CARTEA BIBLICĂ
„APOCALIPSA” - COMENTARIU
APROFUNDAT PE CAPITOLE!
Capitolul
8:
Numai acum vine în sfârșit a şaptea pecete.
Este important să o remarcăm, pentru a nu ne lăsa duşi de ideea că a şasea
pecete merge până la sfârşit, cum au gândit unii dintre comentatorii vechi și
moderni. Aceasta este inexact; a şaptea pecete vine negreşit după a şasea, după
cum celelalte urmează una după alta; şi se vede clar că ea introduce cele şapte
trâmbiţe care vestesc o nouă succesiune de judecăţi. Avem descrierea lor în
capitolele 8 și următoarele. „Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stăteau
înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe”. Apoi ne este înfăţişat
un fapt remarcabil, la care am făcut deja aluzie; vedem un înger deosebit de
slăvit, care se găseşte înaintea altarului. „Şi un alt înger a venit şi a stat
lângă altar având o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să dea putere
rugăciunilor tuturor sfinţilor la altarul de aur, care este înaintea scaunului
de domnie”. Urmează de aici că, în timp ce există sus sfinţi slăviţi, există
sfinţi pe Pământ, care, în marile lor încercări sunt susţinuţi de Marele Preot,
oricât de slabe sunt de altfel luminile lor. Avem deci aici cea mai limpede
evidenţă că vor fi în această epocă sfinţi slăviţi în Cer şi în acelaşi timp,
sfinţi recunoscuţi ca atare în trupurile lor fireşti aici pe Pământ. O altă
trăsătură atrage atenţia noastră. Pretutindeni, cu ocazia trâmbiţelor, noi
vedem îngeri; Domnul Iisus Însuşi ia acest caracter în timpul acestei perioade.
Nu mai este vorba despre El aici ca despre Cel cunoscut ca Mielul. Ca atare El
deschisese peceţile, dar aici, când sunt îngeri care sună din trâmbiţe pentru a
vesti judecăţile lui Dumnezeu, Îngerul Legământului (care este a doua persoană
a Treimii, așa cum este numită de obicei), apare din nou sub această formă atât
de obişnuită Vechiului Testament. Nu înseamnă că Se dezbracă de umanitatea Sa;
aceasta nu poate să fie şi ar fi contrar oricărui adevăr ca să ţi-o închipui.
Fiul lui Dumnezeu, de la întruparea Sa, rămâne totdeauna Omul Hristos Iisus;
niciodată El nu Se va despărţi de această umanitate de care El a unit Persoana
Sa slăvită. Dar aceasta nu-L împiedică evident să ia o anume înfăţişare, care,
în profeţie, El consideră a fi potrivită cu împrejurările date. Tocmai aceasta
găsim în timpul trâmbiţelor. Este uşor să observăm cât este din ce în ce mai
figurativ limbajul întrebuinţat. Toate obiectele, în această serie de viziuni,
sunt arătate ca într-o mai mare depărtare, iar Hristos Însuşi apare mai vag,
adică nu în chip distinct în umanitatea Sa adevărată, ci sub aparenţa unui
înger. Citim apoi că „îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe
altar şi l-a aruncat pe Pământ. Şi au fost glasuri, tunete, fulgere şi un
cutremur de Pământ”. Astfel, în acest timp al celor şapte trâmbiţe (care vine
după ruperea celor şapte peceţi), trebuie să ne aşteptăm să vedem judecăţile
lui Dumnezeu mai izbitoare decât cele dinainte; într-adevăr, dacă în capitolul
4 erau, ieşind din scaunul de domnie, fulgere, glasuri si tunete, am găsit aici
în plus, un cutremur de Pământ. Efectul produs printre oameni devine deci mai
intens. „Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină si foc
amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe Pământ; şi a treia parte a Pământului
a fost arsă, și a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a
fost arsă”. Prima parte a acestui verset mi se pare că este manifestarea
violentă a nemulţumirii lui Dumnezeu; grindina implică aceasta. Focul, cum
ştim, este simbolul care arată în mod statornic judecata nimicitoare a lui Dumnezeu.
Focul este amestecat cu sânge, fie pentru a indica distrugerea vieţii din punct
de vedere fizic, fie pentru a arăta destrămarea sub vreun aspect special. Să
remarcăm de asemenea, în cea mai mare parte a acestor cercetări divine vestite
de trâmbiţe, expresia „a treia parte”. Care este semnificaţia ei în profeţie?
Ea pare să corespundă la ceea ce este indicat la capitolul 12, adică la
Imperiul Roman din Apus. Eu mă mulţumesc să enunţ acest gând, fără să dezvolt
aici motivele pe care acest gând este întemeiat. Dacă el este drept, noi avem,
sub primele trâmbiţe cel puţin, judecăţi care cad în special peste puterea
romană în apus. „Şi a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a
fost arsă”. Există în aceste cuvinte un contrast. Pe de o parte, aceia care, în
sfera Imperiului de Apus, ocupă o poziţie înaltă, sunt sub judecată; pe de
alta, prosperitatea universală a oamenilor aici pe Pământ se află atinsă. „Al
doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a
fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge; şi a treia
parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă a murit; şi a treia parte
din corăbii a fost distrusă!” Aici simbolul reprezintă o mare putere pământească,
care ca o judecată divină, cade în mijlocul maselor populare într-o stare de
revoluţie și acţionează pentru nimicirea lor. Ceea ce vedem aici nu este, deci,
ca în cazul precedent, o parte a lumii sub o cârmuire stabilă, ci în dezordine
şi tulburare. O lovitură de moarte pare, prin aceeaşi cauză, că este dată
traficului şi comerţului. „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut
din Cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri
şi peste izvoarele apelor”. Marea stea care cade din Cer arată pe cineva care
ocupă o înaltă poziţie de autoritate, un mare demnitar, a cărui cădere sub
efectul judecăţii exercită acţiunea sa dăunătoare si otrăvită asupra izvoarelor
de unde pornesc toate in-fluenţele care acţionează asupra oamenilor, ca si
asupra canalelor sau mijloacelor prin care aceste influenţe se răspândesc si se
comunică. Putem deasemenea interpreta steaua ca o … bombă nucleară nimicitoare
ceea ce presupene dcelașarea unui mare conflict nuclear pe Pământ! La sunetul
trâmbiţei celui de al patrulea înger, a treia parte din Soare, din Lună și din
stele a fost lovită: adică puterile care cârmuiesc, autoritatea supremă, acelea
care derivă din ele si acelea care sunt subordonate, toate vin sub judecata lui
Dumnezeu, în graniţele Imperiului de Apus – restaurant ca o Uniune/Comunitate
de națiuni. „M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului
si zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii Pământului, din cauza
celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” Ce
imagine izbitoare a rapidităţii cu care au să lovească judecăţile care urmează!
Aceasta exprimă cuvântul „vultur”, pe care îl găsim în cele mai bune texte şi
în locul căruia unii copişti care nu înţelegeau stilul simbolic al profeţiei au
pus cuvântul „înger”.
Capitolul
9:
Capitolul 9 descrie cu cele mai mari amănunte
ceea ce aduce sunetul trâmbiţelor a cincea și a şasea, „primele două
nenorociri”, cum se exprimă cartea noastră. Va rămâne cea de a treia nenorocire,
pe care o vesteşte ultima dintre cele şapte trâmbiţe: o vom găsi la sfârşitul
capitolului al unsprezecelea. Prima dintre trâmbiţele care vestesc nenorocirile
aduce pe scenă lăcuste simbolice. Că nu trebuie să le luăm în înţeles literal,
reiese clar din acest singur fapt - chiar dacă n-ar exista alt motiv - că este
spus că ele nu se hrănesc cu alimentul natural al lăcustelor. Aceste animale sunt
deci aici numai o figură întrebuinţată pentru a descrie hoarde nenumărate de
borfaşi şi de jefuitori. Să observăm apoi că prima nenorocire corespunde, dar
pe cale de contrast, celor o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră
pecetluiţi din Israel, după cum a doua, adică aceea a călăreţilor de la Eufrat
(versetul 14,16) este, în acelaşi fel, în raport cu mulţimea nenumărată a
neamurilor din capitolul 7. Deoarece s-ar putea presupune că acest contrast nu
există decât într-un chip vag și puţin definit, voi încerca să explic mai clar
gândul meu. Este spus, într-un chip categoric, că lăcustele nu trebuiau să facă
rău decât celor care n-aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Nu este
aceasta o aluzie limpede la aceia dintre Israel pe care Dumnezeu îi pusese
deoparte (Capitolul 7)? De altă parte, dacă acei călăreţi de la fluviul Eufrat
sunt instrumentele unui chin aplicat oamenilor, ei dau mult mai mult încă ideea
unei puteri agresive. Chinul caracterizează mai ales nenorocirea simbolică prin
lăcuste; călăreţii reprezintă mai distinct ruina adusă de mersul rapid al unei
puteri imperiale şi descrisă sub trăsăturile cele mai energice. Ei cad peste
oameni şi îi nimicesc. Dar aici reapare „a treia parte” (versetul 15). Potrivit
explicaţiei date mai înainte, ar însemna că această nenorocire trebuie să se
năpustească într-adevăr peste neamuri si, în mod mai deosebit, peste Imperiul
Roman din Apus. Pare limpede de asemenea că aceste două nenorociri prezintă
ceea ce va avea loc cu ocazia primelor fapte ale lui Antihrist în Iudeea. Prima
nenorocire, aceea a lăcustelor, constă într-un chin adus oamenilor. În consecinţă,
în fruntea lor vedem apărând Abadon, nimicitorul, caracterizat într-un chip
deosebit ca fiind îngerul adâncului. Nu este încă fiara complet formată (a se
vedea Apocalipsa capitolul 11.7; 13.1; 17.8), dar este uşor de înţeles că va fi
o primă manifestare a răului; întocmai după cum harul va lucra în rămăşiţă,
începutul a ceea ce este bun. Avem, așadar, aici aceste două nenorociri care sunt
ca preludiul a ceea ce va urma. Mai întâi un chin cumplit care cade peste ţara
Israelului (a se vedea Ioel 2), dar care nu atinge deloc pe aceia care sunt
pecetluiţi dintre cele douăsprezece seminţii; apoi călăreţii de la Eufrat
eliberaţi ca să vină asupra Imperiului Roman, zdrobind neamurile si îndeosebi
acest Imperiu, obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Acesta este planul general al
capitolului 9. A intra în amănunte, ar însemna a ieşi din marginile acestui
studiu; de altfel nu lipsesc ocaziile de a învăţa să le recunoaştem, ca şi
aplicarea lor.
Capitolul 10:
Capitolul
10, în şirul trâmbiţelor corespunde capitolului 7 din seria peceților. El
formează o paranteză importantă între a șasea şi a şaptea trompetă, tocmai ca
şi capitolul 7 între ultimele două peceţi. Aceasta este ordinea perfectă care
domneşte în această carte a Apocalipsei. Pentru acest motiv îl regăsim iarăşi
pe Domnul, cum mi se pare, sub aparența unui Înger. După cum L-am văzut mai
înainte (capitolul 8) împlinind slujba de Mare Preot, El este aici Îngerul care
revendică pentru Sine drepturile împărăteşti. Un înger puternic coboară din Cer
învăluit într-un nor, semn special al măreţiei Domnului; nimeni altul decât El
nu are dreptul de a se arăta în felul acesta. În plus, curcubeul este deasupra
capului Său, nu în jurul scaunului de domnie, căci aici am făcut un pas
înainte. El Se apropie de Pământ; El va cere, peste puțină vreme, dreptul Său.
„Deasupra capului Lui era curcubeul, faţa Lui era ca Soarele”; aceasta este
autoritatea supremă; „şi picioarele lui ca nişte stâlpi de foc”, neclintirea
judecăţii divine. „Şi El avea în mâna sa o cărticică deschisă. A pus piciorul
drept pe mare și pe cel stâng pe Pământ şi a strigat cu glas puternic, cum
răcneşte un leu”. Ioan era gata să scrie ceea ce auzise, dar i s-a interzis.
Descoperirile trebuiau să fie pecetluite pentru prezent. „Şi Îngerul pe care-l
văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre Cer
şi a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat Cerul şi cele ce
sunt pe el, Pământul şi cele ce sunt pe el, marea şi cele ce sunt în ea, că nu
va mai fi timp”. Dumnezeu era pe punctul de a pune capăt tainei inacţiunii în
care El pare că stă în prezent privitor la cârmuirea lumii. El îi îngăduie acum
să urmeze propriile sale căi, deşi îi pune un oarecare Nu. Oamenii pot să păcătuiască
şi, cel puţin întrucât este vorba de o intervenţie directă, Dumnezeu nu apare,
afară de unele ocazii excepţionale. Dar vine timpul şi se grăbeşte, când
Dumnezeu cu siguranţă va cerceta păcatul; atunci El nu va mai tolera un singur
moment nimic din ceea ce este contrariu firii Sale. Acesta este timpul binecuvântat
spre care toţi prorocii îşi întorc privirile; și Îngerul, aici, jură că acest
timp se apropie si „că nu va mai fi timp; ci în zilele în care îngerul al
şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina lui Dumnezeu”. Taina, aici nu
este Hristos și Biserica, ci, cum am spus, faptul că Dumnezeu permite răului de
a continua cursul său cu o aparență de nepedepsire. La sfârşitul capitolului, i
se spune lui Ioan: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe popoare,
neamuri, limbi şi mulți împăraţi”. Semnificaţia acestor cuvinte apare în curând
mai limpede. Este un fel de adaus la profetie, care, pentru motive speciale,
îşi reîncepe cursul. Înainte de a continua, aș vrea să atrag atenţia asupra
contrastului care există între cărticica deschisă pe care profetul o ia şi o
mănîncă, şi cartea mare pecetluită cu şapte peceţi. Este o carte mică pentru că
ea tratează despre obiecte cuprinse într-o sferă relativ îngustă; este deschisă
pentru că lucrurile nu mai trebuie să fie de acum înainte descrise într-un chip
tainic, cum era cazul sub peceţi şi încă mai mult sub trâmbiţe. Totul este gata
să fie făcut perfect clar în aceea ce este expus aici şi acesta este, prin
urmare, cazul în capitolul 11.
Capitolul
11:
I s-a zis lui Ioan: „Scoală-te şi măsoară Templul
lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să nu masori curtea
de afară a templului, căci a fost dată neamurilor”. Ierusalimul apare pe primul
plan; el este acum centrul, cu toate că fiara poate să-şi exercite aici
pustiirile ei. „Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în
saci, o mie două sute şaizeci de zile”. Misiunea lor se îndeplineşte într-o
perioadă relativ scurtă, mărturia lor nu este dată decât timp de trei ani si jumătate.
„Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului
Pământului”. Martorii sunt în număr de doi, nu pentru ca în realitate ar trebui
să-i limităm din punct de vedere istoric ca să nu fie decât doi indivizi, ci
pentru a indica cea mai mică mărturie care este de ajuns după Lege. A face din
ea literalmente două persoane mi se pare un fel greşit de a interpreta
profeţia, Apocalipsa îndeosebi fiind în cel mai înalt grad simbolică, după cum
şi Daniel este de asemenea simbolic în oarecare măsură. A uita aceasta, înseamnă
a te încurca într-o mulţime de greşeli și de inconsecvenţe. Uneori, de exemplu,
se caută să se explice Apocalipsa prin pasaje scoase din Isaia, din Ieremia sau
alţii; dar trebuie să ne amintim că aceste profeţii nu sunt simbolice, sunt
structura lor, astfel că raţionamentul lui Isaia și Ieremia nu hotărăşte nimic
pentru Daniel și Apocalipsa. Cât despre Ezechiel, el este în parte simbolic și
în parte figurat*. Avem deci aici simboluri care au semnificaţia lor proprie,
şi astfel numărul „doi” luat simbolic, arată în mod obişnuit o mărturie
completă și suficientă. Apostolul spune: „Orice cuvânt să fie sprijinit pe
mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13.1) şi după Legea iudaică nu se
putea nimic hotărî pe mărturia unui singur martor; trebuiau cel puţin doi,
pentru ca dovada şi judecata să fie valabile. Domnul ne arată că în aceste
zile, El va ridica o mărturie completă. Din câte persoane se va compune,
aceasta este o altă chestiune asupra căreia nu se mai poate deloc discuta, aşa
cum este cazul asupra numărului reprezentat de cei douăzeci şi patru de bătrâni
glorificaţi. Cine ar vrea să tragă concluzia din acest ultim număr că el este
literalmente acela al sfinţilor slăviţi? Tot aşa, pentru ca să credem că nu vor
fi decât doi martori? Oricum ar fi, aceia care sunt ridicaţi pentru această
mărturie nu trebuie să prorocească decât un timp limitat. „Dacă voieşte cineva
să le facă rău, le iese din gură un foc si mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă
vrea cineva să le facă rău, trebuie să fie omorât în felul acesta”. Este
aceasta, întreb, mărturia Evangheliei? Astfel apără Domnul pe aceia care
vestesc Evanghelia harului Său? Focul iese din gura evangheliştilor? Acela care
învaţă pe alţii a sfâşiat vreodată pe duşmanii săi? Pe acest principiu Anania şi
Safira au căzut morţi? Acestea sunt căile Evangheliei? Nu; este evident că ne
găsim aici într-o cu totul altă atmosferă; că înaintea noastră este o stare de
lucruri complet diferită de aceea care domnea în timp ce Biserica era încă pe
Pământ, cu toate că, chiar atunci, putea să existe cutare păcat care ducea la
moarte. Nu insist mai mult; dovada îmi pare de ajuns. „Ei au putere să închidă
cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor”; ei au în aceasta oarecare
asemănare cu Ilie; „şi au putere să prefacă apele în sânge”; sub acest aspect,
ei se aseamănă și cu Moise. Aceasta nu vrea să spună că ei sunt Moise şi Ilie
în persoană, ci caracterul mărturiei lor este asemănător cu acela al mărturiei
acestor doi oameni ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu o aprobă în acelaşi fel cum a
făcut-o în zilele acestor doi mari slujitori de odinioară. „Când îşi vor
termina mărturia lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi
va birui şi-i va omorî”. Ei sunt păziţi în ciuda fiarei, până ce lucrarea lor
este împlinită; dar îndată ce mărturia lor a luat sfârşit, îi este îngăduit
fiarei să-i biruiască. Este cu ei exact ca și cu Domnul. În timpul slujbei Sale
aici pe Pământ, El a întâlnit cea mai violentă împotrivire. De asemenea,
împotriva acestor martori, multă vreme înainte de sfârşitul lor, există toată
voinţa posibilă de a-i nimici; dar, după cum Domnul spunea despre Sine, ceasul
lor nu venise încă, astfel că, într-un fel sau altul, nimeni nu le putea face
nimic, Domnul protejându-i pînă ce misiunea lor a fost îndeplinită. Dar există,
între Domnul şi aceşti martori, această deosebire, că pentru El, misiunea Sa se
îndeplinea în caracterul de har şi acesta îi aparţine mai presus de orice, că
El era păzit împotriva turbării duşmanilor Săi, până ce ora Sa a venit; ei,
dimpotrivă, sunt ridicaţi când se exercită plata pe Pământ, în acelaşi fel cum
vedem în Vechiul Testament. Duhul îi va conduce astfel, şi nu trebuie să ne
mirăm de aceasta, pentru că de fapt Dumnezeu revine aici la ceea ce El
făgăduise atunci, dar nu împlinise niciodată încă, El este gata să împlinească
acum. El nu-Şi propune numai să-Şi strângă un popor pentru slava cerească. El
va cârmui pe Pământ pe iudei și pe neamuri în poziţiile lor respective, Israel
fiind cel mai apropiat de El. El vrea să aibă un popor pământesc, ca și o
familie sus. Când sfinţii cereşti vor fi fost strămutaţi, atunci El va începe
ceea ce El are în vedere cu sfinţii pământeşti. El nu vrea ca ei să fie
amestecaţi; aceasta n-ar fi nimic altceva decât încurcătura cea mai mare. „Şi trupurile
lor moarte vor zăcea pe strada cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc
se numeşte „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit si Domnul lor”. Acesta
este Ierusalimul, dar el este numit duhovniceşte Sodoma şi Egipt, din cauza
răutăţii poporului său şi a domnitorului său. în el nu este mai putină
nelegiuire decât în Sodoma; aici se găseşte tot întunericul şi robia morală din
Egipt; în realitate, acesta este locul unde Domnul a fost răstignit, adică
Ierusalimul. Astfel martorii cad și oamenii arată în diferite feluri
satisfacţia pe care ei o simt de a fi scăpaţi de mărturia lor supărătoare: „Şi
oameni din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor
vedea trei zile şi jumătate trupurile lor moarte și nu vor da voie să fie puse
în mormânt. Şi cei care locuiesc pe Pământ se vor bucura şi vor fi plini de
veselie; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci
chinuiseră pe cei care locuiesc pe Pământ. Dar după cele trei zile şi jumătate,
duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei; şi ei s-au ridicat în picioare; și
o mare frică a căzut peste cei care-i priveau. Şi am auzit din Cer un glas tare
care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au urcat într-un nor spre Cer; iar
vrăjmaşii lor i-au privit. În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ
şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de nume de oameni au fost
ucişi în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat
slavă Dumnezeului Cerurilor. A doua nenorocire a trecut. Iată, a treia
nenorocire vine curând”. În ultimul rând vine trâmbiţa a şaptea, care ne
conduce într-un chip general până la sfârşit. Trebuie să fim atenţi pentru a
înţelege bine structura cărţii; căci, cu toate că se neglijează adesea acest
punct, el este totuşi foarte limpede arătat. „Îngerul al şaptelea a sunat din
trâmbiţă. Şi în Cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii
a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii
vecilor”. „Şi cei douăzeci și patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu
pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui
Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti și
care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti.
Neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta”. Să observăm că aici sfârşitul
veacului este înfăţişat că a și venit. Nu împăraţii şi popoarele spun lucrul
acesta în groaza lor (Apocalipsa 6.17), ci, în Cer, glasul acelora care au pricepere.
Mai mult, „a venit timpul ca cei morţi să fie judecaţi”. Nu este vorba de
sfinţii răpiţi în Cer, ci aici este ceasul care vine mai târziu, „să
răsplăteşti pe robii Tai proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău”.
Niciun cuvânt nu este spus care să ne arate că ei sunt răpiţi în Cer, ci numai
că ei sunt răsplătiţi; dar, nu va fi răsplată decât la arătarea publică a
Domnului Iisus Hristos. Răpirea, în afara scenei acestei lumi, a sfinţilor care
sunt preschimbaţi este un adevăr de un alt ordin. Dar, cât despre cei care se
tem de Numele Domnului, cu ocazia acestui sfârşit de veac, niciunuia dintre ei,
mici și mari, nu-i va lipsi răsplata; și El va distruge de asemenea pe cei care
distrug Pământul (versetul 18). Acest verset este adevărata concluzie a
capitolului 11. Versetul 19 este, la drept vorbind, începutul unei noi serii de
viziuni. Aici vom termina a doua parte a studiului nostru.
Cu versetul 19 din capitolul 11 începe ceea
ce se poate numi al doilea volum al Apocalipsei. Partea profetică a acestei
cărţi se împarte aici în mod lămurit în două părţi distincte. Acesta este un
fapt pe care nu trebuie să-l neglijăm, dacă vrem să avem o idee corectă despre
structura cărţii şi despre forţa conţinutului său. Este necesar să avem cel
puţin o înţelegere exactă a principalelor sale trăsături şi am risca să cădem
în încurcătură, dacă am amestesca diferitele părţi sau dacă am presupune că
totul se desfășoară în ordine cronologică. Pentru a înţelege mai bine ceea ce
vreau să zic, este suficient să ne reamintim că a şaptea trompetă, despre care
am vorbit în ultimul rând, duce într-un chip general până la sfârşit. Profeţia
se arată în mod constant în acest fel: ea prezintă o schiţă generală a
faptelor, pentru a reveni apoi asupra anumitor amănunte. Avem un exemplu despre
acest procedeu în ceea ce vesteşte Domnul în capitolul 24 din Matei, ca răspuns
la întrebările ucenicilor Săi. Până la versetul 14, El ne dă o largă vedere de
ansamblu: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o
mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul”. După aceasta,
Domnul revine şi se opreşte asupra a ceea ce se petrece într-o sferă mai restrânsă,
adică în Iudeea, din momentul când „urâciunea pustiirii se va aşeza în Locul
Sfânt”. Dar este evident că aceasta se întâmplă cu câtva timp înainte de sfârşit
şi că obiectul pe care Domnul îl are în vedere este de a ne da o idee mai
precisă despre îngrozitoarea stare de lucruri care va exista la Ierusalim
înainte ca sfârşitul să vină. La fel este în Apocalipsă. Peceţile şi trâmbiţele
care prezintă evenimentele în ordinea lor succesivă, ne conduc, începând din
momentul în care Biserica este văzută glorificată în Cer, până la terminarea
judecăţii, până la vremea când morţii vor fi judecaţi și la ziua mâniei pe
Pământ, ceea ce evident este sfârşitul. Dar în partea care se deschide cu ultimul
verset din capitolul 11, suntem aduşi înapoi şi o profeţie specială începe. Sunt,
presupun, lucrurile despre care era vorba când i s-a zis lui Ioan că el trebuia
să prorocească din nou despre popoare şi mulţi împăraţi (capitolul 10,11) şi de
care ne vom ocupa acum. „Şi templul lui Dumnezeu care este în Cer a fost
deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său. Şi au fost
fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare” (versetul
19). În primul moment, o uşă fusese deschisă în Cer, și prorocul fusese dus
acolo pentru a ne da o vedere generală, după gândul lui Dumnezeu, despre ceea
ce avea să se întâmple pe Pământ. Această privire fiind terminată, noi suntem
introduşi într-o sferă de fapte mai restrânsă. Dumnezeu reia legăturile Sale cu
vechiul Său popor Israel, cu toate că nu este încă ziua binecuvântării pentru
iudei. Cerul nu s-a deschis, cum se va întâmpla în curând, pentru a lăsa să
apară Iisus, urmat de sfinţi înviaţi şi venind să facă judecata asupra fiarei,
a prorocului mincinos şi a celor care sunt una cu ei. Avem aici o stare de
lucruri tranzitorie. Când Dumnezeu binevoieşte să-Şi amintească de chivotul
legământului Său şi când El ni-l arată, înseamnă că El este pe punctul de a
afirma credicioşia Sa faţă de poporul Său şi de a împlini tot ceea ce El
promisese şi asigurase altădată părinţilor lor. Chivotul legământului Său este
semnul sigur că El va împlini negreşit tot ceea ce S-a angajat El însuşi să
facă. „Si au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină
mare”, expresie mai puternică a neplăcerii lui Dumnezeu şi care arată clar că
judecăţi vor cădea din Cer pe Pământ cu o mai mare asprime.
*Notă: acest comentariu l-am
elaborat cu mulți ani în urmă. Între timp mi-am schimbat unele convingeri
privind profețiile din Apocalipsă. Ca urmare, elaborez un nou comentariu pe
capitole, pe care îl voi publica pe blog la momentul oportun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu