REGALITATEA
LA GETO-DACI - PROBLEMA CELUI DE-AL DOILEA REGE DROMIHETE!
Hegemon de necontestat al vestului
mediteraneean, Roma intră, în secolul I î.H., în atotcuprinzătoarea competiţie
din spaţiul est-mediteraneean, regiune cu o multimilenară istorie a
manifestărilor imperiale, în care - subliniem acest fapt - are de purtat o
confruntare frontală nu cu o altă putere statală, fie ea şi de acelaşi rang, ci
cu un veritabil commonwealth cultural-instituţional,
o amplă reţea de organisme statale şi peristatale, clădită de-a lungul a
aproape jumătate de mileniu, pe fundamentele aşezate de Imperiul Persan şi
metamorfoza elenistică a acestuia. În pofida faptului că piesa de rezistenţă,
nu însă şi de polarizare, a acestui commonwealth este Egiptul,
nu Ptolemeu al IX-lea Soter, ci
vărul său, suveranul Mithridates al
VI-lea al regatului Pontului, iniţial aliat al Romei, va deveni exponentul
militar al contraofensivei panelenistice, desfăşurată între anii 89-63 î.H. şi
cunoscută sub terminologia istoriografică consacrată drept „războaiele mithridatice”. Fapt bine cunoscut, formaţiunile
politice ale dacilor şi geţilor, întru totul integrate acestui commonwealth (mai
mult decât restul populaţiilor tracice), vor fi masiv antrenate în conflict, de
partea taberei elenistice, de care erau intim legate prin conexiunile
politico-economice oferite de polisurile Pontului Stâng, dar şi prin legături religioase,
personale ori de interese nou-conştientizate, ajungând să-şi constituie, la
sfârşitul conflagraţiei, sub regele
Burebista şi în continuitatea programului politic al lui Mithridates, prima
şi cea mai amplă (dar şi aparent efemeră) unitate politică. Un episod anume din
această conflagraţie, anume intervenţia forţelor mithridatice în Macedonia şi
Achaia din anii 87-85 î.H., aduce în prim plan un personaj în care, cu foarte
mare probabilitate, îl putem identifica pe ultimul suveran al Geţiei de
dinaintea perfectării alianţei
Burebista-Deceneu: ne referim la Dromihete,
un al doilea personaj cu acest nume, după legendarul adversar al lui Lisimach. La
începutul anului 86 î.H., după ce prima sa expediţie trimisă în Balcani a
înregistrat o suită de înfrângeri din partea trupelor lui Cornelius Sylla, Mithridates trimite o nouă armată, condusă de fiul
său Archatias. Intervenţia acestuia
nu reuşeşte să despresureze Atena, care, până în aprilie, cade în mâinile lui
Sylla. Deşi pierd principala poziţie din vestul Egeei, forţele lui Mithridates,
conduse de generalul său Archelaus,
îşi continuă operaţiunile în Thesalia, Beoţia şi Macedonia - la această fază a
războiului fiind atestată explicit şi participarea unui corp de armată condus
de Dromihete, împreună cu care forţele elenistice se ridică la deloc
neglijabila cifră de 120.000 de combatanţi, o forţă net inferioară primei
armate pontiene (de 250.000 infanterişti, 40.000 de călăreţi şi 300 de corăbii),
dar cu atât mai semnificativă cu cât, după pierderea Athenei, grecii şi
macedoneenii părăsiseră în masă tabăra lui Mithridates, trecând în cea a lui Sylla.
O primă observaţie, avându-şi suport în relatarea
lui Appian: în enumerarea acestuia, tracii sunt menţionaţi înaintea tuturor
celorlalte neamuri, chiar şi înaintea pontienilor, ceea ce conduce la concluzia
(de necesitate logică, având în vedere desfăşurarea evenimentelor) că tracii
furnizau cel mai numeros contingent în această nouă armată, comandată de
acelaşi Archelaus. De altfel, în această oaste, în afara tracilor şi
pontienilor, mai participau la acel moment doar sciţii, cappadocienii,
bithinienii, galatienii şi phrigienii; exceptându-i pe traci şi pe sciţi, toţi
aceştia sosiseră în Balcani în componenţa primelor două misiuni militare
trimise de Mithridates şi, deşi Appian ne asigură că „fiecare neam îşi are
propriul său general, iar Archelaus are comanda supremă peste toţi”, niciunul
dintre comandanţii lor nu este suficient de important (prin el însuşi ori prin
contingentul comandat) pentru a fi numit. Singura excepţie, din acest punct de
vedere, este acest Dromihete al tracilor, pe care, după modul în care îşi
construieşte naraţiunea, acelaşi Appian ni-l dezvăluie ca aproape egal lui
Archelaus. Mai mult chiar, judecând după faptul că el dispare în cursul
bătăliei decisive de la Chaeroneea (în care coaliţia eleniştilor va pierde
110.000 din cei 120.000 de luptători angajaţi), în vreme ce Archelaus reuşeşte
să se replieze spre Chalcis, avem a deduce că Dromihete, eventual alături de
generalul pontian Taxiles, a
avut comanda operativă a trupelor aliate şi a împărtăşit soarta
cvasitotalităţii luptătorilor. Identificarea generică a lui Dromihete ca trac
nu este suficientă, mai ales întrucât ştim că, în aceste operaţiuni, au fost
angajate mai multe entităţi politico-militare ale tracilor - cele ale eneţilor,
dardanilor şi sinților, care continuau să atace la frontiera de nord a
Macedoniei, devenind ţinta represaliilor lui Sylla chiar în continuarea
operaţiunilor de la Chaeroneea şi Chalcis. Posibilitatea ca generalul Dromihete
să fi reprezentat unul din aceste neamuri este de exclus: chiar şi luate
împreună, cele trei formaţiuni erau prea reduse, mai ales sub aspect
demografic, pentru a furniza taberei elenistice un contingent atât de semnificativ,
încât să fi propulsat un vicecomandant al întregii armate - şi, indubitabil,
după un dezastru militar precum cel de la Chaeroneea, n-ar mai fi avut forţa să
susţină atacurile de hărţuire evocate documentar. Identificarea formaţiunii politice care l-a dat pe Dromihete se rezumă, aşadar, la a alege
între regatul Traciei dintre Haemus şi Rhodopi, şi cel al Geţiei dunărene.
Teatru de război în decursul primului război mithridatic, Tracia avusese, la
începutul acestui veac I î.H., statutul de regat clientelar Romei, care îi
amputase în prealabil teritoriul, în contextul ocupării Macedoniei: cu un
impresionant dispozitiv militar la frontiera macedoneeană şi o casă regală
aservită Romei, este greu de admis că Tracia ar fi dorit şi ar fi putut mobiliza,
atunci, un corp militar de câteva zeci de mii de luptători, cât trebuie să
prezumăm că numărase oastea lui Dromichiaetes. În plus, cunoaştem numele
regelui care domnea în acei ani peste Tracia odrysă, iar acesta nu este Dromihete,
ci Sadalas - Cicero,
cel care ne transmite informaţia, oferindu-ne şi o informaţie suplimentară:
spre deosebire de comandantul tracilor de la Chaeroneea, regele Sadalas se
aliniase taberei lui Sylla, fiind implicit un adversar al lui Mithridates. Dimpotrivă,
regatul Geţiei pare să aibă, la acest moment, deopotrivă potenţialul, motivaţia
şi oportunitatea pentru o participare de anvergură la conflagraţia
romano-elenistică. Îndeaproape conexate la interesele economice şi, implicit,
politice ale polisurilor greceşti din Pontul Stâng, cărora le era furnizor de
securitate de mai bine de trei veacuri, autorităţile politice ale acestui regat
vor fi marşat rapid la obiectivele şi planurile strategice ale lui Mithridates,
fiind în măsură să mobilizeze nestingherit şi în mod repetat (deşi nu imediat)
forţe armate importante, inclusiv pentru că-şi subordonaseră anterior grupurile
etno-politice din sudul Dunării, până spre Haemus. În argumentarea acestei
interpretări sunt de invocat: expansiunea teritorială graduală, atestată din
vremea primului Dromihete (care se
înstăpâneşte asupra salbei de cetăţi de pe ambele maluri ale Dunării) şi, mai
apoi, Rhemaxos (care, ne spune
lapidariul histrian, îşi dispută cu tracul
Zoltes autoritatea în dreapta fluviului); respectiv, împrejurarea că, deşi
a fost afectată fără îndoială de sosirea celţilor galaţi (care par să-şi fi
întemeiat câteva burguri pe malul sudic al fluviului), interludiul celtic a
fost mai puţin turbulent pentru Geţia decât pentru Tracia, geţii fiind în
poziţia de a-şi reinstaura neconcuraţi autoritatea teritorială în spaţiul
haemo-dunărean, valorificând astfel în folos propriu strămutarea grupului
celtic de la Tylis în viitoarea Galatia -
din Asia Mică. Desigur, reconstituirea propusă şi, în particular,
propoziţia „Dromichiaetes/Dromihete II, rege al Geţiei”, rămân, încă, în zona
probabilităţilor - dar a unor probabilităţi consistente şi întru totul
verosimile. O suită de evenimente şi procese istorice ulterioare bătăliei de la
Chaeroneea sunt, în temeiul acestei lecturi, mai uşor contextualizabile şi,
implicit, prin retroconexiune, se constituie ca argumente indirecte în favoarea
interpretării propuse. O parte a acestora îl au ca personaj principal pe Deceneu, despre care Strabon ne spune că „umblase multă
vreme în Egipt”, iar Jordanes, că „pe timpul domniei lui Burebista peste geţi, Deceneu a
venit în Geţia, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma”. Cum ascensiunea lui Sylla la demnitatea dictatorială
este nu un moment anume, ci un proces în desfăşurare simultană cu primul război
mithridatic, data general acceptată pentru sosirea lui Deceneu la curtea lui
Burebista, a anului 82 î.H., trebuie văzută ca un termen post
quem - în acest caz, fiind mai mult decât verosimil să
presupunem că vizita lui Deceneu în Egipt (sau vizitele, dacă, logic, vor fi
fost mai multe) a/au avut ca principală misiune rezolvarea situaţiei generate
de vacanţa ce va fi survenit la tronul Geţiei, după moartea lui Dromihete II.
Rezolvarea acestei probleme era de stringentă necesitate, întrucât - în
reconstituirea propusă - Geţia, care se afla deja angajată în conflictul
militar continental, rămăsese nu doar fără rege, ci şi fără armata pe care o
mobilizase şi o pierduse la Chaeroneea. Soluţia
pe care Deceneu o găseşte împreună cu Ptolemeu al IX-lea Soter (la curtea
căruia trebuie să admitem că a ajuns, câtă vreme nu contestăm vizita în Egiptul
alexandrin), este aceea a parteneriatului politico-militar cu Burebista şi,
firesc, cu oastea acestuia. Deceneu ne apare, aşadar, drept exponentul cel
mai important al organizării politico-juridice getice, singurul calificat, în
acel moment, să ocupe tronul lăsat liber de acest al doilea Dromihete.
Calificarea lui Deceneu rezida, fără îndoială, în demnitatea sacerdotală pe
care trebuie să i-o prezumăm (şi care-i va fi creat o conexiune suplimentară cu
regele Pontului, Mithridates fiind asociabil aceluiaşi cult al lui Dionyssos,
al cărui supranume şi-l şi însuşeşte) - şi avem a presupune că nu a uzat de
dreptul şi oportunitatea ivită, din raţiuni pe care astăzi le-am defini „de
politică externă”, expuse mai sus: dificultatea temporară de a mobiliza o nouă
armată de anvergură după dezastrul de la Chaeroneea, iminenţa unei confruntări
cu trupele Romei (care se vor angaja în campanii spre Dunăre în anii următori,
cu regularitate: în 77 î.H. - sub Pulcher,
în 76 î.H. - sub Curio, în 73 î.H. -
sub Varus Lucullus etc.), nu în
ultimul rând, imperativul de a-şi îndeplini angajamentele faţă de aliaţii
din commonweath-ul elenistic, care, trebuie să admitem,
începuseră chiar în acea perioadă să negocieze planul de marş transcontinental,
de teama căruia Roma va fi angajat împotriva coaliţiei polarizate de
Mithridates toate forţele disponibile. În aceeaşi logică, este de luat în calcul
posibilitatea ca tocmai acest rege Dromihete II să fi fost artizanul
recuperării teritoriale complete a spaţiului dintre Haemus şi Balcani de către
Geţia, eventual chiar în contextul pregătirii şi desfăşurării primului război
mithridatic. Evenimentele care se vor succede în regiune peste două generaţii,
respectiv, în deceniile de după dispariţia lui Burebista, ne îndeamnă să
prezumăm că anexiunea acestui teritoriu va fi fost de dată relativ recentă,
întrucât aici continua să rezide o autoritate politică autonomă, care va fi
exprimată mai târziu prin Rolles,
prietenul generalului Crassus şi adversarul regelui get Dapyx. Data general acceptată a acestei anexiuni este cea a
campaniei lui Burebista împotriva polisurilor Pontului Stâng - dar trebuie să
observăm, pe de o parte, că între teritoriul getic sud-dunărean şi ansamblul
neunitar al cetăţilor greceşti vecine nu există nicio solidaritate de ordin politic,
iar pe de altă parte, că episodul intervenţiei oastei getice (conduse sau nu
chiar de Burebista, este mai puţin relevant), în anul 61 î.H., împotriva
trupelor lui Antonius Hybrida, la
solicitarea explicită a Histriei, are mai degrabă semnificaţia ripostei forţei
legitime/suzeranului legitim împotriva invadatorului. Apartenenţa la Geţia a
acestui teritoriu sud-dunărean, ce va fi numit ulterior şi vremelnic în izvoare
drept Rhipa Thraciae, pare să-l fi precedat pe Burebista şi în
logica generală a conflagraţiei romano-elenistice din anii 89-63 î.H.
(teritoriile polarizate de polisurile Pontului Stâng, deja integrate în
dominionul lui Mithridates Eupator, nu puteau avea în acel sezon alt stăpân
decât ori pe Mithridates însuşi, ceea ce nu este cazul, ori pe un aliat al
acestuia, interesul coaliţiei fiind de a controla deplin coridorul comercial
dunărean), dar şi întrucât suveranul sud-getic deja pomenit, Rolles, îşi are la
rândul său un corespondent anterior în „lista regală„ getică: anume, pe acel Oroles care a stăvilit avansarea
bastarnilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu