sau să le slăbească mâinile, deoarece Domnul, în iubirea şi bucuria Sa, avea să-i salveze şi să se bucure pentru ei. „Căci vă voi da un nume şi voi face din voi o laudă printre toate popoarele Pământului când sub ochii voştri îi voi aduce înapoi pe captivii voştri, spune Domnul.” (3:20). Profeția se va împlini deplin numai după Armaghedon! Supraviețuitorii, închinători ai Domnului, vor avea „limba/cugetul pură” a închinării la Dumnezeul adevărat în tipul Mileniului!

DE CE ESTE DE FOLOS:

   Regele Iosia a dat ascultare mesajului de avertizare rostit de Ţefania şi a tras mari foloase. El a început o importantă campanie de reforme religioase. Astfel a fost scoasă la lumină Cartea Legii, care se pierduse când casa Domnului fusese lăsată în paragină. Iosia a fost profund mâhnit auzind despre consecinţele neascultării, care i-au fost citite din această carte, ceea ce confirma, prin intermediul unui alt martor, Moise, lucrurile profeţite de Ţefania. Iosia s-a umilit înaintea lui Dumnezeu, iar Domnul i-a promis că distrugerea ce fusese prezisă nu avea să vină în zilele sale (Deut., cap. 28-30; 2 Regi 22:8-20). Ţara a fost cruţată de dezastru! Dar nu pentru mult timp, deoarece fiii lui Iosia n-au urmat exemplul său bun. Însă pentru Iosia şi pentru poporul său s-a dovedit, într-adevăr, de mare folos faptul că au dat atenţie „cuvântului Domnului, care a venit la Ţefania” (Ţef. 1:1).  În celebra sa Predică de pe munte, Iisus a confirmat că Ţefania a fost un profet adevărat. Iisus a rostit aici cuvinte care se aseamănă în mod izbitor cu sfatul dat de Ţefania în capitolul 2, versetul 3: „Căutaţi-l pe Domnul, voi, toţi cei smeriţi de pe Pământ . . . . Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia”. Îndemnul lui Iisus a fost: „Căutaţi mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Sa” (Mat. 6:33). Cei ce caută mai întâi Împărăția lui Dumnezeu trebuie să se păzească de indiferenţă. Cu privire la aceasta a avertizat şi Ţefania când a vorbit despre „cei care dau înapoi şi nu-l urmează pe Domnul, care nu-l caută pe Domnul şi nu-l întreabă” şi care „zic în inima lor: Domnul nu va face nici bine, nici rău.” (Ţef. 1:6, 12). În Epistola către Evrei, autorul vorbeşte şi el despre o viitoare zi de judecată şi îi avertizează pe creştini să nu dea înapoi. El adaugă: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre distrugere, ci din aceia care au credinţă spre păstrarea sufletului în viaţă.” (Evr. 10:30, 37-39). Profetul nu li se adresează celor ce se dau bătuţi, nici celor lipsiţi de apreciere, ci oamenilor care îl caută pe Domnul cu umilinţă, cu stăruinţă şi cu credinţă, când zice: „Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului”. De ce se spune „poate”? Deoarece salvarea finală depinde de modul de a acţiona al fiecăruia (Mat. 24:13). De asemenea, acest lucru ne aminteşte că nu putem abuza de îndurarea lui Dumnezeu! Profeţia lui Ţefania nu lasă nicio urmă de îndoială cu privire la faptul că ziua aceea se va abate fără veste asupra celor ce nu se aşteaptă să vină (Ţef. 2:3;1:14, 15; 3:8).  Iată, aşadar, un mesaj care anunţă distrugerea pentru cei ce păcătuiesc împotriva Domnului, dar promite bogate binecuvântări pentru cei ce îl „caută pe Domnul” şi se căiesc. Aceste persoane pline de căinţă pot prinde curaj, căci Ţefania spune: „Domnul, Regele/Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău”. Nu este timpul ca Sionului să-i fie teamă sau să-i slăbească mâinile şi să devină inactiv. Este timpul ca el să-şi pună încrederea în Domnul. „Fiindcă este Puternic, El va salva. Se va bucura pentru tine, va fi plin de iubire. Se va bucura de tine cu strigăte de fericire.” De asemenea, fericiţi sunt cei ce „caută mai întâi Împărăția Sa”, în timp ce aşteaptă ocrotirea Sa iubitoare şi binecuvântarea Sa eternă! (3:15-17).