SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A UNSPREZECEA.

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA A UNSPREZECEA.

24.Cartea biblică numărul 23 - Isaia:

 Scriitorul: Isaia; locul scrierii: Ierusalim; data încheierii scrierii: după 732 î.H.; perioada la care se referă: aprox. 778-după 732 î.H..

  Umbra ameninţătoare a crudului monarh asirian apăsa greu asupra celorlalte imperii şi regate mai mici din Orientul Mijlociu. În toată regiunea se vorbea numai despre comploturi şi alianţe (Is. 8:9-13). Regatul nordic al Israelului apostat avea să cadă curând victimă acestor intrigi, în vreme ce în regatul sudic al lui Iuda regii domneau în nesiguranţă (2 Regi, cap. 15-21). Armele de război care fuseseră inventate amplificau groaza din acele timpuri (2 Cron. 26:14, 15). Unde se putea găsi ocrotire şi salvare? Deşi numele Domnului era pe buzele poporului şi ale preoţilor din micul regat al lui Iuda, inima lor se îndepărtase mult de el, îndreptându-se mai întâi spre Asiria, apoi spre Egipt (2 Regi 16:7; 18:21). Credinţa în puterea Domnului slăbise. Acolo unde idolatria nu se practica făţiş, predomina o închinare ipocrită, bazată pe lucrări formale şi nu pe adevărata teamă de Dumnezeu. Cine avea să vorbească deci în numele Domnului? Cine avea să vestească puterea lui salvatoare? „Iată-mă, trimite-mă!”, a venit cu promptitudine răspunsul. Cuvintele erau ale lui Isaia, care profeţise şi mai înainte. Aceasta se întâmpla în jurul anului 778 î.H., anul morţii lui Ozia, regele care fusese lepros (Is. 6:1, 8). Numele Isaia înseamnă „Salvarea lui Yahwe”. Aceeaşi semnificaţie o are şi numele Iisus, cuvintele fiind scrise însă în ordine inversă („Yahwe este salvare/mântuire”). De la început până la sfârşit, profeţia lui Isaia subliniază că Domnul este salvare. Isaia era fiul lui Amoţ (a nu se confunda cu Amos, un alt profet din Iuda) (1:1). Scripturile nu spun nimic despre naşterea şi moartea sa, deşi tradiţia iudaică susţine că ar fi fost tăiat în două cu fierăstrăul de răul rege Manase (compară cu Evrei 11:37). Din scrierile sale reiese că a locuit la Ierusalim împreună cu soţia sa, care era profetesă, şi cu cel puţin doi copii ai lor, care au avut nume profetice (Is. 7:3; 8:1, 3). El a profeţit în timpul domniei a cel puţin patru regi din Iuda: Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia. Din câte se pare, Isaia şi-a început activitatea de profet în jurul anului 778 î.H. (când a murit Ozia sau probabil mai devreme) şi a slujit până cel puţin după anul 732 î.H. (al 14-lea an al regelui Ezechia), adică nu mai puţin de 46 de ani. Fără îndoială că la acea dată el îşi scrisese deja profeţia (1:1; 6:1; 36:1). Alţi profeţi, contemporani cu Isaia, au fost Mica, în Iuda, precum şi Osea şi Oded, în nord (Mica 1:1; Os. 1:1; 2 Cron. 28:6-9). Domnul i-a poruncit lui Isaia să aştearnă în scris sentinţe profetice, aşa cum reiese din Isaia 30:8: „Acum vino, scrie înaintea lor lucrul acesta pe o tablă şi consemnează-l într-o carte, ca să slujească, pentru o zi din viitor, drept mărturie pe timp veșnic”. Rabinii iudei din vechime l-au recunoscut pe Isaia drept scriitorul acestei cărţi, pe care au considerat-o prima între cărţile profeţilor mari (Isaia, Ieremia şi Ezechiel).Unii au pretins că trecerea la un alt stil începând de la capitolul 40 până la finalul cărţii ar indica faptul că un alt scriitor, sau un „al doilea Isaia”, a redactat această parte. Totuşi, schimbarea subiectului ar trebui să fie un argument convingător pentru schimbarea stilului. Există numeroase dovezi care arată că Isaia a scris în întregime cartea ce îi poartă numele. De exemplu, o dovadă în sprijinul unităţii cărţii este expresia „Sfântul lui Israel”, care apare de 12 ori de la capitolul 1 la capitolul 39 şi de 13 ori de la capitolul 40 la capitolul 66, în total de 25 de ori, în timp ce, în restul Scripturilor ebraice, expresia nu apare decât de şase ori. Şi apostolul Pavel atestă unitatea cărţii citând din toate părţile profeţiei şi atribuind întreaga lucrare unui singur scriitor: Isaia. (Compară Romani 10:16, 20; 15:12 cu Isaia 53:1; 65:1; 11:1.). De remarcat că, începând din anul 1947, au fost scoase la lumină din întunericul unor peşteri aflate nu departe de Khirbet Qumran (în apropierea coastei nord-vestice a Mării Moarte) mai multe manuscrise vechi. Între aceste documente, cunoscute în prezent sub numele de Sulurile de la Marea Moartă, se află şi profeţia lui Isaia. Acest document bine conservat, scris cu măiestrie într-o ebraică premasoretică, datează de la sfârşitul secolului al II-lea î.H., având deci o vechime de aproximativ 2 000 de ani. Prin urmare, textul lui este cu aproape o mie de ani mai vechi decât al celui mai vechi manuscris masoretic disponibil, care stă la baza traducerilor moderne ale Scripturilor ebraice. Între cele două texte există câteva diferenţe minore de scriere a cuvintelor, precum şi câteva deosebiri în ce priveşte construcţiile gramaticale, dar în privinţă doctrinară ele sunt identice. Aceasta este o dovadă convingătoare că Bibliile actuale conţin mesajul original, redactat de Isaia sub inspiraţie divină. În plus, aceste suluri vechi infirmă ipoteza criticilor care pretind că ar fi existat doi „Isaia”, întrucât fraza cu care începe capitolul 40 se află pe ultimul rând al coloanei care conţine capitolul 39 şi continuă pe coloana următoare. După cum se poate observa, copistul n-a ştiut nimic despre o presupusă schimbare a scriitorului sau despre o împărţire a cărţii în acest loc.  Există numeroase dovezi care atestă autenticitatea cărţii Isaia. În afară de Moise, niciun alt profet nu este citat de atâtea ori de scriitorii creştini ai Bibliei. De asemenea, există o multitudine de dovezi istorice şi arheologice care susţin autenticitatea acestei cărţi, cum ar fi analele monarhilor asirieni, printre acestea aflându-se şi prisma hexagonală a lui Sanherib, pe care el a consemnat propria versiune despre asedierea Ierusalimului (Is., cap. 36, 37). Mormanul de ruine aflat pe locul vechiului Babilon constituie şi în prezent o dovadă a împlinirii cuvintelor din Isaia 13:17-22. De asemenea, o dovadă vie a fost fiecare iudeu dintre miile care s-au întors din Babilon, când au fost eliberaţi de regele Cirus, al cărui nume fusese menţionat de Isaia cu aproape 200 de ani mai înainte. Este posibil ca această scriere profetică să-i fi fost arătată mai târziu lui Cirus, deoarece, când a eliberat rămăşiţa iudeilor, el a spus că primise această însărcinare de la Domnul (Is. 44:28; 45:1; Ezra 1:1-3). În cartea Isaia sunt remarcabile profeţiile mesianice. Prezicerile care s-au împlinit în timpul vieţii lui Iisus sunt atât de multe, încât Isaia a fost numit „profetul evanghelist”. Capitolul 53 - considerat mult timp un „mister” nu numai de eunucul etiopian, menţionat în Faptele apostolilor, capitolul 8, ci şi de iudei în general - prezice cu atâta realism felul în care a fost tratat Iisus, încât pare a fi relatarea unui martor ocular. Noul Testament consemnează împlinirea profeţiilor din acest capitol remarcabil al cărţii Isaia, aşa cum se poate observa din următoarele comparaţii: v. 1 - Ioan 12:37, 38; v. 2 - Ioan 19:5-7; v. 3 - Marcu 9:12; v. 4 - Matei 8:16, 17; v. 5 - 1 Petru 2:24; v. 6 - 1 Petru 2:25; v. 7 — Faptele 8:32, 35; v. 8 - Faptele 8:33; v. 9 - Matei 27:57-60; v. 10 - Evrei 7:27; v. 11 — Romani 5:18; v. 12 - Luca 22:37. Cine altcineva în afară de Dumnezeu putea fi sursa unor preziceri atât de exacte?

CONŢINUTUL CĂRŢII ISAIA:

   În primele şase capitole este descrisă situaţia din Iuda şi din Ierusalim, se vorbeşte despre vinovăţia lui Iuda înaintea lui Dumnezeu, precum şi despre misiunea care i se încredinţase lui Isaia. Capitolele de la 7 la 12 vorbesc despre ameninţarea unor invazii duşmane şi despre promisiunea eliberării prin intermediul Prinţului Păcii desemnat de Dumnezeu. Capitolele de la 13 la 35 conţin o serie de judecăţi rostite împotriva multor neamuri şi anunţă că salvarea va veni de la Domnul. În capitolele de la 36 la 39 sunt descrise evenimentele istorice din timpul domniei lui Ezechia. Celelalte capitole, de la 40 la 66, au ca temă eliberarea din Babilon, întoarcerea unei rămăşiţe a iudeilor şi restabilirea Sionului.

  Mesajul lui Isaia „cu privire la Iuda şi Ierusalim” (1:1-6:13): Imaginaţi-vă că îl vedeţi pe Isaia îmbrăcat în sac, încălţat cu sandale, stând în picioare şi strigând în Ierusalim: Conducători despotici! Popor! Ascultaţi! Neamul vostru este bolnav din cap până-n picioare. Domnul s-a săturat să vadă mâinile voastre mânjite de sânge pe care le ridicaţi în rugăciune. Veniţi să îndreptaţi lucrurile, pentru ca păcatele voastre roşii ca stacojiul să fie făcute albe ca zăpada. În zilele din urmă, muntele casei Domnului se va înălţa şi toate neamurile se vor revărsa spre el pentru a fi instruite. Oamenii nu vor mai învăţa războiul. Domnul va fi înălţat şi sfinţit. Dar Israel şi Iuda produc strugurii nelegiuirii, cu toate că au fost plantate ca o viţă-de-vie aleasă. Pentru locuitorii lor, binele este rău şi răul este bine, deoarece sunt înţelepţi în ochii lor.  „L-am văzut pe Domnul stând pe un tron măreţ şi înălţat”, spune Isaia. Şi, odată cu această viziune, Dumnezeu i-a încredinţat profetului următoarea misiune: „Du-te şi spune acestui popor: Întruna auziţi”. Până când? „Până când oraşele vor ajunge nişte ruine” (6:1, 9, 11).

  Ameninţarea unor invazii duşmane şi promisiunea de eliberare (7:1-12:6): Dumnezeu îi foloseşte pe Isaia şi pe fiii acestuia ca „semne şi miracole” profetice pentru a arăta, în primul rând, că alianţa încheiată de Siria cu Israelul împotriva lui Iuda era sortită eşecului şi, în al doilea rând, că Iuda avea să meargă în captivitate şi doar o rămăşiţă avea să se întoarcă. O fecioară avea să rămână însărcinată şi să nască un fiu. Care avea să fie numele lui? Emanuel (care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”). Duşmanii care se aliaseră împotriva lui Iuda trebuiau să ia aminte! „Încingeţi-vă şi veţi fi făcuţi bucăţi!” Urmau să vină timpuri grele, dar, după aceea, o mare lumină avea să strălucească peste poporul lui Dumnezeu. Căci ni s-a născut un copil şi „va fi numit Sfătuitor Minunat, Dumnezeu Puternic, Tată Etern, Prinţ al Păcii” (7:14; 8:9, 18; 9:6).  „Iată, asirianul, nuiaua mâniei mele”, strigă Domnul. După ce avea să folosească această nuia „împotriva unui popor apostat”, Dumnezeu avea să-l înlăture şi pe asirianul neruşinat. Mai târziu, „o rămăşiţă . . . se va întoarce” (10:5, 6, 21). Iată acum un vlăstar, un lăstar din buturuga lui Iese (tatăl lui David)! Acest „lăstar” va domni cu dreptate şi, datorită lui, toată creaţia se va bucura. Nu se va face niciun rău şi nicio stricăciune, „căci Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului aşa cum fundul mării este acoperit de ape” (11:1, 9). Odată cu acest lăstar, care va sluji drept stindard pentru popoare, un drum mare va ieşi din Asiria pentru rămăşiţa care se va întoarce. În ziua aceea se va scoate cu bucurie apă din izvoarele salvării şi se vor cânta melodii pentru Dumnezeu.

 Pronunţarea judecăţii împotriva Babilonului (13:1-14:27): Isaia priveşte apoi dincolo de zilele Asiriei până în perioada de apogeu a Babilonului. Ascultaţi! Se aude zgomotul unui popor numeros, zarva regatelor, a neamurilor adunate! Domnul inspectează armata pregătită de război. Este o zi de întuneric pentru Babilon. Uluite, feţele se aprind, iar inimile se topesc de frică. Mezii vor doborî fără milă Babilonul, „podoaba regatelor”. Acesta va deveni un loc pustiu, nelocuit, şi o vizuină a creaturilor sălbatice, „din neam în neam” (13:19, 20). Morţii din Şeol se agită pentru a-l primi pe regele Babilonului. Larvele se întind sub el ca un pat, iar viermii sunt învelitoarea lui. Ce cădere pentru cel ce fusese un„‘strălucitor fiu al zorilor”! (14:12) Visase să-şi înalţe tronul, dar a ajuns un cadavru care era aruncat afară în timp ce Domnul mătura Babilonul cu mătura nimicirii. Nu avea să rămână nici nume, nici rămăşiţă, nici copil şi nici urmaş!

  Pustiire la nivel internațional (14:28-23:18). Isaia îşi îndreaptă apoi atenţia spre Filistia, aflată de-a lungul coastei Mării Mediterane, şi spre Moab, aflat la sud-est de Marea Moartă. Profeţia sa se îndreaptă împotriva Damascului din Siria, dincolo de frontiera nordică a lui Israel, după aceea împotriva Etiopiei, aflată în extremitatea sudică, şi împotriva Egiptului, care se întindea de-a lungul Nilului, judecăţile lui Dumnezeu semănând peste tot pustiire. Isaia vorbeşte despre regele asirian Sargon, predecesorul lui Sanherib, care îl trimite pe tartan, comandantul armatei, împotriva oraşului filistean Asdod, situat la vest de Ierusalim. În acelaşi timp, lui Isaia i se spune să-şi scoată veşmintele şi să umble gol şi desculţ trei ani, pentru a ilustra cât de zadarnică era încrederea pe care conaţionalii săi şi-o puneau în Egipt şi în Etiopia, ai căror locuitori aveau să fie duşi de asirieni în captivitate „cu şezutul gol” (20:4).  De pe turnul său de veghe, străjerul vede căderea Babilonului şi a dumnezeilor lui, dar vede venind necazuri şi asupra Edomului. Domnul însuşi le vorbeşte locuitorilor zgomotoşi ai Ierusalimului, care zic: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”. „Veţi muri”, le spune Domnul (22:13, 14). Corăbiile de Tarsis vor urla, iar Sidonul se va ruşina, căci Domnul a hotărât aceasta împotriva Tirului, ca să-i „trateze cu dispreţ pe toţi cei onoraţi de pe Pământ” (23:9).

  Judecata şi salvarea Domnului (24:1-27:13): Iată acum ce se petrece în Iuda! Dumnezeu goleşte ţara. Poporul şi preotul, slujitorul şi stăpânul, cumpărătorul şi vânzătorul, toţi trebuie să plece, deoarece au încălcat Legile lui Dumnezeu şi au rupt legământul de durată veșnică. Dar, la timpul Său, Domnul îşi va îndrepta atenţia spre captivi şi îi va aduna. El este o fortăreaţă şi un refugiu. El va da un banchet pe muntele său şi va înghiţi moartea pentru totdeauna, ştergând lacrimile de pe toate feţele. Atunci se va spune: „Acesta este Dumnezeul nostru!”, „Acesta este Domnul!” (25:9). În Iuda este un oraş care are salvarea drept ziduri. Cei ce îşi pun încrederea în Domnul se vor bucura de o pace fără sfârşit, deoarece „Domnul Dumnezeu  este stânca veacurilor!”. Dar cel rău „nu va învăţa dreptatea” (26:4, 10). Domnul îi va distruge pe vrăjmaşii săi, dar pe Iacob îl va restabili.

  Mânia lui Dumnezeu şi binecuvântările Sale (28:1-35:10): Vai de beţivii lui Efraim, a căror „podoabă de frumuseţe” se va veşteji! Dar Domnul va fi „ca o coroană de împodobire şi ca o ghirlandă de frumuseţe” pentru rămăşiţa poporului Său (28:1, 5). Însă lăudăroşii din Ierusalim au făcut din minciună refugiul lor, în loc să caute ocrotire la piatra de temelie din Sion, o piatră preţioasă şi încercată. Un puhoi îi va mătura pe toţi. Profeţii din Ierusalim au adormit, iar cartea lui Dumnezeu este sigilată pentru ei. Poporul se apropie de Dumnezeu cu buzele, dar inima lui este departe. Totuşi, va veni ziua când surzii vor auzi cuvintele cărţii, orbii vor vedea, iar cei smeriţi se vor bucura. Vai de cei ce coborau în Egipt ca să caute refugiu! Acest popor încăpăţânat voia viziuni amăgitoare, care să spună lucruri linguşitoare. De aceea, avea să fie nimicit, dar Dumnezeu avea să restabilească o rămăşiţă. Membrii acestei rămăşiţe aveau să-l vadă pe Marele lor Instructor şi să distrugă chipurile pe care şi le făcuseră, numindu-le „scârboşenie” (30:22). Domnul era adevăratul Apărător al Ierusalimului. Un rege va domni cu dreptate, împreună cu prinţii săi. El va aduce pace, linişte şi siguranţă pe timp veșnic. Mesagerii păcii vor plânge cu amar din cauza trădării, dar Cel Măreţ, Domnul, este pentru poporul Său Judecător, Legislator şi Rege şi El însuşi îi va salva. Niciun locuitor nu va spune: „Sunt bolnav” (33:24). Mânia Domnului trebuie să izbucnească împotriva popoarelor. Cadavrele vor avea un miros greu, iar munţii se vor topi de sângele celor ucişi. Edomul trebuie pustiit. Dar, pentru cei răscumpăraţi de Domnul, câmpia aridă va înflori şi se va arăta „Slava Domnului, splendoarea Dumnezeului nostru” (35:2). Orbii, surzii şi muţii vor fi vindecaţi, iar Calea Sfinţeniei va fi deschisă pentru cei răscumpăraţi de Domnul, care se vor întoarce cu strigăte de bucurie în Sion.

  Domnul respinge atacul Asiriei în zilele lui Ezechia (36:1-39:8): Era practic îndemnul lui Isaia de a se bizui pe Domnul? Avea să reziste în încercări? În al 14-lea an al domniei lui Ezechia, Sanherib, regele Asiriei, a făcut o incursiune devastatoare în Palestina, iar apoi a trimis o parte din trupe la Ierusalim pentru a-l intimida. Rabşache, purtătorul său de cuvânt, cunoscător al limbii ebraice, a pus o serie de întrebări batjocoritoare în auzul poporului care stătea pe zidul oraşului: „În cine ţi-ai pus încrederea? În Egipt? Este o trestie zdrobită! În Domnul? Nu există niciun dumnezeu care să poată elibera din mâna regelui Asiriei!” (36:4, 6, 18, 20). Ascultând de rege, poporul n-a răspuns. Ezechia s-a rugat Domnului să-i salveze de dragul numelui Său. Prin intermediul lui Isaia, Domnul a răspuns că îi va pune asirianului cârligul în nas şi îl va duce înapoi pe drumul pe care venise. Un înger a ucis 185 000 de asirieni, iar Sanherib s-a întors în grabă acasă, unde, mai târziu, a fost ucis chiar de fiii lui în templul său păgân. În zilele acelea, Ezechia s-a îmbolnăvit grav şi era pe moarte. Însă Domnul a făcut ca umbra produsă de Soare să se retragă în mod miraculos. Acesta a fost un semn că Ezechia avea să se vindece şi i s-a prelungit viaţa cu 15 ani. În semn de recunoştinţă, el a compus un frumos psalm de laudă la adresa Domnului. Când regele Babilonului a trimis nişte mesageri să-l felicite în mod ipocrit pentru însănătoşirea sa, Ezechia a făcut imprudenţa de a le arăta tezaurele regale. Drept urmare, Isaia a profeţit că avea să vină ziua când tot ce era în casa lui Ezechia avea să fie dus în Babilon.

  Domnul îi mângâie pe martorii săi (40:1-44:28): Cuvântul „Mângâiaţi”, cu care începe capitolul 40, exprimă bine ideea dezvoltată în restul cărţii. O voce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului!” (40:1, 3). Există veşti bune pentru Sion. Domnul îşi păstoreşte turma, purtând mieii la sân. Din Cerurile înalte, el priveşte spre cercul Pământului. Cu ce poate fi asemănat Domnul în ce priveşte măreţia? El le dă putere şi forţă celor obosiţi şi celor istoviţi care şi-au pus speranţa în El. El numeşte vânt şi deşertăciune chipurile turnate ale neamurilor. Alesul său va fi ca un legământ pentru popoare şi ca o lumină a popoarelor, ca să deschidă ochii orbi. Domnul îi spune lui Iacov: „Te-am iubit” şi strigă spre răsărit, spre apus, spre nord şi spre sud: „Dă! Adu-mi fiii şi fiicele” (43:4, 6). Tribunalul fiind reunit, Domnul îi provoacă pe dumnezeii neamurilor să-şi aducă martori pentru a-şi dovedi dumnezeirea. Israeliţii sunt martori ai Domnului, da, slujitorul său. Ei depun mărturie că El este Dumnezeu şi Eliberator. Lui Ieşurun („Cel Drept”, Israel) El îi promite Duhul Său, dar pe cei ce fac chipuri care nu văd şi nu ştiu nimic îi face de ruşine. Domnul este Răscumpărătorul poporului Său. Ierusalimul va fi locuit din nou, iar templul său, reconstruit.

  Răzbunare asupra Babilonului (45:1-48:22): De dragul lui Israel, Dumnezeu îl numeşte pe Cirus să cucerească Babilonul. Oamenii vor trebui să înveţe că Domnul este singurul Dumnezeu, Creatorul Cerurilor, al Pământului şi al omului. Domnul îşi bate joc de Bel şi de Nebo, dumnezeii Babilonului, deoarece numai El poate să spună de la început sfârşitul. Fecioara Babilonului trebuia să stea în ţărână, detronată şi dezgolită, iar mulţimea sfătuitorilor ei avea să fie arsă ca miriştea. Domnul le spune israeliţilor cu „gât de fier şi frunte de aramă”, care se închinau la idoli, că s-ar fi putut bucura de pace, dreptate şi prosperitate dacă ar fi ascultat de El, dar „pentru cei răi nu este pace” (48:4, 22).

   Sionul este mângâiat (49:1-59:21): Dându-l pe slujitorul său ca lumină a popoarelor, Dumnezeu le spune celor aflaţi în întuneric: „Ieşiţi!” (49:9). Sionul va fi mângâiat, iar pustiul lui va deveni ca Edenul, ca grădina Domnului. Va fi plin de bucurie, de veselie, de mulţumire şi de glas de cântări. Domnul va face să se împrăştie Cerurile ca fumul, Pământul să se uzeze ca o haină, iar locuitorii lui să moară ca ţânţarii. Atunci de ce s-ar teme cineva de dispreţul oamenilor muritori? Paharul amar pe care l-a băut Ierusalimul trebuia să treacă acum la popoarele care îl călcaseră în picioare. „Trezeşte-te, Sionule, ridică-te din ţărână!” Iată că mesagerul aleargă pe munţi cu vestea bună şi îi spune Sionului: „Dumnezeul tău a devenit rege!” (52:1, 2, 7). Ieşiţi din locul necurat şi păstraţi-vă curaţi, voi, care îi slujiţi Domnului! Profetul îl descrie acum pe „slujitorul  Domnului” (53:11). Este dispreţuit, ocolit de oameni, poartă durerile noastre şi totuşi este socotit bătut de Dumnezeu. El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, dar ne-a vindecat prin rănile sale. Ca o oaie dusă la înjunghiere, El n-a comis niciun act de violenţă şi n-a spus nicio înşelătorie. El şi-a dat sufletul ca ofrandă pentru vină, ca să poarte nelegiuirile multor oameni.  Ca proprietar conjugal, Domnul îi spune cetăţii Sionului să strige de bucurie, deoarece va deveni roditoare. Deşi năpăstuită şi bătută de furtună, ea va deveni o cetate cu temelii de safir, cu creneluri de rubin şi cu porţi din pietre strălucitoare ca focul. Fiii ei vor fi învăţaţi de Domnul, vor avea belşug de pace şi nicio armă pregătită împotriva lor nu va reuşi. „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi!”, strigă Domnul. Dacă vor veni, El va încheia cu ei „legământul Său în armonie cu dovezile de bunătate iubitoare faţă de David”. El va da un conducător şi comandant ca martor pentru popoare (55:1-4). Gândurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte decât ale omului, iar cuvântul Său va reuşi cu siguranţă. Indiferent de naţionalitate, eunucii care respectă Legea Sa, vor primi un nume mai bun decât fii şi fiice. Casa Domnului va fi numită o casă de rugăciune pentru toate popoarele.  Domnul, Cel Înalt şi Măreţ, al cărui nume este sfânt, le spune închinătorilor idolatri, înnebuniţi după sex, că nu se va certa cu Israelul pe veşnicie. Posturile lor pioase nu erau decât un paravan pentru răutate. Mâna Domnului nu era prea scurtă ca să nu salveze, iar urechea Lui nu se îngreunase ca să nu audă, ci, aşa cum spune Isaia „nelegiuirile lor făcuseră o separare între ei şi Dumnezeul lor” (59:2). Iată de ce ei sperau să aibă lumină, însă bâjbâiau în întuneric. Dar Duhul Domnului care se afla peste fidelul său popor de legământ garanta că, pentru toate generaţiile viitoare, cuvântul Său va rămâne în gura lor şi nu va putea fi luat de la ei.

   Domnul înfrumuseţează cetatea Sionului (60:1-64:12): „Ridică-te, femeie, revarsă lumină, căci . . . Slava Domnului a strălucit peste tine!” În schimb, o beznă adâncă acoperă Pământul (60:1, 2). În timpul acela, cetatea Sionului îşi va ridica ochii şi va străluci, iar inima ei va fremăta la vederea bogăţiilor neamurilor care vor veni la ea pe o mulţime agitată de cămile. Ca nişte nori de porumbei, ele se vor îngrămădi la ea. Străinii îi vor construi zidurile, regii îi vor sluji, iar porţile sale nu se vor închide niciodată. Dumnezeul ei va deveni frumuseţea ei şi, grăbind lucrurile, el va face din unu o mie şi din cel neînsemnat un popor puternic. Slujitorul Domnului declară că Duhul Domnului este peste El şi că l-a uns să anunţe această veste bună. Cetatea Sionului primeşte un nume nou: „Plăcerea mea este în ea”, iar ţara ei este numită „Cea care are soţ” (62:4). Se dă ordin să se înalţe drumul cel mare care iese din Babilon şi să se ridice un stindard în Sion. Din Boţra, aflată în Edom, vine cineva în veşminte roşii ca sângele. În mânia lui, acesta a călcat în picioare oameni în teascul de vin, făcând să le ţâşnească sângele. Poporul Domnului este conştient de starea lui de necurăţie şi rosteşte o rugăciune emoţionantă: „O, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru! Noi suntem lutul şi Tu eşti Olarul nostru. . . . Nu Te mânia peste măsură, o, Doamne, . . . toţi suntem poporul Tău” (64:8, 9).

  „Ceruri noi şi un Pământ nou” (65:1-66:24): Cei ce l-au părăsit pe Domnul pentru dumnezeul „Norocului” şi al „Destinului” vor suferi de foame şi vor suporta ruşinea (65:11). Dar slujitorii lui Dumnezeu se vor bucura nespus de mult. Iată, Domnul creează Ceruri noi şi un Pământ nou. Câtă veselie şi exultare va fi pentru Ierusalim şi pentru locuitorii lui! Se vor construi case şi se vor sădi vii, iar lupul şi mielul vor paşte împreună. Nu se va face niciun rău şi nicio pustiire. Cerurile sunt tronul Său, iar Pământul scăunelul picioarelor Sale, aşadar ce casă ar putea să-i construiască oamenii Domnului? Un popor se va naşte într-o singură zi. Toţi cei ce iubesc cetatea Ierusalim sunt invitaţi să se bucure, deoarece Domnul întinde spre ea pacea ca un râu. El va veni ca un foc împotriva duşmanilor Săi, cu care asemănătoare unei furtuni, ca să-şi reverse mânia cu furie şi cu flăcări de foc împotriva întregii cărni neascultătoare. Nişte mesageri vor merge la toate popoarele şi la insule îndepărtate pentru a proclama Slava Sa. Cerurile noi şi Pământul nou vor rămâne veşnic. La fel vor rămâne şi cei ce îi slujesc lui Dumnezeu, precum şi descendenţii lor. Sau va fi aşa, sau va fi moarte veşnică.

DE CE ESTE DE FOLOS?

  Din orice unghi o privim, cartea profetică Isaia este un dar extrem de folositor de la Dumnezeu. Ea transmite gândurile Sale înalte (Is. 55:8-11). Vorbitorii publici/predicatorii care prezintă adevărurile biblice pot găsi în ea un adevărat tezaur de ilustrări sugestive, care merg direct la ţintă, asemenea parabolelor lui Iisus. Isaia ne ajută să înţelegem de ce este o nebunie ca, din acelaşi copac, omul să ia lemn şi pentru a se încălzi, şi pentru a face un idol la care să se închine. El ne face să simţim lipsa de confort a celui aflat într-un pat prea scurt, care trebuie să se acopere cu un cearşaf prea îngust. Ne face să auzim respiraţia greoaie a profeţilor care dorm. Ei sunt asemenea unor câini muţi, prea leneşi ca să latre. Dacă, ascultând de îndemnul lui Isaia, „căutăm în cartea Domnului şi citim cu voce tare”, vom aprecia valoarea puternicului său mesaj pentru zilele noastre (44:14-20; 28:20; 56:10-12; 34:16).  Profeţia se concentrează în primul rând asupra Împărăției lui Dumnezeu, încredinţată lui Mesia. Domnul însuşi este Regele Suprem, de la El vine salvarea (33:22). Dar ce se poate spune despre Mesia? Anunţul făcut de înger Mariei cu privire la copilul pe care avea să-l nască a arătat că Isaia 9:6, 7 urma să se împlinească atunci când El avea să primească tronul lui David: „Şi El va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi Împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Luca 1:32, 33). Versetele din Matei 1:22, 23 arată că naşterea lui Iisus de către o fecioară a împlinit cuvintele din Isaia 7:14şi îl identifică drept „Emanuel”. După aproximativ 30 de ani de la naşterea lui Iisus, Ioan Botezătorul a început să predice că „Împărăția Cerurilor s-a apropiat”. Cei patru scriitori ai Evangheliilor citează din Isaia 40:3 pentru a arăta că acest Ioan era cel ce „striga în pustiu” (Mat. 3:1-3; Mar. 1:2–4; Luca 3:3-6; Ioan 1:23). La botez, Iisus a devenit, official, Mesia – Unsul Domnului, lăstarul sau rădăcina lui Iese - care avea să guverneze popoarele. Pe El trebuie să se sprijine speranţa lor, ca împlinire a cuvintelor din Isaia 11:1, 10 (Rom. 15:8, 12). Iată cum continuă cartea Isaia să-l identifice pe Mesia, Regele/Împăratul. Iisus a citit din sulul lui Isaia despre misiunea ce îi fusese încredinţată pentru a arăta că el era Unsul Domnului. Apoi a început să „anunţe vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu”, fiindcă, a spus El, „pentru aceasta am fost trimis” (Luca 4:17-19, 43; Is. 61:1, 2). Cele patru Evanghelii oferă multe detalii despre serviciul pământesc al lui Iisus şi despre felul în care a murit, aşa cum fusese prezis în Isaia, capitolul 53. Deşi au auzit vestea bună a Mântuirii și a  Împărăției şi au văzut lucrările minunate ale lui Iisus, iudeii n-au înţeles semnificaţia acestora din cauza inimii lor necredincioase, ca împlinire a cuvintelor din Isaia 6:9, 10;29:13 şi 53:1 (Mat. 13:14, 15; Ioan 12:38-40; Fap. 28:24-27; Rom. 10:16; Mat. 15:7-9;Mar. 7:6, 7). Iisus a fost o piatră de poticnire pentru ei, dar a devenit piatra unghiulară de temelie, pe care Dumnezeu a aşezat-o în Sion şi pe care îşi construieşte casa spirituală, aşa cum se afirmă în Isaia 8:14 şi 28:16 (Luca 20:17; Rom. 9:32, 33; 10:11; 1 Pet. 2:4-10). Apostolii lui Iisus Hristos au dat în continuare o bună utilizare profeţiei lui Isaia, aplicând-o la lucrarea de predicare. De exemplu, pentru a arăta că este nevoie de predicatori în vederea zidirii credinţei, Pavel citează din Isaia, spunând: „Ce frumoase sunt picioarele celor ce anunţă veşti bune despre lucruri bune!” (Rom. 10:15; Is. 52:7; vezi şi Romani 10:11, 16, 20, 21). Şi Petru citează din Isaia pentru a arăta că vestea bună este veşnică: „Căci toată carnea este ca iarba şi toată gloria ei este ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade, dar Cuvântul Domnului dăinuie pentru totdeauna. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost anunţat ca veste bună” (1 Pet. 1:24, 25; Is. 40:6-8).  Cartea Isaia descrie într-un mod minunat speranţa pe care o oferă Împărăția Milenară pentru viitor, dar și slava fără seamăn a Cerului Nou și a Pământului Nou. Iată, există „Ceruri noi şi un Pământ nou”, în care „un rege va domni pentru dreptate” şi prinţii vor guverna pentru justiţie. Ce motiv de bucurie şi de încântare! (65:17, 18; 32:1, 2). Petru reia fericitul mesaj al lui Isaia: „Dar, potrivit promisiunii sale, noi aşteptăm Ceruri noi şi un pământ nou, iar în ele va locui dreptatea” (2 Pet. 3:13). Această extraordinară temă a Împărăției Mesianice ajunge la apogeu în ultimele capitole ale Apocalipsai (Is. 66:22, 23; 25:8; Apoc. 21:1-5). Deşi îi condamnă cu asprime pe duşmanii Domnului şi pe cei ce pretind în mod ipocrit că sunt slujitorii săi, cartea Isaia îndreaptă atenţia spre glorioasa speranţă a Împărăției Mesianice, care va sfinţi numele Domnului. Prin explicaţiile pe care le conţine, ea clarifică marile adevăruri despre Împărăția Milenară, despre Cerul nou și Pământul Nou şi ne înviorează inima în aşteptarea plină de bucurie a „salvării Lui” (Is. 25:9; 40:28-31).