SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A TREISPREZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A TREISPREZECEA.

27.Cartea biblică numărul 26 - Ezechiel:

  Scriitorul: Ezechiel/Iezechiel; locul scrierii: Babilon; data încheierii scrierii: aprox. 591 î.H.; perioada la care se referă: 613-aprox. 591 î.H..

  În anul 617 î.H., Ioiachin, regele lui Iuda, a capitulat şi a lăsat Ierusalimul în mâinile lui Nebucadneţar, care a dus în Babilon elita ţării, precum şi tezaurele casei Domnului şi ale casei regale. Printre captivi s-au aflat familia regală şi prinţii, bărbaţii puternici şi viteji, meşteşugarii şi constructorii, precum şi Ezechiel, fiul preotului Buzi (2 Regi 24:11-17; Ezec. 1:1-3). Cu inimile pline de mâhnire, exilaţii israeliţi au lăsat în urma lor o ţară cu dealuri, cu izvoare şi cu văi şi au ajuns după o călătorie obositoare într-o ţară în care, cât vedeai cu ochii, era numai câmpie. Acum locuiau în apropierea râului Chebar, într-un imperiu puternic, printre oameni care aveau alte obiceiuri şi care practicau o închinare păgână. Nebucadneţar le-a permis israeliţilor să aibă case, să ţină servitori şi să se ocupe de afaceri (Ezec. 8:1; Ier. 29:5-7; Ezra 2:65). Dacă erau harnici, puteau să prospere. Aveau ei să cadă în capcana religiei babiloniene şi a materialismului? Aveau să se răzvrătească în continuare împotriva Domnului? Aveau să accepte exilul ca o disciplinare din partea Sa? În ţara în care erau exilaţi, israeliţii urmau să se confrunte cu noi încercări. În anii critici care au precedat distrugerea Ierusalimului, nici Dumnezeu, nici israeliţii n-au fost lipsiţi de serviciile unui profet. Ieremia se afla în Ierusalim, Daniel era la curtea regală din Babilon, iar profetul Ezechiel a fost trimis la iudeii exilaţi în Babilon. Ezechiel a fost atât preot, cât şi profet, privilegiu de care s-a bucurat şi Ieremia, iar mai târziu Zaharia (Ezec. 1:3). În cartea care îi poartă numele, despre Ezechiel se spune de peste 90 de ori că este „fiu al omului”. Acest aspect este demn de luat în seamă când studiem profeţia sa, întrucât în Noul Testament şi Iisus este numit de aproape 80 de ori „Fiul omului” (Ezec. 2:1; Mat. 8:20). Numele profetului, Ezechiel (în ebraică, Yechezqél), înseamnă „Dumnezeu întăreşte”. Ezechiel a primit de la Domnul misiunea de profet în al cincilea an de exil al lui Ioiachin, în 613 î.H.. Despre el citim că în al 27-lea an de exil, adică după 22 de ani, încă îşi desfăşura activitatea (Ezec. 1:1, 2; 29:17). A fost căsătorit, dar soţia sa a murit în ziua când Nebucadneţar a început ultimul asediu împotriva Ierusalimului (24:2, 18). Nu cunoaştem nici data, nici împrejurările în care a murit Ezechiel.  Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că Ezechiel este scriitorul cărţii care îi poartă numele şi că aceasta ocupă un loc legitim în canonul Scripturii. Cartea a fost inclusă în canon în zilele lui Ezra şi apare în cataloagele de la începutul erei creştine, inclusiv în canonul lui Origene. Autenticitatea cărţii este confirmată şi de asemănarea izbitoare dintre simbolismul ei şi cel al cărţilor Ieremia şi Apocalipsa (Ezec. 24:2-12 - Ier. 1:13-15; Ezec. 23:1-49 - Ier. 3:6-11; Ezec. 18:2-4 - Ier. 31:29, 30; Ezec. 1:5, 10 - Apoc. 4:6, 7; Ezec. 5:17 - Apoc. 6:8; Ezec. 9:4 - Apoc. 7:3; Ezec. 2:9; 3:1 - Apoc. 10:2, 8-10;Ezec. 23:22, 25, 26 - Apoc. 17:16; 18:8; Ezec. 27:30, 36 - Apoc. 18:9, 17-19; Ezec. 37:27- Apoc. 21:3; Ezec. 48:30-34 - Apoc. 21:12, 13; Ezec. 47:1, 7, 12 -- Apoc. 22:1, 2).  O altă dovadă a autenticităţii acestei cărţi o constituie remarcabila împlinire a profeţiilor rostite împotriva neamurilor vecine, cum ar fi Tirul, Egiptul şi Edomul. De exemplu, Ezechiel a profeţit că Tirul avea să fie devastat, iar lucrul acesta s-a împlinit parţial când Nebucadneţar a cucerit oraşul după un asediu de 13 ani (Ezec. 26:2-21). Acest conflict n-a însemnat sfârşitul definitiv al Tirului, totuşi, potrivit judecăţii Domnului, oraşul trebuia distrus complet. Prin intermediul lui Ezechiel, Domnul a prezis: „Eu voi răzui ţărâna de pe el şi voi face din el o stâncă golaşă şi lucioasă. . . . Îţi vor arunca în mijlocul apei pietrele, lemnele şi ţărâna” (26:4, 12). Toate acestea s-au împlinit după mai bine de 250 de ani, când Alexandru cel Mare a atacat Tirul insular. Soldaţii lui Alexandru „au răzuit” toate dărâmăturile oraşului continental, care zăcea în ruină, şi le-au aruncat în mare, făcând un dig de 800 de metri până la oraşul insular. Apoi, în 332 î.H., cu ajutorul unor lucrări de asediu complexe, au escaladat zidurile înalte de 46 de metri şi au cucerit oraşul. Mii de oameni au fost ucişi şi mult mai mulţi au fost vânduţi ca sclavi. Aşa cum a profeţit Ezechiel în continuare, Tirul a devenit „o stâncă golaşă şi lucioasă, un loc de uscat năvoadele” (26:14). De cealaltă parte a Ţării Promise, au fost nimiciţi şi trădătorii edomiţi, împlinindu-se astfel ceea ce profeţise Ezechiel (25:12, 13; 35:2-9). Bineînţeles, şi profeţiile lui Ezechiel privitoare la distrugerea Ierusalimului şi la restabilirea Israelului s-au dovedit exacte (17:12-21;36:7-14). În primii ani ai carierei sale de profet, Ezechiel a anunţat judecăţile sigure ale lui Dumnezeu împotriva Ierusalimului infidel şi i-a avertizat pe exilaţi cu privire la idolatrie (14:1-8; 17:12-21). Captivii iudei n-au arătat în niciun fel că se căiau sincer. Bărbaţii cu răspundere îşi făcuseră un obicei din a se consulta cu Ezechiel, dar nu dădeau atenţie mesajelor transmise de profet din partea Domnului. Ei au continuat să practice idolatria şi să se implice în materialism. Pierderea templului, a oraşului sfânt şi a dinastiei lor regale a fost o mare lovitură pentru ei, totuşi numai câţiva s-au simţit îndemnaţi să manifeste umilinţă şi căinţă (Ps. 137:1-9 - T.M.). Profeţiile de mai târziu ale lui Ezechiel s-au concentrat asupra speranţei restabilirii. De asemenea, ele au condamnat popoarele cu care era vecină Iuda fiindcă se bucuraseră de căderea ei. Prin umilirea acestor neamuri şi prin restabilirea Israelului, Domnul avea să se sfinţească înaintea ochilor lor. Pe scurt, scopul captivităţii şi al restabilirii Israelului era ca „iudeii şi neamurile să ştie cu siguranţă că El este Domnul” (Ezec. 39:7, 22). Sfinţirea numelui Domnului este scoasă în evidenţă în toată cartea, expresia „veţi (sau vor) şti cu siguranţă că eu sunt Domnul” apărând de peste 60 de ori.

CONŢINUTUL CĂRŢII EZECHIEL:

 

   În carte se pot distinge în mod firesc trei părţi. Prima parte, de la capitolul 1 la 24, conţine avertismente cu privire la distrugerea sigură a Ierusalimului. A doua parte, de la capitolul 25 la 32, conţine profeţii referitoare la condamnarea mai multor neamuri păgâne. Ultima parte, de la capitolul 33 la 48, cuprinde profeţii despre restabilire, culminând cu viziunea despre un nou templu şi un nou oraş sfânt. Majoritatea profeţiilor sunt prezentate în ordine cronologică şi tematică.

  Domnul îi încredinţează lui Ezechiel misiunea de străjer (1:1-3:27): În prima sa viziune, primită în 613 î.H., Ezechiel a văzut un vânt puternic care venea dinspre nord cu un nor mare şi un foc scânteietor. Din mijlocul focului au ieşit patru creaturi vii înaripate, fiecare având o faţă de om, una de leu, una de taur şi una de acvilă. La înfăţişare, ele erau asemenea cărbunilor ce ard în foc. Lângă fiecare creatură era o roată înfricoşător de mare, ce părea a fi în mijlocul altei roţi, iar obezile lor erau pline de ochi. Ele se deplasau în mod unit în orice direcţie. Deasupra capetelor creaturilor vii era ceva asemănător unei întinderi, iar deasupra întinderii era un tron pe care se afla ceva ce „arăta ca Slava Domnului” (1:28). Ezechiel s-a prosternat, dar D0mnul i-a zis: „Fiu al omului, ridică-te”. Apoi, El i-a încredinţat misiunea de profet pentru Israel şi pentru neamurile rebele din jur, indiferent că aveau să asculte sau nu. Cel puţin trebuiau să ştie că în mijlocul lor fusese un profet al Domnului. El i-a dat lui Ezechiel să mănânce un sul de carte, care a devenit dulce ca mierea în gura lui. Domnul i-a zis: „Fiu al omului, te-am făcut străjer pentru casa lui Israel” (2:1; 3:17). Ezechiel trebuia să transmită cu fidelitate avertismentul, în caz contrar ar fi murit.

  Reprezentarea asedierii Ierusalimului (4:1-7:27): Domnul i-a spus lui Ezechiel să graveze pe o cărămidă o schiţă a Ierusalimului. Ca semn pentru israeliţi, el trebuia să reprezinte o scenă în care oraşul era asediat. Pentru ca israeliţii să înţeleagă bine ce voia el să spună, profetul trebuia să stea culcat în faţa cărămizii 390 de zile pe partea stângă şi 40 de zile pe partea dreaptă, în tot acest timp hrana sa fiind foarte sărăcăcioasă. Ezechiel a făcut tot ce i se spusese, aşa cum reiese din rugămintea stăruitoare pe care i-a făcut-o Domnului de a i se permite să folosească alt combustibil pentru a-şi coace pâinea (4:9-15). Apoi, pentru a ilustra sfârşitul tragic al asediului, Domnul i-a cerut lui Ezechiel să-şi radă capul şi barba. O treime din păr trebuia arsă, o treime trebuia făcută bucăţi cu sabia, iar o treime trebuia împrăştiată în vânt. Prin urmare, la sfârşitul asediului, unii locuitori ai Ierusalimului aveau să moară din cauza foametei, a ciumei şi a sabiei, iar restul aveau să fie împrăştiaţi printer popoare. Dumnezeu avea să devasteze oraşul. De ce? Deoarece îl mâniaseră cu idolatria lor depravată şi detestabilă. Bogăţia nu avea să le aducă scăpare. În ziua mâniei Domnului, locuitorii Ierusalimului aveau să-şi arunce argintul pe străzi „şi aveau să ştie cu siguranţă că El este Domnul” (7:27).

   Viziunea lui Ezechiel cu Ierusalimul apostat (8:1-11:25): Apoi, în 612 î.H., Ezechiel a fost dus într-o viziune în îndepărtatul Ierusalim, unde a văzut lucrurile detestabile care se petreceau în templul Domnului. În curte se afla un simbol dezgustător, care stârnea gelozia Domnului. Făcând o spărtură în zid, Ezechiel a văzut 70 de bărbaţi dintre bătrâni, care se închinau înaintea unor sculpturi de pe zid ce înfăţişau fiare respingătoare şi idoli de baligă. Ei se justificau, zicând: „Domnul nu ne vede. Domnul a părăsit ţara" (8:12). La poarta dinspre nord, femeile îl plângeau pe dumnezeul păgân Tamuz. Dar aceasta nu era totul! Chiar la intrarea templului, 25 de bărbaţi stăteau cu spatele la templu şi aduceau închinare soarelui. Ei îl înjoseau pe Domnul în faţă, de aceea El avea să acţioneze în mod sigur cu furie! Apoi au apărut şase bărbaţi cu arme de distrugere în mână! În mijlocul lor se afla un al şaptelea bărbat, îmbrăcat în pânză de in şi având o călimară de secretar. Dumnezeu i-a spus bărbatului îmbrăcat în pânză de in să treacă prin mijlocul oraşului şi să facă un semn pe fruntea oamenilor care suspinau şi gemeau din cauza lucrurilor detestabile care se comiteau în mijlocul lui. După aceea le-a spus celor şase bărbaţi să meargă şi să-i ucidă pe toţi cei care nu aveau semnul, „pe bătrân, pe tânăr, pe fecioară, pe copil şi pe femeie”. Ei au făcut întocmai, începând cu bătrânii care erau înaintea casei. Bărbatul îmbrăcat în pânză de in a spus: „Am făcut aşa cum mi-ai poruncit” (9:6, 11). Ezechiel a văzut din nou Slava Domnului ridicându-se de deasupra heruvimilor. Un heruvim a scos cărbuni aprinşi dintre roţile învârtitoare, iar bărbatul îmbrăcat în pânză de in i-a luat şi i-a împrăştiat peste oraş. Domnul a promis că îi va aduna iarăşi pe cei împrăştiaţi ai lui Israel şi le va da un duh nou. Dar ce avea să se întâmple cu închinătorii falşi şi răi din Ierusalim? „Voi întoarce calea lor asupra capului lor”, au fost cuvintele Domnului (11:21). Slava Domnului s-a văzut înălţându-se de deasupra oraşului, iar Ezechiel a început să le spună exilaţilor viziunea.

  Alte profeţii făcute în Babilon cu privire la Ierusalim (12:1-19:14): Ezechiel a interpretat apoi un rol într-o altă reprezentare simbolică. În timpul zilei, şi-a scos din casă bagajul pentru exil, iar noaptea a trecut cu faţa acoperită printr-o spărtură făcută în zid (probabil în zidul locuinţei sale). El a explicat că acesta era un semn prevestitor: „Se vor duce în exil, în captivitate” (12:11). Profeţii lui Israel erau nişte profeţi fără minte, care umblau potrivit spiritului lor! Ei strigau: „Este pace!”, când nu era pace (13:10). Chiar dacă Noe, Daniel şi Iov ar fi fost în Ierusalim, aceştia n-ar fi putut scăpa niciun suflet, ci numai pe ei înşişi. Cetatea era ca o viţă-de-vie fără nicio valoare. Lemnul ei nu era bun nici pentru pari, nici pentru ţăruşi! Ea avea să fie arsă la cele două capete, iar mijlocul avea să-i fie făcut scrum, fiindcă nu era bună de nimic. Cât de infidelă şi de lipsită de valoare devenise cetatea Ierusalim! Se născuse în ţara canaaniţilor, dar Domnul a ridicat-o de jos ca pe un prunc abandonat, a crescut-o şi a încheiat cu ea un legământ de căsătorie. A făcut-o frumoasă, „demnă de a fi un regat” (16:13). Însă ea a ajuns o prostituată, s-a îndreptat spre neamurile  care treceau pe lângă ea, s-a închinat la chipurile lor şi şi-a trecut fiii prin foc. Sfârşitul ei avea să fie nimicirea prin mâna aceloraşi neamuri, amanţii ei. Ea era mai rea decât surorile ei, Sodoma şi Samaria. Cu toate acestea Domnul, Dumnezeul cel îndurător, avea să facă ispăşire pentru ea şi s-o restabilească potrivit legământului Său.  Dumnezeu i-a spus profetului o ghicitoare, după care i-a explicat-o. Aceasta ilustra cât de zadarnică era încercarea Ierusalimului de a primi ajutor din partea Egiptului. O acvilă mare (Nebucadneţar) a venit şi a smuls vârful (Ioiachin) unui cedru semeţ, l-a dus în Babilon şi a plantat în locul lui o viţă-de-vie (Zedechia). Viţa-de-vie şi-a îndreptat ramurile spre altă acvilă (Egiptul), dar avea să reuşească? Ea urma să fie smulsă din rădăcini! Domnul Însuşi avea să ia un lăstar fraged din vârful semeţ al cedrului şi să-l planteze pe un munte înalt şi semeţ. Acolo avea să crească şi să devină un cedru măreţ, în care aveau să locuiască „păsări de tot felul”. Toţi aveau să ştie cu siguranţă că Domnul a făcut lucrul acesta (17:23, 24).  Dumnezeu i-a mustrat pe iudeii exilaţi pentru că spuneau proverbul: „Părinţii mănâncă aguridă, iar fiilor li se strepezesc dinţii”, dar nu avea să mai fie aşa, ci „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (18:2, 4). Cel drept va trăi. Domnul nu-şi găseşte plăcerea în moartea celui rău, ci doreşte ca acesta să se întoarcă de la căile lui rele şi să trăiască. Cât despre regii lui Iuda, aceştia aveau să fie prinşi ca nişte lei puternici şi duşi în Egipt şi în Babilon. Nu avea să li se mai audă „glasul pe munţii lui Israel” (19:9).

  Condamnarea Ierusalimului (20:1-23:49): Era anul 611 î.H.. Bătrânii din mijlocul exilaţilor au venit din nou la Ezechiel ca să-l întrebe pe Domnul. De data aceasta, profetul a făcut o retrospectivă a lungii perioade de răzvrătire şi de închinare depravată la idoli a Israelului şi i-a avertizat că Domnul va chema sabia pentru a executa judecata împotriva neamului şi va face din Ierusalim „o ruină, o ruină, o ruină”. Exista însă o speranţă glorioasă. Domnul avea să păstreze regalitatea („coroana”) până la venirea celui ce deţinea „dreptul legal” şi lui avea să i-o dea (21:26, 27). Ezechiel a amintit lucrurile detestabile comise în Ierusalim, „oraşul vinovat de sânge”. Casa lui Israel devenise „ca zgura”. Ea urma să fie adunată în Ierusalim şi topită ca într-un cuptor (22:2, 18). Infidelitatea Samariei (Israel) şi a lui Iuda a fost ilustrată prin exemplul a două surori. Samaria, sau Ohola, se prostituase cu asirienii şi fusese nimicită de amanţii ei. Iuda, sau Oholiba, nu a tras nicio învăţătură, ci a făcut şi mai rău, prostituându-se mai întâi cu Asiria, apoi cu Babilonul. Ea avea să fie nimicită cu desăvârşire. Dumnezeu a spus iarăşi: „Şi veţi şti cu siguranţă că Eu sunt Domnul Dumnezeu” (23:49).

  Începe asediul final al Ierusalimului (24:1-27): În anul 609 î.H., Domnul l-a anunţat pe Ezechiel că în acea zi, care era a zecea zi din luna a zecea, regele Babilonului a asediat Ierusalimul. El a comparat oraşul împrejmuit cu ziduri cu un cazan, iar pe oamenii cei mai aleşi cu carnea din el. Trebuia aprins focul. Trebuiau să fiarbă toate necurăţiile Ierusalimului şi idolatria dezgustătoare a acestuia. În aceeaşi zi a murit şi soţia lui Ezechiel, dar, ascultând de porunca Domnului, profetul n-a jelit-o. Acesta era un semn că poporul nu trebuia să jelească distrugerea Ierusalimului, fiindcă aceasta era o judecată de la Domnul, iar ei trebuiau să ştie cine este Dumnezeu. El avea să trimită pe unul „care a scăpat” să anunţe distrugerea „splendorii care-i făcea să exulte”. Până la sosirea acestuia, Ezechiel nu trebuia să le mai vorbească exilaţilor (24:25).

  Profeţii rostite împotriva neamurilor (25:1-32:32):Domnul prezice că neamurile din jur aveau să se bucure de căderea Ierusalimului şi să se folosească de această ocazie pentru a-şi bate joc de Dumnezeul lui Iuda. Dar nu aveau să rămână nepedepsite! Amonul urma să fie dat în stăpânirea fiilor Răsăritului, la fel şi Moabul. Edomul urma să fie transformat într-un loc pustiu şi o mare răzbunare avea să fie adusă asupra filistenilor. Potrivit cuvintelor Domnului, toţi „aveau să ştie cu siguranţă că El este Domnul, când avea să aducă răzbunarea lui asupra lor” (25:17). Cu privire la Tir s-a făcut o menţiune specială. Mândru de comerţul său înfloritor, el era ca o corabie frumoasă în mijlocul mărilor, dar nu după mult timp avea să zacă sfărâmată în adâncul apelor. „Sunt un dumnezeu”, se lăuda conducătorul Tirului (28:9). Dumnezeu l-a pus pe profetul său să înalţe un cântec de jale cu privire la regele Tirului: Ca un frumos heruvim uns, el se afla în Eden, grădina lui Dumnezeu. Dar Domnul avea să-l alunge de pe muntele Său fiindcă se profanase, iar un foc ieşit din mijlocul lui avea să-l mistuie. Domnul a spus că va fi sfinţit şi când va aduce nimicirea asupra dispreţuitorului Sidon. Regele Tirului preînchipuie pe Satan și căderea acestuia! Domnul i-a spus apoi lui Ezechiel să-şi îndrepte faţa împotriva Egiptului şi a faraonului şi să profeţească împotriva lor. „Nilul este al meu, eu mi l-am făcut”, se lăuda faraonul (29:3). Faraonul şi egiptenii care credeau în el aveau să ştie şi ei că Domnul este Dumnezeu. Ei urmau să înveţe această lecţie când ţara lor avea să fie devastată 40 de ani. Ezechiel a introdus aici unele detalii care i-au fost dezvăluite de fapt mai târziu, în 591 î.H., şi anume că Dumnezeu avea să-i dea Egiptul lui Nebucadneţar drept răsplată pentru lucrarea îndeplinită împotriva Tirului. (Nebucadneţar luase foarte puţină pradă din Tir, fiindcă tirienii se refugiaseră cu cea mai mare parte a bogăţiilor lor în oraşul insular.) Într-un cântec de jale, Ezechiel a dezvăluit că Nebucadneţar avea să jefuiască mândria Egiptului. Atunci „aveau să ştie cu siguranţă că El esta Domnul” (32:15).

 Un străjer pentru exilaţi; este prezisă restabilirea (33:1-37:28): Domnul a analizat din nou împreună cu Ezechiel responsabilitatea pe care acesta o avea ca străjer. Poporul spunea: „Calea Domnului nu este dreaptă”. De aceea, Ezechiel trebuia să-i facă să înţeleagă cât de mult greşeau (33:17). Era anul 607 î.H., a cincea zi din luna a zecea. Un om care a scăpat din Ierusalim a venit şi i-a spus profetului: „Oraşul a fost distrus!” (33:21). Ezechiel, care avea din nou libertatea să le vorbească exilaţilor, le-a spus că orice gând de a salva Iuda era zadarnic. Deşi au venit la Ezechiel să audă cuvântul Domnului, pentru ei profetul era ca un om care cântă cântece de dragoste, ca un om cu voce frumoasă şi care cântă bine la un instrument cu coarde. Ei nu au ascultat. Când însă toate acestea urmau să se împlinească, ei aveau să ştie cu siguranţă că în mijlocul lor fusese un profet. Ezechiel i-a mustrat pe păstorii falşi care abandonaseră turma şi se păşteau pe ei înşişi. Domnul, Păstorul cel bun, urma să adune oile împrăştiate şi să le ducă la o păşune grasă pe munţii lui Israel. Acolo avea să ridice peste ele un singur păstor, „da, pe slujitorul său David” (34:23). Domnul Însuşi avea să fie Dumnezeul lor. El urma să încheie un legământ de pace şi să toarne peste ele ploi de binecuvântare.  Apoi, Ezechiel a profeţit din nou pustiirea muntelui Seir (Edom). Însă locurile devastate ale Israelului urmau să fie rezidite, deoarece Domnul avea compasiune pentru Sfântul Său Nume, ca să-l sfinţească înaintea neamurilor. El urma să le dea israeliţilor o inimă nouă şi un duh nou, iar ţara lor avea să devină „ca grădina Edenului” (36:35). Ezechiel a avut apoi o viziune despre Israel, reprezentat printr-o vale cu oase uscate, şi a profeţit despre aceste oase. În mod miraculos, ele au început să aibă din nou carne, suflare şi viaţă. În acelaşi fel, Domnul avea să deschidă mormintele captivităţii din Babilon şi să restabilească Israelul în ţara sa. Ezechiel a luat două toiege, care reprezentau cele două case ale lui Israel: Iuda şi Efraim. În mâna sa ele au devenit un singur toiag. Astfel, când Domnul urma să restabilească Israelul, cele două case aveau să fie unite printr-un legământ de pace sub conducerea slujitorului său „David” (37:24). Profeția se referă și la restabilirea Israelului după 1948 și are, de asemenea, și un înțeles  mai profund - referindu-se la Împărăția Milenară când David, readus la viață, va împărăți din Ierusalim alături de Iisus!

   Atacul lui Gog din Magog împotriva Israelului restabilit (38:1-39:29): Atunci va urma o nouă invazie, din altă direcţie! Stârnit de pacea şi prosperitatea poporului restabilit al Domnului, Gog din Magog va dezlănţui un atac plin de cruzime. El se va năpusti pentru a înghiţi acest popor. În ziua aceea însă, Domnul se va ridica în focul furiei Sale. El va face ca sabia fiecăruia să se îndrepte împotriva fratelui său şi va aduce peste ei ciumă şi sânge, ploaie năprasnică şi grindină, foc şi sulf. Ei vor cădea, dar vor şti că Domnul este „Sfântul din Israel” (39:7). Apoi, poporul Său va face foc cu armele de război sfărâmate ale duşmanilor, ale căror oase le va îngropa în „Valea Mulţimii lui Gog” (39:11). Păsările şi fiarele care se hrănesc cu stârvuri vor devora carnea celor ucişi şi le vor bea sângele. După aceea, Israelul va locui în siguranţă şi nimeni nu-l va mai face să tremure, iar Domnul va turna peste el Duhul Sfânt. Este zugrăvit, mai mult ca sigur, încercarea finală a dușmanilor Israelului de-al distruge definitiv! Este vorba de ultimul atac înainte de a doua venire a lui Iisus care va inaugura Mileniul!

     Viziunea lui Ezechiel despre templu (40:1-48:35): Era anul 593 î.H., al 14-lea an de la distrugerea templului lui Solomon, iar exilaţii penitenţi aveau nevoie de încurajare şi de speranţă. Într-o viziune, Domnul l-a dus pe Ezechiel în ţara lui Israel şi l-a aşezat pe un munte foarte înalt. În viziune, profetul a văzut un templu şi „o construcţie asemănătoare unui oraş, spre sud”. Un înger i-a poruncit: „Spune casei lui Israel tot ce vezi” (40:2, 4). Apoi, el i-a arătat cu lux de amănunte lui Ezechiel templul şi curţile, măsurând zidurile, porţile, încăperile de gardă, sălile de mese şi templul însuşi, cu cele două încăperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Apoi l-a dus pe Ezechiel la poarta de la est. „Şi iată că Slava Dumnezeului lui Israel venea dinspre est, iar glasul Lui era ca vuietul unor ape mari; şi Pământul a strălucit de Slava Lui.” (43:2) Îngerul i-a dat lui Ezechiel toate instrucţiunile cu privire la Casă (sau templu), cu privire la altar şi la jertfele de pe el, cu privire la drepturile şi îndatoririle preoţilor, ale leviţilor şi ale căpeteniei şi cu privire la împărţirea ţării. În această viziune este descris Templul Milenar! Îngerul l-a adus înapoi pe Ezechiel la intrarea Casei, unde profetul a văzut ieşind apă de sub pragul Casei, dinspre est, pe la sud de altar. La început, apa a fost doar un pârâiaş, însă a devenit din ce în ce mai mare, ajungând un torent, care s-a vărsat apoi în Marea Moartă. Aici, peştii au primit viaţă, iar pescuitul a devenit o ocupaţie prosperă. De-o parte şi de alta a torentului au crescut pomi care serveau pentru hrana şi vindecarea oamenilor. În viziune au fost arătate apoi moştenirile celor 12 triburi, fără ca locuitorul străin şi căpetenia să fie trecuţi cu vederea, şi a fost descris oraşul sfânt, aflat spre sud, şi cele 12 porţi, ale căror nume erau după numele triburilor. Oraşul va purta un nume glorios: „Domnul  Însuşi este acolo” (48:35).

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Judecăţile Domnului, viziunile şi promisiunile sale au fost prezentate cu fidelitate de Ezechiel iudeilor exilaţi. Deşi mulţi şi-au bătut joc de profet şi l-au ridiculizat, unii au crezut. Aceştia au tras mari foloase. Ei au fost întăriţi de promisiunile despre restabilire. Spre deosebire de alte neamuri duse în captivitate, ei şi-au păstrat identitatea lor de neam, iar Domnul a restabilit o rămăşiţă în 537 î.H., aşa cum promisese (Ezec. 28:25, 26; 39:21-28; Ezra 2:1; 3:1). Ei au reconstruit casa Domnului şi au restabilit în ţară închinarea adevărată. Această restabilire este un tipar pentru refacerea definitivă, dinainte de Mileniu, a lui Israel!  Principiile enunţate în cartea Ezechiel sunt de mare valoare şi pentru noi astăzi. Apostazia şi idolatria, asociate cu răzvrătirea, atrag dezaprobarea Domnului (Ezec. 6:1-7; 12:2-4, 11-16). Fiecare va răspunde pentru propriul păcat, dar Dumnezeu îl va ierta pe cel ce se întoarce de la conduita lui greşită. Acestuia i se va arăta îndurare şi va trăi (18:20-22). Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie străjeri fideli, asemenea lui Ezechiel, chiar şi atunci când primesc însărcinări dificile sau sunt ridiculizaţi şi batjocoriţi. Nu trebuie să lăsăm ca oamenii răi să moară fără să fie avertizaţi, pentru ca sângele lor să nu fie asupra capului nostru (3:17; 33:1-9). Păstorii poporului cerștin al lui Dumnezeu au dificila responsabilitate de a se îngriji de turmă (34:2-10).  Cartea Ezechiel se remarcă prin profeţiile ei mesianice. Mesia este numit „cel ce are dreptul legal” la tronul lui David şi cel căruia trebuie să-i fie dat acesta. De două ori, Mesia este numit „slujitorul meu David”. De asemenea, el este numit „păstor”, „rege” şi „căpetenie” (21:27; 34:23, 24; 37:24, 25). Întrucât David murise demult, Ezechiel vorbea despre Cel ce urma să fie atât Fiul, cât şi Domnul lui David (Ps. 110:1 – T.M.; Mat. 22:42-45).  Numai că, noi considerăm că aceste profeții se vor împlini și literal prin învierea lui David care va domni alături de Iisus în timpul Mileniului! Ezechiel, la fel ca Isaia, vorbeşte despre plantarea unui lăstar fraged care va fi înălţat de Domnul (Ezec. 17:22-24; Is. 11:1-3).  Este interesant să comparăm viziunea lui Ezechiel despre templu cu viziunea din Apocalipsa despre „oraşul sfânt, Ierusalimul” (Apoc. 21:10). În ambele viziuni se vede curgând un râu al vieţii, există pomi care dau rod în fiecare lună, ale căror frunze sunt pentru vindecare şi este prezentă Slava Domnului. Este clar că, ambele cărți fac referire la Templul Milenar, care va anticipa la rândul său Noul Ierusalim ce va veni pe Noul Pământ!

28.Cartea biblică numărul 27 - Daniel:

 Scriitorul: Daniel; locul scrierii: Babilon; data încheierii scrierii: aprox. 536 î.H.; perioada la care se referă: 618-aprox. 536 î.H..

 În aceste zile, când toate naţiunile Pământului se află în pragul distrugerii din timpul Marelui Necaz, cartea Daniel prezintă mesaje profetice deosebit de importante. Spre deosebire de cărţile biblice Samuel, Regi şi Cronici, care se bazează pe consemnările unor martori oculari despre istoria regatului prefigurativ al lui Dumnezeu (dinastia davidică), această carte se concentrează asupra naţiunilor lumii şi conţine previziuni despre lupta pentru putere a marilor dinastii, începând din zilele lui Daniel până în „timpul sfârşitului”. Se poate spune că această carte este o istorie scrisă cu anticipaţie. Ea ajunge la un impresionant punct culminant, arătând ce urmează să se întâmple „la sfârşitul zilelor”. Asemenea lui Nebucadneţar, naţiunile trebuie să înveţe din experienţă că „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăția oamenilor” şi că, în cele din urmă, o dă celui care este „ca un fiu al omului”, lui Hristos Iisus, Mesia şi Conducătorul (Dan. 12:4; 10:14;4:25; 7:13, 14; 9:25; Ioan 3:13-16). Dacă vom acorda atenţie împlinirilor profetice ale cărţii inspirate Daniel, vom aprecia şi mai mult capacitatea Domnului de a profeţi şi asigurarea pe care o dă El că îşi va ocroti şi îşi va binecuvânta poporul, - atât pe cel creștin cât și pe cel evreu (2 Pet. 1:19). Cartea poartă numele scriitorului ei. „Daniel” (în ebraică, Daniyél) înseamnă „Judecătorul meu este Dumnezeu”. Ezechiel, care a fost contemporan cu el, confirmă că Daniel a fost o persoană reală, menţionându-l alături de Noe şi de Iov (Ezec. 14:14, 20; 28:3). Daniel consemnează data la care începe cartea, şi anume „al treilea an al domniei lui Ioiachim, regele lui Iuda”. Acesta era anul 618 î.H., al treilea an al domniei lui Ioiachim ca rege care îi plătea tribut lui Nebucadneţar. Viziunile profetice ale lui Daniel au continuat până în al treilea an al lui Cirus, adică până în jurul anului 536 î.H. (Dan. 1:1; 2:1; 10:1, 4). Daniel a trăit într-o perioadă bogată în evenimente. El şi-a petrecut copilăria în Iuda, regatul lui Dumnezeu. Apoi, ca prinţ aflat la vârsta adolescenţei, a fost dus în Babilon împreună cu alţi iudei de viţă nobilă şi a asistat la ascensiunea şi căderea celei de-a treia puteri mondiale din istoria biblică. Daniel a supravieţuit acestui eveniment şi a slujit ca funcţionar guvernamental în Imperiul Medo-Persan, a patra putere mondială. Daniel trebuie să fi trăit aproape o sută de ani. Cartea Daniel a făcut întotdeauna parte din catalogul ebraic al Scripturilor inspirate. Fragmente din această carte s-au găsit printre cele alte altor cărţi canonice în Sulurile de la Marea Moartă, o parte dintre acestea datând din prima jumătate a secolului I î.H.. Însă o dovadă şi mai concludentă a autenticităţii cărţii Daniel o constituie referirile care se fac la ea în Noul Testament. Iisus îl menţionează cu numele pe Daniel în profeţia sa despre „sfârșitul acestui veac”. Aici El citează de mai multe ori din cartea Daniel (Mat. 24:3; vezi şi Dan. 9:27; 11:31;12:11 - Mat. 24:15 şi Mar. 13:14; Dan. 12:1 - Mat. 24:21; Dan. 7:13, 14 - Mat. 24:30). Deşi unii susţinători ai înaltului criticism au pus sub semnul întrebării istoricitatea cărţii Daniel, descoperirile arheologice făcute de-a lungul anilor au infirmat categoric afirmaţiile lor. De exemplu, aceşti critici au ridiculizat declaraţia lui Daniel potrivit căreia Belşaţar era rege în Babilon într-o perioadă în care se credea că domnea Nabonid (Dan. 5:1). Arheologia a stabilit acum, mai presus de orice îndoială, că Belşaţar a existat cu adevărat şi că a fost coregentul lui Nabonid în ultimii ani ai Imperiului Babilonian. De exemplu, un text cuneiform antic numit „Istoria în versuri a lui Nabonid” confirmă că Belşaţar a exercitat autoritate regală în Babilon şi arată cum a devenit el coregentul lui Nabonid. Un alt document cuneiform atestă că Belşaţar avea atribuţii regale. O tăbliţă datând din al 12-lea an al domniei lui Nabonid conţine un jurământ făcut în numele lui Nabonid, regele, şi al lui Belşaţar, fiul regelui/împăratului, arătând astfel că Belşaţar avea aceeaşi funcţie ca tatăl său. Şi acest lucru prezintă interes, deoarece explică de ce Belşaţar i-a promis lui Daniel că îl va face „al treilea conducător în Imperiu”, dacă putea să interpreteze scrierea de pe perete. Nabonid era considerat primul conducător, Belşaţar al doilea, iar Daniel avea să fie proclamat al treilea (5:16, 29). Un cercetător a spus: „Referirile la Belşaţar din textele cuneiforme au adus multă lumină asupra rolului pe care l-a avut acesta, astfel încât locul său în istorie este clar. Există multe texte care arată că Belşaţar a fost aproape egal în ce priveşte poziţia şi prestigiul cu Nabonid. Dubla guvernare care a existat în cea mai mare parte a ultimei perioade a domniei neo-babiloniene este un fapt stabilit. Nabonid guverna ca rege la curtea sa din Tema (Arabia), în timp ce Belşaţar era coregent în ţară, centrul sferei sale de influenţă fiind Babilonul. Prin urmare, Belşaţar n-a fost doar vicerege, ci lui i s-a încredinţat regalitatea”. - William H.McNeill.  Unii au pus la îndoială relatarea lui Daniel privitoare la cuptorul cu foc (cap. 3), afirmând că este o simplă legendă. Într-o scrisoare din Babilonul antic se spune printre altele: „Aşa zice Râm-Sin, domnul tău: Întrucât el l-a aruncat pe tânărul sclav în cuptorul de pâine, tu îl arunci pe sclav în cuptorul cu foc”. Este interesant că, referindu-se la ea, autorul G. Driver spune că această pedeapsă „apare în istoria celor Trei Sfinţi (Dan. III 6, 15, 19-27)” ( cartea aceasta este o adăugire apocrifă la Cartea lui Daniel, deși unii o consideră ca fiind un capitol autentic al cărții).  Iudeii au inclus cartea Daniel printre Scrieri, nu printre Profeţi. Însă ediţiile româneşti ale Bibliei folosesc ordinea din catalogul Septuagintei şi al Vulgatei, plasând cartea Daniel după profeţii mari şi înaintea profeţilor mici. Cartea este alcătuită, de fapt, din două părţi. Prima parte, capitolele 1 la 6, prezintă în ordine cronologică evenimentele trăite de Daniel şi de tovarăşii săi în timp ce se aflau în serviciul guvernamental, între anii 617 î.H. şi 538 î.H. (Dan. 1:1, 21). Partea a doua, care cuprinde capitolele 7 la 12, este scrisă de Daniel la persoana I şi relatează viziunile şi conversaţiile cu îngeri, pe care le-a avut el începând din jurul anului 553 î.H. până în jurul anului 536 î.H. (7:2, 28; 8:2; 9:2; 12:5, 7, 8). Cele două părţi alcătuiesc un tot armonios, cartea Daniel.

CONŢINUTUL CĂRŢII DANIEL:

  Pregătirea pentru serviciul guvernamental (1:1-21): În 617 î.H., Daniel a ajuns în Babilon împreună cu iudeii captivi. Atunci au fost aduse şi ustensilele sacre de la templul din Ierusalim şi au fost puse într-o trezorerie păgână. Daniel şi alţi trei evrei, tovarăşi ai săi, se aflau printre tinerii de viţă regală din Iuda care fuseseră aleşi pentru a primi instruire trei ani la palatul regelui. Fiindcă hotărâse în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese, păgâne, şi cu vinul de la masa regelui, Daniel a propus un test de zece zile constând într-o dietă vegetariană. Testul a avut un rezultat favorabil pentru Daniel şi pentru tovarăşii săi, iar Dumnezeu le-a dat cunoştinţă şi înţelepciune. Nebucadneţar i-a numit pe cei patru tineri consilieri ai săi. Ultimul verset din capitolul 1, adăugat, după cât se pare, la mult timp după scrierea părţii care îl precedă, arată că, după aproximativ 80 de ani de la plecarea lui în exil, adică în jurul anului 538 î.H., Daniel era încă în serviciul regelui.

 Visul despre chipul înfricoşător (2:1-49): În al doilea an al domniei sale (socotind probabil de la distrugerea Ierusalimului în 607 î.H.), Nebucadneţar/Nabucodonosor a avut un vis care l-a tulburat. Preoţii săi care practicau magia n-au putut să-i dezvăluie visul şi interpretarea lui. Deşi regale/împăratul le-a oferit daruri scumpe, ei au protestat, spunând că nimeni în afară de dumnezei nu-i putea arăta regelui lucrul pe care îl cerea. Regele s-a înfuriat şi a poruncit ca înţelepţii să fie omorâţi. Întrucât acest decret îi viza şi pe cei patru evrei, Daniel a cerut timp pentru a dezvălui visul. Daniel şi tovarăşii săi s-au rugat Domnului pentru îndrumare, iar Domnul i-a dezvăluit lui Daniel visul şi semnificaţia acestuia. Apoi, Daniel s-a dus înaintea regelui şi a spus: „Există în Ceruri un Dumnezeu care este Dezvăluitorul secretelor şi El i-a făcut cunoscut regelui Nebucadneţar ce se va întâmpla la sfârşitul zilelor” (2:28). Daniel a relatat visul. În el era vorba despre un chip uriaş, care avea capul de aur, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, picioarele de fier, iar labele picioarelor parte de fier şi parte de argilă. O piatră a lovit şi a zdrobit chipul, iar piatra a devenit un munte mare, care a umplut tot Pământul. Ce însemna acest vis? Daniel a arătat că regele Babilonului era capul de aur. După regatul său aveau să urmeze un al doilea, un al treilea şi un al patrulea regat. În cele din urmă, a spus el, „Dumnezeul Cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată. . . . Ea va zdrobi şi va pune capăt tuturor acestor regate/imperii şi ea însăși va dăinui pe veci” (2:44). Plin de recunoştinţă şi apreciere, regele l-a preamărit pe Dumnezeul lui Daniel numindu-l „Dumnezeul dumnezeilor” şi l-a pus pe Daniel „conducător peste întreaga provincie a Babilonului şi prefect principal peste toţi înţelepţii/magii Babilonului”. Cei trei tovarăşi ai lui Daniel au fost numiţi administratori în regat (2:47, 48).

 Cei trei evrei ies vii din cuptorul cu foc (3:1-30): Nebucadneţar a ridicat un impunător chip de aur de 60 de coţi (27 de metri) înălţime şi le-a poruncit conducătorilor din Imperiu să se adune cu ocazia inaugurării lui. La sunetul unei muzici speciale, toţi trebuiau să cadă cu faţa la pământ şi să se închine la acel chip. Cine nu se supunea trebuia aruncat într-un cuptor cu foc arzător. Regele a fost informat că Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, cei trei tovarăşi ai lui Daniel, nu s-au supus. Aduşi înaintea regelui înfuriat, ei au spus cu îndrăzneală: „Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, va putea să ne scape. . . . Nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai ridicat” (3:17, 18). Plin de mânie, regele a poruncit să se încingă cuptorul de şapte ori mai mult decât de obicei, iar cei trei evrei să fie legaţi şi aruncaţi în el. În timp ce făceau aceasta, executorii sentinţei au fost ucişi de văpaia focului. Nebucadneţar s-a înspăimântat de ceea ce a văzut în cuptor: patru bărbaţi umblau nevătămaţi prin mijlocul focului, iar „cel de-al patrulea semăna la înfăţişare cu un fiu de dumnezei” (3:25). Regele le-a spus celor trei evrei să iasă din mijlocul focului. Când au ieşit, nu aveau nicio arsură şi nici măcar miros de foc! Ca urmare a poziţiei adoptate în mod curajos de cei trei evrei faţă de închinarea adevărată, Nebucadneţar a proclamat libertate de închinare pentru toţi iudeii din Imperiu.

  Visul despre cele „şapte timpuri” (4:1-37): Acest vis apare în relatare ca o transcriere a unui document de stat din Babilon, realizată de Daniel. Documentul a fost scris de Nebucadneţar, după umilirea sa. În acest document, Nebucadneţar a recunoscut mai întâi puterea şi regatul Dumnezeului Preaînalt. Apoi a relatat un vis înspăimântător şi a arătat cum s-a împlinit asupra lui. El a văzut un copac care ajungea până la Ceruri şi care oferea adăpost şi hrană pentru toată carnea. Şi a auzit un străjer care a strigat: „Doborâţi copacul. Legaţi-i trunchiul cu legături de fier şi de aramă. Şapte timpuri să treacă peste el, astfel încât să se ştie că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăția oamenilor şi că îl pune peste ea pe cel mai umil dintre oameni” (4:14-17). Daniel a interpretat visul, explicând că acel copac îl reprezenta pe Nebucadneţar. Acest vis profetic s-a împlinit la scurt timp după aceea. Pe când regele se lăuda cu înfumurare, a fost lovit de nebunie şi a trăit pe câmp, ca animalele, şapte ani. După aceea, sănătatea lui mintală s-a restabilit şi Nebucadneţar a recunoscut supremaţia Domnului.

  Ospăţul lui Belşaţar: interpretarea scrierii de pe perete (5:1-31): În nefasta noapte de 5 octombrie 539 î.H., regele Belşaţar, fiul lui Nabonid şi coregent al Babilonului, a dat un mare ospăţ pentru o mie dintre mai-marii săi. Sub influenţa vinului, regele a cerut să i se aducă vasele sacre de aur şi de argint luate din templul Domnului. În desfrâul lor, Belşaţar şi oaspeţii lui au băut din ele, în timp ce aduceau laude dumnezeilor lor păgâni. În clipa aceea a apărut o mână, care a scris pe zid un mesaj criptic. Regele privea îngrozit. Înţelepţii/magii lui n-au putut interpreta scrierea. În cele din urmă a fost adus Daniel. Regele a promis că îl va face al treilea în regat dacă reuşea să citească şi să interpreteze scrierea, dar Daniel i-a spus să-şi păstreze darurile. Apoi, el a făcut cunoscută scrierea şi semnificaţia ei: „MENE, MENE, TECHEL şi PARSIN. . . . Dumnezeu a numărat zilele regatului tău şi i-a pus capăt. . . . Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor. . . . Regatul tău a fost împărţit şi dat mezilor şi perşilor” (5:25-28). Chiar în noaptea aceea, Belşaţar a fost omorât, iar Darius Medul (Gubaru?) a primit regatul.

  Daniel în groapa cu lei (6:1-28): Demnitarii din guvernul lui Darius au complotat împotriva lui Daniel, convingându-l pe rege să emită o lege prin care oricărui om i se interzicea pentru 30 de zile să adreseze o rugăciune unui alt dumnezeu sau om în afară de rege. Cine nu se supunea trebuia aruncat la lei. Daniel a refuzat să asculte de această lege care îi prejudicia închinarea şi s-a îndreptat spre Dumnezeu în rugăciune. El a fost aruncat în groapa cu lei. În mod miraculos, Îngerul Domnului (teofanie pentru Iisus în Vechiul Testament) a închis gura leilor, iar în dimineaţa următoare regele Darius s-a bucurat să-l găsească pe Daniel nevătămat. Apoi au fost daţi ca hrană leilor duşmanii lui, iar regele a dat un decret în care se cerea ca oamenii să se teamă de Dumnezeul lui Daniel, căci „El este Dumnezeul cel viu” (6:26). Daniel a prosperat în serviciul guvernamental până în timpul domniei lui Cirus.

  Viziunile despre fiare (7:1-8:27): Naraţiunea revine la „primul an al lui Belşaţar”, a cărui domnie a început, după cât se pare, în 553 î.H.. Daniel însuşi a avut un vis, pe care l-a consemnat în arameică. El a văzut patru fiare uriaşe şi înfricoşătoare, care au apărut pe rând. Cea de-a patra fiară era neobişnuit de puternică, iar din mijlocul coarnelor ei a ieşit un corn mic „care vorbea lucruri mari” (7:8). A apărut apoi Cel Bătrân de Zile, care şi-a ocupat locul. „O mie de mii” îi slujeau. „Cineva ca un fiu al omului” a venit înaintea lui şi i s-a dat „stăpânire, demnitate şi o împărăție, pentru ca popoarele şi oamenii de toate limbile să-i slujească cu toţii” (7:10, 13, 14). Daniel a primit apoi interpretarea viziunii despre cele patru fiare. Ele reprezentau patru regi sau regate. Din mijlocul celor zece coarne ale celei de-a patra fiare a ieşit un corn mic. El a devenit puternic şi a făcut război cu sfinţii. Însă curtea cerească s-a întrunit pentru a da „împărăția, stăpânirea şi măreţia regatelor de sub toate cerurile . . . poporului sfinţilor Celui Suprem” (7:27). „Cornul cel mic” îl reprezintă pe Anticrist! Doi ani mai târziu, cu mult timp înainte de căderea Babilonului, Daniel a avut o altă viziune, pe care a consemnat-o în ebraică. Un ţap care avea între ochi un corn ce atrăgea atenţia s-a luptat cu un berbec mândru care avea două coarne şi l-a învins. Cornul mare al ţapului s-a rupt, iar în locul lui au crescut alte patru coarne mai mici. Din unul dintre ele a crescut un corn mic, care a devenit mare, sfidând chiar armata Cerurilor. A fost prezisă o perioadă de 2 300 de zile până când locul sfânt avea să fie adus la „starea lui de la început” (8:14). Gabriel i-a explicat lui Daniel viziunea. Berbecul îi reprezenta pe regii Mediei şi Persiei. Ţapul era regele Greciei, al cărui regat avea să fie împărţit în patru. Mai târziu, un rege cu înfăţişare fioroasă avea să se ridice „împotriva Prinţului prinţilor”. Întrucât viziunea se referea „la zile din viitor”, Daniel trebuia s-o păstreze secretă atunci (8:25, 26). Este din nou vorba de Anticrist iar cele 2300 de zile reprezintă durata Marelui Necaz dinainte de cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos!

   Este prezis Mesia, Conducătorul (9:1-27): În „primul an al lui Darius . . . din sămânţa mezilor” Daniel examina profeţia lui Ieremia. Înţelegând că pustiirea de 70 de ani a Ierusalimului, care fusese prezisă mai înainte, se apropia de sfărşit, Daniel s-a rugat Domnului, mărturisindu-i păcatele sale, precum şi păcatele Israelului (Dan. 9:1-4; Ier. 29:10). Gabriel i s-a arătat şi i-a făcut cunoscut că vor exista „şaptezeci de săptămâni . . . ca să înceteze fărădelegea, să se pună capăt păcatului, să se facă ispăşire pentru nelegiuire”. Mesia, Conducătorul, avea să vină la sfârşitul a 69 de săptămâni, după care avea să fie nimicit. Legământul avea să rămână în vigoare pentru mulţi până la sfârşitul celei de-a 70-a săptămâni, iar în final urma să aibă loc o pustiire şi o nimicire (Dan. 9:24-27). Astăzi, noi suntem în cea de-a 70-a săptămână!

  Nordul împotriva sudului; se ridică Mihail (10:1-12:13): Era „al treilea an al lui Cirus”, prin urmare aproximativ 536 î.H., nu mult după întoarcerea iudeilor la Ierusalim. După un post de trei săptămâni, Daniel stătea pe malul fluviului Hidechel (Dan. 10:1, 4; Gen. 2:14). Acolo i s-a arătat un înger, care i-a spus că „prinţul regatului Persiei” i se împotrivise şi nu-l lăsase să vină la el, dar că „Mihail, unul dintre prinţii cei mai de seamă”, i-a venit în ajutor. Apoi, el i-a arătat lui Daniel o viziune care era pentru „sfârşitul zilelor” (Dan. 10:13, 14). La început, această viziune impresionantă vorbeşte despre dinastia persană şi despre o viitoare luptă cu Grecia. Urma să se ridice un rege puternic, care avea să domnească cu mare putere, dar regatul lui avea să fie divizat în patru. În cele din urmă, aveau să existe două linii lungi de regi în opoziţie, regele sudului şi regele nordului. În lupta pentru putere, aveau să învingă când unul, când altul. Stând la aceeaşi masă, aceşti regi răi, incorigibili, aveau să vorbească minciuni. „La timpul stabilit”, urma să izbucnească din nou războiul. Sanctuarul lui Dumnezeu avea să fie profanat şi în locul lui avea să se aşeze „urâciunea pustiiri ” (11:29-31). Regele nordului avea să vorbească lucruri uluitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi să dea glorie dumnezeului fortăreţelor. Apoi, „la timpul sfârşitului”, când regele sudului avea să înceapă să lupte cu regele nordului, acesta din urmă avea să inunde multe ţări, intrând şi „în ţara Podoabei”. Tulburat de nişte veşti de la răsărit şi de la nord, el avea să iasă cu mare furie şi „să-şi întindă corturile asemănătoare unui palat între marea cea mare şi muntele sfânt al Podoabei”. Astfel, „îşi va ajunge sfârşitul şi nu va fi nimeni care să-i vină în ajutor” (11:40, 41, 45). Măreaţa viziune continuă: Mihail este prezentat stând „în favoarea fiilor poporului lui Dumnezeu”. Atunci va fi „un timp de strâmtorare” fără precedent în istoria omenirii, dar cei ce vor fi găsiţi scrişi în carte vor scăpa. Mulţi se vor trezi din ţărână la viaţă veşnică, iar „cei ce au înțelepciune vor străluci cum străluceşte întinderea Cerului”. Ei îi vor aduce pe mulţi la dreptate. Daniel trebuia să sigileze cartea „până la timpul sfârşitului”. „Cât mai este până la sfârşitul acestor lucruri uluitoare?” Îngerul a menţionat perioade de trei timpuri şi jumătate, de 1 290 de zile şi de 1 335 de zile şi a spus că numai „cei ce au înțelepciune vor înţelege”. Ce fericiţi sunt aceştia! În cele din urmă, îngerul i-a făcut lui Daniel promisiunea înviorătoare că se va odihni şi apoi se va ridica pentru a-şi primi partea „la sfârşitul zilelor” (12:1, 3, 4, 6, 10, 13). Mai mult ca sigur, această viziune face referire la durata Marelui Necaz!

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Este bine ca toţi cei ce sunt hotărâţi să-şi păstreze integritatea în această lume înstrăinată de Dumnezeu să examineze frumosul exemplu al lui Daniel şi al celor trei tovarăşi ai săi. Oricât de cumplită a fost ameninţarea, ei au continuat să aplice principiile divine. Când viaţa le-a fost pusă în pericol, Daniel a acţionat „cu tact, cu chibzuinţă” şi cu respect faţă de autoritatea superioară a regelui (2:14-16). Când au fost obligaţi să ia o decizie, cei trei evrei au ales mai degrabă cuptorul cu foc arzător, decât să comită un act de idolatrie, iar Daniel a ales groapa cu lei, decât să renunţe la privilegiul de a se ruga Domnului. Iar Dumnezeu i-a ocrotit de fiecare dată (3:4-6, 16-18, 27; 6:10, 11, 23). Daniel însuşi ne oferă un excelent exemplu de devoţiune şi de încredere în Dumnezeu (2:19-23; 9:3-23; 10:12). Viziunile lui Daniel sunt captivante şi examinarea lor ne întăreşte credinţa. Să ne gândim mai întâi la cele patru viziuni despre puterile mondiale: 1) Viziunea despre chipul înfricoşător, al cărui cap de aur reprezenta dinastia regilor babilonieni începând cu Nebucadneţar, după care s-au ridicat alte trei regate, reprezentate de celelalte părţi ale chipului. Acestea sunt regatele sfărâmate de „piatra” care, la rândul ei, a devenit „o Împărăție care nu va fi nimicită niciodată”, Împărăția lui Dumnezeu (2:31-45), care, mai întâi, va lua forma Împărăției Milenare apoi va deveni Cer Nou și Pământ Nou. 2) Apoi au urmat viziunile date chiar lui Daniel, prima fiind cea despre patru fiare care reprezentau „patru regi”. Aceste fiare semănau cu un leu, cu un urs, cu un leopard care avea patru capete, iar a patra fiară avea dinţi mari de fier, zece coarne şi, mai târziu, a avut un corn mic (7:1-8, 17-28). 3) Următoarea viziune a fost cea despre berbec (Medo-Persia), ţap (Grecia) şi cornul mic (8:1-27). 4) Ultima viziune este cea despre regele sudului şi regele nordului. Daniel 11:5-19 descrie cu exactitate rivalitatea dintre ramura egipteană şi cea seleucidă a Imperiului Grec, după moartea lui Alexandru în 323 î.H.. Începând cu versetul 20, profeţia arată ce au făcut popoarele care s-au succedat la sud şi la nord. Referirea la „urâciunea pustiirii” (11:31), făcută de Iisus în profeţia despre semnul celei de-a doua Sa veniri, arată că lupta pentru putere a celor doi regi va continua până la „sfârșitul veacului” (Mat. 24:3). Cât de mângâietoare este asigurarea pe care o dă profeţia că, în acel „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când există neamuri până în timpul acela”, se va ridica însuşi Mihail ca să înlăture neamurile lipsite de pietate şi să aducă pace pentru oamenii credinței! (Dan. 11:20-12:1).  Apoi este profeţia lui Daniel despre cele „şaptezeci de săptămâni”. După 69 de săptămâni urma să apară „Mesia, Conducătorul”. De remarcat că, după 483 de ani (de 69 de ori 7 ani) „de la ieşirea cuvântului” de reconstruire a Ierusalimului, emis de Artaxerxes în al 20-lea an al domniei sale şi executat de Neemia la Ierusalim, Iisus din Nazaret a fost botezat în râul Iordan şi uns cu Duh Sfânt, devenind, official, Hristos sau Mesia (adică Unsul).  Aceasta s-a întâmplat în anul 29. După aceea, aşa cum prezisese Daniel, a urmat o „nimicire”, când Ierusalimul a fost pustiit în anul 70. (Dan. 9:24-27; Luca 3:21-23; 21:20). Ulterior, noi, considerăm, în conformitate cu interpretarea istorico-profetică a Bibliei, că a 70-a săptămână a fost suspendată, introducându-se perioada Bisericii! După restabilirea Israelului în 1948, am intrat, probabil, în a 70-a săptămână profetică! Acest fapt înseamnă că, Răpirea Bisericii și Marele Necaz ar putea avea loc în timpul nostru! Este doar o părere! În visul lui Nebucadneţar despre copacul doborât, consemnat în capitolul 4 al cărţii Daniel, se menţionează că regele, care se lăuda cu realizările sale şi îşi punea încrederea în propria putere, a fost umilit de Dumnezeu. El a trebuit să trăiască la fel ca animalele câmpului până când a recunoscut „că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăția oamenilor şi că o dă cui vrea” (Dan. 4:32). Dar ce se poate spune despre noi? Ne vom lăuda cu realizările noastre şi ne vom pune încrederea în puterea oamenilor asemenea lui Nebucadneţar, atrăgându-ne astfel pedeapsa lui Dumnezeu, sau vom recunoaşte în mod înţelept că El stăpâneşte peste împărăția  oamenilor şi ne vom pune încrederea în Împărăția Sa?  Speranţa Împărăției Milenare apoi Eterne sub forma Cerului Nou și Pământului Nou este scoasă în evidenţă în toată cartea Daniel într-un mod care ne insuflă credinţă! Domnul Dumnezeu instaurează o Împărăție care nu va fi distrusă niciodată şi care va zdrobi toate celelalte regate (2:19-23, 44; 4:25). Chiar şi regii păgâni Nebucadneţar şi Darius au fost nevoiţi să recunoască supremaţia Domnului (3:28, 29; 4:2, 3, 37; 6:25-27). Dumnezeu este înălţat şi glorificat în calitate de Cel Bătrân de Zile care judecă în controversa privitoare la Împărăție şi care o dă pentru eternitate celui ce este „ca un fiu al omului” „stăpânire, demnitate şi o Împărăție, pentru ca popoarele şi oamenii de toate limbile să-i slujească cu toţii”. „Sfinţii Celui Suprem” vor conduce împreună cu Hristos Iisus, „Fiul omului” (Dan. 7:13, 14, 18, 22; Mat. 24:30; Apoc. 14:14). Înţelegerea acestor profeţii şi viziuni ar trebui să-i îndemne pe cei ce iubesc dreptatea să fie plini de însufleţire şi să „umble încoace şi încolo” prin paginile Cuvântului lui Dumnezeu pentru a găsi „lucrurile cu adevărat uluitoare” privitoare la scopurile lui Dumnezeu, care ne sunt revelate prin intermediul cărţii Daniel, o carte inspirată şi de folos (Dan. 12:2-4, 6).