SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A NOUA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A NOUA.

19.Cartea biblică numărul 18 - Iov

 Scriitorul: Moise; locul scrierii: Pustiu; data încheierii scrierii: aprox. 1473 î.H.; perioada la care se referă: peste 140 de ani, aprox. între între 1657 şi 1473 î.H..

  Cartea Iov este una dintre cele mai vechi cărţi ale Scripturilor inspirate. Deşi este foarte apreciată şi se face deseori referire la ea, cartea este destul de puţin înţeleasă. De ce a fost scrisă această carte şi ce importanţă are ea pentru noi? Răspunsul are legătură cu semnificaţia numelui Iov: „Ţinta duşmăniei”. Cartea aduce în discuţie două întrebări importante: De ce suferă oamenii nevinovaţi? De ce permite Dumnezeu răutatea pe Pământ? O analiză a relatării despre suferinţele lui Iov şi despre perseverenţa sa exemplară ne va ajuta să găsim răspunsul la aceste întrebări. Aşa cum a fost dorinţa lui Iov, toate cuvintele sale au fost aşternute în scris (Iov 19:23, 24).  Numele Iov a devenit sinonim cu răbdarea şi cu perseverenţa. Dar a existat o persoană cu acest nume? În pofida tuturor eforturilor Diavolului de a şterge acest remarcabil exemplu de integritate din paginile istoriei, răspunsul este clar: Iov a fost o persoană reală! Dumnezeu l-a menţionat când a vorbit despre martorii săi Noe şi Daniel, a căror existenţă a fost recunoscută de Iisus Hristos (Ezec. 14:14, 20; compară cu Matei 24:15, 37). Evreii din vechime l-au considerat pe Iov o persoană reală. Scriitorul creştin Iacov a amintit exemplul de perseverenţă al lui Iov (Iac. 5:11). Numai un exemplu autentic ar fi avut puterea să-i convingă pe închinătorii lui Dumnezeu că integritatea poate fi păstrată în orice împrejurare. În plus, forţa şi sentimentele transmise de cuvântările consemnate în această carte atestă că situaţia descrisă a fost reală. O altă dovadă că această carte este autentică şi inspirată o constituie faptul că evreii din vechime au inclus-o întotdeauna în canonul Bibliei lor, fapt remarcabil având în vedere că Iov n-a fost israelit. Ezechiel şi Iacov nu sunt singurii care au făcut referire la Iov. Şi apostolul Pavel a citat din această carte (Iov 5:13; 1 Cor. 3:19). O dovadă puternică a caracterului ei inspirat o constituie uimitoarea armonie cu faptele ştiinţifice. De unde se putea şti că Dumnezeu „suspendă Pământul pe nimic”, când oamenii din vechime aveau cele mai ciudate idei despre modul în care este susţinut Pământul? (Iov 26:7). O concepţie larg răspândită în trecut era că Pământul se sprijină pe elefanţi, care, la rândul lor, stau pe o uriaşă broască ţestoasă marină. De ce în cartea Iov nu apare această concepţie absurdă? Evident, deoarece Dumnezeu, Creatorul, a dezvăluit adevărul prin inspiraţie. Şi celelalte descrieri, multe la număr, privind Pământul şi minunăţiile de pe el, animalele sălbatice, păsările şi mediul în care trăiesc ele sunt atât de exacte, încât numai Dumnezeu putea fi Autorul cărţii Iov, Cel care a inspirat scrierea ei.

   Iov a trăit în ţara Uţ, situată, potrivit unor geografi, în nordul Arabiei, aproape de teritoriul ocupat de edomiţi şi la est de ţara promisă urmaşilor lui Avraam. La sud erau sabeenii, iar la est caldeenii (1:1, 3, 15, 17). Încercările lui Iov au avut loc la mult timp după Avraam. Pe vremea aceea nu era „nimeni ca el pe Pământ, un om ireproşabil şi drept” (1:8). După cât se pare, este vorba despre perioada cuprinsă între moartea lui Iosif ( aprox. 1657 î.H.), un bărbat cu o credinţă remarcabilă, şi zilele în care Moise a început să umble pe calea integrităţii. Iov s-a remarcat prin închinarea sa curată într-un timp când Israelul se contaminase cu închinarea demonică a Egiptului. În plus, practicile menţionate în primul capitol din Iov şi faptul că Dumnezeu l-a acceptat pe Iov ca închinător adevărat indică spre timpurile patriarhilor, mai degrabă decât spre perioada de după 1513 î.eH., când Dumnezeu a tratat numai cu Israelul aflat sub Lege (Am. 3:2; Ef. 2:12). Astfel, dacă ţinem seama cât de mult a trăit Iov, se pare că această carte se referă la perioada cuprinsă între anii 1657 î.H. şi 1473 î.H. ( cronologia este relativă), anul morţii lui Moise. Cartea a fost încheiată de Moise la puţin timp după moartea lui Iov, când israeliţii se aflau în pustiu (Iov 1:8; 42:16, 17).  De ce afirmăm că scriitorul a fost Moise? Deoarece aşa spune cea mai veche tradiţie, acceptată atât de erudiţii iudei, cât şi de primii erudiţi creştini. Stilul plin de forţă, specific poeziei ebraice, folosit în cartea Iov demonstrează că ea a fost scrisă iniţial în ebraică, limba lui Moise. Nu putea fi vorba despre o traducere din altă limbă, cum ar fi araba. De asemenea, pasajele în proză se aseamănă cu Pentateuhul mai mult decât cu oricare alte scrieri ale Bibliei. Scriitorul trebuie să fi fost un israelit, cum era Moise, întrucât iudeilor „le-au fost încredinţate cuvintele sacre ale lui Dumnezeu” (Rom. 3:1, 2). Când a ajuns la maturitate, Moise a locuit 40 de ani în Madian, nu departe de ţara Uţ, unde a putut obţine informaţiile amănunţite consemnate în cartea Iov. Mai târziu, când a trecut pe lângă ţara lui Iov, în timpul călătoriei de 40 de ani a Israelului prin pustiu, Moise a putut afla şi consemna detaliile cu care se încheie cartea. Potrivit unei enciclopedii, cartea Iov este adesea „considerată o capodoperă a literaturii universal”. Dar ea este mai mult decât o capodoperă literară. Ea se remarcă printre cărţile Bibliei prin modul în care preamăreşte puterea, dreptatea, înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu. Această carte dezvăluie cât se poate de clar marea controversă din Univers. Ea aruncă o lumină puternică asupra a ceea ce se spune în alte cărţi ale Bibliei, în special în Geneza, Exodul, Eclesiastul, Luca, Romani şi Apocalipsa. (Compară Iov 1:6-12; 2:1-7 cu Geneza 3:15; Exodul 9:16; Luca 22:31, 32;Romani 9:16-19 şi Apocalipsa 12:9; de asemenea Iov 1:21; 24:15; 21:23-26; 28:28 cu Eclesiastul 5:15; 8:11; 9:2, 3; 12:13.) Ea oferă răspuns la multe dintre întrebările referitoare la viaţă. În mod sigur, cartea Iov face parte din Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, aducând o importantă şi valoroasă contribuţie la înţelegerea lui.

CONŢINUTUL CĂRŢII IOV:

  Începutul cărţii (1:1-5): Aici facem cunoştinţă cu Iov, un om „ireproşabil şi drept. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Era fericit şi avea şapte fii şi trei fiice. Din punct de vedere material, Iov era un bogat proprietar de pământuri, cu multe turme şi cirezi. Avea mulţi slujitori şi era „mai mare decât toţi fiii Răsăritului” (1:1, 3). Cu toate acestea, el nu era materialist, întrucât nu-şi punea încrederea în bunurile materiale. De asemenea, era bogat pe plan spiritual, bogat în fapte bune, gata oricând să-l ajute pe cel năpăstuit sau pe cel aflat în necaz şi să-i dea veşminte celui aflat în nevoie (29:12–16; 31:19, 20). Toţi îl respectau. Iov i se închina adevăratului Dumnezeu. El nu se pleca înaintea soarelui, a lunii şi a stelelor, cum făceau neamurile păgâne, ci îi era fidel Domnului, păstrându-şi integritatea faţă de Dumnezeul său şi bucurându-se de relaţii strânse cu El (29:7, 21-25; 31:26, 27; 29:4). Iov slujea ca preot pentru familia sa, aducând cu regularitate jertfe arse, în caz că fiii săi ar fi păcătuit.

  Satan îl sfidează pe Dumnezeu (1:6-2:13): Ca la ridicarea unei cortine, în mod miraculos ceea ce este invizibil devine vizibil, iar înaintea noastră apare o imagine a lucrurilor cereşti. Îl vedem pe Domnul prezidând o adunare a fiilor lui Dumnezeu. Apare şi Satan în mijlocul lor. Domnul îndreaptă atenţia spre slujitorul său fidel Iov, dar Satan pune la îndoială integritatea lui Iov, insinuând că Iov îi slujea lui Dumnezeu pentru foloasele materiale pe care le avea. Dacă Dumnezeu i-ar fi permis lui Satan să i le ia pe toate, Iov ar fi renunţat la integritatea lui. Domnul acceptă provocarea, impunându-i lui Satan restricţia de a nu se atinge de Iov. Asupra lui Iov, care nu bănuia nimic, au început să se abată nenorocirile. Sabeenii şi caldeenii au năvălit şi i-au luat marile bogăţii. O furtună i-a omorât fiii şi fiicele. Însă după această încercare aspră Iov nu l-a blestemat pe Dumnezeu şi nu s-a abătut de la El. Dimpotrivă, el a spus: „Binecuvântat să fie şi de acum înainte numele Domnului!” (1:21). Învins şi dovedit mincinos, Satan a apărut din nou înaintea lui Dumnezeu, de data aceasta cu acuzaţia: „Piele pentru piele şi omul va da tot ce are pentru sufletul lui” (2:4). Satan a pretins că, dacă i se permitea să se atingă de corpul lui Iov, îl putea determina pe Iov să-l blesteme pe Dumnezeu în faţă. Având permisiunea să-i facă orice lui Iov, fără a-i lua însă viaţa, Satan l-a lovit cu o boală cumplită. Carnea i s-a „îmbrăcat cu viermi şi cu bulgări de ţărână”, iar corpul şi respiraţia lui au ajuns o duhoare pentru soţia şi rudele sale (7:5; 19:13-20). Dând de înţeles că Iov rămăsese neclintit în integritatea lui, soţia sa i-a zis: „Tot mai ţii cu tărie la integritatea ta? Blestemă-l pe Dumnezeu şi mori!”. Iov a mustrat-o şi „n-a păcătuit cu buzele lui” (2:9, 10).  Apoi, Satan s-a folosit de trei tovarăşi ai lui Iov, care au venit să-l „mângâie”. Aceştia erau Elifaz, Bildad şi Ţofar. De la distanţă ei nu l-au recunoscut pe Iov, dar după aceea şi-au ridicat glasul, au plâns şi şi-au aruncat ţărână pe cap. Apoi s-au aşezat în faţa lui pe pământ, fără să spună vreun cuvânt. După şapte zile şi şapte nopţi în care n-a existat decât această „mângâiere” tăcută, Iov a rupt în cele din urmă tăcerea, începând o lungă discuţie cu aceşti aşa-zişi mângâietori (2:11).

  Prima parte a discuţiei (3:1-14:22): Începând cu acest capitol, evenimentele dramatice sunt prezentate sub forma unei sublime poezii ebraice. Iov şi-a blestemat ziua în care s-a născut şi s-a întrebat de ce îi permitea Dumnezeu să mai trăiască.  Răspunzând, Elifaz l-a acuzat pe Iov că nu fusese integru. Niciodată cei drepţi n-au fost nimiciţi, a spus el. Elifaz şi-a amintit de o viziune din timpul nopţii în care un glas îi spusese că Dumnezeu nu are încredere în slujitorii săi, îndeosebi în cei care sunt din lut, din ţărâna pământului. El a sugerat că suferinţele lui Iov erau o disciplinare din partea Dumnezeului Atotputernic. Iov i-a dat un răspuns energic lui Elifaz strigând, aşa cum ar face orice om persecutat şi asuprit. Pentru el, moartea ar fi fost o uşurare. Iov le-a reproşat tovarăşilor săi că urzeau intrigi împotriva lui şi a protestat: „Învăţaţi-mă, şi voi tăcea. Ajutaţi-mă să înţeleg ce greşeală am făcut” (6:24). Iov lupta pentru a-şi apăra propria dreptate în faţa lui Dumnezeu, „Cel care îi cercetează pe oameni” (7:20).  Apoi a luat cuvântul Bildad, care a insinuat că fiii lui Iov păcătuiseră şi că Iov nu era un om drept, altfel Dumnezeu l-ar fi ascultat. El i-a spus lui Iov să privească la generaţiile din trecut şi la lucrurile cercetate de strămoşii lor pentru a primi îndrumare. Iov a răspuns, susţinând că Dumnezeu nu era nedrept şi că El nu trebuia să-i dea socoteală omului, deoarece Domnul „face lucruri mari, de nepătruns, şi lucruri minunate, fără număr” (9:10). Iov nu avea cum să câştige dacă cel cu care se judeca era Domnul. Tot ce putea să facă era să implore mila lui Dumnezeu. Totuşi, avea vreun rost strădania de a face ce este drept? „El îl nimiceşte şi pe cel ireproşabil, şi pe cel rău” (9:22). Nu există judecată dreaptă pe Pământ. Iov se temea că va pierde procesul cu Dumnezeu. Avea nevoie de un mediator. El a întrebat de ce era pus la încercare şi l-a implorat pe Dumnezeu să-şi aducă aminte că era făcut „din lut” (10:9). Iov şi-a arătat aprecierea faţă de manifestările din trecut ale bunătăţii lui Dumnezeu, dar a spus că n-ar face decât să-l supere şi mai mult dacă ar continua să-şi susţină cauza, chiar dacă ar avea dreptate. Era mai bine să moară! Apoi a intervenit Ţofar. Iată pe scurt ce a spus el: Suntem noi copii, ca să ascultăm vorbirea ta deşartă? Spui că eşti curat, dar, dacă ar vorbi Dumnezeu, ar arăta că eşti vinovat. Ţofar l-a întrebat pe Iov: „Poţi tu să pătrunzi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu?” (11:7). El l-a sfătuit pe Iov să renunţe la practicile rele, fiindcă cei ce fac lucrul acesta vor fi binecuvântaţi, pe când „ochiul celor răi se va stinge” (11:20).  Iov a răspuns cu sarcasm: „Adevărat, voi sunteţi poporul şi odată cu voi va pieri şi înţelepciunea!” (12:2). Deşi ajunsese ţinta batjocurilor, nu era mai prejos decât ei. Dacă tovarăşii lui ar fi meditat la lucrurile create de Dumnezeu, ar fi învăţat ceva de la ele. Puterea şi înţelepciunea practică îi aparţin lui Dumnezeu, care ţine sub control toate lucrurile, el chiar „întăreşte neamurile, ca apoi să le distrugă” (12:23). Lui Iov îi făcea plăcere să-şi apere cauza înaintea lui Dumnezeu, dar, în ce îi priveşte pe cei trei mângâietori, ei „mânjeau cu minciuni, erau cu toţii nişte doctori de nimic” (13:4). Ar fi fost mai înţelept din partea lor să tacă! Iov era convins că avea dreptate şi l-a implorat pe Dumnezeu să-l asculte. Apoi a spus că „omul, născut din femeie, are viaţa scurtă şi este plin de nelinişte” (14:1). Omul trece repede, ca o floare sau ca o umbră. Nimeni nu poate face să se nască o fiinţă curată dintr-una necurată. Rugându-se ca Dumnezeu să-l ţină ascuns în Şeol până îi va trece mânia, Iov a întrebat: „Dacă bărbatul viguros moare, poate el trăi din nou?”. Prin răspunsul pe care l-a dat, el a arătat că avea o speranţă puternică: „Voi aştepta . . . până-mi va veni alinarea” (14:13, 14).

  A doua parte a discuţiei (15:1-21:34): La începutul celei de-a doua părţi a discuţiei, Elifaz şi-a bătut joc de cunoştinţa lui Iov, spunând că „şi-a umplut pântecele cu vântul de est” (15:2). El a desconsiderat din nou pretenţia lui Iov că era integru şi a spus că în ochii Domnului nici omul muritor, nici sfinţii din Ceruri nu sunt demni de încredere. Indirect, el l-a acuzat pe Iov că încerca să se arate superior lui Dumnezeu şi că practica apostazia, mita şi înşelăciunea. Iov a ripostat, spunând că tovarăşii lui erau „nişte mângâietori chinuitori care spuneau vorbe în vânt” (16:2, 3). Dacă ei ar fi fost în locul lui, el nu i-ar fi ponegrit. El îşi dorea să fie declarat drept şi privea spre Domnul care îi cunoştea faptele şi care avea să ia o hotărâre cu privire la situaţia lui. Iov n-a găsit înţelepciune la tovarăşii săi. Ei i-au distrus orice speranţă. „Mângâierea” pe care i-au oferit-o era ca şi cum ar fi spus că noaptea era zi. Singura lui speranţă era să „coboare în Şeol” (17:15, 16). Discuţia a devenit aprinsă. Bildad s-a înverşunat, considerând că Iov i-a comparat pe prietenii săi cu nişte animale fără raţiune. El l-a întrebat pe Iov: „Oare pentru tine va fi părăsit Pământul?” (18:4). Apoi l-a avertizat că va cădea într-o capcană îngrozitoare, ca să le slujească altora drept exemplu. Iov nu va avea niciun urmaş care să trăiască după el. Iov a răspuns: „Până când îmi veţi mâhni sufletul şi mă veţi zdrobi cu vorbe?” (19:2). Îşi pierduse familia şi prietenii, soţia şi cei din casa lui îl părăsiseră, iar el rămăsese doar cu „pielea dinţilor” (19:20). Iov avea încredere că va apărea un răscumpărător care să rezolve controversa în folosul lui, pentru ca, în cele din urmă, „să-l privească pe Dumnezeu” (19:25, 26). La fel ca Bildad, Ţofar s-a simţit lezat pentru că a trebuit să asculte „îndemnul care îl insulta”, rostit de Iov (20:3). Şi el a spus că Iov culegea roadele propriilor păcate. Cei răi îşi primesc întotdeauna pedeapsa de la Dumnezeu şi n-au odihnă nici măcar atunci când se bucură de prosperitate, a spus Ţofar. Iov a răspuns aducând un argument zdrobitor: Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe cei răi întotdeauna, de ce aceştia trăiesc în continuare, îmbătrânesc şi au multe bogăţii? Ei îşi petrec zilele în plăceri. Cât de des se abat nenorocirile asupra lor? El a arătat că bogatul şi săracul mor la fel. De fapt, de multe ori, cel rău moare „fără nicio grijă şi liniştit”, în timp ce omul drept moare „cu sufletul plin de amărăciune” (21:23, 25).

    A treia parte a discuţiei (22:1-25:6): Elifaz a ripostat cu vehemenţă, bătându-şi joc de pretenţia lui Iov că era ireproşabil înaintea Celui Atotputernic. El l-a calomniat pe Iov, pretinzând că era rău, că i-a exploatat pe săraci, că nu le-a dat pâine celor flămânzi şi că s-a purtat fără milă cu văduvele şi cu orfanii de tată. Elifaz a afirmat că viaţa personală a lui Iov nu era atât de curată pe cât pretindea el, de aceea se afla Iov într-o situaţie atât de grea. Dar, „dacă te vei întoarce la Cel Atotputernic, . . . el te va auzi”, a spus Elifaz (22:23, 27). Răspunzând, Iov a respins acuzaţia gravă a lui Elifaz, spunând că dorea să fie audiat de Dumnezeu, care îi cunoştea conduita dreaptă. Există oameni care îi asupresc pe orfanii de tată, pe văduve şi pe săraci, care comit crime, furturi şi adulter. Un timp s-ar părea că ei prosperă, dar, în cele din urmă, îşi iau răsplata. Ei vor fi nimiciţi. „Dacă nu este aşa, cine mă va face mincinos?”, a întrebat Iov în mod provocator (24:25). Bildad a dat un răspuns scurt, accentuând ideea că niciun om nu poate fi curat înaintea lui Dumnezeu, iar Ţofar n-a mai intervenit de data aceasta. N-a mai avut nimic de spus.

   Ultima argumentare a lui Iov (26:1-31:40): În argumentarea sa finală, Iov şi-a redus complet la tăcere tovarăşii (32:12, 15, 16). El a spus cu sarcasm: „Oh, cât de mult l-ai ajutat tu pe cel fără putere! . . . Cât l-ai sfătuit pe cel lipsit de înţelepciune!” (26:2, 3). Nimic însă, nici chiar Şeolul, nu poate să ascundă vreun lucru de privirea lui Dumnezeu. Iov a descris înţelepciunea lui Dumnezeu manifestată în Univers, pe Pământ, în nori, în mare şi în vânt, adică în tot ce a observat omul. Iar acestea nu sunt decât marginile căilor Celui Atotputernic. Ele nu sunt decât o şoaptă despre măreţia Celui Atotputernic.  Convins că era nevinovat, el a spus: „Până la ultima suflare, nu voi renunţa la integritatea mea!” (27:5). Nu, Iov nu făcuse nimic rău ca să merite ceea ce se abătuse asupra lui. Contrar acuzaţiilor lor, Dumnezeu avea să răsplătească integritatea, având grijă ca lucrurile strânse de cei răi în timpul prosperităţii lor să fie moştenite de cei drepţi. Omul ştie de unde vin comorile Pământului, cum ar fi argintul, aurul, arama, „dar înţelepciunea de unde vine?” (28:20). El a căutat-o printre cei vii, a căutat-o în mare; ea nu poate fi cumpărată cu aur sau cu argint. Numai Dumnezeu înţelege înţelepciunea. El vede până la marginile Pământului şi ale Cerurilor, el împarte vântul şi apele şi ţine sub control ploaia şi norii aducători de furtună. Iov a încheiat astfel: „Iată! Teama de Domnul: aceasta este înţelepciunea şi îndepărtarea de rău este priceperea” (28:28). Copleşit de necazul său, Iov a vorbit în continuare despre viaţa sa. El dorea să fie restabilit la starea de odinioară, când se bucura de o prietenie strânsă cu Dumnezeu şi era respectat chiar şi de conducătorii oraşului. El îl scăpa pe cel năpăstuit şi era ochi pentru cel orb. Sfatul său era bun, iar oamenii aşteptau cuvintele sale. Acum însă, în loc să aibă o poziţie onorabilă, era luat în râs chiar şi de tineri, ai căror taţi nu erau demni să stea nici măcar cu câinii turmei lui. Ei îl scuipau şi i se împotriveau. În zilele necazului său, ei nu-i dădeau pace. Iov s-a descris pe sine drept un bărbat dedicat lui Dumnezeu şi a cerut să fie judecat de Domnul. „El mă va cântări într-o balanţă exactă şi Dumnezeu îmi va cunoaşte integritatea!” (31:6) Iov şi-a apărat faptele din trecut. El n-a comis adulter, nici n-a uneltit împotriva altora. Nu s-a reţinut să-i ajute pe nevoiaşi. Deşi era bogat din punct de vedere material, nu şi-a pus încrederea în bogăţii. Nu s-a închinat la soare, lună şi stele, fiindcă „aceasta ar fi fost tot o nelegiuire ce trebuia adusă înaintea judecătorilor, căci l-ar fi renegat pe adevăratul Dumnezeu de sus” (31:28). Iov l-a invitat pe cel cu care se judeca să-şi prezinte acuzaţiile împotriva faptelor sale din trecut.

   Vorbeşte Elihu (32:1-37:24): În tot acest timp, Elihu, un urmaş al lui Buz, un fiu al lui Nahor, şi, prin urmare, o rudă îndepărtată a lui Avraam, a urmărit discuţia. El a aşteptat, gândindu-se că cei mai în vârstă trebuie să aibă mai multă cunoştinţă. Însă nu vârsta, ci Duhul Sfânt dă pricepere. Elihu s-a aprins de mânie împotriva lui Iov pentru că „îşi declarase drept mai degrabă propriul suflet decât pe Dumnezeu”, dar s-a aprins şi mai mult de mânie împotriva celor trei tovarăşi ai lui Iov din cauza lamentabilei lor lipse de înţelepciune, care i-a făcut să-l declare vinovat pe Dumnezeu. Elihu era „plin de cuvinte”, iar Duhul lui Dumnezeu l-a îndemnat să le exprime, însă fără părtinire şi „fără să dea titluri omului pământean” (Iov 32:2, 3, 18-22; Gen. 22:20, 21).  Elihu a vorbit cu sinceritate, recunoscând că Dumnezeu este Creatorul său. El a arătat că Iov era mai preocupat să-şi apere propria dreptate decât dreptatea lui Dumnezeu. Nu era nevoie ca Dumnezeu să răspundă la toate cuvintele lui Iov, ca şi cum ar fi trebuit să-şi justifice acţiunile. Totuşi, Iov luptase împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în timp ce sufletul lui Iov se apropia de moarte, Dumnezeu i-a arătat favoare trimiţând un mesager şi a spus: „Scapă-l, ca să nu coboare în groapă! Am găsit o răscumpărare! Carnea lui să fie mai fragedă decât în tinereţe, să se întoarcă la zilele pline de vigoare ale tinereţii lui” (Iov 33:24, 25). Cel drept urma să fie restabilit! Elihu i-a invitat pe înţelepţi să asculte. El l-a mustrat pe Iov fiindcă spusese că păstrarea integrităţii nu foloseşte la nimic. „Departe de adevăratul Dumnezeu să facă ce este rău şi de Cel Atotputernic să facă ce este nedrept! Căci el îl răsplăteşte pe omul pământean după faptele lui, îi dă omului după calea lui.” (34:10, 11) El poate lua suflarea de viaţă, făcând să piară orice carne. Dumnezeu judecă fără părtinire. Iov şi-a scos prea mult în evidenţă propria dreptate. El s-a pripit, totuşi nu în mod intenţionat, ci „fără să aibă cunoştinţă”, şi Dumnezeu a fost îndelung răbdător cu el (34:35). Trebuia să fi vorbit mai mult în apărarea dreptăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi întoarce privirile de la cei drepţi, dar îi mustră. „El nu va cruţa viaţa celui rău, ci le va face dreptate celor năpăstuiţi.” (36:6) Întrucât Dumnezeu este Instructorul suprem, Iov trebuia să-i preamărească activitatea. În atmosfera inspiratoare de teamă ce prevestea o furtună, Elihu a vorbit despre lucrările măreţe ale lui Dumnezeu şi despre stăpânirea pe care o avea asupra forţelor naturii. Apoi i-a spus lui Iov: „Stai şi ia aminte la lucrările minunate ale lui Dumnezeu!” (37:14). Gândeşte-te la splendoarea aurie şi la demnitatea de temut a lui Dumnezeu, care depăşesc mult înţelegerea omenească. „El este măreţ în putere şi nu va dispreţui justiţia şi belşugul dreptăţii.” Da, Domnul îi va lua în seamă pe cei ce se tem de El, nu pe cei „ce se cred înţelepţi în inima lor” (37:23, 24).

  Domnul îi răspunde lui Iov (38:1-42:6): Iov îi ceruse lui Dumnezeu să-i vorbească. Iată că Domnul îi răspunde în mod impresionant din mijlocul furtunii. El îi pune lui Iov o serie de întrebări, care constituie în sine o lecţie pentru a înţelege cât de mic este omul şi cât de măreţ este Dumnezeu. „Unde erai tu când am întemeiat Pământul? . . . Cine i-a pus piatra unghiulară, când stelele dimineţii strigau împreună de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de laudă?” (38:4, 6, 7) Aceasta se petrecuse cu mult timp înainte de zilele lui Iov! Dumnezeu îi pune, una după alta, întrebări cu privire la mare, la veşmântul de nori al Pământului, la apariţia zorilor, la porţile morţii, cu privire la lumină şi la întuneric, întrebări la care Iov nu poate să răspundă. „Ştii tu oare lucrul acesta pentru că erai născut pe vremea aceea şi pentru că zilele tale sunt multe la număr?” (38:21) Dar ce se poate spune despre cămările zăpezii şi ale grindinei, despre furtună, ploaie şi picăturile de rouă, despre gheaţă şi brumă, despre grandioasele constelaţii cereşti, despre fulgere şi despre straturile de nori, despre animalele sălbatice şi despre păsări?  Iov recunoaşte cu umilinţă: „Iată! Am ajuns neînsemnat. Ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură” (40:4). Domnul îi porunceşte lui Iov să răspundă provocării. El îi pune din nou întrebări potrivite, care preamăresc demnitatea, superioritatea şi puterea sa, aşa cum se manifestă ele în creaţie. Chiar şi behemotul şi leviatanul sunt mult mai puternice decât Iov! Complet umilit, Iov recunoaşte că modul său de gândire era greşit şi că vorbise fără să aibă cunoştinţă. Văzându-l acum pe Dumnezeu prin pricepere, nu din ce auzise despre El, Iov îşi retrage cuvintele şi se căieşte „în ţărână şi în cenuşă” (42:6).

  Judecata şi binecuvântarea Domnului (42:7-17). Dumnezeu le-a cerut apoi socoteală lui Elifaz şi celor doi tovarăşi ai săi fiindcă nu spuseseră adevărul despre El. Aceştia trebuiau să aducă jertfe, iar Iov trebuia să se roage pentru ei. După toate acestea, Domnul a schimbat starea de captivitate a lui Iov, dându-i o binecuvântare de două ori mai mare. Fraţii, surorile şi prietenii de odinioară s-au întors la el cu daruri şi Iov a fost binecuvântat de două ori mai mult decât înainte cu oi, cămile, vite şi măgăriţe. A avut din nou zece copii: şapte fii şi trei fiice, care erau cele mai frumoase femei din toată ţara. Viaţa lui Iov a fost prelungită în mod miraculos cu 140 de ani, astfel că a ajuns să-şi vadă urmaşii până la a patra generaţie. Apoi a murit „bătrân şi sătul de zile” (42:17).

DE CE ESTE DE FOLOS?

   

  Cartea Iov îl înalţă pe Dumnezeu şi depune mărturie despre înţelepciunea şi puterea sa de nepătruns (12:12, 13; 37:23). Numai în această carte, Dumnezeu este numit de 31 de ori Cel Atotputernic, adică de mai multe ori decât în tot restul Scripturilor. Relatarea glorifică eternitatea şi poziţia sa înaltă (10:5; 36:4, 22, 26; 40:2; 42:2), precum şi dreptatea, bunătatea iubitoare şi îndurarea sa (36:5-7; 10:12; 42:12). Ea pune justificarea suveranităţii Domnului mai presus de salvarea omului (33:12;34:10, 12; 35:2; 36:24; 40:8). Domnul, Dumnezeul lui Israel, este prezentat ca fiind şi Dumnezeul lui Iov.  Cartea Iov prezintă şi preamăreşte lucrările de creaţie ale lui Dumnezeu (38:4-39:30; 40:15, 19; 41:1; 35:10). Ea este în armonie cu declaraţia din Geneza conform căreia omul este făcut din ţărână şi se întoarce în ţărână (Iov 10:8, 9; Gen. 2:7; 3:19). Ea foloseşte termenii „eliberator”, „răscumpărare” şi „a trăi din nou”, anticipând astfel unele învăţături de bază din Npul Testament (Iov 19:25; 33:24; 14:13, 14).  Profeții și scriitorii creştini au preluat multe expresii din această carte sau au folosit alte expresii paralele. Comparaţi, de exemplu, Iov 7:17 cu Psalmul 8:4; Iov 9:24 cu 1 Ioan 5:19; Iov 10:8 cu Psalmul 119:73 - T.M.; Iov 12:25 cu Deuteronomul 28:29; Iov 24:23cu Proverbele 15:3; Iov 26:8 cu Proverbele 30:4; Iov 28:12, 13, 15-19 cu Proverbele 3:13-15; Iov 39:30 cu Matei 24:28.  Normele drepte ale Domnului privitoare la viaţă sunt consemnate în multe pasaje. Cartea Iov condamnă cu tărie materialismul (Iov 31:24, 25), idolatria (31:26-28), adulterul (31:9-12), bucuria la necazul altuia (31:29), nedreptatea şi părtinirea (31:13;32:21), egoismul (31:16-21), necinstea şi minciuna (31:5), arătând că cel ce practică aceste lucruri nu poate câştiga favoarea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. Elihu este un exemplu excelent de respect profund şi de modestie; el a vorbit cu îndrăzneală şi curaj şi l-a preamărit pe Dumnezeu (32:2, 6, 7, 9, 10, 18-20; 33:6, 33). Iov însuşi ne dă o lecţie valoroasă în ce priveşte exercitarea autorităţii, consideraţia faţă de membrii familiei şi ospitalitatea (1:5; 2:9, 10; 31:32). Totuşi, Iov a rămas în memoria noastră mai ales pentru că şi-a păstrat integritatea şi a perseverat cu răbdare. Astfel, el a lăsat un exemplu care le-a întărit credinţa slujitorilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor şi mai ales în aceste timpuri de grea încercare a credinţei. „Aţi auzit de perseverenţa lui Iov şi aţi văzut sfârşitul pe care i l-a dat Domnul, căci Domnul este plin de tandră afecţiune şi îndurător.” (Iac. 5:11).  Iov nu era din sămânţa lui Avraam, căruia i s-au făcut promisiunile despre Împărăție. Cu toate acestea, relatarea despre integritatea sa contribuie la o mai bună înţelegere a scopurilor lui Dumnezeu privitoare laÎmpărăția Milenară. Cartea Iov este o parte importantă a scrierilor divine, întrucât dezvăluie controversa fundamentală dintre Dumnezeu şi Satan, care include integritatea omului faţă de Domnul, Suveranul său. Ea arată că îngerii, care au fost creaţi înainte de aducerea în existenţă a Pământului şi a omului, sunt martori oculari şi sunt foarte interesaţi de Pământ şi de rezolvarea controversei (Iov 1:6-12; 2:1-5; 38:6, 7). Ea arată că această controversă exista înainte de zilele lui Iov şi că Satan este o persoană spirituală reală. Dacă această carte a fost scrisă de Moise, înseamnă că expresia hasSatán, care ajută la identificarea „şarpelui cel vechi”, apare aici pentru prima oară în textul ebraic al Bibliei (Iov 1:6; Apoc. 12:9). De asemenea, cartea Iov dovedeşte că Dumnezeu nu este răspunzător de suferinţele, de bolile şi de moartea oamenilor şi explică de ce sunt persecutaţi cei drepţi, în timp ce oamenii răi şi răutatea continuă să existe. Ea arată că Dumnezeu doreşte să rezolve definitiv această controversă.  Acum este momentul ca toţi cei ce doresc să trăiască sub domnia lui Dumnezeu să-i răspundă lui Satan, „acuzatorul”, prin conduita lor integră (Apoc. 12:10, 11). Chiar dacă trec prin încercări care îi tulbură, cei ce doresc să rămână integri trebuie să continue să se roage pentru sfinţirea numelui lui Dumnezeu şi pentru venirea Împărăției Sale, care îl va zdrobi pe Satan şi toată sămânţa lui sfidătoare. Aceasta va fi „ziua de luptă şi de război” a lui Dumnezeu, iar după ea vor urma eliberarea şi binecuvântările de care şi Iov a sperat să aibă parte (1 Pet. 4:12;Mat. 6:9, 10; Iov 38:23; 14:13-15).

20.Cartea biblică numărul 19 - Psalmii:

  Scriitorul: David şi alţii; data încheierii scrierii: aprox. 460 î.H..

 Psalmii au fost cartea de cântări inspirate a închinătorilor adevăraţi ai Domnului din timpurile antice, o colecţie de 150 de cântări sacre, puse pe muzică şi adaptate pentru închinarea publică adusă lui Dumnezeu la templul din Ierusalim. Aceşti psalmi sunt cântări de laudă la adresa Domnului, dar nu numai atât. Ei conţin implorări pentru îndurare şi ajutor, precum şi exprimări care dau glas credinţei şi încrederii. În ei se găsesc numeroase cuvinte de mulţumire şi exultare, precum şi exclamaţii care redau o bucurie sublimă. Unii psalmi sunt evocări istorice, care descriu bunătatea iubitoare a Domnului şi faptele sale măreţe. Psalmii conţin şi un mare număr de profeţii, dintre care multe au avut o împlinire cu totul remarcabilă. Ei oferă o instruire valoroasă şi ziditoare, folosind un limbaj elevat şi imagini care îl impresionează profund pe cititor. Psalmii ne oferă un frumos şi îmbietor banchet spiritual.

  Ce semnificaţie are titlul acestei cărţi, şi cine a scris Psalmii? În Biblia ebraică, această carte poartă numele Séfer Tehillím, care înseamnă „Carte de laude”, sau simplu, Tehillím, adică „Laude”. Acesta este pluralul cuvântului Tehilláh, care apare în antetul Psalmului 145 - T.M., şi înseamnă „Laudă” sau „Cântare de laudă”. Denumirea „Laude” este cea mai potrivită, deoarece cartea este în primul rând o laudă la adresa lui Dumnezeu. Titlul „Psalmii” provine din Septuaginta, unde este folosit cuvântul Psalmói, care face referire la cântările intonate cu acompaniament muzical. Acest cuvânt mai apare în câteva locuri din Noul Testament, de exemplu în Luca 20:42 şi în Faptele 1:20. Psalmii sunt cântări sau poeme sacre prin care i se aduce laudă şi închinare lui Dumnezeu.  Majoritatea psalmilor au un antet, în care este menţionat adesea numele scriitorului. Şaptezeci şi trei de anteturi conţin numele lui David, „cel îndrăgit din melodiile lui Israel” (2 Sam. 23:1). Fără îndoială că şi Psalmii 2, 72 şi Ps 95 au fost scrişi tot de David (vezi Faptele 4:25, Psalmul 72:20 şi Evrei 4:7). Psalmii 10 şi 71 par a fi o continuare a Psalmilor 9 şi 70, prin urmare şi ei îi pot fi atribuiţi tot lui David. Doisprezece psalmi îi sunt atribuiţi lui Asaf, nume care se referă probabil la casa lui Asaf, întrucât unii dintre aceşti psalmi vorbesc despre evenimente care au avut loc după moartea lui Asaf (Ps. 79; Ps 80; 1 Cron. 16:4, 5, 7; Ezra 2:41). Unsprezece psalmi le sunt atribuiţi în mod explicit fiilor lui Core (1 Cron. 6:31-38). Psalmul 43 pare a fi o continuare a Psalmului 42, aşadar poate fi atribuit tot fiilor lui Core. În antetul Psalmului 88 sunt menţionaţi atât „fiii lui Core”, cât şi Heman, iar în antetul Psalmului 89 se menţionează că scriitorul este Etan. Psalmul 90 îi este atribuit lui Moise şi se pare că Psalmul 91 a fost scris tot de el. Scriitorul Psalmului 127 este Solomon. Astfel, peste două treimi din Psalmi le sunt atribuiţi unor scriitori. Psalmii alcătuiesc cea mai mare carte a Bibliei. După cum reiese din Psalmii 90, 126şi Ps 137, scrierea acestei cărţi a durat o perioadă lungă: cel puţin din zilele lui Moise ( circa 1513-1473 î.H.) până după restabilirea din exilul babilonian, probabil până în zilele lui Ezra (537-aprox. 460 î.H.). Aşadar, după cât se pare, această carte a fost scrisă în aproximativ o mie de ani. Însă perioada la care se referă este mult mai mare. Ea începe cu zilele când au fost create toate lucrurile şi se termină când a fost compus ultimul psalm. Cartea face un istoric al relaţiilor lui Dumnezeu cu slujitorii săi. Cartea Psalmilor arată că poporul lui Dumnezeu era bine organizat. David însuşi a vorbit despre „procesiunile Dumnezeului său, Regele său, intrând în locul sfânt! Cântăreţii mergeau în faţă, cei care cântau la instrumente cu coarde după ei, iar în mijloc erau fetele care băteau în tamburine. În mulţimi adunate, binecuvântaţi-l pe Dumnezeu, pe Domnul!” (Ps. 68:24-26). Aşa se explică de ce în multe anteturi apare expresia „Către dirijor”, precum şi numeroşi termeni poetici şi muzicali. Unele anteturi oferă explicaţii cu privire la scopul sau la folosirea unor psalmi, iar altele conţin instrucţiuni muzicale. (Vezi anteturile Psalmilor 6, 30, 38, 60, 88, 102 şi Ps 120.) În cel puţin 13 psalmi ai lui David, cum sunt Psalmii 18 şi 51, sunt relatate pe scurt evenimentele care au dus la scrierea lor. Treizeci şi patru de psalmi nu au antet. Cuvântul „Sela”, care apare de 71 de ori în text, este considerat în general un termen tehnic, folosit pentru muzică sau lectură, a cărui semnificaţie nu se cunoaşte însă cu exactitate. Unii sunt de părere că el indică o pauză în timpul interpretării vocale sau atât în timpul interpretării vocale, cât şi a celei instrumentale, pentru a medita în linişte. Aşadar, acest cuvânt nu trebuie rostit în timpul citirii.  Încă din vechime, Psalmii au fost împărţiţi în cinci cărţi separate, sau volume, după cum urmează: 1) Psalmii 1-41; 2) Psalmii 42-72; 3) Psalmii 73-89; 4) Psalmii 90-106; 5) Psalmii 107-150. Se pare că prima colecţie de acest fel a fost alcătuită de David, dar cel folosit de Dumnezeu să aranjeze cartea Psalmilor în forma sa finală a fost, fără îndoială, Ezra, preot şi „copist iscusit al Legii lui Moise” (Ezra 7:6).  Psalmii au fost compilaţi treptat, ceea ce ar putea explica de ce unii se repetă în diferite volume, de exemplu Psalmii 14 şi 53; 40:13-17 şi Ps 70; 57:7-11 şi Ps 108:1-5. Fiecare dintre cele cinci volume se încheie cu o binecuvântare la adresa Domnului, sau doxologie, primele patru doxologii incluzând răspunsul poporului, iar ultima fiind întregul Psalm 150.  În nouă psalmi este folosit un stil poetic special: acrostihul, numit astfel datorită structurii sale alfabetice (Psalmii 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119 şi Ps 145). În această structură, primul vers sau versurile primei strofe încep cu prima literă a alfabetului ebraic, alef (א), versul sau versurile celei de-a doua strofe încep cu a doua literă, bet (ב), şi în continuare se procedează la fel, folosindu-se toate sau aproape toate literele alfabetului ebraic. Din câte se pare, lucrul acesta a ajutat la memorarea psalmilor, dacă ne gândim la cântăreţii de la templu, care trebuiau să-şi amintească unele cântări lungi, precum Psalmul 119! De remarcat că în Psalmul 96:11 se găseşte un acrostih care formează numele Yahwe. În ebraică, prima jumătate a acestui verset este alcătuită din patru cuvinte, ale căror iniţiale, citite de la dreapta la stânga, sunt cele patru consoane ebraice ale Tetragramei, YHWH (יהוה).  Aceste poeme lirice sacre sunt scrise în versuri ebraice fără rimă şi se remarcă prin frumuseţea inegalabilă a stilului şi prin ritmicitatea cu care se succed ideile. Psalmii vorbesc direct minţii şi inimii, zugrăvind imagini pline de viaţă. Varietatea şi profunzimea subiectelor abordate şi a sentimentelor exprimate se datorează, în parte, extraordinarelor experienţe de viaţă ale lui David, care au oferit cadrul pentru scrierea multor psalmi. Puţini oameni au avut o viaţă atât de bogată ca David. În copilărie, el a fost păstor, apoi a luptat singur împotriva lui Goliat, a fost cântăreţ la curte, a fost proscris printre prieteni loiali şi printre trădători, a fost rege şi cuceritor, a fost un tată iubitor, dar a suferit din cauza dezbinărilor din propria casă, a trecut de două ori prin experienţa amară a unui păcat grav, cu toate acestea a fost întotdeauna un închinător zelos al lui Iehova şi un om care a iubit Legea sa. Fiind scrişi de un om cu o astfel de experienţă de viaţă, nu este de mirare că Psalmii exprimă o gamă largă de sentimente umane! Paralelismele şi contrastele poetice, specifice poeziei ebraice, dau şi mai multă forţă şi frumuseţe psalmilor (Ps. 1:6; 22:20; 42:1; 121:3, 4). Autenticitatea acestor vechi cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu este pe deplin confirmată de faptul că ele sunt în perfectă armonie cu restul Scripturilor. Scriitorii Noului Testament citează de multe ori din Psalmi (Ps. 5:9 [Rom. 3:13]; Ps. 10:7 [Rom. 3:14]; Ps. 24:1 [1 Cor. 10:26]; Ps. 50:14 [Mat. 5:33]; Ps. 78:24 [Ioan 6:31]; Ps. 102:25-27 [Evr. 1:10-12]; Ps. 112:9 [2 Cor. 9:9]). David însuşi a spus în ultima sa cântare: „Duhul Domnului a vorbit prin mine şi cuvântul Lui a fost pe limba mea”. Acest Duh a acţionat asupra lui din ziua în care a fost uns de Samuel (2 Sam. 23:2;1 Sam. 16:13). Chiar şi apostolii au citat din cartea Psalmilor. Petru a vorbit despre acest „cuvânt din Scripturi, pe care Duhul Sfânt l-a spus mai înainte prin gura lui David”, iar scriitorul Epistolei către Evrei, când a dat unele citate din Psalmi, fie le-a prezentat ca afirmaţii făcute de Dumnezeu, fie le-a introdus prin cuvintele „aşa cum spune Duhul Sfânt” (Fap. 1:16; 4:25; Evr. 1:5-14; 3:7; 5:5, 6).  Cea mai puternică dovadă a autenticităţii acestei cărţi o constituie afirmaţia făcută de Domnul Iisus, după înviere, când le-a spus discipolilor săi: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când încă eram cu voi: că toate lucrurile scrise despre mine în legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi trebuie să se împlinească”. Iisus a grupat Scripturile ebraice complete după metoda pe care o adoptaseră iudeii şi care le era bine cunoscută. Prin Psalmi, Iisus înţelegea grupul al treilea de cărţi al Scripturilor, numit Hagiografa (sau Scrierile Sfinte), în acest grup Psalmii fiind prima carte. Lucrul acesta este confirmat de ceea ce le-a spus El cu câteva ore mai înainte celor doi discipoli care mergeau spre Emaus, când „le-a explicat lucrurile privitoare la el din întreaga Scriptură” (Luca 24:27, 44).

CONŢINUTUL PSALMILOR:

  Cartea întâi (Psalmii 1-41): Cu excepţia Psalmilor 1, 2, 10 şi Ps 33, psalmii din această carte îi sunt atribuiţi în mod explicit lui David. Chiar de la început, Psalmul 1 menţionează ideea predominantă, şi anume că este fericit omul care îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi meditează la ea zi şi noapte pentru a o respecta, în contrast cu păcătoşii lipsiţi de pietate. Aceasta este prima declaraţie din Psalmi cu privire la fericire. Psalmul 2 începe cu o întrebare provocatoare, spunând în continuare că toţi regii şi demnitarii Pământului s-au adunat la un loc „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său”. Dumnezeu îşi bate joc de ei, după care le vorbeşte în mânia sa aprinsă: „Eu, da, eu l-am instalat pe regele meu pe Sion, muntele meu sfânt”. El îi va zdrobi şi îi va distruge pe toţi împotrivitorii. Sfatul pentru ceilalţi regi şi conducători este: „Slujiţi-i Domnului cu teamă” şi recunoaşteţi-l pe Fiul său ca să nu pieriţi! (v. 2, 6, 11) Aşadar, Psalmii introduc încă de la început tema Bibliei: Mântuirea prin Fiul și Împărăția condusă de Acesta!  Această primă carte conţine numeroase rugăciuni, care exprimă atât cereri, cât şi mulţumiri. Psalmul 8 arată cât de măreţ este Domnul în contrast cu omul care este atât de neînsemnat, iar Psalmul 14 demască nebunia celor ce nu vor să se supună autorităţii lui Dumnezeu. Psalmul 19 arată cum anunţă extraordinara creaţie a lui Dumnezeu Slava Sa, iar în versetele de la 7 la 14 din acest Psalm se subliniază foloasele şi recompensele respectării Legii perfecte a lui Dumnezeu, care sunt explicate mai detaliat şi în Psalmul 119. Psalmul 23 este unanim recunoscut drept o capodoperă a literaturii universale. Însă el este remarcabil îndeosebi datorită simplităţii cu care exprimă încrederea loială în Dumnezeu. Fie ca toţi „să locuim multe zile în casa Domnului, marele Păstor”! (23:1, 6). Psalmul 37 le dă sfaturi foarte bune oamenilor cu teamă de Dumnezeu, care locuiesc printre răufăcători. Iar Psalmul 40arată că, asemenea lui David, omul care înfăptuieşte voinţa lui Dumnezeu este fericit.

 Cartea a doua (Psalmii 42-72): Aceasta începe cu opt psalmi scrişi de fiii lui Core. Psalmii 42 şi 43 le sunt atribuiţi fiilor lui Core, întrucât ei formează de fapt un singur poem alcătuit din trei strofe, legate între ele printr-un refren (42:5, 11; 43:5). Psalmul 49 subliniază că omul nu poate plăti răscumpărarea sufletului său şi că numai Dumnezeu are puterea de a-l elibera „din mâna Şeolului” (v. 15). Psalmul 51 este o rugăciune sinceră de căinţă a lui David, rostită după ce a păcătuit grav cu Bat-Şeba, soţia lui Urie, hetitul (2 Sam. 11:1-12:24). Această carte se încheie cu un psalm „cu privire la Solomon”, o rugăciune pentru ca domnia lui Solomon să fie paşnică, iar binecuvântarea Domnului să fie asupra lui (Ps. 72).

  Cartea a treia (Psalmii 73-89): Cel puţin doi psalmi din această carte, Psalmii 74 şi79, au fost scrişi după distrugerea Ierusalimului în 607 î.H. ( după alți istorici și teologi ar fi vorba de anul 586 î.H.).  Scriitorul deplânge această mare catastrofă şi îl imploră pe Dumnezeu să-şi ajute poporul „de dragul Slavei numelui Său” (79:9). Psalmul 78 relatează istoria Israelului din timpul lui Moise până când David a început să-i „păstorească după integritatea inimii lui” (v. 72), iar Psalmul 80 arată că Domnul este adevăratul „Păstor al lui Israel” (v. 1). Psalmii 82 şi 83sunt implorări fierbinţi adresate Domnului ca să execute judecata asupra duşmanilor săi şi asupra duşmanilor poporului său. Departe de a avea un spirit răzbunător, aceste cereri sunt făcute pentru ca oamenii „să caute numele tău, o, Doamne, . . . ca să ştie că Tu, al cărui nume este Iehova/Yahwe, numai Tu eşti Cel Preaînalt peste tot Pământul” (83:16, 18). Psalmul 89, ultimul din această carte, evidenţiază „faptele de bunătate iubitoare ale Domnului”, exprimate în mod remarcabil prin legământul său cu David. Acest legământ era cu privire la un moştenitor permanent pe tronul lui David care va domni veşnic înaintea Domnului (v. 1, 34-37).

   Cartea a patra (Psalmii 90-106): Această carte conţine 17 psalmi, la fel ca a treia. Ea începe cu rugăciunea lui Moise, care pune în contrast existenţa veşnică a lui Dumnezeu cu viaţa scurtă a omului muritor. Psalmul 92 preamăreşte incomparabilele calităţi ale lui Dumnezeu. Urmează apoi grupul Psalmilor 93 la 100, care începe cu entuziasta exclamaţie: „Domnul a devenit împărat ( a împărățit!)”. Prin urmare, „toţi locuitorii Pământului” sunt invitaţi „să-i cânte Domnului, să-i binecuvânteze numele, . . . căci Domnul este mare şi foarte demn de laudă”. „Domnul este mare în Sion.” (93:1; 96:1, 2, 4; 99:2). Psalmii 105 şi 106 îi adresează mulţumiri lui Dumnezeu pentru faptele sale măreţe în folosul poporului Său şi pentru că şi-a ţinut cu fidelitate legământul încheiat cu Avraam. Da, El a dat ţara seminţei acestuia, deşi israeliţii au murmurat şi s-au răzvrătit de nenumărate ori.  Deosebit de interesant este Psalmul 104. Acest psalm îl glorifică pe Dumnezeu, pentru că s-a îmbrăcat în demnitate şi splendoare, şi descrie înţelepciunea sa, manifestată în numeroasele sale opere şi lucrări de pe Pământ. Apoi, tema întregii cărţi a Psalmilor este subliniată cu multă forţă prin exclamaţia: „Lăudaţi-l pe Iah!”, care apare aici prima dată (v. 35). Această invitaţie de a-l lăuda pe Domnul datorită numelui Său le este adresată tuturor închinătorilor adevăraţi. În ebraică, ea este exprimată prin cuvântul halelu-Yáh, sau „Aleluia”, această ultimă formă fiindu-le cunoscută astăzi oamenilor de pretutindeni. În psalmii următori, această expresie apare de 24 de ori, unii începând şi încheindu-se cu ea.

 Cartea a cincea (Psalmii 107-150): În Psalmul 107 se face o descriere a eliberărilor înfăptuite de Dumnezeu, marcată din loc în loc de melodiosul refren: „Mulţumiri să-i fie aduse Domnului pentru bunătatea sa iubitoare şi pentru lucrările sale minunate făcute fiilor oamenilor!” (v. 8, 15, 21, 31). Psalmii de la 113 la 118 sunt numiţi Hallel. Potrivit cu Mişna, aceştia erau cântaţi de iudei cu ocazia Paştilor şi a Penticostei, precum şi a Sărbătorii Colibelor şi a Sărbătorii Dedicării.  Psalmul 117, cel mai scurt psalm şi cel mai scurt capitol al Bibliei, este plin de forţă prin simplitatea lui. Psalmul 119 este cel mai lung psalm şi cel mai lung capitol al Bibliei, având în total 176 de versete, grupate în 22 de strofe scrise în acrostih alfabetic, fiecare strofă având opt versuri. Toate aceste versete, cu excepţia a două (119:90 şi 122), se referă, într-un fel sau altul, la cuvântul sau la Legea lui Dumnezeu, în fiecare strofă repetându-se câteva dintre, dacă nu chiar toate, expresiile (lege, aducere-aminte, poruncă, hotărâre judecătorească) din Psalmul 19:7-14. Cuvântul lui Dumnezeu este menţionat de peste 170 de ori prin unul dintre aceşti şase termeni: poruncă, hotărâre judecătorească, lege, dispoziţie, aducere-aminte şi cuvânt. Urmează un grup de 15 psalmi, de la 120 la 134, numiţi Cântări de urcare. Traducătorii au redat această expresie în mod diferit, întrucât semnificaţia ei nu este pe deplin înţeleasă. Unii spun că ea se referă la ideile înălţătoare pe care le conţin aceşti psalmi, deşi nu pare să existe vreun motiv evident pentru a fi puşi mai presus de ceilalţi psalmi inspiraţi. Mulţi comentatori sugerează că numele dat acestor cântări are legătură cu faptul că ele erau intonate de închinătorii care mergeau, sau „urcau”, la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor anuale. Călătoria spre capitală era considerată un urcuş, deoarece oraşul era situat la înălţime, în munţii lui Iuda (compară cu Ezra 7:9, Sfânta Scriptură, 1874). David a înţeles foarte bine necesitatea ca poporul lui Dumnezeu să fie unit în închinare. El se bucura să audă invitaţia: „Să mergem la casa Domnului”, iar triburile urcau „ca să aducă mulţumiri numelui Domnului”. De aceea, el a căutat cu sinceritate pacea, siguranţa şi prosperitatea Ierusalimului şi s-a rugat astfel: „De dragul casei Domnului, Dumnezeul nostru, voi căuta binele tău” (Ps. 122:1,4, 9).  Psalmul 132 vorbeşte despre jurământul făcut de David că nu se va odihni până nu va găsi un loc de odihnă potrivit pentru Domnul, a cărui prezenţă era simbolizată de arca legământului. După aşezarea Arcei în Sion, Domnul este descris prin frumoase imagini poetice, spunându-se că a ales Sionul. El a zis: „Acesta este locul meu de odihnă pentru vecie, aici voi locui, căci L-am dorit”. Acest centru de închinare a primit aprobarea Sa, „căci acolo a poruncit Domnul să fie binecuvântarea”. „Domnul  să te binecuvânteze din Sion!” (132:1-6, 13, 14; 133:3; 134:3; vezi şi Psalmul 48).  Psalmul 135 îl glorifică pe Domnul ca fiind Dumnezeul demn de laudă, care face tot ce are plăcerea să facă, în contrast cu idolii deşerţi, ai căror făuritori vor deveni exact ca ei. Psalmul 136 este scris pentru o interpretare antifonică, fiecare vers încheindu-se prin cuvintele: „Căci bunătatea sa iubitoare este veşnică!”. Această interpretare în care corurile sau soliştii îşi răspundeau unii altora se folosea în multe ocazii (1 Cron. 16:41; 2 Cron. 5:13; 7:6; 20:21; Ezra 3:11). Psalmul 137 arată că iudeii exilaţi în Babilon tânjeau după Sion şi, de asemenea, confirmă că ei nu uitaseră cântările, sau psalmii, Sionului, deşi erau departe de ţara lor. Psalmul 145 glorifică bunătatea şi domnia lui Dumnezeu, spunând că El îi „păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc, dar îi va nimici pe toţi cei răi” (v. 20). Apoi, Psalmii 146 la 150 fac să răsune ca un acord final puternic glorioasa temă a cărţii, fiecare dintre aceşti psalmi începând şi încheindu-se prin cuvintele „Lăudaţi-l pe Iah!”. Această melodie de laudă urcă într-un crescendo sublim până la punctul culminant din Psalmul 150, unde, în numai şase versete, întreaga creaţie este invitată de 13 ori să-l laude pe Domnul.

DE CE ESTE DE FOLOS?

   Desăvârşiţi în ce priveşte frumuseţea şi stilul, psalmii Bibliei pot fi incluşi printre cele mai mari opere ale literaturii universale. Ei constituie însă mai mult decât o capodoperă literară. Psalmii conţin un mesaj viu din partea Suveranului Suprem al Universului, Domnul Dumnezeu. Ei ne ajută să dobândim o înţelegere profundă a învăţăturilor fundamentale ale Bibliei, vorbind în primul rând şi mai presus de orice despre Dumnezeu, Autorul lor. Psalmii arată cu claritate că Dumnezeu este Creatorul Universului şi a tot ce există în el (8:3-9; 90:1, 2; 100:3; 104:1-5, 24; 139:14). Numele lui este glorificat în Psalmi, unde apare de aproximativ 700 de ori. În plus, forma prescurtată „Iah” apare de 43 de ori, astfel că, în ambele forme, numele divin este menţionat, în medie, de aproximativ cinci ori în fiecare psalm. În plus, Yahwe este menţionat de aproximativ 350 de ori cu titlul Elohím, sau Dumnezeu. În unii psalmi, Yahwe este numit „Domn Suveran”, arătându-se astfel că domnia Lui este supremă (68:20; 69:6; 71:5; 73:28; 140:7; 141:8). Psalmii arată că, spre deosebire de Dumnezeul cel veşnic, omul muritor este născut în păcat, având nevoie de un Răscumpărător, că moare şi se întoarce „în ţărână”, coborând în Şeol (6:4, 5; 49:7-20; 51:5, 7;89:48; 90:1-5; 115:17; 146:4). Psalmii subliniază necesitatea de a asculta de Legea lui Dumnezeu şi de a ne încrede în Domnul (1:1, 2; 62:8; 65:5; 77:12; 115:11; 118:8; 119:97,105, 165). Ei avertizează cu privire la înfumurare şi la „păcate ascunse” (19:12-14;131:1) şi încurajează tovărăşiile sincere şi sănătoase (15:1-5; 26:5; 101:5). Ei arată că o conduită corectă aduce aprobarea Domnului (34:13-15; 97:10). Ei oferă o speranţă luminoasă, spunând că „salvarea este a Domnului” şi că, celor ce se tem de El, Domnul le va „scăpa sufletul de moarte” (3:8; 33:19). Aceasta ne îndreaptă atenţia spre aspectul profetic al Psalmilor. Psalmii abundă în profeţii care fac referire la Iisus Hristos, „fiul lui David”, şi la rolul pe care urma să-l aibă ca Rege/Împărat Uns de Dumnezeu(Mat. 1:1). Când a luat fiinţă Biserica Creştină, la Penticosta din anul 33, apostolii, care se aflau sub acţiunea Duhului Sfânt, au început să înţeleagă împlinirea acestor profeţii. Chiar în ziua aceea, în timp ce prezenta celebra sa cuvântare, Petru şi-a dezvoltat tema citând de mai multe ori din Psalmi. În centrul acestei teme era „Iisus Nazarineanul”. Partea finală a argumentării sale s-a bazat aproape în întregime pe citate din Psalmi, care dovedeau că Iisus Hristos era Mai Marele David şi că Dumnezeu nu avea să lase sufletul lui Iisus în Hades, ci avea să-l ridice din moarte. Într-adevăr, „David n-a urcat la Ceruri”, ci, aşa cum a prezis el în Psalmul 110:1, Domnul său a făcut lucrul acesta. Cine era Domnul lui David? Ajungând la punctul culminant al cuvântării sale, Petru a dat un răspuns plin de forţă: „Acest Iisus, pe care voi l-aţi ţintuit pe cruce!” (Fap. 2:14-36; Ps. 16:8-11;132:11).  A fost de folos cuvântarea lui Petru, bazată pe Psalmi? Dovada concludentă este botezul celor aproximativ 3 000 de oameni care au fost adăugaţi Bisericii în acea zi (Fap. 2:41).  La scurt timp după aceea, cu ocazia unei adunări speciale, discipolii i-au adresat Domnului o rugăciune şi au citat Psalmul 2:1, 2. Ei au spus că, prin opoziţia unită a conducătorilor faţă de „sfântul slujitor al lui Dumnezeu, Iisus, pe care l-a uns” însuşi Dumnezeu, aceste versete se împliniseră. Relatarea spune în continuare că „toţi s-au umplut de Duh Sfânt” (Fap. 4:23-31).  Să ne îndreptăm acum atenţia spre Epistola către Evrei. În primele două capitole găsim citate din Psalmi referitoare la superioritatea lui Iisus faţă de îngeri, El fiind Fiul Ceresc întronat al lui Dumnezeu. Referindu-se la Psalmul 22:22 şi la alte pasaje, autorul (Pavel?) a arătat că Iisus are o mulțime de „fraţi”, care fac parte din sămânţa lui Avraam şi sunt „părtaşi la chemarea cerească” (Evr. 2:10-13, 16; 3:1). Apoi, începând cu Evrei 6:20 şi până la sfârşitul Ev. capitolului 7, autorul vorbeşte pe larg despre o altă misiune a lui Iisus, şi anume aceea de a fi „pentru vecie mare preot în felul lui Melchisedec”. Aceasta are la bază promisiunea lui Dumnezeu, întărită prin jurământ, din Psalmul 110:4, la care autorul face mereu referire pentru a dovedi superioritatea preoţiei lui Iisus faţă de cea a lui Aaron. Autorul a explicat că, prin jurământul lui Dumnezeu, Iisus Hristos este preot în Cer, nu pe Pământ, şi „rămâne preot pe vecie”, foloasele serviciului său preoţesc fiind eterne (Evr. 7:3, 15-17, 23-28).  În plus, în Evrei 10:5-10 se arată cât de importantă era pentru Iisus calea sacrificiului de Sine pe care trebuia s-o urmeze potrivit voinţei lui Dumnezeu şi cât de hotărât era El să îndeplinească această voinţă. Explicaţia se bazează pe cuvintele lui David din Psalmul 40:6-8. Tuturor ne este de folos să medităm la acest exemplu de devoţiune şi să-l imităm ca să putem câştiga aprobarea lui Dumnezeu (vezi şi Psalmul 116:14-19).  Calea urmată de Iisus, care a culminat cu acea cumplită încercare de pe cruce, a fost prezisă detaliat în Psalmi. Printre altele, a fost prezis că i se va da să bea oţet, că vor fi aruncaţi sorţii pentru veşmintele lui, că îi vor fi străpunse mâinile şi picioarele, că va fi batjocorit şi că în acele momente de agonie va striga plin de durere: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Mat. 27:34, 35,43, 46; Ps. 22:1, 7, 8, 14-18; 69:20, 21). După cum reiese din Ioan 19:23-30, chiar în acele ore grele Iisus trebuie să fi primit mângâiere şi îndrumare din Psalmi, ştiind că toate aceste cuvinte din Biblie trebuiau să se împlinească până la ultimul detaliu. Iisus a ştiut că Psalmii vorbeau şi despre învierea şi înălţarea Sa. Fără îndoială, El s-a gândit la aceste lucruri în timp ce, împreună cu apostolii, „cânta cântări de laudă”, sau psalmi, în noaptea dinaintea morţii sale (Mat. 26:30). Aşadar, Psalmii îl identifică în mod clar pe Iisus Hristos drept „fiul lui David” şi Sămânţa Mesianică a Împărăției, El fiind acum înălţat ca Împărat şi Preot în Sionul Ceresc. Studierea Psalmilor ne va ajuta să apreciem mai mult domnia lui Dumnezeu-Tatăl, pe care El o exercită prin intermediul Seminţei promise, Moştenitorul Împărăției, spre Slava Sa şi spre justificarea suveranităţii Sale. Cât de recunoscători trebuie să fim pentru cartea Psalmilor! Într-adevăr, cuvintele cu care se încheie Psalmii sunt foarte potrivite: „Tot ce are suflare să-l laude pe Iah! Lăudaţi-l pe Iah!” (150:6).

*Psalmii sunt numerotați conform Textului Masoretic.