CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!

CARTEA BIBLICĂ  „APOCALIPSA” -  COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!

Capitolul 8:

   Numai acum vine în sfârșit a şaptea pecete. Este important să o remarcăm, pentru a nu ne lăsa duşi de ideea că a şasea pecete merge până la sfârşit, cum au gândit unii dintre comentatorii vechi și moderni. Aceasta este inexact; a şaptea pecete vine negreşit după a şasea, după cum celelalte urmează una după alta; şi se vede clar că ea introduce cele şapte trâmbiţe care vestesc o nouă succesiune de judecăţi. Avem descrierea lor în capitolele 8 și următoarele. „Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stăteau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe”. Apoi ne este înfăţişat un fapt remarcabil, la care am făcut deja aluzie; vedem un înger deosebit de slăvit, care se găseşte înaintea altarului. „Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar având o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să dea putere rugăciunilor tuturor sfinţilor la altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie”. Urmează de aici că, în timp ce există sus sfinţi slăviţi, există sfinţi pe Pământ, care, în marile lor încercări sunt susţinuţi de Marele Preot, oricât de slabe sunt de altfel luminile lor. Avem deci aici cea mai limpede evidenţă că vor fi în această epocă sfinţi slăviţi în Cer şi în acelaşi timp, sfinţi recunoscuţi ca atare în trupurile lor fireşti aici pe Pământ. O altă trăsătură atrage atenţia noastră. Pretutindeni, cu ocazia trâmbiţelor, noi vedem îngeri; Domnul Iisus Însuşi ia acest caracter în timpul acestei perioade. Nu mai este vorba despre El aici ca despre Cel cunoscut ca Mielul. Ca atare El deschisese peceţile, dar aici, când sunt îngeri care sună din trâmbiţe pentru a vesti judecăţile lui Dumnezeu, Îngerul Legământului (care este a doua persoană a Treimii, așa cum este numită de obicei), apare din nou sub această formă atât de obişnuită Vechiului Testament. Nu înseamnă că Se dezbracă de umanitatea Sa; aceasta nu poate să fie şi ar fi contrar oricărui adevăr ca să ţi-o închipui. Fiul lui Dumnezeu, de la întruparea Sa, rămâne totdeauna Omul Hristos Iisus; niciodată El nu Se va despărţi de această umanitate de care El a unit Persoana Sa slăvită. Dar aceasta nu-L împiedică evident să ia o anume înfăţişare, care, în profeţie, El consideră a fi potrivită cu împrejurările date. Tocmai aceasta găsim în timpul trâmbiţelor. Este uşor să observăm cât este din ce în ce mai figurativ limbajul întrebuinţat. Toate obiectele, în această serie de viziuni, sunt arătate ca într-o mai mare depărtare, iar Hristos Însuşi apare mai vag, adică nu în chip distinct în umanitatea Sa adevărată, ci sub aparenţa unui înger. Citim apoi că „îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe Pământ. Şi au fost glasuri, tunete, fulgere şi un cutremur de Pământ”. Astfel, în acest timp al celor şapte trâmbiţe (care vine după ruperea celor şapte peceţi), trebuie să ne aşteptăm să vedem judecăţile lui Dumnezeu mai izbitoare decât cele dinainte; într-adevăr, dacă în capitolul 4 erau, ieşind din scaunul de domnie, fulgere, glasuri si tunete, am găsit aici în plus, un cutremur de Pământ. Efectul produs printre oameni devine deci mai intens. „Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină si foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe Pământ; şi a treia parte a Pământului a fost arsă, și a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Prima parte a acestui verset mi se pare că este manifestarea violentă a nemulţumirii lui Dumnezeu; grindina implică aceasta. Focul, cum ştim, este simbolul care arată în mod statornic judecata nimicitoare a lui Dumnezeu. Focul este amestecat cu sânge, fie pentru a indica distrugerea vieţii din punct de vedere fizic, fie pentru a arăta destrămarea sub vreun aspect special. Să remarcăm de asemenea, în cea mai mare parte a acestor cercetări divine vestite de trâmbiţe, expresia „a treia parte”. Care este semnificaţia ei în profeţie? Ea pare să corespundă la ceea ce este indicat la capitolul 12, adică la Imperiul Roman din Apus. Eu mă mulţumesc să enunţ acest gând, fără să dezvolt aici motivele pe care acest gând este întemeiat. Dacă el este drept, noi avem, sub primele trâmbiţe cel puţin, judecăţi care cad în special peste puterea romană în apus. „Şi a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Există în aceste cuvinte un contrast. Pe de o parte, aceia care, în sfera Imperiului de Apus, ocupă o poziţie înaltă, sunt sub judecată; pe de alta, prosperitatea universală a oamenilor aici pe Pământ se află atinsă. „Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă a murit; şi a treia parte din corăbii a fost distrusă!” Aici simbolul reprezintă o mare putere pământească, care ca o judecată divină, cade în mijlocul maselor populare într-o stare de revoluţie și acţionează pentru nimicirea lor. Ceea ce vedem aici nu este, deci, ca în cazul precedent, o parte a lumii sub o cârmuire stabilă, ci în dezordine şi tulburare. O lovitură de moarte pare, prin aceeaşi cauză, că este dată traficului şi comerţului. „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din Cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor”. Marea stea care cade din Cer arată pe cineva care ocupă o înaltă poziţie de autoritate, un mare demnitar, a cărui cădere sub efectul judecăţii exercită acţiunea sa dăunătoare si otrăvită asupra izvoarelor de unde pornesc toate in-fluenţele care acţionează asupra oamenilor, ca si asupra canalelor sau mijloacelor prin care aceste influenţe se răspândesc si se comunică. Putem deasemenea interpreta steaua ca o … bombă nucleară nimicitoare ceea ce presupene dcelașarea unui mare conflict nuclear pe Pământ! La sunetul trâmbiţei celui de al patrulea înger, a treia parte din Soare, din Lună și din stele a fost lovită: adică puterile care cârmuiesc, autoritatea supremă, acelea care derivă din ele si acelea care sunt subordonate, toate vin sub judecata lui Dumnezeu, în graniţele Imperiului de Apus – restaurant ca o Uniune/Comunitate de națiuni. „M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului si zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii Pământului, din cauza celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” Ce imagine izbitoare a rapidităţii cu care au să lovească judecăţile care urmează! Aceasta exprimă cuvântul „vultur”, pe care îl găsim în cele mai bune texte şi în locul căruia unii copişti care nu înţelegeau stilul simbolic al profeţiei au pus cuvântul „înger”.

Capitolul 9:

  Capitolul 9 descrie cu cele mai mari amănunte ceea ce aduce sunetul trâmbiţelor a cincea și a şasea, „primele două nenorociri”, cum se exprimă cartea noastră. Va rămâne cea de a treia nenorocire, pe care o vesteşte ultima dintre cele şapte trâmbiţe: o vom găsi la sfârşitul capitolului al unsprezecelea. Prima dintre trâmbiţele care vestesc nenorocirile aduce pe scenă lăcuste simbolice. Că nu trebuie să le luăm în înţeles literal, reiese clar din acest singur fapt - chiar dacă n-ar exista alt motiv - că este spus că ele nu se hrănesc cu alimentul natural al lăcustelor. Aceste animale sunt deci aici numai o figură întrebuinţată pentru a descrie hoarde nenumărate de borfaşi şi de jefuitori. Să observăm apoi că prima nenorocire corespunde, dar pe cale de contrast, celor o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră pecetluiţi din Israel, după cum a doua, adică aceea a călăreţilor de la Eufrat (versetul 14,16) este, în acelaşi fel, în raport cu mulţimea nenumărată a neamurilor din capitolul 7. Deoarece s-ar putea presupune că acest contrast nu există decât într-un chip vag și puţin definit, voi încerca să explic mai clar gândul meu. Este spus, într-un chip categoric, că lăcustele nu trebuiau să facă rău decât celor care n-aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Nu este aceasta o aluzie limpede la aceia dintre Israel pe care Dumnezeu îi pusese deoparte (Capitolul 7)? De altă parte, dacă acei călăreţi de la fluviul Eufrat sunt instrumentele unui chin aplicat oamenilor, ei dau mult mai mult încă ideea unei puteri agresive. Chinul caracterizează mai ales nenorocirea simbolică prin lăcuste; călăreţii reprezintă mai distinct ruina adusă de mersul rapid al unei puteri imperiale şi descrisă sub trăsăturile cele mai energice. Ei cad peste oameni şi îi nimicesc. Dar aici reapare „a treia parte” (versetul 15). Potrivit explicaţiei date mai înainte, ar însemna că această nenorocire trebuie să se năpustească într-adevăr peste neamuri si, în mod mai deosebit, peste Imperiul Roman din Apus. Pare limpede de asemenea că aceste două nenorociri prezintă ceea ce va avea loc cu ocazia primelor fapte ale lui Antihrist în Iudeea. Prima nenorocire, aceea a lăcustelor, constă într-un chin adus oamenilor. În consecinţă, în fruntea lor vedem apărând Abadon, nimicitorul, caracterizat într-un chip deosebit ca fiind îngerul adâncului. Nu este încă fiara complet formată (a se vedea Apocalipsa capitolul 11.7; 13.1; 17.8), dar este uşor de înţeles că va fi o primă manifestare a răului; întocmai după cum harul va lucra în rămăşiţă, începutul a ceea ce este bun. Avem, așadar, aici aceste două nenorociri care sunt ca preludiul a ceea ce va urma. Mai întâi un chin cumplit care cade peste ţara Israelului (a se vedea Ioel 2), dar care nu atinge deloc pe aceia care sunt pecetluiţi dintre cele douăsprezece seminţii; apoi călăreţii de la Eufrat eliberaţi ca să vină asupra Imperiului Roman, zdrobind neamurile si îndeosebi acest Imperiu, obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Acesta este planul general al capitolului 9. A intra în amănunte, ar însemna a ieşi din marginile acestui studiu; de altfel nu lipsesc ocaziile de a învăţa să le recunoaştem, ca şi aplicarea lor.

Capitolul 10:

   Capitolul 10, în şirul trâmbiţelor corespunde capitolului 7 din seria peceților. El formează o paranteză importantă între a șasea şi a şaptea trompetă, tocmai ca şi capitolul 7 între ultimele două peceţi. Aceasta este ordinea perfectă care domneşte în această carte a Apocalipsei. Pentru acest motiv îl regăsim iarăşi pe Domnul, cum mi se pare, sub aparența unui Înger. După cum L-am văzut mai înainte (capitolul 8) împlinind slujba de Mare Preot, El este aici Îngerul care revendică pentru Sine drepturile împărăteşti. Un înger puternic coboară din Cer învăluit într-un nor, semn special al măreţiei Domnului; nimeni altul decât El nu are dreptul de a se arăta în felul acesta. În plus, curcubeul este deasupra capului Său, nu în jurul scaunului de domnie, căci aici am făcut un pas înainte. El Se apropie de Pământ; El va cere, peste puțină vreme, dreptul Său. „Deasupra capului Lui era curcubeul, faţa Lui era ca Soarele”; aceasta este autoritatea supremă; „şi picioarele lui ca nişte stâlpi de foc”, neclintirea judecăţii divine. „Şi El avea în mâna sa o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare și pe cel stâng pe Pământ şi a strigat cu glas puternic, cum răcneşte un leu”. Ioan era gata să scrie ceea ce auzise, dar i s-a interzis. Descoperirile trebuiau să fie pecetluite pentru prezent. „Şi Îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre Cer şi a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat Cerul şi cele ce sunt pe el, Pământul şi cele ce sunt pe el, marea şi cele ce sunt în ea, că nu va mai fi timp”. Dumnezeu era pe punctul de a pune capăt tainei inacţiunii în care El pare că stă în prezent privitor la cârmuirea lumii. El îi îngăduie acum să urmeze propriile sale căi, deşi îi pune un oarecare Nu. Oamenii pot să păcătuiască şi, cel puţin întrucât este vorba de o intervenţie directă, Dumnezeu nu apare, afară de unele ocazii excepţionale. Dar vine timpul şi se grăbeşte, când Dumnezeu cu siguranţă va cerceta păcatul; atunci El nu va mai tolera un singur moment nimic din ceea ce este contrariu firii Sale. Acesta este timpul binecuvântat spre care toţi prorocii îşi întorc privirile; și Îngerul, aici, jură că acest timp se apropie si „că nu va mai fi timp; ci în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina lui Dumnezeu”. Taina, aici nu este Hristos și Biserica, ci, cum am spus, faptul că Dumnezeu permite răului de a continua cursul său cu o aparență de nepedepsire. La sfârşitul capitolului, i se spune lui Ioan: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi şi mulți împăraţi”. Semnificaţia acestor cuvinte apare în curând mai limpede. Este un fel de adaus la profetie, care, pentru motive speciale, îşi reîncepe cursul. Înainte de a continua, aș vrea să atrag atenţia asupra contrastului care există între cărticica deschisă pe care profetul o ia şi o mănîncă, şi cartea mare pecetluită cu şapte peceţi. Este o carte mică pentru că ea tratează despre obiecte cuprinse într-o sferă relativ îngustă; este deschisă pentru că lucrurile nu mai trebuie să fie de acum înainte descrise într-un chip tainic, cum era cazul sub peceţi şi încă mai mult sub trâmbiţe. Totul este gata să fie făcut perfect clar în aceea ce este expus aici şi acesta este, prin urmare, cazul în capitolul 11.

Capitolul 11:

  I s-a zis lui Ioan: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să nu masori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor”. Ierusalimul apare pe primul plan; el este acum centrul, cu toate că fiara poate să-şi exercite aici pustiirile ei. „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile”. Misiunea lor se îndeplineşte într-o perioadă relativ scurtă, mărturia lor nu este dată decât timp de trei ani si jumătate. „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului Pământului”. Martorii sunt în număr de doi, nu pentru ca în realitate ar trebui să-i limităm din punct de vedere istoric ca să nu fie decât doi indivizi, ci pentru a indica cea mai mică mărturie care este de ajuns după Lege. A face din ea literalmente două persoane mi se pare un fel greşit de a interpreta profeţia, Apocalipsa îndeosebi fiind în cel mai înalt grad simbolică, după cum şi Daniel este de asemenea simbolic în oarecare măsură. A uita aceasta, înseamnă a te încurca într-o mulţime de greşeli și de inconsecvenţe. Uneori, de exemplu, se caută să se explice Apocalipsa prin pasaje scoase din Isaia, din Ieremia sau alţii; dar trebuie să ne amintim că aceste profeţii nu sunt simbolice, sunt structura lor, astfel că raţionamentul lui Isaia și Ieremia nu hotărăşte nimic pentru Daniel și Apocalipsa. Cât despre Ezechiel, el este în parte simbolic și în parte figurat*. Avem deci aici simboluri care au semnificaţia lor proprie, şi astfel numărul „doi” luat simbolic, arată în mod obişnuit o mărturie completă și suficientă. Apostolul spune: „Orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13.1) şi după Legea iudaică nu se putea nimic hotărî pe mărturia unui singur martor; trebuiau cel puţin doi, pentru ca dovada şi judecata să fie valabile. Domnul ne arată că în aceste zile, El va ridica o mărturie completă. Din câte persoane se va compune, aceasta este o altă chestiune asupra căreia nu se mai poate deloc discuta, aşa cum este cazul asupra numărului reprezentat de cei douăzeci şi patru de bătrâni glorificaţi. Cine ar vrea să tragă concluzia din acest ultim număr că el este literalmente acela al sfinţilor slăviţi? Tot aşa, pentru ca să credem că nu vor fi decât doi martori? Oricum ar fi, aceia care sunt ridicaţi pentru această mărturie nu trebuie să prorocească decât un timp limitat. „Dacă voieşte cineva să le facă rău, le iese din gură un foc si mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să fie omorât în felul acesta”. Este aceasta, întreb, mărturia Evangheliei? Astfel apără Domnul pe aceia care vestesc Evanghelia harului Său? Focul iese din gura evangheliştilor? Acela care învaţă pe alţii a sfâşiat vreodată pe duşmanii săi? Pe acest principiu Anania şi Safira au căzut morţi? Acestea sunt căile Evangheliei? Nu; este evident că ne găsim aici într-o cu totul altă atmosferă; că înaintea noastră este o stare de lucruri complet diferită de aceea care domnea în timp ce Biserica era încă pe Pământ, cu toate că, chiar atunci, putea să existe cutare păcat care ducea la moarte. Nu insist mai mult; dovada îmi pare de ajuns. „Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor”; ei au în aceasta oarecare asemănare cu Ilie; „şi au putere să prefacă apele în sânge”; sub acest aspect, ei se aseamănă și cu Moise. Aceasta nu vrea să spună că ei sunt Moise şi Ilie în persoană, ci caracterul mărturiei lor este asemănător cu acela al mărturiei acestor doi oameni ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu o aprobă în acelaşi fel cum a făcut-o în zilele acestor doi mari slujitori de odinioară. „Când îşi vor termina mărturia lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî”. Ei sunt păziţi în ciuda fiarei, până ce lucrarea lor este împlinită; dar îndată ce mărturia lor a luat sfârşit, îi este îngăduit fiarei să-i biruiască. Este cu ei exact ca și cu Domnul. În timpul slujbei Sale aici pe Pământ, El a întâlnit cea mai violentă împotrivire. De asemenea, împotriva acestor martori, multă vreme înainte de sfârşitul lor, există toată voinţa posibilă de a-i nimici; dar, după cum Domnul spunea despre Sine, ceasul lor nu venise încă, astfel că, într-un fel sau altul, nimeni nu le putea face nimic, Domnul protejându-i pînă ce misiunea lor a fost îndeplinită. Dar există, între Domnul şi aceşti martori, această deosebire, că pentru El, misiunea Sa se îndeplinea în caracterul de har şi acesta îi aparţine mai presus de orice, că El era păzit împotriva turbării duşmanilor Săi, până ce ora Sa a venit; ei, dimpotrivă, sunt ridicaţi când se exercită plata pe Pământ, în acelaşi fel cum vedem în Vechiul Testament. Duhul îi va conduce astfel, şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că de fapt Dumnezeu revine aici la ceea ce El făgăduise atunci, dar nu împlinise niciodată încă, El este gata să împlinească acum. El nu-Şi propune numai să-Şi strângă un popor pentru slava cerească. El va cârmui pe Pământ pe iudei și pe neamuri în poziţiile lor respective, Israel fiind cel mai apropiat de El. El vrea să aibă un popor pământesc, ca și o familie sus. Când sfinţii cereşti vor fi fost strămutaţi, atunci El va începe ceea ce El are în vedere cu sfinţii pământeşti. El nu vrea ca ei să fie amestecaţi; aceasta n-ar fi nimic altceva decât încurcătura cea mai mare. „Şi trupurile lor moarte vor zăcea pe strada cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc se numeşte „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit si Domnul lor”. Acesta este Ierusalimul, dar el este numit duhovniceşte Sodoma şi Egipt, din cauza răutăţii poporului său şi a domnitorului său. în el nu este mai putină nelegiuire decât în Sodoma; aici se găseşte tot întunericul şi robia morală din Egipt; în realitate, acesta este locul unde Domnul a fost răstignit, adică Ierusalimul. Astfel martorii cad și oamenii arată în diferite feluri satisfacţia pe care ei o simt de a fi scăpaţi de mărturia lor supărătoare: „Şi oameni din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor vedea trei zile şi jumătate trupurile lor moarte și nu vor da voie să fie puse în mormânt. Şi cei care locuiesc pe Pământ se vor bucura şi vor fi plini de veselie; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe Pământ. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei; şi ei s-au ridicat în picioare; și o mare frică a căzut peste cei care-i priveau. Şi am auzit din Cer un glas tare care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au urcat într-un nor spre Cer; iar vrăjmaşii lor i-au privit. În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de nume de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului Cerurilor. A doua nenorocire a trecut. Iată, a treia nenorocire vine curând”. În ultimul rând vine trâmbiţa a şaptea, care ne conduce într-un chip general până la sfârşit. Trebuie să fim atenţi pentru a înţelege bine structura cărţii; căci, cu toate că se neglijează adesea acest punct, el este totuşi foarte limpede arătat. „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în Cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor”. „Şi cei douăzeci și patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti și care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti. Neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta”. Să observăm că aici sfârşitul veacului este înfăţişat că a și venit. Nu împăraţii şi popoarele spun lucrul acesta în groaza lor (Apocalipsa 6.17), ci, în Cer, glasul acelora care au pricepere. Mai mult, „a venit timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Nu este vorba de sfinţii răpiţi în Cer, ci aici este ceasul care vine mai târziu, „să răsplăteşti pe robii Tai proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău”. Niciun cuvânt nu este spus care să ne arate că ei sunt răpiţi în Cer, ci numai că ei sunt răsplătiţi; dar, nu va fi răsplată decât la arătarea publică a Domnului Iisus Hristos. Răpirea, în afara scenei acestei lumi, a sfinţilor care sunt preschimbaţi este un adevăr de un alt ordin. Dar, cât despre cei care se tem de Numele Domnului, cu ocazia acestui sfârşit de veac, niciunuia dintre ei, mici și mari, nu-i va lipsi răsplata; și El va distruge de asemenea pe cei care distrug Pământul (versetul 18). Acest verset este adevărata concluzie a capitolului 11. Versetul 19 este, la drept vorbind, începutul unei noi serii de viziuni. Aici vom termina a doua parte a studiului nostru.

   Cu versetul 19 din capitolul 11 începe ceea ce se poate numi al doilea volum al Apocalipsei. Partea profetică a acestei cărţi se împarte aici în mod lămurit în două părţi distincte. Acesta este un fapt pe care nu trebuie să-l neglijăm, dacă vrem să avem o idee corectă despre structura cărţii şi despre forţa conţinutului său. Este necesar să avem cel puţin o înţelegere exactă a principalelor sale trăsături şi am risca să cădem în încurcătură, dacă am amestesca diferitele părţi sau dacă am presupune că totul se desfășoară în ordine cronologică. Pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să zic, este suficient să ne reamintim că a şaptea trompetă, despre care am vorbit în ultimul rând, duce într-un chip general până la sfârşit. Profeţia se arată în mod constant în acest fel: ea prezintă o schiţă generală a faptelor, pentru a reveni apoi asupra anumitor amănunte. Avem un exemplu despre acest procedeu în ceea ce vesteşte Domnul în capitolul 24 din Matei, ca răspuns la întrebările ucenicilor Săi. Până la versetul 14, El ne dă o largă vedere de ansamblu: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul”. După aceasta, Domnul revine şi se opreşte asupra a ceea ce se petrece într-o sferă mai restrânsă, adică în Iudeea, din momentul când „urâciunea pustiirii se va aşeza în Locul Sfânt”. Dar este evident că aceasta se întâmplă cu câtva timp înainte de sfârşit şi că obiectul pe care Domnul îl are în vedere este de a ne da o idee mai precisă despre îngrozitoarea stare de lucruri care va exista la Ierusalim înainte ca sfârşitul să vină. La fel este în Apocalipsă. Peceţile şi trâmbiţele care prezintă evenimentele în ordinea lor succesivă, ne conduc, începând din momentul în care Biserica este văzută glorificată în Cer, până la terminarea judecăţii, până la vremea când morţii vor fi judecaţi și la ziua mâniei pe Pământ, ceea ce evident este sfârşitul. Dar în partea care se deschide cu ultimul verset din capitolul 11, suntem aduşi înapoi şi o profeţie specială începe. Sunt, presupun, lucrurile despre care era vorba când i s-a zis lui Ioan că el trebuia să prorocească din nou despre popoare şi mulţi împăraţi (capitolul 10,11) şi de care ne vom ocupa acum. „Şi templul lui Dumnezeu care este în Cer a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare” (versetul 19). În primul moment, o uşă fusese deschisă în Cer, și prorocul fusese dus acolo pentru a ne da o vedere generală, după gândul lui Dumnezeu, despre ceea ce avea să se întâmple pe Pământ. Această privire fiind terminată, noi suntem introduşi într-o sferă de fapte mai restrânsă. Dumnezeu reia legăturile Sale cu vechiul Său popor Israel, cu toate că nu este încă ziua binecuvântării pentru iudei. Cerul nu s-a deschis, cum se va întâmpla în curând, pentru a lăsa să apară Iisus, urmat de sfinţi înviaţi şi venind să facă judecata asupra fiarei, a prorocului mincinos şi a celor care sunt una cu ei. Avem aici o stare de lucruri tranzitorie. Când Dumnezeu binevoieşte să-Şi amintească de chivotul legământului Său şi când El ni-l arată, înseamnă că El este pe punctul de a afirma credicioşia Sa faţă de poporul Său şi de a împlini tot ceea ce El promisese şi asigurase altădată părinţilor lor. Chivotul legământului Său este semnul sigur că El va împlini negreşit tot ceea ce S-a angajat El însuşi să facă. „Si au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare”, expresie mai puternică a neplăcerii lui Dumnezeu şi care arată clar că judecăţi vor cădea din Cer pe Pământ cu o mai mare asprime.

*Notă: acest comentariu l-am elaborat cu mulți ani în urmă. Între timp mi-am schimbat unele convingeri privind profețiile din Apocalipsă. Ca urmare, elaborez un nou comentariu pe capitole, pe care îl voi publica pe blog la momentul oportun.