REGALITATEA LA GETO-DACI - PROBLEMA CELUI DE-AL DOILEA REGE DROMIHETE!

REGALITATEA LA GETO-DACI - PROBLEMA CELUI DE-AL DOILEA REGE DROMIHETE!

  Hegemon de necontestat al vestului mediteraneean, Roma intră, în secolul I î.H., în atotcuprinzătoarea competiţie din spaţiul est-mediteraneean, regiune cu o multimilenară istorie a manifestărilor imperiale, în care - subliniem acest fapt - are de purtat o confruntare frontală nu cu o altă putere statală, fie ea şi de acelaşi rang, ci cu un veritabil commonwealth cultural-instituţional, o amplă reţea de organisme statale şi peristatale, clădită de-a lungul a aproape jumătate de mileniu, pe fundamentele aşezate de Imperiul Persan şi metamorfoza elenistică a acestuia. În pofida faptului că piesa de rezistenţă, nu însă şi de polarizare, a acestui commonwealth este Egiptul, nu Ptolemeu al IX-lea Soter, ci vărul său, suveranul Mithridates al VI-lea al regatului Pontului, iniţial aliat al Romei, va deveni exponentul militar al contraofensivei panelenistice, desfăşurată între anii 89-63 î.H. şi cunoscută sub terminologia istoriografică consacrată drept „războaiele mithridatice”. Fapt bine cunoscut, formaţiunile politice ale dacilor şi geţilor, întru totul integrate acestui commonwealth (mai mult decât restul populaţiilor tracice), vor fi masiv antrenate în conflict, de partea taberei elenistice, de care erau intim legate prin conexiunile politico-economice oferite de polisurile Pontului Stâng, dar şi prin legături religioase, personale ori de interese nou-conştientizate, ajungând să-şi constituie, la sfârşitul conflagraţiei, sub regele Burebista şi în continuitatea programului politic al lui Mithridates, prima şi cea mai amplă (dar şi aparent efemeră) unitate politică. Un episod anume din această conflagraţie, anume intervenţia forţelor mithridatice în Macedonia şi Achaia din anii 87-85 î.H., aduce în prim plan un personaj în care, cu foarte mare probabilitate, îl putem identifica pe ultimul suveran al Geţiei de dinaintea perfectării alianţei Burebista-Deceneu: ne referim la Dromihete, un al doilea personaj cu acest nume, după legendarul adversar al lui Lisimach. La începutul anului 86 î.H., după ce prima sa expediţie trimisă în Balcani a înregistrat o suită de înfrângeri din partea trupelor lui Cornelius Sylla, Mithridates trimite o nouă armată, condusă de fiul său Archatias. Intervenţia acestuia nu reuşeşte să despresureze Atena, care, până în aprilie, cade în mâinile lui Sylla. Deşi pierd principala poziţie din vestul Egeei, forţele lui Mithridates, conduse de generalul său Archelaus, îşi continuă operaţiunile în Thesalia, Beoţia şi Macedonia - la această fază a războiului fiind atestată explicit şi participarea unui corp de armată condus de Dromihete, împreună cu care forţele elenistice se ridică la deloc neglijabila cifră de 120.000 de combatanţi, o forţă net inferioară primei armate pontiene (de 250.000 infanterişti, 40.000 de călăreţi şi 300 de corăbii), dar cu atât mai semnificativă cu cât, după pierderea Athenei, grecii şi macedoneenii părăsiseră în masă tabăra lui Mithridates, trecând în cea a lui Sylla. O primă observaţie, avându-şi suport în relatarea lui Appian: în enumerarea acestuia, tracii sunt menţionaţi înaintea tuturor celorlalte neamuri, chiar şi înaintea pontienilor, ceea ce conduce la concluzia (de necesitate logică, având în vedere desfăşurarea evenimentelor) că tracii furnizau cel mai numeros contingent în această nouă armată, comandată de acelaşi Archelaus. De altfel, în această oaste, în afara tracilor şi pontienilor, mai participau la acel moment doar sciţii, cappadocienii, bithinienii, galatienii şi phrigienii; exceptându-i pe traci şi pe sciţi, toţi aceştia sosiseră în Balcani în componenţa primelor două misiuni militare trimise de Mithridates şi, deşi Appian ne asigură că „fiecare neam îşi are propriul său general, iar Archelaus are comanda supremă peste toţi”, niciunul dintre comandanţii lor nu este suficient de important (prin el însuşi ori prin contingentul comandat) pentru a fi numit. Singura excepţie, din acest punct de vedere, este acest Dromihete al tracilor, pe care, după modul în care îşi construieşte naraţiunea, acelaşi Appian ni-l dezvăluie ca aproape egal lui Archelaus. Mai mult chiar, judecând după faptul că el dispare în cursul bătăliei decisive de la Chaeroneea (în care coaliţia eleniştilor va pierde 110.000 din cei 120.000 de luptători angajaţi), în vreme ce Archelaus reuşeşte să se replieze spre Chalcis, avem a deduce că Dromihete, eventual alături de generalul pontian Taxiles,  a avut comanda operativă a trupelor aliate şi a împărtăşit soarta cvasitotalităţii luptătorilor. Identificarea generică a lui Dromihete ca trac nu este suficientă, mai ales întrucât ştim că, în aceste operaţiuni, au fost angajate mai multe entităţi politico-militare ale tracilor - cele ale eneţilor, dardanilor şi sinților, care continuau să atace la frontiera de nord a Macedoniei, devenind ţinta represaliilor lui Sylla chiar în continuarea operaţiunilor de la Chaeroneea şi Chalcis. Posibilitatea ca generalul Dromihete să fi reprezentat unul din aceste neamuri este de exclus: chiar şi luate împreună, cele trei formaţiuni erau prea reduse, mai ales sub aspect demografic, pentru a furniza taberei elenistice un contingent atât de semnificativ, încât să fi propulsat un vicecomandant al întregii armate - şi, indubitabil, după un dezastru militar precum cel de la Chaeroneea, n-ar mai fi avut forţa să susţină atacurile de hărţuire evocate documentar. Identificarea formaţiunii politice care l-a dat pe Dromihete se rezumă, aşadar, la a alege între regatul Traciei dintre Haemus şi Rhodopi, şi cel al Geţiei dunărene. Teatru de război în decursul primului război mithridatic, Tracia avusese, la începutul acestui veac I î.H., statutul de regat clientelar Romei, care îi amputase în prealabil teritoriul, în contextul ocupării Macedoniei: cu un impresionant dispozitiv militar la frontiera macedoneeană şi o casă regală aservită Romei, este greu de admis că Tracia ar fi dorit şi ar fi putut mobiliza, atunci, un corp militar de câteva zeci de mii de luptători, cât trebuie să prezumăm că numărase oastea lui Dromichiaetes. În plus, cunoaştem numele regelui care domnea în acei ani peste Tracia odrysă, iar acesta nu este Dromihete, ci Sadalas -  Cicero, cel care ne transmite informaţia, oferindu-ne şi o informaţie suplimentară: spre deosebire de comandantul tracilor de la Chaeroneea, regele Sadalas se aliniase taberei lui Sylla, fiind implicit un adversar al lui Mithridates. Dimpotrivă, regatul Geţiei pare să aibă, la acest moment, deopotrivă potenţialul, motivaţia şi oportunitatea pentru o participare de anvergură la conflagraţia romano-elenistică. Îndeaproape conexate la interesele economice şi, implicit, politice ale polisurilor greceşti din Pontul Stâng, cărora le era furnizor de securitate de mai bine de trei veacuri, autorităţile politice ale acestui regat vor fi marşat rapid la obiectivele şi planurile strategice ale lui Mithridates, fiind în măsură să mobilizeze nestingherit şi în mod repetat (deşi nu imediat) forţe armate importante, inclusiv pentru că-şi subordonaseră anterior grupurile etno-politice din sudul Dunării, până spre Haemus. În argumentarea acestei interpretări sunt de invocat: expansiunea teritorială graduală, atestată din vremea primului Dromihete (care se înstăpâneşte asupra salbei de cetăţi de pe ambele maluri ale Dunării) şi, mai apoi, Rhemaxos (care, ne spune lapidariul histrian, îşi dispută cu tracul Zoltes autoritatea în dreapta fluviului); respectiv, împrejurarea că, deşi a fost afectată fără îndoială de sosirea celţilor galaţi (care par să-şi fi întemeiat câteva burguri pe malul sudic al fluviului), interludiul celtic a fost mai puţin turbulent pentru Geţia decât pentru Tracia, geţii fiind în poziţia de a-şi reinstaura neconcuraţi autoritatea teritorială în spaţiul haemo-dunărean, valorificând astfel în folos propriu strămutarea grupului celtic de la Tylis în viitoarea Galatia - din Asia Mică. Desigur, reconstituirea propusă şi, în particular, propoziţia „Dromichiaetes/Dromihete II, rege al Geţiei”, rămân, încă, în zona probabilităţilor - dar a unor probabilităţi consistente şi întru totul verosimile. O suită de evenimente şi procese istorice ulterioare bătăliei de la Chaeroneea sunt, în temeiul acestei lecturi, mai uşor contextualizabile şi, implicit, prin retroconexiune, se constituie ca argumente indirecte în favoarea interpretării propuse. O parte a acestora îl au ca personaj principal pe Deceneu, despre care Strabon ne spune că „umblase multă vreme în Egipt”, iar Jordanes, că „pe timpul domniei lui Burebista peste geţi, Deceneu a venit în Geţia, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma”. Cum ascensiunea lui Sylla la demnitatea dictatorială este nu un moment anume, ci un proces în desfăşurare simultană cu primul război mithridatic, data general acceptată pentru sosirea lui Deceneu la curtea lui Burebista, a anului 82 î.H., trebuie văzută ca un termen post quem - în acest caz, fiind mai mult decât verosimil să presupunem că vizita lui Deceneu în Egipt (sau vizitele, dacă, logic, vor fi fost mai multe) a/au avut ca principală misiune rezolvarea situaţiei generate de vacanţa ce va fi survenit la tronul Geţiei, după moartea lui Dromihete II. Rezolvarea acestei probleme era de stringentă necesitate, întrucât - în reconstituirea propusă - Geţia, care se afla deja angajată în conflictul militar continental, rămăsese nu doar fără rege, ci şi fără armata pe care o mobilizase şi o pierduse la Chaeroneea. Soluţia pe care Deceneu o găseşte împreună cu Ptolemeu al IX-lea Soter (la curtea căruia trebuie să admitem că a ajuns, câtă vreme nu contestăm vizita în Egiptul alexandrin), este aceea a parteneriatului politico-militar cu Burebista şi, firesc, cu oastea acestuia. Deceneu ne apare, aşadar, drept exponentul cel mai important al organizării politico-juridice getice, singurul calificat, în acel moment, să ocupe tronul lăsat liber de acest al doilea Dromihete. Calificarea lui Deceneu rezida, fără îndoială, în demnitatea sacerdotală pe care trebuie să i-o prezumăm (şi care-i va fi creat o conexiune suplimentară cu regele Pontului, Mithridates fiind asociabil aceluiaşi cult al lui Dionyssos, al cărui supranume şi-l şi însuşeşte) - şi avem a presupune că nu a uzat de dreptul şi oportunitatea ivită, din raţiuni pe care astăzi le-am defini „de politică externă”, expuse mai sus: dificultatea temporară de a mobiliza o nouă armată de anvergură după dezastrul de la Chaeroneea, iminenţa unei confruntări cu trupele Romei (care se vor angaja în campanii spre Dunăre în anii următori, cu regularitate: în 77 î.H. - sub Pulcher, în 76 î.H. - sub Curio, în 73 î.H. - sub Varus Lucullus etc.), nu în ultimul rând, imperativul de a-şi îndeplini angajamentele faţă de aliaţii din commonweath-ul elenistic, care, trebuie să admitem, începuseră chiar în acea perioadă să negocieze planul de marş transcontinental, de teama căruia Roma va fi angajat împotriva coaliţiei polarizate de Mithridates toate forţele disponibile.  În aceeaşi logică, este de luat în calcul posibilitatea ca tocmai acest rege Dromihete II să fi fost artizanul recuperării teritoriale complete a spaţiului dintre Haemus şi Balcani de către Geţia, eventual chiar în contextul pregătirii şi desfăşurării primului război mithridatic. Evenimentele care se vor succede în regiune peste două generaţii, respectiv, în deceniile de după dispariţia lui Burebista, ne îndeamnă să prezumăm că anexiunea acestui teritoriu va fi fost de dată relativ recentă, întrucât aici continua să rezide o autoritate politică autonomă, care va fi exprimată mai târziu prin Rolles, prietenul generalului Crassus şi adversarul regelui get Dapyx. Data general acceptată a acestei anexiuni este cea a campaniei lui Burebista împotriva polisurilor Pontului Stâng - dar trebuie să observăm, pe de o parte, că între teritoriul getic sud-dunărean şi ansamblul neunitar al cetăţilor greceşti vecine nu există nicio solidaritate de ordin politic, iar pe de altă parte, că episodul intervenţiei oastei getice (conduse sau nu chiar de Burebista, este mai puţin relevant), în anul 61 î.H., împotriva trupelor lui Antonius Hybrida, la solicitarea explicită a Histriei, are mai degrabă semnificaţia ripostei forţei legitime/suzeranului legitim împotriva invadatorului. Apartenenţa la Geţia a acestui teritoriu sud-dunărean, ce va fi numit ulterior şi vremelnic în izvoare drept Rhipa Thraciae, pare să-l fi precedat pe Burebista şi în logica generală a conflagraţiei romano-elenistice din anii 89-63 î.H. (teritoriile polarizate de polisurile Pontului Stâng, deja integrate în dominionul lui Mithridates Eupator, nu puteau avea în acel sezon alt stăpân decât ori pe Mithridates însuşi, ceea ce nu este cazul, ori pe un aliat al acestuia, interesul coaliţiei fiind de a controla deplin coridorul comercial dunărean), dar şi întrucât suveranul sud-getic deja pomenit, Rolles, îşi are la rândul său un corespondent anterior în „lista regală„ getică: anume, pe acel Oroles care a stăvilit avansarea bastarnilor.