SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE! - PARTEA
A DOUĂZECIȘIUNA
52. Cartea Rugăciunea lui Manase (necanonică):
Regele Manase, a domnit peste
Iudeea, vreme de 55 de ani, cam cu şapte secole î.H.. Din sursele care ne stau
la dispoziţie reiese că Manase a fost un rege contradictoriu. În vremea lui,
economia regatului mergea destul de bine, negoţul prospera, recoltele erau bune
şi schimburile comerciale cu vecinii erau din ce în ce mai profitabile. În
acelaşi timp, însă, Manase a zăpăcit complet minţile celor pe care îi conducea,
devenind liderul unei sminteli colective antologice din vremurile Vechiului Testament.
Manase a condus, cu mână sigură, poporul întreg pe drumul depărtării de
Dumnezeu, guvernând, totuşi, bine treburile generale ale statului. Nebunia
ieşirii poporului condus de Manase de sub cuvântul lui Dumnezeu a înregistrat
toate păcatele cu putinţă: a înflorit idolatria, Manase se ruga la soare, la
lună şi la stele, au reapărut altarele pentru Baal, templul s-a umplut de
puzderie de altare mai mici sau mai mari pentru diferiţi zei, Manase ghicea
viitorul, practica spiritismul, se înconjura de vrăjitori, chema spiritele
morţilor şi a ajuns chiar să-şi îngroape de vii doi fii, într-un ritual
înspăimântător pentru idolul Moloh. Era un rege sângeros şi ajunsese să-i placă
să ia viaţa multor oameni care nu-i greşiseră cu nimic. Totuşi, pentru că
economia mergea bine, poporul nu se revolta, ci, mai degrabă, îl urma. Dumnezeu
l-a avertizat pe Manase - prin vocea unora şi-a altora - că drumul este rău şi
că aprigă va fi pedeapsa pentru ceea ce face. Cu niciun rezultat. Atunci,
regele Asiriei a invadat cu mare armată Iudeea, l-a luat prizonier pe Manase şi
l-a dus în Babilon (aflat, în acel timp, sub control asirian). Condiţiile de
detenţie ale lui Manase au fost cumplite. Se zice că era legat cu un lanţ de gât
şi de picioare, care îl ţinea permanent aplecat, într-o cuşcă în care, oricum,
nu putea să stea în picioare. Se mai zice că i se dădea de mâncare numai de
două ori pe săptămână şi de băut doar o dată pe zi. Era, de asemenea, expus
admonestărilor şi insultelor celor care treceau pe lângă cuşcă. Spre
surprinderea generală, după mai mulţi ani petrecuţi în asemenea condiţii,
Manase nu murea. Aflat în acest îngrozitor prizonierat, Manase a început să se
roage la Dumnezeul tatălui său, la Dumnezeu cel adevărat, să-I ceară iertare şi
îndurare. După un timp, Dumnezeu l-a ascultat şi Manase a fost eliberat. După
anii petrecuţi încovrigat în cuşcă, la eliberare, coloana lui vertebrală nu se
mai putea îndrepta şi abia se deplasa, încovoiat ca un cerc. Totuşi,
încet-încet, Manase şi-a revenit. Mai mult, a reuşit să redevină regele Iudeii.
Revenit pe tron, Manase a făcut tot ce a depins de el ca poporul iudeu să se
întoarcă la Dumnezeu şi Iudeea să recapete identitatea religioasă firească. Nu
i-a fost deloc uşor, pentru că oamenii care îl urmaseră foarte lesne în
sminteală îl urmau mult mai greu pe calea îndreptării. Rugăciunea despre care vorbim îl evocă pe Manase, cerându-și iertare şi îndurare, și, a fost
rostită în detenţie. Doar că acea rugăciune ascultată de Dumnezeu, deşi
pomenită în trei locuri în Vechiul Testament, nu apare nicăieri reprodusă în
textele originare. Totuşi, ea apare în unele versiuni greceşti şi slavone ale
Bibliei, dar este socotită apocrifă de către evrei, catolici şi protestanţi.
Dincolo de problema canonică, ea este o rugăciune splendidă, de mare forţă, pe
care e foarte bine să o spunem și noi din când în când pentru că, într-un sens
profund, fiecare dintre noi este un mic Manase. „Doamne, Atotputernic,
Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, şi al
seminţiei celei drepte a lor, Cel care ai făcut Cerul şi Pămîntul cu toată
podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Care ai încuiat adâncul
şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel înfricoşător şi slăvit, înaintea căruia
toate se tem şi tremură din pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu
poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mânia urgiei
Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este şi mila
făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul cel preaînalt, bun, îndelung-răbdător şi
mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Doamne, după
mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor ce ţi-au greşit
şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire.
Aşadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi:
pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu ţi-au greşit ţie, ci ai pus pocăinţă
mie păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt
fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi înălţimea Cerului din
pricina mulţimii nedreptăţilor mele. Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier,
încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am
mâniat şi am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit
poruncile Tale, ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile. Dar acum îmi plec
genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta, am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi
fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne,
iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric
sub pământ, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi
peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta
şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate
puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!“ Teologii spun că
problema acestei rugăciuni este aserţiunea păcătosului în faţa lui Dumnezeu că
Avraam, Isaac şi Iacov nu I-au greşit. Dar rugăciunea prinde atât de bine şi,
în plus, pare că a fost ascultată de Dumnezeu, încât socotesc că este bine să-i
lăsăm pe teologi cu ale lor şi să o mai rostim o dată!
53.Macabeii:
Pentru
multe persoane, perioada macabeilor se aseamănă cu o cutie neagră care
conţine informaţii privitoare la perioada cuprinsă între încheierea scrierii
ultimei cărţi canonice, recunoscută unanim, a Scripturilor ebraice şi venirea
lui Iisus Hristos. După cum anumite amănunte privitoare la cauzele unui
accident aviatic pot fi elucidate după cercetarea cutiei negre, o
examinare atentă a acestei perioade de tranziție și transformare pentru neamul evreiesc, ar putea fi
revelatoare pentru întărirea credinței fiecăruia dintre noi.
Valul elenismului:
Alexandru
cel Mare a cucerit toate teritoriile cuprinse între Grecia şi India
(336-323 î.H.). Vastul său Imperiu a contribuit la răspândirea elenismului -
limba şi cultura Greciei Antice. Ofiţerii şi soldaţii lui Alexandru s-au
căsătorit cu femei din regiunile cucerite, ceea ce a dus la contopirea culturii
greceşti cu cele străine. După moartea lui Alexandru, Imperiul său a fost
împărţit între generalii săi. La începutul secolului al II-lea î.H., Antiochos al III-lea, din dinastia
greacă a Seleucizilor din Siria, a smuls Israelul de sub
dominaţia Ptolemeilor greci
din Egipt. Ce influenţă a exercitat asupra evreilor din Israel
dominaţia elenistică? Un istoric (Robert Southern) a scris: „Deoarece evreii nu
puteau evita contactul cu coloniştii greci din Palestina şi cu atât mai mult pe
cel avut cu evreii elenizaţi din diaspora, asimilarea culturii şi a gândirii
greceşti era un lucru inevitabil. Simplul fapt de a trăi în epoca elenistică
presupunea asimilarea culturii greceşti!” Evreii au adoptat nume greceşti.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, aceştia şi-au însuşit obiceiurile şi
vestimentaţia grecească. Puterea subtilă a asimilării era în ascensiune.
Corupţia preoţilor:
Cei mai expuşi influenţei elenistice dintre
evrei au fost preoţii. Pentru mulţi dintre ei, acceptarea elenismului însemna
ca iudaismul să ţină pasul cu timpul. Unul dintre aceşti evrei a fost Iason (numit Iosua/Iisus în ebraică),
fratele marelui preot Onias al III-lea.
În timp ce Onias era în Antiohia, Iason a mituit autorităţile greceşti. De ce?
Pentru a le convinge să-l numească pe el mare preot în locul lui Onias. Regele Antiochos Epiphanes (175-164 î.H.), din dinastia greacă a Seleucizilor, a
acceptat imediat propunerea. Regii greci nu se amestecaseră până atunci în
treburile marelui preot, însă Antiochos avea nevoie de bani pentru campaniile
militare. De asemenea, lui i-a surâs ideea de a avea un conducător evreu care
să contribuie mai activ la răspândirea elenismului. La cererea lui Iason,
Antiochos a acordat Ierusalimului statutul de oraş grecesc (polis). La rândul
său, Iason a construit un gimnaziu unde tinerii evrei şi chiar preoţii luau
parte la întreceri sportive. Trădarea a dus la trădare. După trei ani, Menelaus, care, se pare, nu făcea parte
din linia preoţească, a dat mită o sumă mai mare de bani, iar Iason a fugit.
Pentru a-l plăti pe Antiochos, Menelaus a luat sume mari de bani din trezoreria
templului. Întrucât Onias al III-lea (aflat în exil în Antiohia) a dezaprobat
această faptă, Menelaus a pus la cale asasinarea lui. Deoarece se zvonise că
Antiochos ar fi murit, Iason s-a întors la Ierusalim împreună cu o mie de
oameni pentru a lua înapoi de la Menelaus slujba de mare preot. Însă Antiochos
nu murise. Auzind despre fapta lui Iason şi despre răzvrătirea evreilor
împotriva politicii sale de elenizare, Antiochos a ripostat cu violenţă.
Antiochos trece la acţiune:
Moshe Pearlman scrie în cartea The Maccabees (Macabeii): „Deşi documentele
istorice nu sunt clare, se pare că Antiochos a ajuns la concluzia că faptul de
a li se fi acordat evreilor libertate religioasă fusese o eroare politică. Din
punctul lui de vedere, ultima revoltă din Ierusalim nu avea la bază în
exclusivitate motive religioase, ci se datora unei atitudini larg răspândite în
Iudeea în favoarea Egiptului, iar aceste sentimente politice luaseră o turnură
periculoasă îndeosebi deoarece, dintre toate popoarele supuse lui, numai evreii
căutaseră şi obţinuseră într-o mare măsură separatism religios. Acestui lucru,
a hotărât el, i se va pune capăt”. Diplomatul şi eruditul israelian Abba Eban face următorul rezumat
privitor la evenimentele care au urmat: „Rând pe rând, pe parcursul anilor 168
şi 167 î.H., evreii au fost masacraţi, Templul a fost prădat, practicile
religioase iudaice au fost interzise. Circumcizia a ajuns să fie pedepsită cu
moartea, şi la fel au stat lucrurile şi cu respectarea Sabatului. Ultimul
afront a fost adus în decembrie 167, când, din ordinul lui Antiochos, la Templu
s-a construit un altar dedicat lui Zeus, iar evreilor li s-a cerut să
jertfească zeului grecilor carne de porc - care, bineînţeles, potrivit legii
iudaice, era necurată”. Pe parcursul acestei perioade, Menelaus şi alţi evrei
elenizaţi au slujit în continuare într-un templu care acum era pângărit. Deşi
mulţi evrei au acceptat elenismul, o nouă grupare numită Hasidim, sau cei evlavioşi,
îndemna la o respectare mai riguroasă a Legii lui Moise. Dezgustaţi de preoţii
elenizaţi, oamenii de rând au făcut cauză comună cu membrii grupării Hasidim. A
urmat o perioadă de martirii, întrucât evreii de pe tot cuprinsul ţării au
fost forţaţi să-şi însuşească obiceiurile şi jertfele păgâne, iar nerespectarea
acestora era pedepsită cu moartea. Cărţile
apocrife ale macabeilor (4 la număr + o alta, 5 Macabei, considerată
complet falsă!) prezintă numeroase relatări despre bărbaţi, femei şi copii
care au preferat să moară decât să facă compromis.
Reacţia macabeilor:
Măsurile drastice luate de Antiochos i-a
îmboldit pe mulţi evrei să lupte pentru religia lor. În Modein, situat în nord-vestul Ierusalimului, lângă oraşul de astăzi
Lod, un preot cu numele Matatia a fost chemat în centrul
oraşului. Întrucât Matatia era respectat de localnici, reprezentantul regelui a
încercat să-l convingă să ia parte la o jertfă păgână - pentru a-şi salva
viaţa, precum şi pentru a le da un exemplu celorlalţi locuitori ai oraşului.
Când Matatia a refuzat, s-a înfăţişat un alt evreu, gata să facă compromis.
Plin de indignare, Matatia a pus repede mâna pe o armă şi l-a ucis. Încremeniţi
de reacţia violentă a acestui bărbat în vârstă, soldaţii greci au reacţionat cu
întârziere. În câteva secunde, Matatia îl ucisese şi pe funcţionarul grec.
Înainte ca soldaţii greci să se poată apăra, cei cinci fii ai lui Matatia şi
locuitorii oraşului îi şi răpuseseră. Matatia a strigat: „Cine este zelos
pentru Lege să mă urmeze!” Pentru a scăpa de represalii, el şi fiii săi s-au
refugiat în regiunea deluroasă a ţării. Pe măsură ce vestea despre faptele lor
se răspândea, evreii (printre care mulţi membri ai grupării Hasidim) li s-au
alăturat. Matatia l-a numit pe fiul său Iuda
în fruntea operaţiunilor militare. Probabil datorită iscusinţei militare de
care a dat dovadă, Iuda a fost numit Macabeu,
care înseamnă „ciocan”. Matatia şi fiii
lui au fost numiţi Haşmonei, nume
care derivă de la oraşul Heşmon sau de la numele unui strămoş care se numea
astfel (Iosua 15:27). Chiar dacă Iuda Macabeul a devenit figura
centrală a răscoalei, întreaga familie a ajuns să fie numită Macabei.
Restabilirea templului:
În primul an al răscoalei, Matatia şi fiii
săi au reuşit să-şi organizeze o mică armată. De mai multe ori, soldaţii greci
au atacat grupurile de luptători Hasidim în ziua de Sabat. Deşi se puteau
apăra, aceştia nu au vrut să încalce Sabatul. De aceea a urmat un omor în masă.
Matatia - considerat acum o autoritate în materie de religie - a dat o lege
care le permitea evreilor să se apere în ziua de Sabat. Această lege nu numai că
a dat un nou avânt răscoalei, dar a creat un precedent în iudaism care le-a dat
posibilitatea conducătorilor religioşi să adapteze legea iudaică la noile
împrejurări. Talmudul reflectă
această tendinţă într-o formulare ulterioară: „Să profaneze un Sabat ca să
poată sfinţi multe Sabate”. - Yoma 85b.
După moartea vârstnicului său tată, Iuda Macabeul a devenit conducătorul
necontestat al răscoalei. Dându-şi seama că nu avea cum să-şi înfrângă duşmanul
pe câmpul de luptă, el a inventat noi metode de atac, cum sunt luptele de
partizani din zilele noastre. El a atacat armatele lui Antiochos în regiunile
unde acestea nu se puteau folosi de mijloacele lor obişnuite de apărare.
Astfel, după mai multe bătălii, Iuda a reuşit să înfrângă armate incomparabil
mai mari decât armata sa. Din cauza conflictelor interne şi a puterii romane
aflate în ascensiune, conducătorii seleucizi nu au mai fost aşa de preocupaţi
de respectarea decretelor antievreieşti. Acest lucru i-a dat posibilitatea lui
Iuda să înainteze până la porţile Ierusalimului. În decembrie 165 î.H. (sau
probabil în 164 î.H.), împreună cu armata sa, el a cucerit Templul, a curăţat
ustensilele şi l-a dedicat din nou, exact după trei ani de la profanarea lui.
Evreii comemorează acest eveniment în fiecare an, cu ocazia sărbătorii dedicării, numită Hanukkah.
Politica mai presus de pietate:
Obiectivul revoltei fusese atins.
Interzicerea privitoare la practicarea iudaismului fusese înlăturată.
Închinarea şi jertfele de la templu fuseseră restabilite. Mulţumiţi, membrii
grupării Hasidim au părăsit armata lui Iuda Macabeul şi s-au întors la casele
lor. Însă Iuda avea alte planuri. Având o armată bine pregătită, el s-a gândit
să o folosească pentru a pune bazele unui stat evreiesc independent. Motivele
politice au luat locul cauzelor religioase care au întreţinut focul răscoalei.
Prin urmare, lupta a continuat. Căutând ajutor în lupta sa împotriva dominaţiei
seleucite, Iuda Macabeul a încheiat un tratat cu Roma. După ce el a fost ucis
într-o bătălie în 160 î.H., fraţii lui au continuat lupta. Ionatan, fratele lui Iuda, a dirijat
lucrurile în aşa fel încât conducătorii seleucizi au fost de acord să-l
numească mare preot şi guvernator în Iudeea, care se afla încă sub
suzeranitatea lor. După ce a fost ademenit, prins şi ucis în urma unui complot
pus la cale de sirieni, Ionatan a fost urmat de Simeon, ultimul dintre fraţii Macabei. Sub conducerea lui Simeon au
fost înlăturate ultimele rămăşiţe ale dominaţiei seleucite (în 141 î.H.).
Simeon a reînnoit alianţa cu Roma, iar conducerea evreiască l-a recunoscut ca
guvernator şi mare preot. Astfel, sub
Macabei s-a constituit dinastia independentă a Haşmoneilor. Macabeii au restabilit închinarea la Templu înainte de
venirea lui Mesia. Dar aşa cum încrederea în preoţie a fost trădată ca urmare a
faptelor preoţilor elenizaţi, ea a fost zdruncinată şi sub Haşmonei.
Într-adevăr, guvernarea exercitată de preoţi cu vederi politice în loc de un
rege din adevărata linie a lui David nu a adus binecuvântări reale poporului
evreu.
Cărţile 1 și 2Macabei:
Prezentare: Cărţile Macabeilor sunt
singurele izvoare care prezintă istoria poporului ales din timpul perioadei
eleniste. Din acest motiv, cele două cărţi (1 și 2) vor fi tratate împreună.
Titlul cărţilor vine de la de la supranumele de „macabeu”, dat lui Iuda, al
treilea fiu al preotului Matatia. Acest supranume, de la Iuda, a trecut şi la
fraţii săi Ionatan şi Simon, care i-au continuat misiunea în mijlocul poporului
iudeu. Ambele cărţi tratează aceeaşi perioadă istorică, existând doar mici nuanţe.
Prima carte a Macabeilor relatează perioada dintre
urcarea pe tron a lui Antioh Epifanul (175 î.H.) până la domnia lui Ioan Hyrcan
(134 î.H.). A doua relatează
perioada cuprinsă între sfârşitul domniei lui Seleucus al IV-lea (175 î.H.) şi
moartea lui Nicanor (161 î.H.), generalul regelui Demetrius I. Aceste cărţi au fost acceptate în canonul
Sfintei Scripturi doar de către creştini, din perioada de început a Bisericii,
lucru neacceptat şi de evrei din cauza eşecului politic al fraţilor Macabei.
Prima carte este scrisă de un autor din Palestina în jurul anului 100 î.H., iar
a doua la sfârşitul sec. al II-lea î.H.. Ambele au autori anonimi. Fiecare
dintre ele se axează pe ideea respectării alianţei, a cultului de la templu, a
îndepărtării zeilor străini şi, mai ales, pe ideea că prosperitatea este rodul
binecuvântării din partea lui Dumnezeu. Cele două cărţi au în total 16,
respectiv 15 capitole, împărţite astfel:
Prima carte:
- 1-2: persecuţia lui Antioh Epifanul împotriva
evreilor şi rezistenţa acestora sub conducerea lui Matatia;
- 3-9,22: luptele conduse de către Iuda Macabeul;
- 9,23-12,54: despre faptele lui Ionatan Macabeul;
- 13-16: campaniile lui Simon Macabeul.
A doua carte:
- 1-2: introducere;
- 3-4: lupta pentru funcţia de mare preot;
- 5-7: prigoana sub regele Antioh Epifanul;
- 8,1-15,36: victoria iudaismului sub conducerea
lui Iuda Macabeul;
- 15,37-39: concluzie.
Dorind să
introducă cultura elenistă în tot Imperiul său, regele Antioh Epifanul întâmpină opoziţie atunci când ajunge la poporul
evreu. Cultura greacă era în dezacord cu Legea prescrisă de Moise. Templul şi
cultul de la templu ar fi intrat în desuetudine. În acest caz, preotul Matatia
şi fiii săi încep un război sfânt împotriva cotropitorilor. Între timp a fost
obţinută libertatea religioasă de către Iuda Macabeul, a fost obţinută şi
autonomia politică de către Ionatan. Momentul major de poticnire a fost atunci
când trebuiau să aleagă marele preot pentru a sluji la templu. Pentru că nu au
reuşit, din cauza discordiei şi a invidiei care exista între pretendenţi,
regele Antioh Epifanul profită şi impune cultul păgân în Israel. Profanează
templul, îl pradă şi dezlănţuie o mare prigoană împotriva evreilor. În această
persecuţie vor muri ca martiri, pentru că nu au voit să jertfească idolilor,
bătrânul Eleazar şi o mamă cu cei şapte fii ai săi.
Antioh
Epifanul vroia să impună în Imperiul său o singură cultură, aceea a
păgânismului, bazată pe forţa persoanei, pe viciile ei, pe jertfe aduse zeilor
păgâni şi regelui. Era o cultură care contrasta cu adevăratul crez al evreilor.
Nu omul trebuie să stea în centru cultului, ci Dumnezeu. Numai Lui i se poate
aduce adevărata adoraţie. Omului i se aduce doar respect pentru că îl are ca şi
creator pe Dumnezeu. Fiind preot la templu, Matatia simte mai bine decât
oricine situaţia dificilă în care se află poporul, de aceea propune războiul
sfânt. El ştie cât efort s-a făcut pentru a se restabili cultul adevăratului
Dumnezeu, pentru refacerea Templului şi a Ierusalimului. Şi tot el ştie cât de
greu este să rămâi fidel Legii lui Dumnezeu într-o cultură care propune ca
valoare cultul zeilor păgâni. Sunt tot atâtea motive care, împreună cu fiii săi
l-au determinat să înceapă războiul sfânt, pentru a-şi apăra credinţa, Legea,
Templul şi Ierusalimul. Au venit însă alţii, care nu preţuiau la fel de mult
toate acestea, unii care favorizau elenismul şi cultura pe care o propunea.
Atunci a intrat în ei dezbinarea şi imposibilul s-a produs. Antioh iniţiază
persecuţia. Era mai simplu ca oamenii să i se închine lui, pe care îl vedeau,
decât Dumnezeului pe care nu-l vedeau. Nu era nevoie efort pentru a-l
descoperi. Antioh era acolo, era printre ei. Avea nevoie doar de cult! Iar
zeii, care nu puteau să vorbească sau să meargă, şi ei aveau nevoie de acelaşi
cult. Iar Dumnezeu, Cel care îl crease şi pe Antioh şi pe poporul israelit, Cel
care făcuse atât de mult pentru poporul ales, pentru El trebuia depus efort
pentru a fi descoperit. Uita Antioh - şi, prin el, poporul ales - că pentru a-l
descoperi pe Dumnezeu este nevoie de efort, iar Dumnezeu răsplăteşte mereu
efortul. Pentru acesta bătrânul Eleazar, mama cu cei şapte copii, cu toţii fac
efortul martiriului, tocmai pentru a-l avea pe Dumnezeu total. Nu se
descurajează, chiar dacă aceasta înseamnă luptă.
Texte de referinţă:
„A scris regele Antioh la toată Împărăţia sa să fie
toţi un singur popor şi să părăsească fiecare legea sa. Şi au primit toate
popoarele cuvântul regelui şi mulţi din Israel au făcut cele cerute de el şi au
jertfit idolilor şi nu au respectat ziua de odihnă” (1Mac 1,43-45);
„În zilele acelea s-a ridicat Matatia, fiul lui
Ioan al lui Simeon, preotul, din fiii lui Ioiarib de la Ierusalim şi s-a oprit
la Modein... Şi, văzând blasfemiile care se făceau în Iuda şi în Ierusalim, a
zis: Vai mie! Pentru ce m-am născut ca să văd distrugerea poporului meu şi dărămarea
cetăţii celei sfinte şi să stau acolo când a fost dată în mâinile
duşmanilor?... Şi a strigat cu glas tare Matatia: Tot cel care respectă Legea
şi legământul să vină după mine” (1Mac 2,1.8.27);
„Auzind popoarele din jur că s-a ridicat din nou
locul de jertfă şi s-a înnoit sfinţenia aşa cum era mai înainte, s-au mâniat
foarte mult şi s-au hotărât să distrugă seminţia lui Iacob. Pe cei care erau
între ei au început să-i omoare” (1Mac 5,1-2);
„Un om, numit Eleazar, care era cărturar de frunte,
înaintat în vârstă, dar frumos la faţă, căscându-i gura, îl obligau să mănânce
carne de porc. Dar el, mai degrabă primind moartea decât viaţa, a mers de bună
voie la martiriu” (2Mac 6,18-19);
„S-a întâmplat şi cu şapte fraţi, pe care,
prinzându-i împreună cu mama lor, regele i-a obligat bătându-i cu biciul şi cu
vâna de bou, să mănânce carne de porc, de care nu aveau voie să mănânce. Iar
unul dintre ei, care a vorbit primul, a zis: Ce vrei de la noi? Suntem mai
bucuroşi să murim decât să încălcăm legile părinţilor noştri” (2Mac 7,1-2).
Reflecții
asupra Teologiei Martirajului din Cărțile Macabeilor:
Profunzimea teologică a actului martiric a
impresionat umanitatea în toate timpurile, a provocat simţirea duhovnicească a
Părinţilor Bisericii şi a fost intens dezbătută de teologi de toate
confesiunile. Martiriul reprezintă suprema alegere care îl face pe om liber de
sine însuşi, liber de orice formă de egoism, este suprema dovadă a iubirii
exhaustive pe care făptura o poate manifesta faţă de Ziditorul ei. Martirii precreştini,
dar şi cei creştini de mai târziu au fost permanent percepuţi ca fiind repere
de fidelitate în credinţă. Fie că vorbim de Lege fie că vorbim de Evanghelie,
aceştia pot fi socotiţi, „prietenii răniţi ai Mirelui, spicele de grâu secerate
de regi, pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”. Autorul Cărţii 2 Macabei este primul care detaliază un martiriu în
iudaism, moment ce devine paradigmă pentru moartea martirică a creştinilor de
mai târziu. Deşi Cărţile Macabeilor nu
au fost cuprinse în Biblia Ebraică, valoarea
lor a fost una deosebită atât pentru evrei, cât şi pentru creştini. Fiind
principalul izvor pentru mai bine de o sută de ani din istoria lui Israel,
Cărţile Macabeilor au reprezentat un punct de reper în iudaism. Apreciate şi
valorificate în chip deosebit în diaspora, ele au fost păstrate în Septuaginta alături de scrierile
sfinte. Mai târziu, Părinţii Bisericii creştine vor preţui Cărţile Macabeilor
pe care le vor folosit ca sursă de inspiraţie în diferite cuvântări. Mai mult
decât atât, observăm că, unele liste ce oferă dimensiunile canonului le
amintesc între cele canonice, semn că, în conştiinţa creştină a primelor
veacuri, ele ocupau un loc important.
Iudaismul nu a rămas străin de influenţa pe
care elenismul a avut-o în Orient. Acesta se propagă în Israel prin stăpânirea
ptolemeică şi apoi seleucidă, provocând o amplă degradare morală ce va fi
sancţionată de autorul 2 Macabei.
Evenimentele revelează mai mult decât o elenizare forţată. Regăsim în
persecuţia seleucidă un context istoric frustrant, o personalitate
controversată, o situaţie economică dificilă, evrei compromişi moral, prin
urmare, o sumă întreagă de aspecte ce determină faptele dramatice petrecute.
Majoritatea cercetătorilor consideră că evenimentele din epoca haşmoneilor au
fost păstrate cel mai fidel în Cărțile 1
și 2 Macabei. Poporul evreu se afla din preajma anilor 204-198 î.H. sub
stăpânire seleucidă, iar din 175 î.H. la conducerea Imperiului era Antioh IV Epifanes. Rezistenţa armată a
evreilor pioși, se va contura în jurul Haşmoneilor, în chip deosebit în jurul
lui Iuda Macabeul. De personalitatea marelui erou se leagă nu doar numeroase
victorii, ci şi importante momente de restaurare a cultului. Interzicerea
cultului iudaic de către Antioh Epifanes era o situaţie fără precedent în
politica Seleucizilor în raport cu popoarele supuse. Această atitudine a
provocat în anul 166 î.H. răscoala plină de consecinţă a evreilor. Eliberând
Ierusalimul, Iuda Macabeul demarează purificarea şi sfinţirea Templului. Iosif Flavius precizează că acestea
s-au petrecut în 25 Kislev 164 î. H.,
chiar în ziua când, cu trei ani mai înainte, fusese devastat de Antioh, prin
aşezarea aici a statuii lui Zeus şi prin sacrificarea pe jertfelnic a unei
scroafe. Purificarea Templului, a fost un moment semnificativ pentru iudaism,
un moment cu reverberaţii în religiozitatea ulterioară prin sărbătoarea Hanuka, Sărbătoarea luminilor/a Dedicării sau Rededicării. Talmudul precizează că obiceiul aprinderii candelelor are drept scop să
amintească public de focul sacru de la Templu. Iosif Flavius crede că luminile
erau simboluri ale libertății obținute de evrei. Iuda Macabeul va depune un
efort susţinut pentru regenerarea religios - morală a poporului ales. Demersul lui de pe câmpul de luptă, legat de
rugăciunea pentru cei adormiţi (2Mac 12,43-46), rămâne cel mai evident argument
pentru cultul morţilor din epoca veterotestamentară. Exegeza fragmentului reliefează credinţa în înviere dar şi maniera în
care iudaismul a asumat rugăciunea pentru cei morţi. Rezistenţa
duhovnicească în faţa valului elenizator este foarte bine marcată prin
martiriu. în timpul persecuţiei seleucide, premisele morţii martirice au fost
respectarea Sabathului, aplicarea circumciderii şi respectare regulilor Kosher.
Cei care nu au acceptat să renunţe la aceste practici fundamentale ale
iudaismului au întâlnit furia persecutorilor. Atitudinea lor este înţeleasă de
exegeţi ca fiind una fundamentală în desfăşurarea evenimentelor. Martirii joacă
un rol expiator. Ei asumă păcatele poporului şi, prin jertfa lor, schimbă
soarta războiului cu Seleucizii. Capacitatea deosebită de a lupta pentru un
ideal, credinţa fermă ce se opune cu vehemenţă oricărui compromis au fost
înţelese ca virtuţi demne de apreciat. Cartea
4 Macabei valorifică martiriul prezentat
în 2 Macabei 7. Printr-un discurs
filosofic, autorul îşi propune să demonstreze supremaţia raţiunii umane asupra
afectelor. Eleazar alege ca prin moarte să fie pildă vitejească în
respectarea cinstitelor şi sfintelor Legi. Asemeni lui, cei şapte fraţi şi mama
lor refuză să mănânce carne de porc, jertfită idolilor, acceptând sacrificiul
rând pe rând. Cercetătorii istoriei religiilor, consideră în mod unanim că
fiinţa jertfei este darul, oferit printr-un act de cult lui Dumnezeu. Acelaşi
consens vorbeşte despre cum jertfa, se identifică întotdeauna cu cel ce o
aduce. De aceea, jertfa ca dar autentic este în primul rând dăruire de sine,
dăruire personală. În acest sens martiriul reprezintă o forma desăvârşită a
jertfei. A oferi lui Dumnezeu nu din ale tale ci pe tine însuţi reprezintă o
dovadă de sublimă iubire şi jertfelnicie. Jertfa este o revelaţie a Adevărului ce-l purtăm în adâncul
fiinţei noastre şi a forţei imperative de dăruire. Nu te poţi dărui decât în
măsura în care te identifici deplin cu Adevărul pentru care te jertfeşti. Altfel jertfa devine un non-sens, un gest
improbabil şi menit eşecului. Mama martirilor Macabei dă glas nădejdii în
învierea morţilor făcând apel la mila, la îndurarea divină. Pentru ea, Yahweh,
cel care este izvorul primordial al vieţii, are puterea de a oferi din nou
viaţă celor ce mor pentru credinţă. Discursul fratelui al doilea introduce
conceptul de „înviere de viaţă veşnică” (2Mac. 7,9) în timp ce fratele al
patrulea vorbeşte despre o înviere a păcătoşilor ce „nu va fi spre viaţă”
(2Mac. 7,14), aşadar „o înviere spre moarte veşnică”. Între aceste două
exprimări, martirii dezvoltă în ceasul morţii lor o frumoasă teologie a
nădejdii. Ei împărtăşesc o credinţă extremă în înviere, având nădejdea că îşi
vor recupera membrele pierdute, trupurile distruse. Martirii Macabei și mama lor mizează pe o înviere a făpturii întregi, o
învăţătură asumată şi în creştinism, ce va permite o judecată dreaptă a
făpturii umane în deplinătatea sa. Dreptatea
divină pretinde o judecată a omului întreg, pentru ca cei care au slujit
binelui să poată să se bucure de slavă şi fericire deopotrivă trup şi suflet.
De asemenea cei care au slujit răului, îndulcinde-se de amăgirea păcatului, vor
trebui trup şi suflet să îşi primească plata. Doctrina a aflat o puternică
susţinere din partea fariseilor, care au impus credinţa în învierea care va
avea loc la sfârşitul lumii. Această învăţătură se argumentează prin
atotputernicia divină, dar este una care nu ni se transmite natural, ci doar
prin revelaţia supranaturală. În acest sens evreii au fost favorizaţi. Doctrina
se regăseşte în a doua binecuvântare din
Amidah, dar şi în ultimul dintre
cele 13 principi de credinţă ale lui Maimonide care afirma răspicat „Cred
că morţii vor fi înviaţi în Era Mesianică”. Dar cu toate descoperirile primite
de evrei în chip minunat, învăţătura despre înviere nu a fost îmbrăţişată de
totalitatea lumii iudaice. Cunoaştem opoziţia saducheilor faţă de acest
subiect. Ea fiind mai presus de raţiune, nu poate fi cuprinsă de minte în
deplinătatea ei. Cu toate acestea nu este împotriva raţiunii. Deşi nu este la
îndemâna naturii să o descopere, învierea nu se arată ca fiind contrară
naturii. Învierea este în deplină armonie cu perfecţiunea lui Dumnezeu,
argumentându-se prin atotputernicia Lui. Valoarea trupului face ca martiriul să
capete noi valenţe de înţelegere. Martirajul pe care evreii l-au suferit în
epoca macabeană este unul ce nu s-a rezumat la simpla privare de viaţă. El a
presupus un întreg procedeu de mutilare. Această mutilare a trupului ce preceda
moartea, ilustrează lipsa de decenţă pe care asupritorii o aveau faţă de
sacralitatea vieţii. Este interesant de
observat că în limba ebraică nu exista un cuvânt pentru trup separat de suflet.
Atunci când se fac referiri la natura fizică a omului este întrebuinţat
termenul „carne”, „trup viu” , precum în Geneza 2,7, sau în Isaia 40,6. Deşi
are o structură dihotomică, omul manifestă o unitate fiinţială desăvârşită.
Potrivit lui Iosif Flavius omul nu are un trup şi nu are un suflet ci este, în
acelaşi timp, trup şi suflet deopotrivă. Atitudinea
respectuoasă pe care iudaismul o manifestă faţă de trupul omenesc, ilustrată în datoriile omului faţă
de propriul trup, în spălările ritualice, în grija manifestată faţă de cei
morţi dezvăluie mai dramatic martirajul suferit de către cei şapte fraţi.
În demersul său plin de răutate, prigonitorul nu se multumeşte să ia viaţa
celor şapte fraţi ci îi supune unor suplicii menite să desfiinţeze însăşi
demnitatea trupului. Tăierea limbii reduce la tăcere actul mărturisirii pe care
tinerii îl făceau. Jupuirea pielii capului putea însemna o desfiinţare a
chipului. Chipul omului, faţa umană, reflectă adâncul din el şi realizează o
conexiune atât cu Dumnezeu cât şi cu cei din jur. Tăierea mâinilor, a picioarelor
echivala cu anularea omului ca anthropos, ca fiinţă verticală, capabilă să
înalţe mâinile în rugăciune. Eroismul celor şapte fraţi Macabei a fost asumat
de creştini iar teologia creştină a valorificat exemplul lor în chip deosebit
în epoca persecuţiilor. Această asumare de către Biserica din primele
secole creștine a martirilor precreştini se argumentează pe faptul că moartea
lor devină paradigmă pentru martirii Bisericii de mai târziu. Martiriul Macabeilor vorbeşte despre nădejde. Ei vorbesc despre nădejdea în
dreptatea lui Dumnezeu, despre nădejdea în înviere, în restaurarea lor.
Martiriul lor vorbeşte despre dragostea de Dumnezeu, o dragoste mai puternică
decât moartea. Martirii creştini vor păşi spre mucenicie conduşi de aceeaşi
nădejde, de aceeaşi dragoste. Unii comentatori afirmă că textul din Epistola către Evrei („Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la
cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în
piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” cap.11,
v.37) se referă tocmai la martiriul Macabeilor!
Despre
mama fraților Macabei:
Între personalităţile
Vechiului Testament care s-au distins prin devotamentul lor faţă de poporul
ales şi care au dovedit o mare tărie de caracter un loc important îl ocupă mama
fraţilor Macabei. Autorul Cărţii II Macabei preferă să nu dezvăluie numele ei,
precizând doar că a dat naştere la şapte copii de parte bărbătească. Pentru a
scăpa de furia păgânilor, unii dintre iudei au fugit prin munţi, iar alţii,
fără să stea mult pe gânduri, au îndurat prigoana. În acest sens trebuie
amintită jertfa lui Eleazar, care a preferat să moară decât să încalce
rânduielile Legii (2 Macabei 6, 18-31). Astfel, analizând structura narativă a
Cărţii 2 Macabei, ne putem da seama că eliberarea Ierusalimului de către Iuda
Macabeul şi armata sa nu ar fi fost posibilă decât după sacrificiul preotului
sus amintit şi a celor şapte fraţi israeliţi. Urmând exemplul tatălui lor,
aceştia, împreună cu mama lor, nu s-au dat înapoi de la chinuri:
„Întâmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzându-i,
i-a silit regele, cu biciul şi cu vine bătându-i, să mănânce cărnuri de porc,
care nu le era slobod a mânca. Iar unul dintre ei, care a grăit mai întâi, aşa
a zis: Ce vrei să întrebi şi să ştii de
la noi ? Pentru că mai bucuroşi suntem a muri, decât a călca legile părinteşti”
(2 Macabei 7, 1-2). Îndrăzneala de a se împotrivi ordinelor regale a fost aspru
pedepsită. Torturile au depăşit orice măsură: li s-au tăiat limbile, le-au fost
secţionate membrele, iar trupurile le-au fost jupuite de piele şi aruncate în
cazane înfierbântate. Viteaza mamă nu a cedat, ci mai mult îi îndemna pe copii
ei să rămână credincioşi lui Dumnezeu: „Iar mama lor foarte minunată şi vrednică
de bună pomenire este, căci într-o singură zi văzând pierindu-i şapte fii, cu
bun suflet a răbdat, pentru nădejdile ce avea în Domnul. Şi pe fiecare din ei
îl mângâia în graiul părintesc, plină fiind de vitejesc cuget şi femeiasca
gândire cu inimă bărbătească deşteptând-o, zicea către ei: Nu ştiu cum v-aţi
zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia
nu eu am întocmit-o. Ci ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui,
vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă
de voi, iubind Legile Lui” (2 Macabei 7, 20-23). Regele Antioh a încercat să-l
determine pe cel de-al şaptelea fecior să abdice de la credinţa strămoşească,
făcând, în acest sens, apel la maica sa. Ea însă s-a arătat la fel de
intransigentă: „Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii
tăi, primeşte moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu
fraţii tăi” (2 Macabei 7, 29). Îmbărbătat în credinţă de vrednica femeie,
bărbatul israelit a grăit cu curaj în faţa torţionarilor săi: „N-ascult de
porunca regelui, ci ascult de porunca Legii, care s-a dat părinţilor noştri
prin Moise. Iar tu, care tot răul ai aflat asupra iudeilor, nu vei scăpa din
mâinile lui Dumnezeu (…) Că încă n-ai scăpat de judecata Atotputernicului
Dumnezeu, Cel Care de sus vede toate. Că acum fraţii mei, care puţină durere au
suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu; iar tu, cu
judecata lui Dumnezeu, vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dânsul pentru această
trufie a ta. Iar eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-l dau
pentru legile părinteşti, rugându-mă lui Dumnezeu ca să nu întârzie a Se
milostivi spre poporul acesta şi pe tine prin certări şi prin bărăi să te facă
să mărturiseşti cum că El singur este Dumnezeu. Iar în mine şi în fraţii mei să
se oprească mânia Atotputernicului, care pe dreptate s-a adus peste tot neamul
nostru” (2 Macabei 7, 30-38). Această tranşantă luare de poziţie a avut darul
de a-l tulbura pe regele ucigaş, care, mâniindu-se, „l-a chinuit mai mult decât
pe ceilalţi, amărându-se pentru că l-a batjocorit” (2 Macabei 7, 39). În urma
făptuirilor abominabile ale slujbaşilor regali, a venit şi rândul curajoasei
mame să se aducă jertfă pe altarul credinţei: „Şi mai pe urmă, după fii, s-a
săvârşit şi mama” (2 Macabei 7, 41). Probabil că a suferit aceleaşi chinuri ca
ale feciorilor săi, cu toate că autorul omite să precizeze chinurile la care a
fost supusă: „Iar despre junghieri şi despre chinurile cele peste măsură să fie
destule cele zise” (2 Macabei 7, 42).
Ana, mama fraţilor Macabei,(numele mamei îl aflăm din apocrifa
4Macabei), reprezintă chipul femeii
jertfelnice, credincioase, care preferă moartea în locul lepădării de
rânduielile părinteşti. Ea L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lumea
aceasta, oferindu-şi viaţa ca jertfă curată, fără de prihană Părintelui Ceresc.
Impresionează statornicia ei şi forţa interioară incredibilă cu care a răbdat
vicisitudinile vieţii. Este, mai presus de toate, exemplul cel mai strălucit de
mamă eroină.
Cronologie
- perioada Hașmoneană (168 - 40î.H.):
168 î.H. - începutul
revoltei Macabeilor împotriva conducerii Seleucide;
164 î.H. - Iuda Macabeul
intră în Ierusalim și resfințește Templul;
161 î.H.- Iuda Macabeul
iese victorios la Hadasa împotriva lui Nicanor. Bacchides
Îl învinge pe Iuda Macabeul la
Elasa;
161-143 î.H. - Hașmoneanul
Ionatan (fratele lui Iuda), este numit preot și conducător military de către
Alexander Balas, usurpator seleucid;
143-135î.H. - Simon este
numit ethnarch al Iudeii și Mare Preot de către Demetrius II;
135-107 î.H. - Ioan Hyrcan
I este numit ethnarch și Mare Preot. El cucerește Idumeea, părți
din Galilea și din Samaria;
104-103 î.H. - Iuda
Aristobulus I este rege și Mare Preot;
101-76 î.H. - Alexander
Jannaeus este rege și Mare Preot. El cucerește orașele Dora și Gaza, și o
mare parte din Decapolis și Hauran, regiuni din Transiordania;
76-66 î.H. - Regina
Salome Alexandra la conducere;
66-63 î.H. - Război civil
între Hyrcanus II, susținut de Antipa Idumeanul și fratele său, Aristobulus II
(aceștia cer ajutorul lui Pompei pentru a-i ajuta în conflict);
63 î.H. - Pompei îl
învinge pe Aristobulus II la Ierusalim. Hyrcanus II e numit Mare Preot. Regatul
Hașmonean, se destramă;
48 î.H. - Hyrcanus II și
Antipa se alătură lui Caesar după Bătălia de Pharsalus;
47î.H. - Caesar îl numește
pe Hyrcanus II ca ethnarch și „aliat al Romei”;
44-42 î.H. - Antipa este ucis.
Îi urmează tatălui său.
Perioada Macabeană a durau un secol, de la
victoria din anul 164 î.H., până la intrarea romanilor în Ierusalim în 63 î.H..
Macabeii au început ca rebeli împotriva Imperiului Seleucid, însă în mai puțin
de 10 ani de la moartea lui Iuda, fratele său a fost numit Mare Preot, iar
conducerea seleucidă a fost nevoită să accepte conducerea Macabeană. Ca și
conducători ai noului Israel, au căutat o alianță cu Roma împotriva
Seleucizilor, și și-au construit un domeniu mai larg decât cel al regilor David
și Solomon. Însă căderea lor a fost la fel de rapidă, influențată atât de
conflicte exterioare cât și de conflicte interioare.
Impactul
Macabeilor!
Un
mare impact pe care Revolta Macabeilor l-a avut asupra culturii evreiești are
legătură în special cu păstrarea tradiților strămoșești și a Legii date de
Moise. Ce s-ar fi întâmplat cu adevărat dacă Iudea era asimilată de
străini? Ce s-ar fi întâmplat cu Legile cu Tradițiile și nu în ultimul rând cu
evreul ca identitate a poporului iudeu? Dacă nu s-ar fi păstrat Legea și nu
s-ar fi luptat pentru aceasta, ar mai fi existat creștinismul? Ar mai fi
existat ideea de Mesia, de Mântuitor? De păcat? Sau am fi trăit într-o lume în
care regulile și legile ar depinde de cei puternici, fără să se mai țină seama
de moralitate? Religia creștină: dacă în urmă cu peste 160 de ani î.H., Macabeii
nu s-ar fi ridicat împotriva seleucizilor și a actelor introduse de aceștia în
Iudea antică -, ar mai fi fost posibilă formarea creștinismului ca religie
universală? Ar mai fi existat un Iisus? O Cruce și un Mormânt? Oricare ar fi fost scenariul posibil sau
imposibil, în cazul în care poporul evreu ar fi fost asimilat cu tot cu
Tradiții și Legi, existența unui creștinism cum îl cunoaștem noi astăzi este
improbabilă!!
Canonicitatea
Cărților Macabeilor:
În textul Septuaguntei sunt cuprinse patru
cărți ale Macabeilor. În realitate, doar primele două au legătură efectivă cu
Macabei; ultimele două se referă tangențial la Macabei. Valoare istorică certă
are doar 1Macabei; Cartea 2Macabei prezintă evenimentele într-un mod foarte
partizan și chiar autorul, în finalul cărții, spune că a scris „cum a putut”,
recunoscând minusurile cărții sale! Cu toate acestea, din punct de vedere
teologic, Cartea 2 Macabei este mult peste 1 Macabei! Cumva cele două cărți se completează
una pe alta, de aceea, considerăm că ambele trebuie acceptate ca fiind Cărți
canonice, nu apocrife! Ultimile două nu au nicio valoare istorică sau
teologică și, pe drept cuvânt pot fi considerate apocrife! De altfel, Biserica
Romano-Catolică, în Conciliul de la Trento, a recunoscut ca fiind
deuterocanonice doar pe primele două cărți! Această decizie este cea corectă și
o împărtășim și noi. Mai există și o carte pseudoepigrafă - 5 Macabei, care
este un fals grosolan. Se pare că a fost scrisă de către arabi, la multe secole
distanță de epoca macabeică, în ideea că „djihadul” islamic se întemeia pe
Tradiția Biblică a exemplului fraților Macabei și al războiului lor sfânt
contra elenismului păgân. Substratul anticreștin și antiiudaic al „Cărții 5
Macabei” este evident pentru oricine!
Notă: considerăm
că și Rugăciunea lui Manase trebuie să facă parte integrantă din cărțile
canonice ale Vechiului Testament. Nu o considerăm apocrifă sau doar bună de
citit!
54.Cărţile apocrife:
1. Generalităţi:
Prin cărţi apocrife, în sensul strict al
termenului, se înţeleg scrieri care cuprind lucruri ascunse, secrete,
neînţelese, sau vin de la autori necunoscuţi, care din anumite motive voiau să rămână
anonimi. Asemenea cărţi circulau în vechime atât la păgâni, cât şi la iudei, la
creştini şi eretici, deopotrivă. În studiul biblic, pe noi ne interesează
apocrifele de cuprins religios-filosofic, scrise în timpurile antice, care sunt
în legătură fie cu persoane biblice, fie cu autori biblici, fie cu lucruri
tratate sau amintite în scrierile inspirate. Numărul acestor cărţi este mare,
încât se poate vorbi, pe drept, despre o literatură apocrifă. Cartea a 4-a a lui Ezdra vorbeşte
despre 70 de scrieri secrete, iar despre Enoh
se spune că ar fi scris 366 de cărţi! Studiul acestor scrieri este interesant
şi necesar, întrucât ele ne descoperă preocupările religioase şi filosofice ale
contemporanilor lor, şi nu arareori aruncă lumină şi asupra unor chestiuni
religioase, amintite obscur în Sfânta Scriptură. Multe din aceste scrieri sunt
citate de unii dintre scriitorii bisericeşti ca făcând parte din Sfânta
Scriptură, Biserica Creştină însă, dintru început a separat aceste scrieri de
Sfânta Scriptura (can. 59 al sin. din Laodiceea, oprindu-i pe creştini de a le
privi şi primi ca sfinte şi, mai mult decât atât, oprind de-a dreptul citirea
lor în public şi în particular. Aceasta pentru motivul că apocrifele amestecă
utilul cu primejdiosul, adevărul cu falsul şi unele dintre ele sunt scrise cu
vădită tendinţă eretică.
2. Originea apocrifelor:
La popoarele antice păgâne (asirieni,
babiloneni, greci, romani) era obiceiul de a plăsmui cărţi mistice puse sub
numele zeilor sau ale unor eroi, care tratau despre învăţături esoterice.
Aceste cărţi erau ascunse în temple de la fata celor profani şi neiniţiaţi. Ele
puteau fi consultate numai de corporaţia preoţească şi numai în anumite cazuri
şi cu anumite scopuri. Tot preoţimea avea dreptul să le interpreteze. Asemenea
cărţi se compuneau adesea cu scopuri frauduloase. Şi iudeii au compus asemenea
scrieri, pe care le-au atribuit patriarhilor biblici, profeţilor sau altor
personalităţi de seama. Ele tratează despre învăţături secrete sau revelaţii
particulare. Aceste scrieri au fost răspândite de unii iudei pioşi. Cu încetul
însă, obiceiul a degenerat şi a început a se plăsmui asemenea scrieri cu
scopuri sectare şi frauduloase. În cele din urmă, apocrifele au început a-şi
pretinde caracter sacru şi inspirat. Numărul acestui fel de scrieri a fost
mare. Irineu (Adv. Haer. 1, 17) vorbeşte despre „multimea nenumărata” a
apocrifelor la iudei. Marea lor majoritate însă s-a pierdut în cursul
veacurilor următoare. Multe împrejurări au cauzat şi favorizat originea şi
dezvoltarea acestei literaturi la iudei. Elenismul, cu tendinţa lui de a
introduce elemente filosofice greceşti în monoteismul mozaic, cu scopul de a
fundamenta filosofic credinţa religioasă strămoşească, pe baza concepţiei
filosofice a timpului, este una din aceste cauze. Aşa se explică prezenţa unor
vădite influenţe de filosofie pitagoreică sau platonică în aceste scrieri. Altă
cauză a fost practica terapeuţilor
şi a esenienilor, care, pe lângă
studierea aprofundată a Sfintei Scripturi, s-au ocupat şi cu filosofia
religioasă şi cu interpretarea alegorică, învăţând că în cuvintele Sfintei
Scripturi se ascund secrete ale naturii şi adevăruri ale filosofici sacre.
Deformarea ideilor mesianice din cărţile apocrife iudaice este rezultatul
frământărilor religioase şi naţionale din timpul apăsării suferite din partea
Ptolemeilor şi Seleucizilor. În aceste triste timpuri, bărbaţi pioşi, în lipsa
darului profeţiei care cu ultimul profet, Maleahi,
a încetat, se ocupau cu meditarea şi tâlcuirea Legii, mângâindu-i şi
încurajându-i pe conaţionalii lor cu nădejdea într-un Mesia care va veni şi
care îi va scăpa de starea umilitoare şi apăsătoare în care se aflau. Aceste
aşteptări îmbucurătoare cu timpul se divulgau ca descoperiri divine, păstrate
ca tradiţie nescrisă încă de la Moise, iar acum cunoscute de preoţi şi
cărturari. Toate aceste împrejurări au dat naştere la puternice îndemnuri de
dezvoltare a literaturii apocrife iudaice, si deoarece autorii care le-au
plăsmuit nu aveau destulă autoritate să le impună cititorilor, s-au ascuns în anonimat,
le-au atribuit bărbaţilor aleşi din trecutul neamului sau persoanelor biblice
mai însemnate (lui Aclam, Enoh, Matusalem, Noe, Avraam. lacob, Moise, Solomon
etc.). Apocrifele atribuite unor persoane istorice se numesc pseudo-epigrafe. Cele mai multe
apocrife şi pseudo-epigrafe au caracter eshatologic. Ele se ocupă, pe lângă
misterele divine şi umane, şi de cauzele supranaturale ale întâmplărilor din
viaţa omenească, cu descoperirea sorţii oamenilor, a sorţii poporului biblic, a
istoriei viitoare a neamului omenesc, a originii răului, a cauzei păcatului.
Multe dintre ele cercetează cauzele fenomenelor naturale, forţele şi legile
naturii. Autorii lor pretind că toate aceste lucruri le cunosc prin
Descoperirea de sus. Problemele le pun, le rezolvă şi le explică în alegorii,
simboluri, numere sau enigme. Scopul general al apocrifelor este completarea
relatărilor biblice şi interpretarea lor. Multe apocrife sunt scrise cu bună
intenţie şi păstrează integritatea învăţăturilor biblice. Însă multe pervertesc
şi deformează învăţătura adevărată, adesea cu scop fraudulos, ajungând la
absurd şi ridicol şi exaltând până la paroxism aşteptările mesianice profetice.
Nu toate apocrifele sunt însă de origine iudaică. S-au găsit si între creştini
oameni care i-au imitat pe iudei în plăsmuirea de apocrife. Cele mai multe
apocrife creştine sunt în legătura cu Noul Testament şi cu persoane amintite în
această parte a Scripturii. Nu lipsesc însă nici apocrife creştine în legătură
cu Vechiul Testament. Acestea sunt, în general, de origine iudeo-creştină sau
iudeo- gnosticâ.
3. Împarțirea și înșirarea apocrifelor:
În timpul din urmă se dă mare atenţie
studiului apocrifelor. Cercetarea lor ajută mult la cunoaşterea configuraţiei
religioase a timpului când au fost scrise. Deşi cele mai multe sunt născociri
ale fanteziei supraalimentate de pure curiozităţi apocaliptice, eshatologice
sau pioase, totuşi ele cuprind, mai ales cele ale Noului Testament, şi
adevăruri istorice a căror cunoaştere contribuie într-o largă măsură la edificarea
pioasă a sufletelor dornice de cunoaşterea mai amănunţită a multor întâmplări
şi persoane biblice, amintite sumar sau omise din textul scrierilor inspirate
şi canonice. Mai multe din aceste scrieri exagerează în ce priveşte adevărata
pietate. Dacă totuşi Biserica nu le dă atenţie şi nu le recomandă pentru
întărire în credinţă sau ca lectură pioasă, cum face cu cărţile necanonice, se
justifică prin faptul că în aceste cărţi adevărul este atât de amestecat cu
falsul, încât separarea lui nu poate fi lăsată în seama cititorului lipsit de
cunoştinţe temeinice biblice şi teologice. Ba aceasta separare nu se poate face
adesea nici chiar de către cei învăţaţi. Acest lucru îl dovedeşte si faptul că
multe dintre apocrife au fost utilizate drept cărţi inspirate de către unii
Părinţi ai Bisericii. Apoi multe apocrife au tendinţă eretică, vădită sau
latentă. Fericitul leronim spune că în apocrife șade ascuns diavolul, ca să
ucidă pe cel nevinovat.
Cea mai potrivită împărţire a apocrifelor,
este cea facută după provenienţa lor. Astfel, deosebim apocrife de origine
iudaică şi apocrife de origine creştină. Cele de origine iudaică se împart în
două categorii: a) compuse din zel religios şi b) compuse cu tendinţa rea. Cele
de origine creştină sunt: a) de origine îudeo- creştină şi b) de origine
iudeo-gnosticâ.
4. Apocrife de
origine iudaică:
a. Apocrife iudaice de conţinut profetic:
Cărţile
sibiline: Cărţile sibiline sunt o colecţie în 14 cărţi a unor fragmente
de profeţii derivate din timpuri diferite şi de la autori diferiţi. Sibila, la început, a fost un nume
comun care denotă o persoană feminină, semi-istorică, semimitică, vestitoarea
voinţei lui Dumnezeu. Ca nume comun este amintită şi la câţiva autori
vechi: Heraclit, Euripide, Platon etc.. Mai apoi sibilele se numesc şi cu nume
proprii. În Roma exista o colecţie oficială a oracolelor sibiline, ţinuta în
secret şi consultată numai în chestiuni importante. Iudeii au imitat oracolele
sibiline păgâne, din secolul (I î.H.). Ei au compus asemenea oracole în
hexametri greceşti. Obiceiul acesta a fost apoi imitat şi de creştini. Colecţia
de azi a sibilinelor iudaice are 4000
hexametri. Cele mai vechi cărţi se crede că sunt cartea a III a si a IV-a.
Cartea a III-a, scrisă de un evreu în Alexandria pe timpul regelui Ptolomemeu
VII (145-117 î.H.), începe cu edificarea turnului din Babel și termină cu
evenimentele premergătoare sfârşitului lumii. Începând cu a VI-a carte şi până
la sfârşit, sibilinele sunt de origine creştină şi vorbesc despre lisus
Hristos. Mulţi autori creştini ca Atenagora, Justin, Teofil, Clement
Alexandrinul etc. scot din sibiline argumente pentru a dovedi că credinţa
creştina a fost prevestită din vechime. Colectarea sibilinelor a început prin
secolul VI d.H..
Cartea lui Enoh este, în
opinia noastră, pe nedrept considerată apocrifă. Problema este că textul
original s-a pierdut (cel puțin așa se susține de către majoritatea
teologilor). În 1773 s’a descoperit în Abisinia/Etiopia traducerea etiopiană a
cărţii. Traducerea aceasta însă nu pare a fi făcută după originalul ebraic sau
aramaic, ci după o traducere grecească din care au fost descoperite 32 capitole
în Achmim din Egipt, în anul 1886. Mulţi autori greci şi latini o citează, iar
Tertulian îi atribuie origine divină. Unii autori cred că această carte este
citată şi de Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, versetul 14.
Cartea are 103 capitole (după un alt mod de împărțire, chiar 108 capitole) şi
vorbeşte despre căderea îngerilor, călătoriile lui Enoh în Cer şi pe Pământ,
despre Mesia, despre soarta Cerului şi a Pământului. Din anul 1880 este
cunoscută o A doua Carte a lui Enoh,
numită cartea slavonă a lui Enoh.
Originalul acestei cărţi a fost grecesc. A fost descoperită într-un manuscris
din sudul Rusiei şi în manuscrise sârbeşti. Cartea are 68 capitole. Vorbeşte de
înălţarea lui Enoh până la al VIl-lea Cer, descrie cele văzute acolo, viziunile
lui Enoh despre creaţie, istoria omenirii până Ia potop, porunca divină de a
comunica oamenilor cele revelate. Dă diferite sfaturi şi la sfârşit vorbeşte
despre primirea lui Enoh în Cer. Cartea a fost scrisă înainte de anul 70 al
erei creştine, deoarece presupune existenţa Templului şi a cultului divin
iudaic. Autorul este un bun cunoscător al tradiţiilor iudaice despre Enoh.
Această carte, pe drept cuvânt, este un fals, este apocrifă cu adevărat!
b. Apocrife
iudaice de conţinut istoric:
Cartea
a IV-a a Macabeilor se află la sfârşitul traducerii Septuaginta şi la
losif Elavius. Cuprinde istoria martiriului celor 7 fraţi Macabei şi a lui
Eleazar, drept pildă a principiului filosofic: datoria raţiunii de a domina
pasiunile. Pentru partea istorică, autorului i-a servit ca izvor întâmplarea
din cartea întâi a Macabeilor (6, 18 - 7, 14). În expunerea filosofică a temei,
iudaismul se combină cu stoicismul. După concepţia autorului, raţiunea îşi are
norma în Legea lui Moise şi ea se arată mai ales în observarea rânduielilor
ceremoniale. Este vrednic de remarcat că, după concepţia autorului, moartea de
martir a pioşilor este totodată şi ispăşire pentru păcatele poporului. Cartea
este plină de concepții filozofice stoice. A lost scrisă cu scopul de a-l
îndemna pe cititor la observarea Legii iudaice şi la deprinderea pietăţii.
Eusebiu şi Fericitul Ieronim au atribuit-o lui losif Elavius. A fost scrisă
între jumătatea secolului I î.H. şi jumătatea secolului I d.II. Autorul este
necunoscut. Originalul a fost scris în greceşte.
Cartea Jubileelor sau Mica Geneză: Cartea
cuprinde istoria biblică până la instituirea sărbătorii Paştilor. Istoria este
împărţită pe perioade de 50 ani. Aşa se explică numirea de cartea Jubileului. Cuprinsul ei fiind paralel cu istoria din
Geneza până la capitolul 12 din Exod, se numeste și Mica Geneză. Deoarece
cuprinsul cărţii se compune pe baza unei revelații primite de Moise printr-un
înger în muntele Sinai. se numese și Apocalipsa
lui Moise. În fond, autorul comentează şi parafrazeaza istoria biblică
cu multe adaosuri legendare. După autor, Tora
este scrisă pe table cerești și este observată şi de îngeri. Numai treptat ea
se descoperă oamenilor. O mare parte a revelaţiilor este depusă în scrieri
secrete. Cea dintâi dintre aceste cărţi este, se spune, compusă de Enoh. Legile
lui Moise referitoare la cult le-au observat şi patriarhii. Cartea, probabil, a
fost scrisă în secolul I î.H. în limba ebraică de către un iudeu palestinian.
Ni s-a păstrat numai în traducere etiopiană, pentru că ea face parte din Biblia
etiopiană. Cartea este citată de mulţi autori antici. Fericitul Ieronim a
cunoscut şi textul ei ebraic. Cartea dispare în secolul XII și rămâne
necunoscută până când Ceriani
descoperă în secolul XIX traducerea ei etiopiană.
c. Apocrife iudaice de conţinut poetic:
O apocrifă de cuprins poetic este Psaltirea lui Solomon. Cuprinde
18 psalmi atribuiţi lui Solomon. În psalmi se deplânge soarta trista a iudeilor
din timpul Macabeilor, când se prevedea si se apropia ocupaţia romană. Psalmul
17 exprimă credinţă vie şi dorinţa arzătoare a iudeilor după Mesia cel promis.
A fost compusă în limba ebraică în sec. I î.H..
d. Apocrife iudaice scrise cu tendinţă şi lipsite de orice suport real
sau istoric:
Iudeii, după ruina lor politică şi
religioasă, buimăciţi şi dezorientaţi de aşteptările pseudo-mesianice
spulberate, au fost victimă ușoară pentru înşelăciunile pseudo-profeților care
s-au extins cu activitatea lor la toate ramurile învațăturii religioase. După
nimicirea Ierusalimului începe, în apocrife, o perioadă a viselor, a
fanteziilor şi a gnozei false. Coruperea noțiunilor credintei adevărate a
început cu sincretismul şi pseudo-gnoza elenistică a căror dovadă sunt Apocalipsele lui Baruh, Cartea a 4 a lui Ezdra şi Înălţarea lui Moise.
Apocalipsele lui Baruh: Baruh a fost
învățăcelul și secretarul profetului leremia. Literatura apocrifă îi atribuie
mai multe cărți de cuprins apocaliptic. Dintre acestea s-au publicat pună acum Apocalipsa siriacă și Apocalipsa grecească a lui Baruh.
Apocalipsa siriacă a lui Baruh a
fost pubilcată în întregime de Ceriani în 1871. Cartea avea în originalul ebraic, după cum se susține în Talmnud, 88 capitole şi
cuprinde întâmplările petrecute de Baruh înainte şi după distrugerea Ierusalimului
şi descoperirile pe care i le face Dumnezeu în formă de viziuni. Aceste
descoperiri privesc viitorul mai apropiat, timpul mesianic și învierea de
obşte, judecata lumii și paradisul. Deoarece vorbeşte despre nimicirea
Ierusalimului prin Titus, a fost scrisă după catastrofa din anul 70. Apocalipsa grecească a lui Baruh a fost
publicată în 1897. Cuprinde cele văzute de Baruh în cele cinci Ceruri, unde a
fost răpit. Origen aminteşte că
Baruh a fost răpit în al VII lea Cer şi cele văzute le-a cuprins în Apocalipsa
sa (De princ. II, 30). Se vede de
aici că această Apocalipsă cuprinde numai o parte a originalului care s-a scris
în limba ebraică sau aramaică.
Cartea a 4-a a lui Ezdra, în bibliile
slavone și ruseşti este numită Cartea a
3-a a lui Ezdra şi este înşirată
între cărţile necanonice. În bibliile româneşti însă, deoarece nu figurează
nici în Scptuaginta, nu este trecută
printre cărţile necanonice. Cu celelalte cărţi ale lui Ezdra aceasta n-are
nimic comun, afară de numele renumitului cărturar. Cartea, în 10 capitole,
cuprinde 7 viziuni pretinse ale lui Ezdra despre venirea lui Mesia, judecata
lumii și nimicirea Imperiului Roman. Ni s-a păstrat numai în traduceri: latină,
arabă, siriană, armeană și etiopiană. Cea mai bună şi mai fidelă traducere este
cea latină. Originalul a fost grecesc. Textul de azi este o prelucrare creştină
a originalului, deoarece cartea, pentru mângâierea iudeilor cu apropiata venire
a lui Mesia, utilizează elemente creştine. Părerea generală susţine că autorul
cărţii a trăit în secolul I al erei creştine. Lui Filon şi losif Flavius cartea
le este necunoscută. Primele citate din carte se află în Epistola lui Barnaba. Cartea s-a bucurat în trecut de mare
răspândire şi de mare autoritate. Învăţătura generală a acestei cărţi este că
omul nu trebuie să se trufească cu mintea lui slabă şi nu trebuie să se
aservească cu totul vieţii pământeşti, ci să tindă spre viata veşnică, să
nădăjduiască şi să aştepte judecata Domnului, Care îi va răsplăti pe cei
nedrepţi, iar pe cei păcătoşi îi va pedepsi.
Înălţarea lui Moise la Cer: Această carte
s-a păstrat numai în fragmente, în
traducerea latină făcută după originalul grecesc. Cartea cuprinde
dispoziţiile date de Moise urmaşului său losua şi descoperirile pe care i le
face despre soarta viitoare a poporului Israel și despre timpul mesianic.
Probabil că la sfârşitul cărţii, care azi lipseşte, a fost vorba despre
înălţarea lui Moise la Cer. După Origen
(De princ. III. 1, 1). Apostolul
Iuda a luat de aici cearta diavolului şi a îngerului asupra trupului lui Moise
(Iuda vers. 9). Autorul este un
iudeu palestinian, care a trăit cu puţin timp după nimicirea Ierusalimului.
O cauză a notei slabe, imprimată unor
scrieri apocrife iudaice, este tendinţa cabalistică. Cabaliştii pretindeau că
Dumnezeu i-a descoperit lui Adam, oral, cunoaşterea tuturor misterelor. Adam
insă, în urma păcătului, a pierdut aceste cunoştinţe. La rugăciunile şi
pocainta lui, Dumnezeu Însuși le comunică printr-o carte. Aceste cunoştinţe au
ajuns în posesia cabaliştilor. Prin contactul cu popoarele păgâne s-au introdus
în apocrife și elemente străine de concepţia biblică. Acestea îl arată pe
Adam ca pe autorul tuturor învăţăturilor și tuturor artelor. Cain este
considerat un hoţ. El inventează măsurile și greutăţile cu scop de fraudă.
Avraam este inventatorul astrologiei etc..
5. Apocrife de
origine creştină:
Testamentul celor 12 patriarhi: Mulţi iudei
creştini n-au lepădat complet iudaismul, dar nici n-au îmbrăţişat total
creştinismul. Ei au încercat să împace cele două religii şi au adoptat şi
elemente din apocrife. Din această fracţiune a creştinilor, încă nedeplin
formaţi, au rezultat câteva apocrite cu scopul de a-i atrage la creştinism pe
cei ramaşi credincioşi credinţei strămoşeşti. Asemenea scriere este Testamentul celor 12 patriarhi, care cuprinde învăţăturile
şi ultimele dispoziţii ale celor 11 fii ai lui lacob către fiii lor. Se
vorbeşte în ele de viaţa viitoare, despre Mesia și despre respingerea lui
Israel. A fost scris de un iudeu creştin din Palestina pe la începutul
secolului II. Originalul a fost grecesc.
Înălţarea la Cer a lui Isaia: Tendinţa mai
multor iudei creştini de a denatura puritatea învăţăturii creştine cu elemente
iudaice şi gnostice și de a atrage pe creştini la doctrina lor a dat naştere
mai multor apocrife, cu vădită tendinţă eretică, cum este şi Înălţarea la Cer a lui Isaia. Cartea
este compusă din două părţi. Prima parte
cuprinde relatarea despre martiriul lui Isaia sub regele Manase şi
profeţii mesianice (capitolele 1-6), iar partea a II-a (capitolele 7-9),
cuprinde extazul lui Isaia, calatoriile lui prin cele șapte Ceruri, viziuni
monstruoase şi revelații despre Împarația Mesianică; a fost scrisă între
secolul I şi secolul I d.H. Originalul cărții a fost grecesc.
Alte scrieri apocrife de mai mică însemnătate
sunt cărțile lui Adam (6 cărţi), Evanghelia Evei, Testamentul lui Adam,
Apocalipsa lui Ilie, Istoria lui losif si Asenet, soţia lui, Cartea lui Avraam
despre Iannes și Mambres, Testamentul lui Iov etc., pline de legende rabinice,
fără importanță și lipsite de vreo învăţătură religioasă.
Notă: în textul Septuagintei mai există un Psalm 151, de care ne putem lipsi fără nicio grijă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu