IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A OPTA.
36 - Cei dintâi evangheliști:
Apostolii erau membri ai familiei lui Iisus, care
L-au însoțit în călătoriile Lui pe jos prin Galilea. Ei au fost părtași
împreună cu El la munca și greutățile ce au venit peste ei. Au ascultat
cuvântările Lui, au umblat și au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu și din instruirea
Lui zilnică au învățat cum să lucreze pentru înălțarea neamului omenesc. În
timp ce Iisus slujea mulțimii de oameni care se adunase în jurul Lui, ucenicii
Săi se aflau între cei de față, doritori să împlinească cererile Lui și să-I
ușureze munca. Ei dădeau ajutor la aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei
bolnavi la Mântuitorul și contribuiau la mângâierea tuturor. Ei îi căutau pe
ascultătorii interesați, le explicau Scripturile și lucrau pentru binele lor
spiritual pe diferite căi. Îi învățau pe alții tot ce aflaseră de la Iisus și
în fiecare zi câștigau o experiență mai bogată. Dar aveau nevoie și de
experiența de a lucra singuri. Mai aveau nevoie de multă învățătură, îndelungă
răbdare și blândețe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta greșelile, pentru
a-i sfătui și îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanți ai
Lui. Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din
cauza învățăturii preoților și a fariseilor, dar aduseseră greutățile lor la Iisus.
El le prezentase adevărurile Scripturii în contrast cu tradiția. În felul
acesta, le-a întărit credința în Cuvântul lui Dumnezeu și, într-o mare măsură,
i-a eliberat de teama de rabini și de robia tradiției. În pregătirea
ucenicilor, exemplul vieții Mântuitorului era mult mai eficient decât toate
celelalte învățături doctrinale. Când au fost despărțiți de El, fiecare
privire, fiecare ton și fiecare cuvânt le-au revenit în minte. Adesea, când
erau în luptă cu vrăjmașii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui și, când au
văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult. Chemându-i pe
cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin orașe și
prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate
și prieten cu prieten. În felul acesta, se puteau ajuta și încuraja unul pe
altul, se puteau sfătui și ruga împreună, tăria unuia venea în ajutorul
slăbiciunii celuilalt. În același fel i-a trimis mai târziu pe cei șaptezeci;
ținta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociați în felul
acesta. Chiar în zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai
mare succes dacă acest exemplu ar fi urmat mai de aproape. Mesajul ucenicilor
era aceeași ca a lui Ioan Botezătorul și a lui Hristos Însuși: „Împărăția Cerurilor
este aproape”. Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la
întrebarea dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia; dar în Numele Lui trebuiau
să facă aceleași lucrări pline de milă pe care le făcuse El. El le-a spus:
„Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși, scoateți afară
dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați”. În timpul lucrării
Sale, Hristos a devotat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât pentru
predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a
venit să nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui și
slava Domnului era înapoia Lui. Oriunde Se ducea, veștile despre faptele Sale
de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei ce avuseseră parte de mila Lui se
bucurau de sănătate și puneau la lucru puterile pe care le recâștigaseră.
Mulțimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care
le făcuse Domnul. Glasul Lui era cel dintâi sunet pe care-l auziseră unii în
viața lor. Numele Lui era primul cuvânt pe care-l rostiseră alții, fața Lui era
cea dintâi pe care o priviseră. Cum să nu-L iubească pe Iisus și să nu-L laude?
În timp ce trecea prin orașe și sate, El era ca un curent vital, răspândind
viață și bucurie prin toate locurile pe unde trecea. Urmașii lui Hristos
trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometați, să-i
îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi și întristați. Trebuie să-i
ajutăm pe cei disperați, să le aducem nădejde celor deznădăjduiți. Și cu noi se
va împlini aceeași făgăduință: „Neprihănirea ta îți va merge înainte și slava
Domnului te va însoți.” (Isaia 58, 8.). Iubirea lui Hristos, manifestată
printr-o slujire neegoistă, va avea mai mare putere de a schimba pe făcătorul
de rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să
îngrozească pe călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai
mult. Adesea inima se înăsprește când este sub mustrare, dar ea se îmblânzește
sub iubirea lui Hristos. Misionarul nu numai că poate să vindece bolile
corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la Marele Medic, care curățește
sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu dorește ca bolnavii,
nenorociții, cei posedați de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii
Săi luați dintre oameni, El dorește să fie un Mângâietor așa cum lumea nu
cunoaște. În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai
la „oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la
neamuri sau la samariteni, ei și-ar fi pierdut influența față de iudei.
Stârnind prejudecățile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar
fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înțelegeau cu
greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei
înșiși nu puteau să pătrundă acest adevăr, nu erau pregătiți să lucreze pentru
neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenționa ca ei să devină
solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau
solia Evangheliei. În tot câmpul activității lui Hristos, erau persoane care
deveneau conștiente de nevoile lor, flămânzind și însetând după adevăr. Venise
timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui și acestor ființe doritoare. La
toți aceștia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanți ai Lui. Credincioșii
aveau să-i considere ca învățători rânduiți de Dumnezeu și, când Mântuitorul
urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povățuitori. În această
primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai
înainte și câștigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât
se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare
sau să trezească în vreun fel opoziția și să închidă poarta pentru lucrarea lor
viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învățătorilor religioși,
nici să folosească ceva în înfățișarea lor pentru a se deosebi de sătenii
umili. Nu trebuia să intre în sinagogi și să-i invite pe oameni la slujbe
publice; stăruința lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei
nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă
în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească
ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată
inima ca pe Hristos Însuși. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare:
„Pacea să fie peste această casă.” (Luca 10, 5.). Casa aceasta urma să fie
binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă și prin
desfășurarea Scripturilor în cercul familiei. Acești ucenici aveau să fie
vestitori ai adevărului, să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor. Mesajul
pe care trebuiau să-l aducă era Evanghelia vieții veșnice și destinul oamenilor
depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu
solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi cineva,
nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieșiți din casa sau din cetatea aceea
și să scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua
judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei decât pentru
cetatea aceea”. Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul; El privește la
câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească
pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experiențele slujitorilor
Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată urmașilor
Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul și planul
luptei. El le prezintă pericolele pe care trebuiau să le întâlnească,
sacrificiul de sine care li se va cere. El dorește ca ei să știe cât vor avea
de suferit, ca să nu fie luați pe neașteptate de către vrăjmași. Lupta lor nu
va fi dusă „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.). Ei se vor
lupta cu forțe supranaturale, dar sunt asigurați de ajutor supranatural. Toate ființele
inteligente cerești se află în oștirea aceasta. Și în rândurile ei nu sunt
numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oștirii Domnului, Se
coboară pentru a îndruma lupta. Slăbiciunile noastre pot să fie multe, păcatele
și greșelile noastre pot să fie urâte; dar harul lui Dumnezeu este pentru toți
cei ce-l caută cu pocăință. Tăria Atotputerniciei este rânduită să dea ajutor
celor ce se încred în Dumnezeu. „Iată”, a zis Isus, „Eu vă trimit ca pe niște
oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca
porumbeii.” Hristos Însuși n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr,
dar a vorbit totdeauna cu iubire. El a dat pe față cel mai mare tact și o
atenție deosebită și plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a
fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit un cuvânt sever dacă nu era nevoie,
niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferință care să nu fie
necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a
demascat fățărnicia, necredința și nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi
când rostea mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru Ierusalim, cetatea
iubită de El care a refuzat să primească pe Acela care era Calea, Adevărul și Viața.
Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a privit cu duioșie milostivă și
cu întristare așa de mare, că I se sfâșia inima. Fiecare ființă era prețioasă
în ochii Lui. Deși totdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască, El S-a
plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei
lui Dumnezeu. În toți, El vedea oameni căzuți, pe care avea misiunea să îi
salveze. Continuând să le dea
îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziți-vă de oameni”. Ei nu trebuie să
se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și să le dezvăluie
planurile, pentru că lucrul acesta ar da un avantaj agenților lui Satana.
Adesea, viclenia oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc
templul Domnului trebuie să clădească după modelul arătat pe munte - după
asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat și Evanghelia este trădată când
servii Săi depind de sfatul oamenilor și nu se află sub conducerea Duhului
Sfânt. Înțelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei care se
vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranță. „Vă vor da în judecata
soboarelor.... Din pricina Mea, veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea
împăraților, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor.”
(Matei 10, 17-18.). Persecuția va contribui la răspândirea luminii. Servii lui
Hristos vor fi duși înaintea oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut
niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a fost prezentat greșit acestor
oameni. Ei au ascultat acuzații false cu privire la credința ucenicilor lui
Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaște adevăratul ei caracter este
mărturia celor aduși în fața lor spre a fi judecați pentru credința lor. Fiind
cercetați, ei trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte
mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi dat slujitorilor Săi pentru a face
față nevoilor. „Ce veți avea de spus”, zice Iisus, „vă va fi dat chiar în
ceasul acela, fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în
voi.” Când Duhul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi
prezentat în valoarea și puterea lui divină. Cei care leapădă adevărul vor fi
de față, ca să acuze și să apese pe ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăți
și suferințe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii Domnului trebuie să dea pe
față blândețea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va putea face
deosebire între agenții lui Satana și reprezentanții lui Hristos. Mântuitorul
va fi înălțat în fața mai marilor și a poporului. Așa de înverșunată avea
să fie vrăjmășia împotriva Evangheliei, încât și cele mai duioase legături
pământești aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie dați la
moarte chiar de către membrii familiei lor. „Veți fi urâți de toți din pricina
Numelui Meu”, a adăugat El; „dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.”
(Marcu 13, 13.). Dar El i-a îndemnat să nu se expună singuri, fără a fi nevoie,
la persecuții. El Însuși adeseori a părăsit un câmp de lucru pentru un altul,
pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viața. Când a fost lepădat la Nazaret
și propriii concetățeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum și
acolo oamenii au rămas uimiți de învățătura Lui, „pentru că vorbea cu putere.”
(Luca 4, 32.). Tot astfel și slujitorii Lui nu trebuiau să fie descurajați din
cauza persecuției, ci să caute un loc unde să mai poată încă să lucreze pentru
salvarea semenilor lor. Servul nu este mai presus ca stăpânul. Domnul Cerului
a fost numit Beelzebul și ucenicii Lui vor fi calomniați în același fel. Dar,
oricare ar fi primejdia, urmașii lui Hristos trebuie să mărturisească pe față
principiile lor. Ei trebuie să disprețuiască tăinuirea. Ei nu pot rămâne
inactivi până se asigură că nu este nicio primejdie dacă mărturisesc adevărul.
Ei sunt puși ca santinele, să-i avertizeze pe oameni de primejdia în care se
află. Adevărul primit de la Hristos trebuie împărtășit tuturor, fără plată și
pe față. Iisus a zis: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneți la lumină; și
ce auziți șoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperișul
caselor”. Iisus nu și-a asigurat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui
era plină de iubire pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost
îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun prieten ca să poată tăcea când ei
mergeau pe o cale care le ruina viața - viață răscumpărată prin sângele Său. El
a lucrat ca omul să fie sincer față de sine însuși, sincer față de interesele
cele mai mari și veșnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemați la aceeași
lucrare și trebuie să se ferească, pentru ca nu cumva, căutând să evite conflictul,
să abandoneze adevărul. Ei trebuie să urmărească „lucrurile care duc la pace”
(Romani 14, 19), dar adevărata pace nu poate fi asigurată prin compromis față
de principii. Și nimeni nu poate fi credincios față de principii fără să
provoace împotrivire. Un creștinism spiritual va avea de suferit împotrivire
din partea fiilor neascultării. Dar Iisus i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel:
„Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Cei
credincioși față de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de puterea oamenilor, nici
de vrăjmășia lui Satana. În Hristos, viața lor veșnică este asigurată. Singura
lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel încrederea cu care
i-a onorat Dumnezeu. Iisus spune mai departe: După cum voi Mă veți mărturisi
înaintea oamenilor, tot așa și Eu voi da mărturie pentru voi înaintea lui
Dumnezeu și a îngerilor sfinți. Voi trebuie să fiți martorii Mei pe Pământ,
canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea lumii. În
același fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în Cer. Tatăl nu vede caracterul
vostru plin de greșeli, ci vă vede îmbrăcați în desăvârșirea Mea. Eu sunt
Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările Cerului. Și toți cei care
mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia care erau
pierduți, vor fi mărturisiți ca părtași la slava și fericirea celor
răscumpărați.
Cel care vrea să-L mărturisească pe Hristos trebuie
să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu poate să dea mai departe ce n-a primit.
Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre punctele credinței, ar putea să
repete cuvintele lui Hristos; dar, dacă nu au o blândețe și o iubire
asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar
Spiritului lui Hristos Îl tăgăduiește, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot
să-L tăgăduiască pe Hristos prin vorbire neînțeleaptă, prin cuvinte neadevărate
și lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască atunci când ocolesc datoriile
vieții și când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască printr-o
asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea
părerilor personale, prin îndreptățirea de sine, prin cultivarea îndoielilor,
prin adăugarea de griji de la alții și prin rămânerea în întuneric. În toate
aceste situații, ei declară că Hristos nu este în ei. „De oricine se va lepăda
de Mine înaintea oamenilor”, zice El, „Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu
care este în ceruri.” Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu spere
că vrăjmășia lumii față de Evanghelie va fi biruită și că, după câtva timp,
împotrivirea față de ea va înceta. El a spus: „N-am venit să aduc pacea, ci
sabia”. Cauza acestei lupte nu este Evanghelia, ci împotrivirea dovedită față
de ea. Dintre toate persecuțiile, cel mai greu de suportat este neînțelegerea
în familie, înstrăinarea celor mai scumpi prieteni. Dar Iisus declară: „Cine
iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și
cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de
Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine, nu este vrednic de
Mine”. Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare onoare și o
însărcinare sfântă: „Cine vă primește pe voi”, zice El, „Mă primește pe Mine,
și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Nicio
faptă de bunătate, făcută pentru ei în Numele Lui, nu va rămâne necunoscută și
nerăsplătită. În aceeași duioasă recunoaștere, El cuprinde și pe cel mai slab
și pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un
pahar de apă rece unuia dintre acești micuți” - cei care sunt ca niște copii în
credința lor și în cunoașterea lui Hristos - „în numele unui ucenic, adevărat
vă spun că nu-și va pierde răsplata.” Astfel și-a încheiat Mântuitorul
învățătura. În Numele lui Hristos, cei doisprezece aleși au mers, la fel ca El,
„să vestească săracilor Evanghelia ... să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiască robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să
dea drumul celor apăsați și să vestească anul de îndurare al Domnului.” (Luca
4, 18.19.).
37 - Veniți să vă odihniți:
Revenind din călătoria misionară, „apostolii s-au
adunat la Iisus și I-au spus tot ce făcuseră și tot ce învățaseră pe oameni. Iisus
le-a zis: Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin.
Căci erau mulți care veneau și se duceau și ei n-aveau vreme nici să
mănânce”. Ucenicii au venit la Iisus și I-au spus tot. Legătura strânsă pe
care o aveau cu El i-a încurajat să aducă în fața Lui experiențele lor favorabile
și nefavorabile, bucuria de a vedea rezultatele aduse de lucrarea lor, precum
și întristarea pentru greșelile săvârșite, pentru înfrângerile și pentru
slăbiciunile lor. Ei făcuseră greșeli în prima lor lucrare misionară ca
evangheliști și, pe măsură ce povesteau cu sinceritate experiențele lor lui
Hristos, El vedea că aveau nevoie de multă învățătură. El a mai văzut că ei
obosiseră din cauza lucrului și că aveau nevoie de odihnă. Dar unde se
aflau acum nu puteau să găsească locul acela retras de care aveau nevoie, „căci
erau mulți care veneau și se duceau, și ei n-aveau vreme nici măcar să
mănânce”. Oamenii veneau cu grămada după Hristos, așteptând cu nerăbdare să fie
vindecați și dorind să asculte cuvintele Lui. Mulți se simțeau atrași către El,
pentru că vedeau în El un izvor de binecuvântări. Mulți dintre cei care se
îmbulzeau în jurul Lui, pentru a primi darul cel prețios al sănătății, Îl
primeau ca Mântuitor al lor. Mulți alții, temându-se atunci din cauza
fariseilor să mărturisească despre El, au fost convertiți la
coborârea Duhului Sfânt și L-au cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea
preoților și mai marilor înfuriați. Dar acum Hristos dorea un loc retras,
ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le spună multe. În lucrarea
lor trecuseră prin lupte și întâlniseră împotriviri în diferite feluri. Până
aici, ei se sfătuiseră cu Iisus în toate lucrurile; dar, pentru un timp,
fuseseră singuri și în anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neștiind ce
trebuie să facă. Ei găsiseră multă încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos
nu-i trimisese fără Duhul Sfânt și, prin credință în El, săvârșiseră multe
minuni; dar acum aveau nevoie să fie hrăniți din Pâinea Vieții. Aveau nevoie să
meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos și să
primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare. „Iisus le-a zis: Veniți
singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin.” Hristos este
plin de bunătate și de milă pentru toți cei ce sunt în serviciul Său. El voia
să le arate ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei își puseseră
tot sufletul pentru a lucra spre binele oamenilor, și aceasta le istovise
puterea fizică și intelectuală. Era datoria lor să se odihnească. Când au
văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede
în ei înșiși, de a cultiva îngâmfarea spirituală și astfel de a cădea pradă
ispitelor lui Satana. În fața lor se afla o mare lucrare și, mai înainte de
toate, trebuiau să învețe că tăria lor nu se află în ei, ci în Dumnezeu. Asemenea
lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeii sau asemenea
lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din lucrarea lor
obositoare și să fie în comuniune cu Hristos, cu natura și cu propriile
inimi. Pe când ucenicii se aflau în călătoria lor misionară, Iisus
vizitase alte orașe și sate, predicând Evanghelia Împărăției. Cam în acest
timp, El a primit veștile despre moartea lui Ioan Botezătorul. Evenimentul
acesta I-a arătat cu claritate care avea să fie sfârșitul drumului Său. Umbre
tot mai întunecate se adunau asupra cărării Sale. Preoții și rabinii căutau
momentul potrivit pentru a-L omorî, iscoadele erau pe urmele Lui și în toate
părțile se înmulțeau comploturile pentru distrugerea Lui. Veștile despre predicarea
apostolilor prin Galilea au ajuns până la Irod, atrăgându-i atenția asupra lui
Iisus și a lucrării Lui. „Acesta este Ioan Botezătorul”, a zis el; „a înviat
din morți”; și și-a exprimat dorința de a-L vedea pe Iisus. Irod se temea
necontenit ca nu cumva să se facă pe ascuns vreo revoluție, cu scopul de a-l
detrona și de a scutura jugul roman care apăsa asupra neamului iudaic.
Spiritul de nemulțumire și de răscoală pusese stăpânire pe întregul neam.
Se vedea bine că lucrarea publică a lui Hristos în Galilea nu mai putea
continua multă vreme. Scenele suferinței Lui se apropiau și El dorea ca pentru
o vreme să fie departe de neliniștea mulțimii. Cu inima întristată,
ucenicii lui Ioan au adus trupul mutilat la locul îngropăciunii. „Apoi s-au dus
și au dat de știre lui Iisus.” Ucenicii aceștia fuseseră geloși pe Hristos,
atunci când li s-a părut că îi îndepărtează pe oameni de la Ioan. Ei fuseseră
de partea fariseilor, acuzându-L atunci când stătuse cu vameșii la masa lui
Matei. Ei se îndoiseră de misiunea Lui dumnezeiască, pentru că nu îl eliberase
pe Ioan Botezătorul, dar acum, când învățătorul lor murise și inima lor dorea
după mângâiere în marea lor întristare și după călăuzire în lucrarea lor
viitoare, au venit la Iisus și s-au unit cu El. Chiar și ei aveau nevoie de un
timp de liniște pentru comuniune cu Mântuitorul.
Aproape de Betsaida, la capătul de miazănoapte al
lacului, era o regiune singuratică, acum înfrumusețată de iarba proaspătă de
primăvară, care oferea un loc plăcut pentru Iisus și pentru ucenicii Lui. Au
plecat către acest loc, străbătând lacul cu barca. Aici urmau să fie departe de
oboselile călătoriei și de îmbulzeala și agitația orașului. Scenele naturii
erau ele însele o odihnă, o schimbare plăcută pentru simțurile lor. Aici puteau
să asculte cuvintele lui Hristos, fără să mai audă întreruperile mânioase,
ripostele și acuzațiile cărturarilor și fariseilor. Aici puteau să se bucure
pentru puțină vreme de o părtășie prețioasă în tovărășia Domnului
lor. Odihna pe care și-au îngăduit-o Domnul și ucenicii nu era o odihnă
egoistă. Timpul petrecut în locul acela retras n-a fost dedicat căutării de
plăceri. Acolo a vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu și despre posibilitatea de
a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă. Ucenicii fuseseră cu Hristos și
puteau să-L înțeleagă; lor nu era nevoie să le vorbească în parabole. El le-a
corectat greșelile și le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de
oameni. Ei au primit tărie din puterea divină și au fost inspirați cu nădejde
și curaj. Cu toate că Iisus putea să facă minuni și ar fi putut să-i
împuternicească și pe ucenici să facă minuni, El i-a îndrumat pe slujitorii Săi
obosiți să meargă la țară și să se odihnească. Atunci când a spus că secerișul
era mare și lucrătorii puțini, n-a stăruit ca ucenicii Săi să muncească fără
încetare, ci a zis: „Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la
secerișul Său.” (Matei 9, 38.). Dumnezeu a rânduit fiecărui om o anumită
lucrare, după puterile lui (Efeseni 4, 11-13) și El nu vrea ca un număr mic de
lucrători să fie împovărat cu răspunderi, iar alții să nu poarte nicio povară,
să nu facă nimic pentru semenii lor. Cuvintele de compătimire ale lui
Hristos sunt rostite către lucrătorii Săi de astăzi tot așa de sigur ca și
atunci când au fost spuse ucenicilor Săi. „Veniți la o parte ... și odihniți-vă
puțin”, spune El către cei obosiți și apăsați. Nu este un lucru înțelept să fii
fără încetare sub tensiunea lucrului și a solicitărilor de tot felul, chiar
dacă sunt în slujba nevoilor spirituale ale oamenilor, pentru că în felul
acesta este neglijată evlavia personală, iar puterile minții, ale sufletului și
ale corpului sunt istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine
și să facă sacrificii; dar ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor
exagerat, Satana să se folosească de slăbiciunile naturii omenești și lucrarea
lui Dumnezeu să fie defăimată. După aprecierea rabinilor, esența religiei
consta în a fi totdeauna într-o activitate intensă. Ei se legau de unele fapte
exterioare pentru a-și arăta înalta lor evlavie. În felul acesta se despărțeau
de Dumnezeu și se zideau în mulțumirea de sine. Primejdia aceasta există și
astăzi. Pe măsură ce activitatea crește și avem succes într-o ramură oarecare a
lucrării pentru Dumnezeu, apare primejdia de a ne încrede în planurile și
metodele omenești. Există tendința de a ne ruga mai puțin și de a avea credință
puțină. Ca și ucenicii, suntem în primejdia de a pierde din vedere dependența
noastră de Dumnezeu și de a căuta să facem un mântuitor din activitatea
noastră. Trebuie să privim fără încetare la Iisus și să ne dăm seama că puterea
Lui este aceea care săvârșește lucrarea. Deși trebuie să lucrăm cu râvnă pentru
mântuirea celor pierduți, trebuie să ne luăm timp și pentru meditație, pentru
rugăciune și pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Numai lucrul săvârșit cu
multă rugăciune și sfințit prin meritele lui Hristos se va dovedi în cele din
urmă a fi folositor spre bine. Nicio altă viață nu a fost așa împovărată
cu muncă și răspundere ca viața lui Iisus; și, cu toate acestea, cât de des Se
ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu! Mereu și mereu, în
istoria vieții Sale pământești, se găsesc rapoarte ca acestea: „Pe când era
încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se
ruga acolo”. „Oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte și să fie
vindecați de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii și Se ruga.” „În
zilele acelea Iisus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în
rugăciune către Dumnezeu.” (Marcu 1, 35; Luca 5, 15-16; 6, 12.). Într-o
viață cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că
este necesar să Se retragă din oboselile călătoriei și din mijlocul gloatei
care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viață de neîncetată
activitate și din contactul cu nevoile omenești, pentru a căuta un loc liniștit
și o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaș la nevoile
și slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu și, în locul
tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat
pentru a-și împlini datoria și pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de
păcat, Iisus a avut de suportat lupte și chinuri sufletești. În comuniunea cu
Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici,
El găsea mângâiere și bucurie. În Hristos, strigătul omenirii ajungea la
Părintele milei nemărginite. Ca om, înălța cereri la tronul lui Dumnezeu până
când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să
lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a
primit viață de la Dumnezeu, ca să poată da viață lumii. Experiența Lui trebuie
să fie și experiența noastră. „Veniți singuri la o parte”, ne îndeamnă El.
Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai puternici și mai folositori.
Ucenicii L-au căutat pe Iisus și I-au spus totul; iar El i-a încurajat și i-a
învățat. Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Iisus și să-I spunem nevoile
noastre, n-am fi dezamăgiți; El ar fi la dreapta noastră pentru a ne ajuta.
Avem nevoie de mai multă simplitate, de mai multă încredere și credință în
Mântuitorul nostru. El, al cărui nume este „Dumnezeu tare, Părintele
veșniciilor, Domn al păcii”, El, despre care stă scris: „Domnia va fi pe umărul
Lui”, este Sfetnicul Minunat. Suntem invitați să cerem înțelepciune de la El.
El „dă tuturor cu mână largă și fără mustrare.” (Isaia 9, 6; Iacov 1, 5.). În
toți aceia care se așează sub instruirea lui Dumnezeu trebuie să se descopere o
viață care nu este în armonie cu lumea, cu obiceiurile și practicile ei;
fiecare are nevoie de o experiență personală în obținerea cunoașterii voinței
lui Dumnezeu. Trebuie ca fiecare dintre noi să-L auzim vorbind inimii noastre.
Când orice glas amuțește și așteptăm în liniște înaintea Lui, tăcerea
sufletului face și mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: „Fiți
liniștiți și să știți că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46, 10. - T.M.). Numai
aici poate fi găsită adevărata odihnă. Și aceasta este pregătirea adevărată
pentru aceia care lucrează pentru Dumnezeu. În mijlocul mulțimii grăbite și în
vâltoarea activității intense a vieții, sufletul astfel înviorat va fi înconjurat
cu o atmosferă de lumină și pace. Viața va răspândi un miros plăcut și va
descoperi o putere divină, care va ajunge la inima oamenilor.
38 - „Dați-le voi să mănânce”:
Hristos se retrăsese cu ucenicii Săi într-un loc
liniștit, dar această ocazie rară de liniște a fost curând întreruptă. Ucenicii
credeau că s-au retras într-un loc unde nu vor fi tulburați; dar, îndată ce
mulțimea a simțit lipsa Învățătorului, a întrebat: „Unde este?” Câțiva
observaseră direcția în care plecase Iisus cu ucenicii. Mulți au plecat pe
uscat, pe când alții au plecat după ei cu corabia. Paștile era aproape și, din
locuri apropiate sau depărtate, grupe de pelerini în drumul lor către Ierusalim
se adunau să-L vadă pe Iisus. Au mai venit pe lângă ei și alții, până când s-au
adunat la un loc cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii. Înainte ca Iisus
să ajungă la țărm, o mare mulțime Îl aștepta. Dar El a coborât fără să fie
observat și a rămas câtva timp la o parte cu ucenicii Lui. De pe coasta
muntelui, El a privit la mulțimea în mișcare și inima Lui s-a umplut de milă.
Cu toate că era întrerupt și că I se răpea odihna, nu era lipsit de răbdare.
Când S-a uitat la oamenii care veneau mereu, a văzut că acolo era o nevoie mai
mare, care trebuia să fie luată în seamă. „I S-a făcut milă de ei, pentru că
erau ca niște oi care nu aveau păstor.” Părăsind locul Său retras, a găsit un
loc potrivit de unde putea să le dea ajutor. Ei nu primiseră niciun ajutor de
la preoți și conducători, dar de la Hristos porneau valuri de viață
vindecătoare atunci când îi învăța pe oameni calea mântuirii. Oamenii
ascultau cuvintele pline de îndurare care porneau cu îmbelșugare de pe buzele
Fiului lui Dumnezeu. Ei ascultau cuvintele pline de har, dar atât de clare și
de simple, încât erau ca un balsam din Ghilead pentru sufletele lor. Vindecarea
dată de mâna Lui dumnezeiască aducea voie bună și viață pentru muribund,
ușurare și sănătate pentru bolnavi. În ziua aceea, li s-a părut că Cerul s-a
coborât pe Pământ și nici nu-și dădeau seama câtă vreme trecuse de când nu mai
mâncaseră ceva. În cele din urmă, ziua s-a sfârșit. Soarele cobora spre
apus și, cu toate acestea, lumea rămânea pe loc. Iisus lucrase toată ziua fără
să mănânce sau să Se odihnească. Era palid de oboseală și de foame, iar
ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea retrage din mulțimea
care se îmbulzea în jurul Lui. În cele din urmă, ucenicii au venit la El
și au stăruit, spunând că este spre binele oamenilor să fie trimiși acasă.
Mulți veniseră de departe și nu mâncaseră nimic de dimineață. În orașele și
satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Iisus a zis: „Dați-le voi să
mănânce” și, întorcându-se către Filip, a întrebat: „De unde avem să cumpărăm
pâine ca să mănânce oamenii aceștia?” A spus lucrul acesta ca să încerce credința
acestui ucenic. Filip a privit spre marea aceea de capete și s-a gândit că era
cu neputință să se procure hrană pentru a împlini nevoile unei asemenea
mulțimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi putut lua cu două sute de dinari
nici n-ar ajunge să împartă la fiecare câte puțin. Iisus a întrebat ce s-ar fi
putut găsi de mâncare la oameni. „Este aici un băiețel”, a zis Andrei, „care
are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?” Iisus a
cerut să fie aduse la El. Apoi le-a poruncit ucenicilor să așeze oamenii pe
iarbă în cete de câte cincizeci sau o sută, pentru a ține ordine și pentru ca
toți să fie martori la ceea ce voia să facă. O dată împlinit lucrul acesta, Iisus
a luat hrana „și, ridicându-și ochii spre Cer, a rostit binecuvântarea. Apoi a
frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Au mâncat
toți și s-au săturat; și au ridicat douăsprezece coșuri pline cu firimituri și
cu ce mai rămăsese din pești”. El, care arăta oamenilor calea pe care să-și
câștige pacea și fericirea, S-a îngrijit de nevoile lor vremelnice în aceeași
măsură ca de cele spirituale. Oamenii erau obosiți și slăbiți. Erau acolo mame
cu copilași în brațe și copii mici, care se agățau de rochiile lor. Mulți
stătuseră ore întregi în picioare. Ei fuseseră atât de profund
interesați de cuvintele lui Hristos, încât nici nu se gândiseră să stea
jos, iar mulțimea era atât de numeroasă, încât exista primejdia să se calce în
picioare. Iisus voia să le dea ocazia să se odihnească și i-a invitat să stea
jos. În locul acela era iarbă multă și toți se puteau odihni bine. Hristos
nu a făcut minuni decât atunci când a fost absolut necesar și fiecare minune
avea însușirea de a-i conduce pe oameni la pomul vieții, ale cărui frunze sunt
pentru vindecarea neamurilor. Hrana modestă, împărțită de mâinile
ucenicilor, cuprindea o mare comoară de învățături. Ceea ce se oferise era o
hrană simplă, peștii și pâinile de orz erau hrana zilnică a pescarilor din jurul
Mării Galileii. Hristos ar fi putut să întindă înaintea oamenilor o masă
bogată, dar hrana pregătită numai pentru mulțumirea poftei n-ar fi adus nicio
învățătură pentru binele lor. Hristos i-a învățat prin aceasta că proviziile
naturale date omului de Dumnezeu fuseseră folosite rău. Și niciodată n-au avut
oamenii atâta bucurie la ospețele strălucitoare, pregătite pentru mulțumirea
unui gust stricat, cum s-au bucurat acești oameni de odihna și hrana simplă
date de Hristos atât de departe de locuințele omenești. Dacă oamenii de
astăzi ar fi simpli în obiceiurile lor, trăind în armonie cu legile naturii, ca
Adam și Eva la început, ar fi mijloace îndestulătoare pentru nevoile familiei
omenești. Ar fi mai puține nevoi închipuite și mai multe ocazii de a lucra după
voia lui Dumnezeu. Dar egoismul și satisfacerea gusturilor necurate au adus în
lume păcatul și mizeria, unul din cauza excesului, iar altul din cauza
lipsei. Iisus n-a căutat să-i atragă pe oameni prin satisfacerea dorinței
după belșug. Pentru această mare mulțime, obosită și flămândă după o zi
încărcată și plină de încordare, hrana simplă era o asigurare nu numai a
puterii Sale, ci și a purtării Sale de grijă pentru nevoile obișnuite ale
vieții. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmașilor Săi belșugul lumii; hrana lor
poate să fie simplă și chiar puțină; partea lor poate să fie sărăcia, dar
Cuvântul Lui dă asigurarea că nevoile lor vor fi împlinite, iar El a făgăduit
lucruri mai bune decât bunurile pământești, și anume prezența Lui
mângâietoare. Prin hrănirea celor cinci mii, Iisus a ridicat vălul care
acoperă lumea naturală și a descoperit puterea care lucrează necontenit pentru
binele nostru. În creșterea roadelor pământului, Dumnezeu face în fiecare zi o
minune. Aceeași lucrare care s-a produs prin hrănirea mulțimii se realizează pe
cale naturală. Oamenii pregătesc pământul și seamănă sămânța, dar viața dată de
Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânța. Ploaia, aerul și lumina de
la Dumnezeu fac să apară „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin
în spic.” (Marcu 4, 28.). Dumnezeu hrănește zilnic milioane de ființe cu
roadele pământului. Oamenii sunt chemați să conlucreze cu Dumnezeu la
îngrijirea semințelor și la facerea pâinii și din cauza aceasta ei pierd din
vedere lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu dau lui Dumnezeu slava
datorată Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui era pusă în seama
cauzelor naturale sau a ființelor omenești, în locul lui Dumnezeu este slăvit
omul, iar darurile milostive ale lui Dumnezeu sunt rău folosite pentru un scop
egoist și ajung un blestem, în loc să fie o binecuvântare. Dumnezeu caută să
schimbe toate acestea. El dorește ca priceperea noastră greoaie să fie
înviorată, pentru a deosebi bunătatea Lui milostivă, și să-L slăvim pentru
lucrarea puterii Sale. El dorește să-L recunoaștem în darurile Sale, pentru ca
ele să fie așa cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi. Tocmai pentru
scopul acesta au fost săvârșite minunile lui Hristos. După ce mulțimea a
fost hrănită, a mai rămas hrană din belșug. Dar El, care are la îndemână toate
izvoarele puterii nesfârșite, a zis: „Strângeți firimiturile care au rămas, ca
să nu se piardă nimic”. Cuvintele acestea însemnau mai mult decât a pune pâinea
în coșuri. Învățătura era dublă. Nimic nu trebuie să se piardă. Nu trebuie să lăsăm
nefolosite ocaziile trecătoare. Să nu neglijăm nimic ce ar putea fi de folos
pentru o ființă omenească. Să se adune tot ce ar putea ajuta la potolirea
foamei celor flămânzi de pe pământ. Aceeași grijă să fie și în cele spirituale.
Când s-au adunat coșurile cu firimituri, oamenii s-au gândit la prietenii lor
de acasă. Doreau ca și ei să aibă parte de pâinea binecuvântată de Hristos.
Conținutul coșurilor a fost împărțit acelora din mulțime care doreau și dus
prin toate satele din jur. În felul acesta, aceia care luaseră parte la masă
urmau să dea și altora pâinea care se cobora din Cer, pentru a potoli foamea
sufletului. Ei urmau să repete ceea ce învățaseră din lucrările minunate ale
lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să se piardă. Niciun cuvânt despre mântuirea
veșnică nu trebuia să cadă la pământ, fără folos. Minunea cu pâinile ne
învață lecția dependenței de Dumnezeu. Când Hristos a hrănit pe cei cinci mii,
hrana nu se găsea la îndemână. În mod evident, Hristos nu avea la dispoziție
cele necesare. Iată-L în pustie cu cinci mii de oameni, afară de femei și
copii. El nu-i invitase să vină după El; veniseră acolo fără să fi fost chemați
sau obligați; dar El știa că, după ce ascultaseră atâta timp învățăturile Lui,
oamenii erau flămânzi și obosiți, deoarece și El, asemenea lor, avea nevoie de
hrană. Erau departe de casă și noaptea se apropia. Mulți dintre ei nu aveau
mijloace ca să-și cumpere hrană. El, care pentru binele lor postise patruzeci
de zile în pustie, nu voia ca ei să se întoarcă flămânzi la casele lor.
Providența lui Dumnezeu Îl așezase pe Iisus acolo unde Se afla, și El era
dependent de Tatăl Său Ceresc pentru mijloacele care urmau să împlinească
nevoile lor. Când suntem aduși în situații dificile, trebuie să depindem
de Dumnezeu. Trebuie să folosim înțelepciune și chibzuință în orice lucru în
viață, pentru ca nu cumva, prin acțiunile noastre necugetate, să ajungem
singuri în încercare. Nu trebuie să ne aruncăm în greutăți, neglijând
mijloacele rânduite de Dumnezeu și folosind rău darurile pe care El ni le-a
dat. Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiționat de învățăturile
Lui. Lucrarea este a lui Dumnezeu și, dacă vrem să ducem altora binecuvântarea,
trebuie să urmăm planurile Lui. Eul nu trebuie niciodată să fie așezat în
centrul atenției, nu trebuie să i se aducă onoruri. Dacă facem planuri după
ideile noastre, Domnul ne va lăsa în greșelile noastre. Dar, atunci când urmăm
îndrumările Lui și suntem totuși aduși în situații grele, El ne va elibera. Nu
trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci în toate cazurile să căutăm ajutor
la Acela care are la îndemână resurse inepuizabile. Adesea vom fi în situații
grele și atunci, cu cea mai deplină încredere, trebuie să depindem de Dumnezeu.
El va ocroti orice ființă care a ajuns în greutăți din cauză că a ținut
stăruitor la calea Domnului. Hristos ne-a îndemnat prin profetul Isaia:
„Împarte-ți pâinea cu cel flămând” „și satură sufletul lipsit”; „dacă vezi pe
un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău” și „adu în casa ta
pe nenorociții fără adăpost.” (Isaia 58, 7-10.). El ne-a spus: „Duceți-vă în
toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16, 15.). Dar
de câte ori nu ne simțim inima grea și credința slăbind, când vedem cât de mari
sunt nevoile și cât de slabe sunt mijloacele pe care le avem la îndemână!
Asemenea lui Andrei, care privea la cele cinci pâini de orz și la cei doi
peștișori, exclamăm: „Ce sunt acestea pentru atâția?” Adesea ezităm, nevrând să
dăm tot ce avem, temându-ne să cheltuim și să fim cheltuiți pentru alții. Dar Iisus
ne-a invitat: „Dați-le voi să mănânce”. Porunca Lui este o făgăduință și în
spatele ei se găsește aceeași putere care a hrănit mulțimea de pe malul
lacului. În lucrarea lui Hristos de a împlini nevoile trecătoare ale
mulțimii înfometate, este cuprinsă o învățătură spirituală profundă pentru toți
lucrătorii Săi. Hristos a primit de la Tatăl, El a împărțit ucenicilor, aceștia
au dat mai departe mulțimii, iar oamenii au dat unii altora. În felul acesta,
toți cei care sunt uniți cu Hristos vor primi de la El pâinea vieții, hrana
cerească, și o vor împărți altora. Cu deplină încredere în Dumnezeu, Iisus
a luat cele câteva pâini; și cu toate că ele ar fi fost prea puține chiar
pentru mica grupă a ucenicilor Săi, El nu i-a chemat să mănânce, ci a început
să le împartă, spunându-le să-i servească pe oameni. Hrana s-a înmulțit în
mâinile Lui și mâinile ucenicilor întinse către Hristos, care este
Pâinea Vieții, nu erau niciodată goale. Cantitatea aceea mică a fost
îndestulătoare pentru toți. După ce au fost împlinite nevoile oamenilor, au
fost adunate firimiturile, iar Hristos și ucenicii Săi au mâncat împreună din
hrana aceasta cerească, atât de prețioasă.
Când vi se ridică în inimă întrebarea: „De unde să
cumpărăm pâine, ca toți aceștia să poată mânca?”, nu lăsați ca răspunsul vostru
să fie răspunsul necredinței. Când ucenicii au auzit îndrumarea dată de
Mântuitorul: „Dați-le voi să mănânce”, în mintea lor s-au ivit tot felul de
greutăți. Ei au pus întrebarea: „Să mergem prin sate să cumpărăm hrană?”
Tot astfel și acum, când oamenii duc lipsă de pâinea vieții, copiii lui
Dumnezeu întreabă: „Să trimitem după cineva, care să vină să le dea hrană?” Dar
ce a zis Hristos? „Spuneți oamenilor să stea jos”; și i-a hrănit acolo. Tot
astfel, când sunteți înconjurați de suflete în nevoie, să știți că Iisus este
și El prezent acolo. Comunicați cu El. Aduceți pâinile voastre de orz la Iisus. Mijloacele
pe care le avem noi ar părea că nu sunt îndestulătoare pentru lucru; dar, dacă
vom porni înainte în credință, având încredere în puterea atotîndestulătoare a
lui Dumnezeu, izvoare îmbelșugate se vor deschide în fața noastră. Dacă lucrul
este de la Dumnezeu, El Însuși va asigura mijloacele necesare pentru aducerea
lui la îndeplinire. El va răsplăti încrederea simplă, cinstită, în El. Puținul
care este folosit cu înțelepciune și cu economie în slujba Domnului Cerului va
crește chiar prin faptul că este împărtășit altora. În mâna lui Hristos,
cantitatea cea mică de hrană nu a scăzut până când mulțimea înfometată nu a fost
săturată. Dacă mergem la Izvorul puterii cu brațele credinței deschise pentru a
primi, vom fi susținuți în lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai
descurajatoare și vom fi făcuți în stare să dăm altora pâinea vieții.
39 - O noapte pe lac:.
Șezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de
primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele
pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei ca un glas al lui Dumnezeu.
Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrările de vindecare la care ei
fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mișcat pe toți oamenii din această
mare mulțime. Toți fuseseră părtași la binecuvântările ei. În zilele lui Moise,
Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie; dar cine era Cel care-i hrănise
în ziua aceea, dacă nu Mesia despre care proorocise Moise? Nicio putere
omenească n-ar fi putut crea din cinci pâini de orz și din doi peștișori atâta
hrană pentru a sătura mii de oameni înfometați. Și au spus unul către altul:
„Cu adevărat, acesta este proorocul cel așteptat în lume”. Toată ziua,
convingerea aceasta sporise și căpătase putere. Actul acesta suprem era
asigurarea că mult așteptatul Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor
creșteau mereu și mereu. Acesta este Cel care va face din Iudea un paradis
pământesc, o țară în care să curgă lapte și miere. El poate să împlinească
orice dorință. El poate să sfărâme puterea romanilor atât de detestați. El
poate să elibereze pe Iuda și Ierusalimul. El poate să vindece pe soldații
răniți în luptă. El poate să asigure hrană pentru oști întregi. El poate să
cucerească neamuri și să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată. În
entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că
El nu face niciun efort pentru a atrage atenția sau pentru a-și atrage
onorurile mulțimii. Aici Se deosebește cu totul de preoți și de mai mari și ei
se tem că niciodată El nu va cere să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit,
s-au înțeles să-L ia cu forța și să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii
se unesc cu mulțimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept Domnului
lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare.
Însă oamenii trebuie să-L înalțe ca Eliberator al lor. Preoții cei aroganți și
mai marii să fie constrânși să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu
autoritatea lui Dumnezeu. Cu nerăbdare se pregătesc să-și aducă planul la
îndeplinire, dar Iisus vede ce se pregătește și înțelege mai bine ca ei care va
fi urmarea unei asemenea mișcări. Chiar acum preoții și mai marii Îi vânează
viața. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării de
a-L pune pe tron ar fi violența și răscoala, iar lucrarea Împărăției Spirituale
ar fi împiedicată. Fără întârziere, mișcarea trebuie oprită. Chemându-i pe
ucenici, Iisus le spune să ia corabia, să se reîntoarcă de îndată la Capernaum,
lăsându-L pe El să dea drumul oamenilor. Niciodată nu li se păruse o altă
poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme ucenicii
nădăjduiseră într-o mișcare a mulțimii care să-L așeze pe Iisus pe tron; ei nu
puteau suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească în van.
Mulțimile care se adunau pentru a sărbători Paștile doreau să vadă pe noul
profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia de aur de a-L pune pe Domnul
lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi ambiții, le era
greu să plece de bunăvoie și să-L părăsească pe Iisus pe țărmul acela pustiu.
Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Iisus le-a vorbit de astă dată cu
o autoritate pe care niciodată mai înainte nu o folosise față de ei. Știau că
ar fi în zadar să se împotrivească mai departe și în tăcere s-au îndreptat
către lac. Iisus le poruncește acum oamenilor să se împrăștie, iar
gesturile Lui sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu îndrăznește să se
împotrivească. Cuvintele de laudă și de proslăvire li s-au oprit pe buze. Pașii
li se opresc în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat și de pe
fața lor dispar bucuria și nerăbdarea. În mulțimea aceea sunt oameni cu
inteligență puternică și cu voință tare, dar puterea împărătească a lui Iisus
și cele câteva cuvinte liniștite ale poruncii opresc tumultul și le împiedică
planurile. Recunosc în El o putere mai presus de autoritatea pământească
și, fără altă întrebare, se supun. Rămas singur, „Iisus S-a suit în
munte, la o parte, ca să Se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune
către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a
cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale,
pentru ca Satana să nu le orbească mintea și să nu le strice judecata.
Mântuitorul știa că zilele pentru lucrarea personală pe Pământ aproape se
sfârșiseră și că puțini aveau să-L primească drept Răscumpărător. Cu durere și
luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu încercați.
Nădejdile lor multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de
răspândită, urmau să fie înșelate în modul cel mai dureros și mai umilitor. În
locul înălțării pe tronul lui David, aveau să fie martori la răstignirea Lui.
Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare. Dar ei nu înțelegeau lucrul
acesta și, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu greu le
puteau recunoaște ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le
lărgească puterea de înțelegere, credința ucenicilor avea să slăbească. Era
dureros pentru Iisus să vadă că părerile lor despre Împărăția Lui erau în așa
măsură mărginite la mărirea și onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povară
pe inimă și și-a revărsat rugăciunile cu strigăte dureroase și cu
lacrimi. Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la țărm, cum le spusese Iisus.
Ei au așteptat un timp, nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar, văzând că
se lasă întunericul, „s-au suit într-o corabie și treceau marea ca să se ducă
la Capernaum”. L-au părăsit pe Iisus cu inima nemulțumită, mai agitați ca
niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le
îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră
așa de ușor la porunca Lui și au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai
insistenți, și-ar fi realizat planul. Necredința punea stăpânire pe mintea
și pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Știau că Iisus era urât de
farisei și erau nerăbdători să-L vadă înălțat acolo unde socoteau că trebuie să
fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învățător care putea săvârși minuni
puternice și totuși să fie insultați ca niște înșelători era o încercare pe
care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie mereu priviți ca fiind urmașii unui
profet mincinos? Nu-și va lua Hristos niciodată autoritatea de împărat? De ce
El, care avea o putere atât de mare, nu Își descoperea adevărata identitate, ca
să le facă viața mai puțin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan
Botezătorul de la moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până
au adunat în jurul lor o mare întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu
cumva Hristos ar fi un înșelător, cum pretindeau fariseii. Ucenicii
fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse
că Cerul se coborâse pe Pământ. Amintirea acelei zile scumpe și slăvite ar fi
trebuit să le umple inimile de credință și nădejde. Dacă din prisosul inimii ar
fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le
absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: „Adunați ce-a
rămas, ca nimic să nu se piardă”. Acelea fuseseră ceasuri de mari binecuvântări
pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate.
Gândurile lor erau furtunoase și nebunești, și Domnul le-a dat altceva pentru a
le ocupa mintea și pentru a le mișca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul
acesta atunci când oamenii își creează singuri poveri și greutăți. Ucenicii nu
aveau niciun motiv real pentru care să se frământe. Dar primejdia se apropia cu
repeziciune. O furtună violentă se năpusti asupra lor, iar ei erau
nepregătiți. Era un contrast izbitor, căci ziua fusese liniștită; și, când
vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulțumirea, necredința și
nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida,
locul unde așteptau să-L găsească pe Iisus și, pe vreme obișnuită, călătoria nu
le-ar fi luat mai mult de câteva ore; dar acum erau mânați din ce în
ce mai departe de locul urmărit. Până la a patra strajă din noapte au
muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiți s-au predat pierzării. În furtună și
întuneric, marea i-a învățat cât erau de fără putere și doreau prezența
Domnului lor. Iisus nu-i uitase. Veghetorul de pe țărm i-a văzut pe acești
oameni loviți de panică luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii
Lui urmăriseră corabia lovită de furtună împreună cu valoroasa ei încărcătură,
deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După cum o mamă veghează cu
duioșie asupra copilașului său, așa veghea și Domnul milostiv asupra
ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiția lor nesfântă s-a stins și
în umilință au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns. În clipa în
care ei se credeau pierduți, o rază de lumină le-a descoperit o ființă
învăluită în mister venind spre ei pe apă. Dar nu știau că este Iisus. Îl
credeau vrăjmaș pe Acela care venea să îi ajute. Groaza puse stăpânire pe ei.
Mâinile care vâsleau cu mușchi ca de fier slăbesc. Barca începe să joace în
bătaia valurilor, toți ochii sunt ațintiți asupra acelei ființe care calcă pe
valurile albe de spumă ale mării frământate. Ei cred că este o nălucă și
că le prevestește pieirea și încep să strige de groază. Iisus înaintează ca și
când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc și strigă, cerându-I ajutor.
Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potolește teama: „Îndrăzniți, Eu
sunt, nu vă temeți”. În clipa în care ei și-au dat seama de această minune,
Petru aproape și-a ieșit din fire de bucurie. Întrucât de abia îi venea să
creadă, a strigat: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă.
Vino, i-a zis Iisus”. Privind la Iisus, Petru merge cu pasul sigur; dar,
când mulțumit de sine privește înapoi către tovarășii săi din barcă, ochii i se
îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav. Valurile se înalță tot mai
sus și se așează chiar între el și Iisus și i se face frică. Pentru o clipă,
Hristos este ascuns de ochii lui și credința dispare. Începe să se scufunde.
Dar, în timp ce valurile urlă de moarte, Petru își ridică privirea de la apele
înfuriate și, ațintind-o la Iisus, strigă: „Doamne, scapă-mă”. Îndată Iisus
prinde mâna întinsă, zicând: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în
barcă împreună. Dar Petru era acum supus și tăcut. Nu avea motive să se
mândrească față de tovarășii săi, deoarece, prin necredință și înălțare de
sine, fusese aproape să-și piardă viața. Când și-a întors privirea de la Iisus,
și-a pierdut mersul sigur și s-a cufundat în mijlocul valurilor. De câte
ori și noi, când ajungem în greutăți, suntem asemenea lui Petru! Privim la
valuri, în loc să ținem ochii ațintiți la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă și
apele mândriei se înalță peste sufletul nostru. Iisus nu l-a chemat pe Petru la
El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite.
„Nu te teme de nimic”, zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al
Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, și râurile nu te vor îneca;
dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu
sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.” (Isaia 43,
1-3.). Iisus citise caracterul ucenicilor Săi. El știa cât de greu avea să
fie încercată credința lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i
descopere lui Petru propria slăbiciune - să-i arate că siguranța lui era numai
în continua dependență de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite,
el putea să meargă în siguranță numai dacă, într-o totală neîncredere în sine,
avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în
care se credea tare și numai atunci când și-a dat seama de slăbiciunea sa a
putut înțelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învățat lecția pe
care Iisus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut
atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare. În fiecare zi Dumnezeu
îi învață pe copiii Săi. Prin împrejurările vieții de toate zilele, El îi
pregătește să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providența Lui.
Felul în care ei își îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăște
biruința sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieții. Aceia care nu-și
dau seama că sunt fără încetare dependenți de Dumnezeu vor fi înfrânți de
ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur și că niciodată nu
ne vom clătina. Poate zicem: „Știu în cine am crezut, nimic nu poate să
zdruncine credința mea în Dumnezeu și în Cuvântul Lui”. Dar Satana plănuiește
să folosească trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate și să ne orbească
în așa fel, încât să nu ne vedem nevoile și defectele. Numai când ne dăm seama
de propria slăbiciune și privim tot timpul țintă la Iisus putem merge în
siguranță. După ce Iisus a luat loc în barcă, vântul a încetat „și corabia
a sosit îndată la locul spre care mergea”. Noaptea aceea înspăimântătoare a
trecut și s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii și ceilalți care mai erau în
corabie s-au plecat la picioarele lui Iisus cu inimile pline de recunoștință,
zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.
4O - Criza din Galilea:.
Când le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat,
Iisus știa că ajunsese la un punct hotărâtor din viața Sa. Mulțimea, care
astăzi voia să-L înalțe pe tron, mâine avea să-I întoarcă spatele. Dezamăgiți
de nesatisfacerea ambiției lor egoiste, ei urmau să schimbe iubirea în ură și
laudele în blesteme. Dar, cu toate că știa lucrurile acestea, El n-a luat nicio
măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susținuse nicio nădejde a
urmașilor Săi pentru răsplătiri pământești. Unuia, care venise cu dorința de a
deveni ucenicul Său, El i-a zis: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au
cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul.” (Matei 8, 20.). Dacă
oamenii ar fi putut să aibă și lumea împreună cu Hristos, mulțimile I s-ar fi
supus; dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care acum
se aflau în jurul Lui, mulți erau atrași de nădejdea unei împărății pământești.
Ei nu trebuiau să rămână înșelați în așteptările lor. Învățătura spirituală
profundă din minunea cu pâinile nu fusese înțeleasă. Trebuia să fie acum
explicată. Și această nouă descoperire să aducă după sine o încercare mai
mare. Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută prin toate părțile și a doua
zi dimineața oamenii au alergat la Betsaida, să-L vadă pe Iisus. Ei au venit în
număr mare, pe uscat și pe apă. Cei care Îl lăsaseră noaptea trecută au venit
iarăși, sperând să-L găsească încă acolo, deoarece nu se afla nicio corabie cu
care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică și mulți au pornit
spre Capernaum, căutându-L fără încetare. Între timp, El a ajuns la
Ghenezaret, după o absență de o zi. Îndată ce s-a auzit că a debarcat, oamenii
„au alergat prin toate împrejurimile și au început să aducă pe bolnavi în
paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El.” (Marcu 6, 55.). După un
timp, El S-a dus la sinagogă și acolo L-au găsit cei care veniseră de la
Betsaida. Ei au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii și
ceasurile îndelungate de luptă zadarnică împotriva vânturilor, apariția lui
Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui liniștitoare, aventura lui
Petru și urmările ei, precum și brusca încetare a furtunii și debarcarea, totul
a fost povestit în amănunt mulțimii cuprinse de mirare. Totuși, nefiind
mulțumiți cu aceasta, mulți s-au strâns în jurul lui Iisus, întrebându-L:
„Învățătorule, când ai venit aici?” Ei sperau să afle din gura Lui o descriere
a minunii. Iisus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristețe le-a zis:
„Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile
acelea și v-ați săturat”. Ei nu-L căutau din cauză că Îl prețuiau în mod
deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniți cu pâine, sperau să mai primească și
alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucrați
nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne,
pentru viața veșnică”. Nu căutați numai bunuri trecătoare. Nu căutați
numai îndestularea pentru viața aceasta, ci gândiți-vă la hrana spirituală, și
anume la înțelepciunea aceea care rămâne în viața veșnică. Aceasta o poate da
numai Fiul lui Dumnezeu; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat
cu pecetea Lui. Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei
au exclamat: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră
multe eforturi să îndeplinească obligații împovărătoare, pentru a se asigura că
sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu, și erau gata să plece urechea la orice
rânduială nouă, pentru a-și asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să
zică: Ce trebuie să facem pentru a merita Cerul? Care este prețul ce ni se cere
pentru a câștiga viața viitoare? „Iisus le-a răspuns: Lucrarea pe care o
cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” Prețul
Cerului este Iisus. Calea spre Cer este credința în „Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.). Dar oamenii au preferat să respingă
aceste cuvinte ale adevărului divin. Iisus săvârșise chiar lucrarea pe care
profeția arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut ceea ce așteptările lor
egoiste zugrăviseră ca lucrare a Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată
mulțimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană
patruzeci de ani, iar de la Mesia se așteptau binecuvântări și mai mari.
Inimile lor nemulțumite se frământau cu întrebarea: Pentru ce, dacă Iisus era
în stare să săvârșească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost El în stare
să dea sănătate, tărie și bogăție întregului Său popor, să-l elibereze și să-l
înalțe în putere și onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui
Dumnezeu și totuși refuza să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei
n-o înțelegeau. Refuzul Lui era greșit interpretat. Mulți au ajuns la concluzia
că nu îndrăznea să-și susțină pretențiile, pentru că El Însuși Se îndoia de
caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, își deschideau inima pentru
necredință și semințele pe care le semăna Satana și-au adus roadele: înțelegere
greșită și necredință. Cu un aer disprețuitor, un rabin a întrebat: „Ce
semn faci Tu, deci, ca să-l vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinții
noștri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine
din Cer”. Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând
laudă uneltei prin care fusese săvârșită minunea și trecând cu vederea pe Acela
care era Autorul ei. Părinții lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la
îndoială și negaseră misiunea lui dumnezeiască. Acum, în același
spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea solia lui Dumnezeu.
„Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din Cer.”
Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuși era Acela care îi
condusese pe evrei prin pustie și-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana
aceasta era un simbol al adevăratei pâini din Cer. Spiritul dătător de viață,
pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Iisus
a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din Cer și dă lumii
viața.” (Ioan 6, 33.). Socotind că Iisus Se referea tot la hrana
trecătoare, câțiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: „Doamne, dă-ne totdeauna
această pâine”. Atunci Iisus a vorbit lămurit: „Eu sunt Pâinea
vieții”. Ilustrația aceasta pe care o folosise Iisus era cunoscută de
iudei. Moise spusese prin inspirația Duhului Sfânt: „Omul nu trăiește numai cu
pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”. Iar proorocul a scris:
„Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria
și veselia inimii mele.” (Deuteronom 8, 3; Ieremia 15, 16.). Rabinii
înșiși aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înțeles spiritual, însemna
studierea Legii și practicarea faptelor bune; și se spunea adesea că, la
venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învățătura profeților
lămurea lecția spirituală profundă din minunea cu pâinile. Iisus căuta să facă
înțeleasă această lecție pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi
înțeles Scripturile, ar fi înțeles și cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt
Pâinea vieții”. Numai cu o zi înainte, mulțimea, slăbită și obosită, fusese
hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea
putere și reînviorare fizică, tot așa puteau primi de la Hristos putere
spirituală pentru viața veșnică. „Cine vine la Mine”, a zis El, „nu va flămânzi
niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: „Voi M-ați
văzut și tot nu credeți”. Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de
Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de Dumnezeu sufletului lor. Dovezile vii
ale puterii Sale fuseseră în fața lor zi după zi, dar cereau alt semn. Dacă li
s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot așa de necredincioși ca mai înainte. Dacă nu
erau convinși prin ceea ce văzuseră și auziseră, ar fi fost fără folos să li se
arate minuni și mai mari. Necredința va găsi totdeauna o scuză pentru îndoială
și va căuta argumente care să răstoarne chiar și dovada cea mai
clară. Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. „Pe cel ce
vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Toți cei care L-au primit în
credință, a zis El, vor avea viață veșnică. Niciunul nu va fi pierdut. Nu este
nevoie ca fariseii și saducheii să se tot certe cu privire la viața viitoare.
Oamenii nu trebuie să-și mai plângă morții cu durere disperată. „Voia Tatălui
Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El, să aibă viață veșnică; și Eu
îl voi învia în ziua de apoi.” Dar mai marii poporului erau ofensați și
ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată și mamă îi
cunoaștem? Cum dar zice El: Eu M-am pogorât din Cer?” Ei căutau să dea naștere
la prejudecăți, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Iisus.
Făceau aluzie cu dispreț la viața Lui de lucrător galilean și la familia Lui
săracă și umilă. Pretențiile acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau
atenție. Iar pentru că nașterea Lui fusese neînțeleasă, căutau să strecoare
ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei, prezentând astfel
împrejurările omenești ale nașterii Lui ca o pată asupra vieții Sale. Iisus
n-a căutat să explice taina nașterii Sale. El n-a dat niciun răspuns la
întrebările privitoare la coborârea Sa din Ceruri, după cum n-a răspuns nici la
întrebările cu privire la traversarea lacului. El n-a atras atenția asupra
minunilor care Îi caracterizau viața. De bunăvoie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuși
și a luat asupră-și chip de rob. Dar cuvintele și faptele Sale erau o
descoperire a caracterului Său. Toți aceia a căror inimă era deschisă pentru
lumina dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl,
„plin de har și de adevăr.” (Ioan 1, 14.). Prejudecata fariseilor era și
mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea își avea rădăcina în
perversitatea inimii lor. Orice cuvânt spus de Iisus și orice faptă a Sa
produceau în ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic
comun cu El. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care
M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: Toți
vor fi învățați de Dumnezeu. Așa că oricine a ascultat pe Tatăl și a primit
învățătura Lui, vine la Mine.” Nimeni nu va veni vreodată la Iisus Hristos,
dacă nu va răspunde atracției iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine
toate inimile și numai cei care se împotrivesc acestei atracții vor refuza să
vină la Hristos. În cuvintele: „Toți vor fi învățați de Dumnezeu”, Iisus
amintea profeția lui Isaia: „Toți fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului și mare
va fi propășirea fiilor tăi.” (Isaia 54, 13.). Iudeii aplicau aceste
cuvinte la poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învățătorul lor. Dar Iisus
le-a arătat cât de zadarnică este această pretenție, deoarece El zice: „Oricine
a ascultat pe Tatăl Meu și a primit învățătura Lui, vine la Mine”. Numai prin
Hristos ei puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura omenească n-ar fi putut să
suporte vederea Slavei Sale. Cei care învățaseră de la Dumnezeu au ascultat de
glasul Fiului Său și, în Iisus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin
natură și revelație, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl. „Adevărat,
adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viață veșnică.” Prin Ioan cel
iubit, care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară Bisericilor:
„Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viață veșnică, și această viață
este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 11.12.). Iar Iisus a
zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Hristos S-a făcut una în trup cu noi,
pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom
ieși noi afară din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos,
ci din cauză că, prin credință, viața Lui a devenit viața noastră. Aceia care
Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter și-L primesc în inimă au viață
veșnică. Hristos locuiește în noi prin Duhul; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în
inimă prin credință, este începutul vieții veșnice. Oamenii I-au amintit
lui Hristos de mana pe care părinții lor au mâncat-o în pustie, ca și cum
asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârșită de Iisus,
dar El arătă cât de mic era darul acela în comparație cu binecuvântările pe
care venise să le reverse. Mana putea să susțină numai viața aceasta
pământească; ea nu putea să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar
pâinea vieții urma să hotărască sufletul pentru viața veșnică. Mântuitorul a
zis: „Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit.
Pâinea care se pogoară din Cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și
să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din Cer. Dacă mănâncă cineva
din pâinea aceasta, va trăi în veac”. La această figură de stil, Hristos a mai
adăugat una. Numai murind putea El să dea viață oamenilor și în cuvintele ce
urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: „Pâinea pe
care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața
lumii”. Iudeii se pregăteau să serbeze Paștile la Ierusalim, în amintirea
nopții în care a fost eliberat Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele
Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-L vadă pe Mielul lui
Dumnezeu și, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia pentru
viața lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanța, în timp
ce însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul
Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în
cuvintele lui Hristos. Dar era încă neînțeles. De astă dată, rabinii au
exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Ei
se făceau că înțeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca și Nicodim, când
a întrebat: „Cum se poate naște din nou un om bătrân?” (Ioan 3, 4.). Până la un
anumit punct, ei înțeleseseră ce voia să zică Iisus, dar nu voiau să recunoască
pe față. Dând o greșită interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în
oameni prejudecăți împotriva Lui. Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui
simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj și mai puternic: „Adevărat,
adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți
sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea
sângele Meu are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul
Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine
mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el”. A
mânca trupul și a bea sângele lui Hristos înseamnă a-l primi ca Mântuitor
personal, crezând că El ne iartă păcatele și că suntem făcuți desăvârșiți în
El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtași ai
naturii Sale. Ceea ce este hrana pentru corp trebuie să fie Hristos pentru
suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte
din ființa noastră. La fel și Hristos n-are nicio valoare pentru noi, dacă nu-L
recunoaștem ca Mântuitor personal. O cunoaștere a Lui din teorie nu ne este de
niciun folos. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viața
Lui să devină viața noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie
asimilate. Dar nici ilustrațiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul
legăturilor credinciosului cu Hristos. Iisus a zis: „După cum Tatăl, care este
viu, M-a trimis pe Mine și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe
Mine, va trăi și el prin Mine”. După cum Fiul lui Dumnezeu a trăit prin
credința în Tatăl, tot astfel și noi trebuie să trăim prin credința în Hristos.
Iisus Se predase pe deplin voinței lui Dumnezeu, încât în viața Lui nu apărea
decât Tatăl. Deși ispitit în toate ca și noi, El a stat în fața lumii nepătat
de relele care Îl înconjurau. Și noi trebuie să biruim cum a biruit
Hristos. Ești tu urmaș al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre
viața spirituală este scris pentru tine și poate fi realizat prin unirea
persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit iubirea ta dintâi?
Primește iarăși iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele Lui
și vei ajunge una cu Tatăl și cu Fiul. Iudeii necredincioși n-au vrut să
vadă niciun alt înțeles în cuvintele Mântuitorului, decât pe cel literal. Prin
legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge și au făcut ca
cele spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu și se certau între ei cu
privire la acest lucru. Mulți, chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: „Vorbirea
aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?” Mântuitorul le-a zis:
„Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă ați vedea pe
Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?... Duhul este acela care dă viață,
carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și
viață”. Viața lui Hristos, care dă viață lumii, este în Cuvântul Său. Prin
Cuvântul Său, Hristos a vindecat bolile și a alungat demonii; prin Cuvântul
Său, a liniștit marea și a înviat morții; iar oamenii mărturiseau că în
Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu așa cum a vorbit
prin toți proorocii și prin învățătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie
este o manifestare a lui Hristos și Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt
credința urmașilor Săi. Atunci când prezența Sa vizibilă urma să se retragă,
Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei trebuiau să
trăiască „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.). După
cum viața fizică este susținută prin hrană, tot așa și viața spirituală este
susținută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și orice om trebuie să primească viață
din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înșine ca să fim
hrăniți, tot astfel trebuie să primim și Cuvântul pentru noi înșine. Noi nu
trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minți. Trebuie să studiem
Cuvântul lui Dumnezeu cu atenție, cerând de la Dumnezeu ajutorul Duhului Sfânt
pentru ca să înțelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset și să ne
concentrăm mintea, ca să înțelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru
noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însușim și știm „ce
zice Domnul”.
Aceste cuvinte spuse de către Iisus erau prea greu
de înțeles de către mulțime. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forța
și să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ținută în sinagogă, ziceau
ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai erau înșelați. Pentru mintea lor, cuvintele
erau o mărturisire directă că nu era Mesia și că nimeni nu avea să câștige vreo
răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui
făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberați de boală și suferință,
dar nu voiau să aibă nicio legătură cu viața Lui de sacrificiu. Nu-i interesa
Împărăția Spirituală tainică de care vorbea El. Cei nesinceri și egoiști, care
Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă El nu voia să-și consacre puterea și
influența pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să mai aibă de a
face cu El. Iisus le-a spus lămurit: „Sunt unii din voi, care nu cred”,
adăugând: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la
Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu”. El dorea ca ei să înțeleagă că,
dacă nu erau atrași către El, aceasta se datora faptului că inima lor nu era
deschisă față de Duhul Sfânt. „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru
că trebuie judecate duhovnicește.” (1 Corinteni 2, 14.). Numai prin credință
putem vedea Slava lui Hristos. Această Slavă este ascunsă până când se aprinde
în suflet credința prin Duhul Sfânt. Pentru că au fost mustrați în public
din cauza necredinței lor, acești ucenici s-au înstrăinat și mai mult de
Hristos. Ei erau foarte nemulțumiți și, dorind să-L rănească pe Mântuitorul și
să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele și L-au părăsit cu
dispreț. Ei făcuseră alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure.
Niciodată mai târziu nu și-au mai schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau
cu Iisus. „Acela Își are lopata în mână, Își va curăți cu desăvârșire
aria, și Își va strânge grâul în grânar.” (Matei 3, 12.). Acesta era un timp de
curățire. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să fie despărțită de grâu.
Pentru motivul că erau prea îngâmfați și încrezuți în propria dreptate pentru a
primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viață de umilință, mulți
s-au îndepărtat de Iisus. Mulți fac și astăzi la fel. Oamenii sunt și astăzi
încercați ca acei ucenici din sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune
stăpânire pe inimă, văd că viața nu le este în acord cu voia lui Dumnezeu. Văd
nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o lucrare care cere
lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie atunci când li se descoperă
păcatele. Ei pleacă ofensați ca ucenicii care L-au părăsit pe Iisus, spunând:
„Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” Lauda și
lingușelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei
nu pot să-l asculte. Când oamenii vin cu grămada și mulțimile sunt hrănite și
se aud strigăte de biruință, glasurile lor se ridică lăudând, dar când Duhul cercetător
al lui Dumnezeu le descoperă păcatul și îi îndeamnă să-l părăsească, întorc
spatele adevărului și nu mai merg cu Iisus. De îndată ce acești ucenici
nemulțumiți s-au depărtat de Iisus, au fost luați în stăpânire de un alt
spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât
de interesant. Au mers să caute pe vrăjmașii Lui, deoarece erau în armonie cu
spiritul și lucrarea lor. Au interpretat greșit cuvintele Lui, au răstălmăcit
declarațiile Lui și au combătut motivele Lui. Ei își susțineau purtarea,
aducând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; și o asemenea
indignare a fost produsă de aceste relatări false, încât viața Lui era în
primejdie. S-a răspândit repede vestea că, după propriile mărturisiri, Iisus
din Nazaret nu era Mesia. În felul acesta, curentul simpatiei poporului din
Galilea era întors împotriva Lui, după cum se întâmplase în Iudea cu un an mai
înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau pe Mântuitorul lor pentru că doreau un
cuceritor care să le dea putere lumească. Doreau hrana care piere, și nu pe
aceea care rămâne în viața veșnică. Cu inima îndurerată, Iisus i-a văzut
pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era Viața și Lumina
oamenilor. Conștiența faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui
nu era împărtășită, harul Lui era disprețuit, mântuirea Lui lepădată L-a umplut
de o întristare ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al
durerii, obișnuit cu suferința. Fără a încerca să-i oprească pe aceia care
Îl părăseau, Iisus S-a întors către cei doisprezece și le-a zis: „Voi nu vreți
să vă duceți?” Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai
cuvintele vieții veșnice”, a adăugat el. „Și noi am crezut și am ajuns la
cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” „La cine să ne
ducem?” Învățătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii și
saducheii erau în lupte continue. A părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei
legați de ritualuri și ceremonii și între oameni ambițioși, care căutau propria
slavă. Ucenicii aflaseră mai multă pace și bucurie de când Îl primiseră pe Hristos
decât în toată viața lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi la
aceia care batjocoriseră și persecutaseră pe Prietenul păcătoșilor? Multă vreme
Îl așteptaseră ei pe Mesia; acum venise și nu puteau să plece din fața Lui, să
meargă la aceia care voiau să-I ia viața și care îi persecutaseră pentru că
deveniseră ucenici ai Săi. „La cine să ne ducem?” Nu puteau să plece de la
învățătura lui Hristos, de la cuvintele Lui pline de iubire și de milă, ca să
meargă în întunericul necredinței, în ticăloșia lumii. În timp ce Mântuitorul
era părăsit de mulți dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru
a exprimat credința ucenicilor: „Tu ești Hristosul”. Numai gândul că ar putea
pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază și de durere. Fără
Mântuitorul, era ca și cum ar fi fost lăsați în voia valurilor, pe o mare
furtunoasă și întunecată. Multe dintre cuvintele și faptele lui Iisus se
arată pline de taină pentru mințile mărginite, dar fiecare cuvânt și fiecare
faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre; fiecare a fost
astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în
stare să înțelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet și în
armonie cu misiunea Sa. Deși nu putem să înțelegem acum lucrările și căile
lui Dumnezeu, putem înțelege marea Lui iubire, care stă la baza tuturor
procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăiește aproape de Iisus va înțelege
mult din taina evlaviei. El va recunoaște mila care mustră, care cercetează
caracterul și scoate la lumină planurile inimii. Prezentând adevărul care
avea să-i pună pe ucenici la probă și să-i facă pe mulți să-L părăsească, Iisus
știa care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al
îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi
iubiți va fi greu încercat. Chinurile din Ghetsemani, trădarea și răstignirea
Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei. Dacă nu ar fi existat această
încercare mai înainte, mulți care erau îndemnați doar de motive egoiste ar fi
fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată,
când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El și-L
batjocoreau, când gloata batjocoritoare striga: „Răstignește-L”, când ambițiile
lor pământești erau înșelate, acești egoiști, renunțând la legătura lor cu Iisus,
ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară și sfâșietoare de inimă, pe
lângă durerea și dezamăgirea lor produse de năruirea celor mai dulci speranțe.
În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost
urmată și de alții. Dar Iisus a provocat această criză în timp ce era încă
alături de ei și prezența Sa le putea întări credința urmașilor Săi
sinceri. Milosul Mântuitor, care cunoștea foarte bine sfârșitul care-L
aștepta, a netezit cu duioșie calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru
încercarea cea mare și i-a întărit pentru proba finală.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere